Pretenţii - prin îmbogăţire fără justă cauză se înţelege faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest fapt juridic se naşte obligaţia pent

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 15.06.2017, sub nr. X/299/2017, reclamanta I.P.I.B. S.A.  a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii C.C.  şi C.M.M. , solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea fiecăruia dintre cei doi pârâţi la plata sumei de 6.300 lei reprezentând impozit pe venit plătit de societatea sa către ANAF, ca efect al subrogaţiei legale, şi la plata dobânzii de 0,03% pentru fiecare zi de întârziere, calculate până la plata efectivă a debitului principal. În subsidiar, în măsura în care se va aprecia că nu sunt îndeplinite condiţiile subrogaţiei legale, reclamanta a solicitat obligarea fiecărui pârât la plata sumei de 6.300 lei în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, respectiv la plata dobânzii legale calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data plăţii efective, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că, la data de 08.04.2013, societatea sa a participat la licitaţia organizată de BEJA x în cadrul căreia s-a procedat la valorificarea prin licitaţie publică a imobilului proprietatea pârâţilor, situat în Bucureşti, ………, fiind declarată câştigătoare. Astfel, pentru impozitul datorat de foştii proprietari, în baza adresei nr. 8710/15.07.2014 transmise de ANAF prin care s-a stabilit suma datorată cu titlu de impozit, reclamanta a procedat la plata sumei totale de 12.600 lei, astfel cum reiese din ordinele de plată nr. 1497/04.08.2014 şi nr. 1498/04.08.2014.

Reclamanta a invocat prevederile art. 771 C.fisc. din 2003, menţionând că persoanele fizice datorează impozit în raport cu veniturile realizate din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal. În cazul în care debitorul nu-şi îndeplineşte această obligaţie, revine executorului judecătoresc sau cumpărătorului bunului urmărit silit obligaţia de a solicita organului fiscal competent stabilirea impozitului şi emiterea deciziei de impunere, pe baza actului de adjudecare.

Astfel, având în vedere că debitorii urmăriţi în procedura de executare ce s-a finalizat prin adjudecarea bunului nu înţeleg să-şi îndeplinească obligaţiile fiscale prevăzute de lege, reclamanta a procedat la achitarea sumelor solicitate de ANAF şi stabilite în sarcina pârâţilor, deoarece era în imposibilitate de a-şi intabula dreptul de proprietate dobândit.

Reclamanta a invocat prevederile art. 163 şi art. 3 C.pr.fisc., respectiv art. 865 alin. 1 C.pr.civ., susţinând că sunt îndeplinite condiţiile subrogaţiei societăţii sale în drepturile creditorului ANAF. De asemenea, a apreciat că este îndreptăţită şi la plata dobânzii de 0,03% pentru fiecare zi de întârziere prevăzute de Codul de procedură fiscală, calculate până la plata efectivă a debitului principal, întrucât drepturile dobândite ca efect al subrogaţiei sunt însoţite de toate accesoriile şi garanţiile creanţei.

În subsidiar, reclamanta a invocat prevederile art. 1348, art. 1354 şi art. 1346 C.civ., susţinând că nu are nicio alte cale legală pentru a obţine ceea ce îi este datorat de către pârâţi. Astfel, în momentul achitării sumei totale de 12.600 lei, reclamanta a acţionat în interesul său personal şi exclusiv, pentru a obţine intabularea dreptului său de proprietate asupra imobilului, fără ca pentru aceste efect să existe o cauză justă sau un temei juridic.

Or, faţă de prevederile art. 771 alin. 1 C.fisc. din 2003, pârâţii aveau calitate de contribuabili pentru impozitul pe transferul dreptului de proprietate şi, din această perspectivă, lor le revenea obligaţia de plată a impozitului respectiv.

Reclamanta a susţinut că nu are posibilitatea invocării unui alt temei juridic (decât al subrogaţiei) pentru recuperarea sumelor respective, din moment ce raporturile dintre părţi nu se pot analiza decât pe tărâm delictual sau cvasi-delictual, în condiţiile în care între părţi nu a fost încheiat un contract cu privire la sumele cu titlu de impozit.

