Procedura insolvenţei

Pentru atragerea răspunderii în temeiul art. 169 alin. 1 din Legea 85/2014 este necesar, mai întâi, să se dovedească săvârșirea de către pârât a uneia dintre faptele menționate.

De asemenea, se poate observa că, potrivit art. 169 al. 1 din Legea 85/2014, se cere condiţia expresă, ca faptele să fi cauzat starea de insolvenţă. Este subliniată astfel una dintre condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale, respectiv legătura de cauzalitate dintre faptă şi starea de insolvenţă.

Prin Decizia civilă nr. 219/A/29.03.2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a Civilă, a fost respins apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 5/15.01.2018 pronunţată de Tribunalul Arad în dosar nr. …, având ca obiect atragerea răspunderii fostului administrator al societăţii debitoare în temeiul art. 169 din legea nr. 85/2014.

Au fost menţionate următoarele considerente pentru care a fost pronunţată această decizie:

Prin sentinţa civilă apelată Tribunalul Arad a respins cererea formulată de reclamantă în calitate de lichidator judiciar al debitoarei, împotriva pârâtului.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că se solicită să se atragă răspunderea pârâtului în baza art. 169, alin. 1, lit. a), c) , d) , e) şi g)  din Legea nr. 85/2014.

Potrivit art. 169 alin. 1 din Legea nr. 85/2014 „(1) La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:  a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;  c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi;  d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă; e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia; g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori”.

Astfel cum practica judiciară a conturat, răspunderea instituită de art. 169 din Legea nr. 85/2014 este foarte apropiată de răspunderea civilă delictuală, împrumutând o mare parte dintre elementele acesteia: vinovăţia civilă (care poate să îmbrace şi forma culpei cele  mai uşoare, cu excepţia literei h care nu intră în discuţie în prezenta cauză), prejudiciul, fapta să fie prevăzută de lege şi să se demonstreze un raport de cauzalitate direct între elementele răspunderii delictuale.

Particularitatea pe care răspunderea instituită de art. 169 din Legea nr. 85/2014 o are este însă dată de rezultatul care trebuie să apară, respectiv raportul de cauzalitate să aibă o legătură directă cu apariţia stării de insolvenţă, aşa cum rezultă din prevederea însăşi a art. 169 din lege.

Cu privire la calitatea procesuală pasivă, judecătorul sindic a constatat că debitoarea a avut ca şi asociat pe pârât care a avut şi calitatea de administrator statutar, potrivit înscrisului de la fila 8 dosar, prin urmare, acesta are calitatea procesuală cerută de lege pentru a putea să fie pârât în cauza de faţă.

La data deschiderii procedurii insolvenţei însă, reprezentant legal al debitoarei era alt practician în insolvenţă, desemnată în această calitate la data de 07.12.2015.

Este adevărat că de la data deschiderii procedurii – 26.09.2016 au trecut mai puţin de doi ani, astfel că acţiunea de faţă, deşi priveşte datorii vechi, nu este prescrisă, deoarece, potrivit art. 170 din Legea nr. 85/2014 „Acţiunea prevăzută la art. 169 se prescrie în termen de 3 ani. Prescripţia începe să curgă de la data la care a fost cunoscută sau trebuia cunoscută persoana care a contribuit la apariţia stării de insolvenţă, dar nu mai târziu de 2 ani de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de insolvenţă.”, însă ceea ce s-a impus a se analiza aici este  fiecare element al răspunderii pentru fiecare dintre faptele pentru care se cere atragerea răspunderii.

Astfel, prima dintre faptele pentru care se solicită atragerea de răspundere este, în opinia judecătorului-sindic, fapta prevăzută de litera d) a art. 169 „au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă;”.

Este de netăgăduit că, după comunicarea, la data de 07.03.2017, au fost strânse toate documentele societăţii şi predate lichidatorului judiciar care a emis comunicarea, predarea având loc la data de 21.04.2017, astfel cum chiar reclamantul recunoaşte.

Mai mult, o analiză a acestor documente a fost efectuată de reclamant şi expusă pe larg în precizarea de acţiune, însă, cu privire la aceste aspecte, judecătorul-sindic a observat că niciodată nu a fost citat fostul lichidator, deşi acesta este cel care a formulat acţiunea de deschidere a procedurii, prin urmare, acesta avea sarcina întocmirii anumitor situaţii financiare şi depunerii lor la autorităţi.

