Cerere de strămutare de la un tribunal, întemeiată pe motive de bănuială legitimă raportat la calitatea de judecător la curtea de apel a uneia dintre părți. Competență materială.

Rezumat:

Art. 142 alin. 1 C.proc.civ. prevede că cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială legitimă este de competenţa curţii de apel, dacă instanţa de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripţia acesteia. Dacă strămutarea se cere de la curtea de apel, competenţa de soluţionare revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 558/2014, a constatat că dispoziţiile art. 142 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de judecător la curtea de apel a uneia dintre părţi.

Se constată că prezenta cauză este similară celei în care s-a pronunțat decizia de neconstituționalitate în condițiile în care pârâta are calitatea de judecător la Curtea de Apel Suceava, cererea de strămutare se întemeiază pe motivul de bănuială legitimă raportat la calitatea sa de judecător la curtea de apel iar strămutarea se cere de la Tribunalul Suceava, aflat în circumscripția Curții de Apel Suceava. Întrucât Curtea Constituțională a stabilit că într-o astfel de situație competența de soluționare a cererii de strămutare nu poate reveni curții de apel rezultă că aceasta poate fi soluționată doar de Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile în care legiuitorul nu a modificat dispozițiile Codului de procedură civilă pentru a stabili o altă instanță competentă.

 (Sentința civilă nr. 8 din 13 februarie 2018, dosar nr. 33/39/2018).

Hotărâre – extras:

Prin cererea adresată acestei instanţe la data de 15 ianuarie 2018 şi înregistrată sub nr. 33/39/2018, petentul A. a solicitat strămutarea dosarului nr. 7817/86/2017, aflat pe rolul Tribunalului Suceava, cu termen de soluţionare la data de 30 ianuarie 2018.

În motivare arată că acţiunea ce formează obiectul dosarului nr. 7817/86/2017 constă în obligarea pârâtei B. – judecător la Curtea de Apel Suceava – la plata daunelor morale pricinuite de aceasta ca urmare a lezării onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale profesionale, prin modul său discreţionar de aplicare a normelor de drept procesual penal în dosarul nr. 635/39/2013, în care aceasta asigură judecata în calitate de judecător al fondului.

În condiţiile în care pârâta este judecător la Curtea de Apel Suceava într-o cauză în care are calitatea de co-inculpat (complicitate la abuz în serviciu), apreciază că datorită calităţii acesteia există o îndoială rezonabilă cu privire la imparţialitatea judecătorilor Tribunalului Suceava – colegi cu pârâta în circumscripţia Curţii de Apel Suceava, ceea ce presupune existenţa unei bănuieli legitime din partea sa cu privire la judecarea cauzei în mod echitabil şi imparţial de către judecătorii de la Judecătoria Suceava.

În concluzie, petentul solicită admiterea cererii de strămutare aşa cum a fost formulată.

În drept, invocă dispoziţiile art. 140 alin. 1 şi alin. 2 Cod procedură civilă, art. 141, art. 142, art. 144 şi art. 145 Cod procedură civilă.

La termenul de judecată de astăzi, instanţa a invocat excepţia necompetenţei sale materiale în soluţionarea cererii de strămutare, pe care o va analiza cu precădere, conform art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă.

Art. 142 alin. 1 C.proc.civ. prevede că cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială legitimă este de competenţa curţii de apel, dacă instanţa de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripţia acesteia. Dacă strămutarea se cere de la curtea de apel, competenţa de soluţionare revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 558/2014, a constatat că dispoziţiile art. 142 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în măsura în care motivul de bănuială legitimă nu se raportează la calitatea de judecător la curtea de apel a uneia dintre părţi.