Astfel, din perspectiva art. 1345 C.civ., rezultă că pentru admiterea unei acţiuni întemeiate pe acest text, este necesar să existe o îmbogăţire a patrimoniului pârâtului, o sărăcire a patrimoniului reclamantului, între acestea două să existe o legătură de cauzalitate, îmbogăţirea pârâtului să nu fie justificată juridic (să fie lipsită de temei), reclamantul îmbogăţit să fi fost de bună-credinţă. Or, în opinia reclamantei, aceste condiţii sunt îndeplinite în prezenta cauză pentru motivele anterior expuse.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1596, art. 1597, art. 1345 şi următoarele C.civ.

În susţinerea cererii, reclamanta a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul: ordin de plată nr. 1498/04.08.2014 (fila 8), ordin de plată nr. 1497/04.08.2014 (fila 9), adresa nr. 8710/15.07.2014 (fila 10), act de adjudecare nr. 941 (filele 11-13), încheiere nr. 36823 (filele 14-15), extras CF (filele 16-18).

La data de 28.06.2017, prin serviciul registratură, reclamanta a depus precizările solicitate de instanţă la care a ataşat, în copie certificată pentru conformitate cu originalul: mod de calcul penalităţi (fila 28), certificat ONRC (filele 29-31).

 Cererea a fost legal timbrată, conform ordinului de plată depus la dosar (fila 27).

La data de 09.08.2017, prin serviciul registratură, pârâta C.M.M.  a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, solicitând, în principal, respingerea cererii ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar, în subsidiar, respingerea ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea întâmpinării, pârâta a arătat că dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, ….., a fost dobândit de către debitorul C.C.  prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat prin încheierea nr. 2906/18.04.2000 la Mihaela Şerbănescu, imobilul adjudecat fiind bun propriu al fostului său soţ (celălalt pârât), achiziţionat înainte de căsătorie. Or, în raport de prevederile art. 771 C.fisc. din 2003, obligaţia de plată a impozitului la transferul dreptului de proprietate asupra imobilelor cade în sarcina proprietarilor.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, pârâta a învederat că dreptul de proprietate asupra imobilului ce a făcut obiectul adjudecării nu a fost niciodată în patrimoniul său, fiind dobândit de fostul soţ anterior căsătoriei. Prin urmare, este evident că nu a realizat nici un venit din transferul proprietăţii imobilului din patrimoniul fostului soţ.

De asemenea, a susţinut că organul fiscal nu i-a comunicat vreo decizie de impunere, tocmai pentru că nu datora vreo sumă cu titlu de impozit pentru transferul proprietăţii bunului imobil, neavând cunoştinţă de vânzarea la licitaţie publică, întrucât, la acel moment era divorţată de celălalt pârât.

Pârâta a precizat că nu există vreun temei legal pentru care să se fi achitat în numele său vreo sumă cu titlu de impozit, plata făcută de reclamantă fiind lipsită de temei legal, cu atât mai mult cu cât obligaţiile fiscale se achită în solidar, motiv pentru care nu are calitate procesuală pasivă.

Pe fondul cauzei, pârâta a învederat că reclamanta consideră în mod eronat că s-a subrogat în drepturile creditorului plătit de ANAF, în condiţiile în care ANAF nu a fost creditorul său pentru suma pretinsă de reclamantă, având în vedere că nu datora nicio sumă cu titlu de impozit pe venitul realizat din transferul proprietăţii acelui bun.

În ceea ce priveşte temeiul subsidiar invocat de reclamantă, pârâta a arătat că  nu a beneficiat de vreo îmbogăţire ca urmare a plăţii efectuate de reclamantă, întrucât nu avea vreo obligaţie de plată scadentă care să fie achitată în mod legal. Astfel, societatea reclamantă a făcut o presupusă plată în numele său, fără ca în patrimoniul acesteia să fi existat debitul a cărui stingere o urmărea, circumstanţe în care nu s-a născut vreo obligaţie în sarcina sa faţă de persoana care a achitat suma respectivă. Or, pentru recuperarea sumei plătite, reclamanta din prezenta cauză are la îndemână o altă cale legală de a se întoarce împotriva unei alte entităţi, şi nu împotriva sa.

În drept, au fost invocate prevederile art. 771 C.fisc. din 2003, art. 36 C.pr.civ., art. 1341, art. 1345 şi art. 1596 C.civ.

În susţinerea întâmpinării, pârâta a depus, în copie certificată pentru conformitate cu originalul: certificat de căsătorie (filele 46-47), certificat de divorţ nr. 2651/12.05.2011 (fila 48), cerere de divorţ (fila 49), carte de identitate (fila 50).