Potrivit art. 233 din Legea nr. 31/1990 în vigoare la data numirii lichidatorului la ORC „(1) Dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării. (…). (2) Din momentul dizolvării, directorii, administratorii, respectiv directoratul, nu mai pot întreprinde noi operaţiuni. În caz contrar, aceştia sunt personal şi solidar răspunzători pentru acţiunile întreprinse.  (3) Interdicţia prevăzută la alin. (2) se aplică din ziua expirării termenului fixat pentru durata societăţii ori de la data la care dizolvarea a fost hotărâtă de adunarea generală sau declarată prin sentinţă judecătorească. (4) Societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până la terminarea acesteia.”

Având în vedere cele de mai sus, judecătorul-sindic nu a putut reţine în nicio situaţie faptul că nu s-au predat actele societăţii către noul lichidator judiciar desemnat de judecătorul-sindic – reclamant în prezenta cauză, deoarece, de la data de 05.11.2010 debitoarea a fost dizolvată.

De asemenea, din actele din dosarul de bază, rezultă că şi lichidatorul menţionat a înlocuit pe alt lichidator –care, de asemenea, nu a fost niciodată notificat de reclamantă pentru a preda documentele contabile ori situaţiile întocmite.

Primul lichidator a fost desemnat la cererea A.N.A.F. – D.G.F.P.R. Timişoara – A.F.P. Arad, tocmai pentru că societatea avea datorii către bugetul de stat care, conform actelor depuse în acest dosar, dar şi în cel de bază, erau de aproximativ 18.000 lei.

Cu toate că reclamanta a avut un lichidator, că nu mai avea un sediu valabil, A.N.A.F. a insistat să comunice diferite înscrisuri şi somaţii la sediul de mai sus, niciodată la sediul  lichidatorului, facilitând în acest mod creşterea datoriei faţă de sine prin adăugarea de dobânzi, majorări, penalităţi de întârziere, care, în cazul datoriilor către această entitate nu sunt de neglijat şi se adaugă pentru fiecare zi de întârziere la plată.

Cum nici reclamantul, nici o altă entitate nu a susţinut că pârâtul ar fi întreprins alte activităţi în afara celor de lichidare efectivă, iar datoria lichidatorului desemnat la Registrul Comerţului era de a întocmi situaţii financiare, potrivit art. 237 alin. 6, 7 şi 8 din Legea nr. 31/1990 „(6) După rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de dizolvare, persoana juridică intră în lichidare, potrivit prevederilor prezentei legi. Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, la cererea oricărei persoane interesate, inclusiv a Ministerului Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, procedează la numirea unui lichidator înscris în Tabloul Practicienilor în Insolvenţă. Remunerarea lichidatorului se face din averea societăţii dizolvate sau, în lipsă, din fondul de lichidare, constituit potrivit legii. Remuneraţia lichidatorului este în cuantum fix de 1.000 lei, decontul final al cheltuielilor efectuate de lichidator în legătură cu lichidarea societăţii urmând a se face, pentru situaţia în care nu există bunuri în averea societăţii dizolvate, de către Uniunea Naţională a Practicienilor în Insolvenţă din România, la solicitarea lichidatorului.

(7) Rezoluţiile pronunţate în condiţiile alin. (6) se comunică electronic lichidatorului numit, se publică pe pagina de internet a Oficiului Naţional al Registrului Comerţului şi pe portalul de servicii on-line al acestuia şi se înregistrează în registrul comerţului. În exercitarea atribuţiilor sale de lichidare, atunci când lichidatorul este numit de către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, la cererea oricărei persoane interesate, acesta este scutit de orice taxă, tarif, comision, taxă judiciară de timbru şi altele asemenea.

(8) Dacă în termen de 3 luni de la data rămânerii definitivă a hotărârii de dizolvare nu s-a formulat nici o cerere de numire a lichidatorului potrivit prevederilor alin. (6), Oficiul Naţional al Registrului Comerţului sau orice persoană interesată poate solicita tribunalului radierea societăţii din registrul comerţului.”