În considerente Curtea Constituțională a reținut în esență următoarele:

„Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată, Curtea observă că, în speţă, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a solicitat, în temeiul art. 140 alin. (1) şi (2) şi art. 141 din Codul de procedură civilă, Curţii de Apel Suceava strămutarea procesului de la Judecătoria Suceava considerând că există bănuiala legitimă cu privire la imparţialitatea judecătorului care va judeca fondul cauzei determinată de calitatea reclamantului contestator din proces, respectiv aceea de judecător la Curtea de Apel Suceava, Secţia a II-a civilă şi de membru al Colegiului de conducere al acestei instanţe. Curtea de Apel Suceava a admis cererea şi, în temeiul art. 145 din Codul de procedură civilă, a strămutat judecarea pricinii de la Judecătoria Suceava la Judecătoria Vatra Dornei, judeţul Suceava. Totodată, a dispus păstrarea actelor de procedură îndeplinite până la această dată. În aceste circumstanţe, se ridică problema de a stabili dacă motivele de bănuială legitimă cu privire la imparţialitatea judecătorului subzistă în faţa tuturor instanţelor din circumscripţia Curţii de Apel Suceava la care va fi trimisă cauza spre judecare, având în vedere faptul că persoana a cărei calitate reprezintă motivul cererii de strămutare poate avea un ascendent asupra judecătorilor fondului, tocmai din cauza poziţiei ierarhic superioare a instanţei din care aceasta face parte.

Referitor la noţiunea de strămutare, Curtea observă că aceasta se defineşte ca fiind acea instituţie procesuală prin care o instanţă competentă potrivit regulilor generale de competenţă va fi desesizată de judecarea unei cauze în favoarea unei alte instanţe de acelaşi grad, pentru motive care pun la îndoială imparţialitatea ei. Astfel, strămutarea reprezintă unul dintre mijloacele procesuale care contribuie la asigurarea caracterului efectiv al imparţialităţii judecătorilor, garanţie instituţională a dreptului la un proces echitabil.

 În ceea ce priveşte instanţa competentă să soluţioneze cererea de strămutare, Curtea reţine că în reglementarea procesual civilă anterioară aceasta era Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În prezent, instanţa supremă are competenţa de a soluţiona numai cererile de strămutare întemeiate pe motive de siguranţă publică, precum şi cele care se referă la strămutarea cauzelor de la curţile de apel. În actuala reglementare procesual civilă instanţa competentă să soluţioneze cererea de strămutare întemeiată pe motive de bănuială legitimă este curtea de apel în circumscripţia căreia se află instanţa de la care se cere strămutarea procesului, curte de apel care, potrivit art. 145 din Codul de procedură civilă, în caz de admitere a cererii de strămutare, va trimite procesul spre judecată unei alte instanţe de acelaşi grad din circumscripţia sa. Bănuiala se consideră legitimă în cazurile în care există îndoială cu privire la imparţialitatea judecătorilor din cauza circumstanţelor procesului, calităţii părţilor ori unor relaţii conflictuale locale.

Raţiunea stabilirii curţii de apel ca instanţă competentă să judece cererile de strămutare de la judecătoriile sau tribunalele din circumscripţia sa ţine de buna administrare a justiţiei, asigurată prin apropierea instanţei care soluţionează cererea de strămutare de locul în care se susţine că există împrejurările invocate de către petent. De asemenea, prin stabilirea acestei reguli s-a urmărit evitarea supraîncărcării instanţei supreme şi prelungirea duratei procesului, reducându-se în mod semnificativ şi costurile pentru părţi, în primul rând cele legate de deplasare.

Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, respectiv Decizia nr. 333 din 12 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 17 iulie 2014, reiterând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a stabilit că imparţialitatea magistratului, ca şi garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). De asemenea, Curtea a reţinut că imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 1989, pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47).

Analizând art. 124 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că judecătorii se bucură de prezumţia constituţională de imparţialitate, aceasta fiind ataşată statutului lor profesional. Această prezumţie poate fi, însă, răsturnată, în mod individual, cu privire la fiecare judecător în parte, în condiţiile în care se demonstrează lipsa imparţialităţii subiective sau obiective a judecătorului. Din această perspectivă, Curtea reţine că, ceea ce se critică în cauza de faţă nu este imparţialitatea subiectivă, ci cea obiectivă a judecătorului, dată de calitatea reclamantului de judecător la curtea de apel, deci la o posibilă instanţă de control judiciar.