La termenul din data de 02.10.2017, instanţa a unit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.M.M.  cu fondul cauzei.

La data de 30.10.2017, prin serviciul registratură, Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară a depus, în copie, extras CF (filele 73-77).

La data de 14.11.2017, prin serviciul registratură, Direcţia Venituri şi Buget Local Sector 2 a depus relaţiile solicitate (filele 82-94).

Pârâtul C.C.  nu a depus întâmpinare şi nu a solicitat probe în apărare.

Instanţa a încuviinţat, pentru reclamantă şi pentru pârâta C.M.M. , proba cu înscrisuri.

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. 1 C.pr.civ., excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C.M.M.  (excepţie de fond, absolută, peremptorie), constată următoarele:

Conform art. 36 C.pr.civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios dedus judecăţii, reclamantul fiind cel care trebuie să justifice atât calitatea procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă a persoanei pe care a chemat-o în judecată.

Instanţa reţine că, în prezenta cauză, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor C.C.  şi C.M.M.  la plata sumei de câte 6.300 lei fiecare reprezentând impozit pe venit achitat de societatea sa către Administrația Naţională de Administrare Fiscală cu privire la imobilul situat în Bucureşti, …..

Instanţa constată că reclamanta a înţeles să-şi întemeieze cererea de chemare în judecată, în principal, pe dispoziţiile prevăzute de art. 1596-1597 C.civ. referitoare la subrogaţia legală şi, în subsidiar, pe dispoziţiile prevăzute de art. 1345-1348 C.civ. referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză.

Astfel, având în vedere că reclamanta nu invocă raporturi de natură contractuală cu pârâta, instanţa apreciază că aspectele referitoare la îndeplinirea condiţiilor subrogaţiei legale sau îmbogăţirii fără justă cauză în persoana pârâtei C.M.M.  ţin de fondul cauzei, urmând fi analizate ca atare.

Prin urmare, instanţa apreciază că, în raport de temeiurile de drept invocate de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, pârâta C.M.M.  are calitate procesuală pasivă, sens în care va respinge, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia.

Analizând actele şi lucrările dosarului, pe fondul cauzei, instanţa reţine următoarele:

Astfel cum rezultă din actul de adjudecare nr. 941 emis de SCPEJ … în dosarul de executare nr. ….. (filele 11-13), reclamanta I.P.I.B. S.A.  a adjudecat imobilul situat în Bucureşti, str. …., identificat cu număr cadastral …., intabulat în Cartea Funciară nr. 229008 a localităţii Bucureşti Sector 2.

Urmare a adresei nr. 8710/15.07.2014 emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti – Administraţia Sector 1 a Finanţelor Publice – Serviciul Gestiune Declaraţii Persoane Fizice (fila 10), prin care s-a învederat faptul că impozitul datorat pentru imobilul anterior menţionat este în sumă de 6.300 lei pentru pârâta C.M.M.  şi 6.300 lei pentru pârâtul C.C. , reclamanta a procedat la achitarea acestor sume în numele pârâţilor (ordin de plată nr. 1498/04.08.2014 şi ordin de plată nr. 1497/04.08.2014 – filele 8-9).

Potrivit art. 771 alin. 1 C.fisc. din 2003 (în vigoare la momentul efectuării plăţii – 04.08.2014), „la transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii asupra construcţiilor de orice fel şi a terenurilor aferente acestora, precum şi asupra terenurilor de orice fel fără construcţii, contribuabilii datorează un impozit care se calculează astfel: a) pentru construcţiile de orice fel cu terenurile aferente acestora, precum şi pentru terenurile de orice fel fără construcţii, dobândite într-un termen de până la 3 ani inclusiv: - 3% până la valoarea de 200.000 lei inclusiv; - peste 200.000 lei, 6.000 lei + 2% calculate la valoarea ce depăşeşte 200.000 lei inclusiv; b) pentru imobilele descrise la lit. a), dobândite la o dată mai mare de 3 ani:  - 2% până la valoarea de 200.000 lei inclusiv; - peste 200.000 lei, 4.000 lei + 1% calculat la valoarea ce depăşeşte 200.000 lei inclusiv.” 