Având în vedere şi faptul că lichidatorul desemnat în condiţiile mai sus menţionate primeşte onorariu pentru activitatea desfăşurată, rezultă că prezumţia relativă invocată în cazul pârâtului nu funcţionează, nu el era cel care trebuia să ţină o evidenţă fiscală specifică operaţiunii de lichidare, ci practicianul desemnat, astfel că, lipseşte cu desăvârşire culpa pârâtului cu privire la acest aspect.

De asemenea, prezumţia nu poate funcţiona în acest caz, tocmai pentru că celui ce îi revenea obligaţia să ţină contabilitatea unei societăţi aflată în lichidare era lichidatorul desemnat de ANAF.

Având în vedere cele de mai sus, judecătorul sindic a respins acţiunea pentru lit. d a art. 169 din Legea nr. 85/2014.

Cu privire la lit. a din art. 169 a Legii nr. 85/2014 „au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;” judecătorul-sindic a constatat că creditele bancare şi de leasing  au fost achitate din sumele obţinute din activitatea curentă a societăţii către bănci, respectiv societăţile de leasing, inclusiv cu sumele de bani obţinute din vânzarea autoturismului societăţii debitoare, care a avut loc la data de 14.06.2009.

De asemenea, aşa cum reţine în analiza documentară făcută de reclamant, toate bunurile societăţii au fost vândute, iar sumele de bani au fost folosite pentru plata datoriilor societăţii, inclusiv a împrumutului acordat de către administratorii statutari, această din urmă plată fiind făcută doar parţial, în sumă de 10.000 lei în loc de 22.600 lei, aşa cum de altfel rezultă din bilanţul contabil la 31.01.2006.

De asemenea, marfa nevândută a fost returnată furnizorilor, iar maşinile neachitate au fost restituite societăţilor de leasing.

Prin urmare, fapta nu a fost probată, dimpotrivă a fost dovedit faptul achitării datoriilor constând în credite bancare şi de leasing, vânzări de bunuri şi plata creditorilor, mai puţin o parte din creanţa datorată unicului creditor înscris la masa credală.

O dovadă a acestor fapte este chiar situaţia potrivit căreia niciun alt creditor nu s-a mai înscris la masa credală, deci nu este dovedită nici o altă datorie.

Având în vedere cele de mai sus, judecătorul sindic a respins cererea întemeiată pe art. 169, alin. 1, lit. a din Legea nr. 85/2014.

Cu privire la lit. c) „au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi”, judecătorul-sindic a constatat că societatea a fost dizolvată la data de 05.11.2010, deci cu mult înainte de apariţia stării de insolvenţă, iar simplul fapt al acumulării de accesorii la datoria bugetară a dus la apariţia stării de insolvenţă.

De asemenea, deşi prevederile mai sus citate au fost incluse în lege încă din luna iunie 2015, lichidatorul desemnat, deşi avea în favoarea sa o practică favorabilă, în loc să ceară direct radierea debitoarei din evidenţele sale, a solicitat deschiderea procedurii de insolvenţă după ce creanţa creditorului a crescut semnificativ, vechea creanţă nefiind suficient de mare ca să atragă insolvenţa.

Prin urmare, nici această faptă nu a putut fi reţinută în sarcina pârâtului care nu „a continuat” o activitate care ducea la încetarea de plăţi apte să atragă insolvenţa, astfel că judecătorul sindic va respinge cererea şi pentru această faptă.

Cu privire la art. 169, alin. 1, lit. e „au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia;”, judecătorul-sindic a constatat că nu a fost administrată nici o dovadă care să demonstreze că pârâtul a ascuns active ori că a mărit fictiv pasivul societăţii, dimpotrivă, lichidatorul desemnat la ORC a aşteptat să crească datoria bugetară suficient cât să poată demara o acţiune în insolvenţă, prin urmare datorită atitudinii pasive a acestuia valoarea creanţei bugetare a ajuns la valoare din tabelul de creanţe, mai mare decât valoarea prag instituită de art. 5, punctul 72 al Legii nr. 85/2014.

Prin urmare, a respins cererea întemeiată pe art. 169, alin. 1, lit. e din Legea nr. 85/2014.