În ceea ce priveşte imparţialitatea obiectivă, Curtea constată că strămutarea la altă instanţă judecătorească din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel nu este în toate cauzele suficientă pentru a înlătura motivele de bănuială legitimă care au stat la baza măsurii strămutării, ceea ce înseamnă că se poate prezuma că acestea vor exista la orice instanţă judecătorească din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel. Potrivit art. 146 alin. (1) din Codul de procedură civilă, strămutarea nu poate fi cerută din nou, norma procedurală urmărind evitarea formulării şicanatorii a unor noi cereri de strămutare. Într-un mod ipotetic, în circumstanţele cauzei, formularea unei noi cereri de strămutare nu ar conduce decât la învestirea unei alte judecătorii din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, astfel că acest incident procedural rămâne fără finalitate. Dispoziţiile alin. (2) al art. 146 prevăd că cererea de strămutare a cauzei introdusă cu nerespectarea prevederilor alin. (1), respectiv dacă nu se întemeiază pe împrejurări necunoscute la data soluţionării cererii anterioare sau invite după soluţionarea acesteia, este inadmisibilă dacă pricina se află pe rolul aceleiaşi instanţe.

Având în vedere faptul că, în speţă, motivul de bănuială legitimă evocat de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate nu poate fi înlăturat în temeiul normelor procedurale criticate, Curtea apreciază că acestea nu îşi ating scopul pentru care au fost edictate, respectiv nu sunt de natură a înlătura îndoielile cu privire la parţialitatea instanţei de judecată...

 Astfel, neexistând un mecanism procedural alternativ care să permită corectarea normelor legale criticate, Curtea constată că, datorită circumstanţelor cauzei, se justifică temerile autoarei excepţiei de neconstituţionalitate în ceea ce priveşte imparţialitatea obiectivă a instanţei care trebuie să judece fondul cauzei în urma admiterii cererii de strămutare. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, în aprecierea imparţialităţii obiective, aparenţele au un rol deosebit, deoarece într-o societate democratică tribunalele trebuie să inspire deplină încredere justiţiabililor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 octombrie 1982 pronunţată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragrafele 28 - 32, Hotărârea din 26 octombrie 1984 pronunţată în Cauza De Cubber împotriva Belgiei, paragrafele 25 - 30, sau Hotărârea din 24 mai 1989 pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragrafele 46 - 52).

Având în vedere cele de mai sus, dispoziţiile art. 142 alin. (1) teza întâi şi ale art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă apar ca fiind neconstituţionale, încălcând principiul imparţialităţii justiţiei cuprins în art. 124 alin. (2) şi, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie, în măsura în care motivul de bănuială legitimă se raportează la calitatea părţii de judecător la curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care urmează să judece cauza. În consecinţă, având în vedere cele anterior expuse, competenţa de soluţionare a unor asemenea cereri de strămutare nu poate reveni curţii de apel. De aceea, în situaţia dată, strămutarea urmează să fie făcută din raza curţii de apel, noţiune cu aceeaşi finalitate şi semnificaţie juridică cu cea "de la curtea de apel", fiind astfel aplicabilă, mutatis mutandis, în această ipoteză, teza a doua a art. 142 alin. (1) din Codul de procedură civilă.”

Se constată că prezenta cauză este similară celei în care s-a pronunțat decizia de neconstituționalitate în condițiile în care pârâta are calitatea de judecător la Curtea de Apel Suceava, cererea de strămutare se întemeiază pe motivul de bănuială legitimă raportat la calitatea sa de judecător la curtea de apel iar strămutarea se cere de la Tribunalul Suceava, aflat în circumscripția Curții de Apel Suceava. Întrucât Curtea Constituțională a stabilit că într-o astfel de situație competența de soluționare a cererii de strămutare nu poate reveni curții de apel rezultă că aceasta poate fi soluționată doar de Înalta Curte de Casație și Justiție, în condițiile în care legiuitorul nu a modificat dispozițiile Codului de procedură civilă pentru a stabili o altă instanță competentă.

În concluzie, faţă de cele arătate, Curtea apreciază că este competentă să soluţioneze cererea de strămutare Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar în temeiul art. 158 alin. 3 din C.proc. civ., dosarul va fi înaintat acestei instanţe.

Domenii speta

Spete similare