În ceea ce priveşte subrogaţia legală invocată de către reclamantă, instanţa reţine următoarele:

Subrogaţia reprezintă o modalitate de transmitere convențională sau legală a dreptului de creanță, cu toate garanțiile şi accesoriile sale, către o terță persoană care, plătind în locul debitorului pe creditorul inițial, se substituie acestuia din urmă. Astfel, subrogaţia poate fi convenţională (presupune acordul de voinţă dintre terţul care plăteşte şi creditorul plătit sau dintre terţul care plăteşte şi debitorul obligaţiei) sau legală (operează de plin drept, fără a fi necesar consimţământul creditorului plătit sau al debitorului a cărui datorie se plăteşte).

Astfel, potrivit art. 1596 C.civ., „În afară de alte cazuri prevăzute de lege, subrogaţia se produce de drept: a) în folosul creditorului, chiar chirografar, care plăteşte unui creditor care are un drept de preferinţă, potrivit legii; b) în folosul dobânditorului unui bun care îl plăteşte pe titularul creanţei însoţite de o garanţie asupra bunului respectiv; c) în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alţii sau pentru alţii, are interes să stingă datoria; d) în folosul moştenitorului care plăteşte din bunurile sale datoriile succesiunii; e) în alte cazuri stabilite de lege.”

Or, instanţa apreciază că, în prezentul dosar, nu este incident nici un caz de subrogaţie legală pentru motivele ce vor fi expuse în continuare. În acest sens, instanţa reţine că dispoziţiile art. 865 alin. 2 C.pr.civ., invocate de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, nu sunt aplicabile în prezenta cauză.

Conform art. 865 alin. 1 pct. e C.pr.civ., „în cazul în care urmărirea silită a fost pornită de mai mulţi creditori sau când, până la eliberarea sau distribuirea sumei rezultate din executare, au depus şi alţi creditori titlurile lor, executorul judecătoresc procedează la distribuirea sumei potrivit următoarei ordini de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel:  e) creanţele fiscale provenite din impozite, taxe, contribuţii şi din alte sume stabilite potrivit legii, datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale şi bugetelor fondurilor speciale.”

De asemenea, alin. 2 al aceluiaşi articol prevede faptul că dispoziţiile privind subrogaţia legală rămân aplicabile în folosul celui care achită oricare dintre creanţele prevăzute la alin. 1.

Astfel, având în vedere că nici ANAF şi nici reclamanta nu au avut calitatea de creditori în dosarul de executare nr. …. al SCPEJ …., respectiv că pretinsa creanţă s-a născut în patrimoniul reclamantei abia în momentul achitării sumelor de bani către ANAF, doar din acel momentul putând pretinde calitatea de creditor al pârâţilor, instanţa va înlătura susţinerile din cererea de chemare în judecată referitoare la aplicabilitatea prevederilor legale anterior menţionate.

Pe cale de consecinţă, apreciind că în cauză nu este incident niciunul dintre cazurile de subrogaţie legală prevăzute de art. 1596 C.civ., iar reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor pentru existenţa vreunui alt caz prevăzut de alte dispoziţii legale, instanţa apreciază că, raportat temeiul de drept principal invocat, cererea este neîntemeiată.

În ceea ce priveşte îmbogăţirea fără justă cauză, instanţa reţine următoarele:

Potrivit art. 1345 C.civ., cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de limita propriei sale îmbogăţiri. De asemenea, art. 1348 C.civ. prevede că cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acţiune pentru a obţine ceea ce îi este datorat.

Astfel, prin îmbogăţire fără justă cauză se înţelege faptul juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest fapt juridic se naşte obligaţia pentru cel care-şi vede mărit patrimoniul său de a restitui, în limita măririi, către cel care şi-a diminuat patrimoniul, acestuia din urmă recunoscându-i-se posibilitatea intentării unei acţiuni în justiţie, prin care să poată pretindă restituirea.

Condiţiile materiale ale intentării acţiunii în restituire sunt: mărirea unui patrimoniu, prin dobândirea unei valori apreciabile în bani, micşorarea unui patrimoniu ca o consecinţă a măririi altuia şi existenţa unei legături între sporirea unui patrimoniu şi diminuarea celuilalt. Condiţiile juridice ale intentării acţiunii în restituire sunt: absenţa unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia şi absenţa oricărui alt mijloc pentru recuperarea de către cel care şi-a micşorat patrimoniul pierderii suferite.

Cu titlu prealabil, instanţa constată că, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, pârâta C.M.M.  nu a avut niciodată calitatea de proprietar al imobilului situat în Bucureşti, …... În acest sens, instanţa reţine că în actul de adjudecare nr. 941 emis de SCPEJ în dosarul de executare nr. …. este menţionat faptul că imobilul se află exclusiv în proprietatea pârâtului C.C. , iar din extrasul CF depus la dosarul cauzei (fila 75) rezultă faptul că imobilul a fost achiziţionat de pârât la data de 05.05.2000, anterior încheierii căsătoriei cu pârâta C.M.M.  (certificat de căsătorie – fila 46).

De asemenea, Direcţia Venituri Buget Local Sector 2 a comunicat faptul că imobilul anterior menţionat a fost înregistrat în evidenţele sale fiscale numai pe numele pârâtului C.C.  (filele 82-85).

Astfel, în raport de aceste considerente, instanţa reţine că pârâta C.M.M.  nu a avea obligaţia de a achita impozitul prevăzut de art. 771 C.fisc. din 2003, având în vedere că aceasta nu a transferat dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. Petricani nr. 18, sector 2 şi, prin urmare, nu a obţinut venituri în urma transferului.

Pe cale de consecinţă, nefiind îndeplinită condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză în ceea ce o priveşte pe pârâta C.M.M. , şi anume condiţia măririi patrimoniului său, instanţa reţine că cererea formulată în contradictoriu cu aceasta este neîntemeiată, pârâta neputând fi obligată la plata sumei de 6.300 lei achitate de reclamantă cu titlu de impozit.

Pe de altă parte, în ceea ce-l priveşte pe pârâtul C.C. , instanţa reţine că sunt îndeplinite condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză anterior enumerate. În acest sens, instanţa constată că, în raport de prevederile art. 771 C.fisc. din 2003, acesta avea obligaţia achitării impozitului pe venitul obţinut din vânzarea silită a bunului imobil aflat în proprietatea sa, plata efectuată de către reclamantă în numele său (ordin de plată nr. 1497/04.08.2014 – fila 9) ducând la mărirea patrimoniului pârâtului şi la micşorarea patrimoniului reclamantei.

De asemenea, instanţa constată că între mărirea şi micşorarea patrimoniilor celor două părţi există o legătură de cauzalitate, neexistând nicio cauză legitimă pentru mărirea patrimoniului pârâtului în detrimentul micşorării patrimoniului reclamantei. Totodată, având în vedere că între părţi nu există niciun alt raport juridic (contractual sau delictual), instanţa apreciază că singura modalitate în care reclamanta putea să-şi recupereze suma de bani achitată cu titlu de impozit este reprezentată de introducerea prezentei acţiuni în îmbogăţire fără justă cauză.

Pe cale de consecinţă, pentru toate aceste considerente, instanţa apreciază că se impune obligarea pârâtului C.C.  la plata către reclamantă a sumei de 6.300 lei reprezentând contravaloare impozit.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea dobânzii legale, instanţa reţine că, în conformitate cu prevederile art. 1530 C.civ., creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei.

Având în vedere că pârâtul C.C.  nu a făcut dovada restituirea sumei de 6.300 lei achitate în numele său, reclamanta este îndreptăţită şi la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri (astfel cum a solicitat reclamanta în virtutea principiului disponibilităţii) şi până la data plăţii efective.

Prin urmare, pentru toate aceste considerente, instanţa urmează să admită în parte cererea şi să oblige pe pârâtul C.C.  la plata către reclamantă a sumei de 6.300 lei reprezentând contravaloare impozit şi la plata dobânzii legale aferente, calculate de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la data plăţii efective, urmând a respinge cererea în rest, ca neîntemeiată.

În ceea ce priveşte plata cheltuielilor de judecată, instanţa reţine că, potrivit art. 453 C.pr.civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. Aşa cum rezultă din art. 451 C.pr.civ., cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbru judiciar, onorarii avocaţi sau experţi, sume cuvenite martorilor pentru deplasare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului.

Astfel, fiind în culpă procesuală, pârâtul C.C.  urmează a fi obligat la plata către reclamantă a sumei de 420 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise (ordin de plată – fila 27).

Având în vedere că, potrivit art. 249 C.pr.civ., partea trebuie să-şi probeze susţinerile, iar pârâta C.M.M.  nu a făcut dovada achitării cheltuielilor de judecată, la dosar neexistând înscrisuri din care să rezulte plata vreunei sume cu acest titlu, instanţa va respinge cererea acesteia de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Domenii speta

Spete similare