Cu privire la fapta prevăzută de art. 169, alin. 1, lit. g) „în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori;”, judecătorul-sindic, analizând documentele contabile depuse la dosar precum şi analiza făcută chiar de reclamantă, a constatat că încetarea de plăţi a intervenit în anul 2009, an în care aproape toate datoriile au fost achitate, mai puţin o sumă de aproximativ 18.000 lei, mult mai mică decât valoarea-prag prevăzută la art. 5, punctul 72 din Legea nr. 85/2014.

Prin urmare, nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 169, alin. 1 din Legea nr. 85/2014 al existenţei unui raport de cauzalitate între faptă, prejudiciu şi culpă, deoarece suma de 18.000 lei datorie nu putea aduce societatea în starea de insolvenţă.

Legiuitorul a mai făcut precizarea potrivit căreia fapta nu trebuie să depăşească legătura directă de cauzalitate între insolvenţă, culpă şi prejudiciu, prin urmare, judecătorul-sindic nu a putut reţine că încetarea de plăţi a adus insolvenţa.

Dimpotrivă, aşa cum s-a menţionat mai sus, majorarea datoriei iniţiale cu mai mult de jumătate s-a produs din culpa exclusivă a lichidatorilor pasivi care au aşteptat fără a întreprinde nimic, ca societatea debitoare să aibă o creanţă suficient de mare ca să poată solicita deschiderea procedurii, iar o astfel de faptă nu poate fi imputată pârâtului.

Cu privire la alte fapte menţionate de către reclamantă, cum ar fi creditarea societăţii „pentru activităţi curente”, care nu înseamnă neapărat creditare pentru plata datoriei faţă de asociaţi, ori luarea unor maşini în leasing, nu sunt de natură să demonstreze vinovăţia pârâtului în a crea premisele insolvenţei, ci pot fi incluse doar în sfera deciziilor manageriale neinspirate sau prea optimiste, având în vedere şi faptul că nu s-a dovedit cu nici un document că maşinile în leasing nu ar fi fost utilizate în interesul exclusiv al debitoarei, ori sumele de bani luate cu credit bancar ar fi fost utilizate în scopuri străine activităţii societăţii debitoare.

Analiza celor doi ani anteriori deschiderii procedurii nu a fost făcută, în fapt de reclamantă, ci aceasta a analizat fapte datate în anul 2009, prin urmare, nu a fost remarcată nicio altă faptă de natură să impună atragerea răspunderii pârâtului în baza art. 169 din Legea nr. 85/2014.

Cum judecătorul-sindic nu a putut să stabilească, pe baza probelor administrate, niciun fel de legătură de cauzalitate dintre soldul de casierie nepredat la care face referire reclamanta şi ajungerea debitoarei în starea de insolvenţă, iar elementele acţiunii civile delictuale în raport direct de cauzalitate cu insolvenţa, au relevat nedovedirea elementelor răspunderii instituite de art. 169 din Legea nr. 85/2014, pentru fiecare dintre situaţiile pentru care a fost formulată prezenta acţiune, aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, în calitate de lichidator judiciar al debitoarei, solicitând admiterea acestuia şi schimbarea în tot a hotărârii atacate ca fiind netemeinică, admiterea acţiunii în răspundere patrimonială, obligarea pârâtului la plata către debitoarea insolvenţă a sumei de 45.906 lei reprezentând pasivul societăţii şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul demers judiciar.

În motivare, arată că instanţa de fond în mod eronat a constatat că nu există un raport de cauzalitate între fapta debitorului şi apariţia stării de insolvenţă.

Astfel, aşa cum a fost precizat şi în cererea de chemare în judecată, fapta ilicită a debitorului care a condus şi a favorizat apariţia stării de insolvenţă, constă în "nepredarea documentelor contabile către lichidatorul judiciar", în speţa de faţă.

Pârâtul în calitate de administrator social al debitoarei, nu a depus la dosarul cauzei actele şi informaţiile prevăzute de art. 67 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă coroborat cu art. 82 din Legea nr. 85/2014, respectiv: bilanţul şi copii după registrele contabile curente; o listă completă a tuturor bunurilor debitorului, incluzând toate conturile şi băncile prin care debitorul îşi rulează fondurile; o listă a numelor şi a adreselor creditorilor, oricum ar fi creanţele acestora: certe sau sub condiţie, lichide sau nelichide, scadente sau nescadente, necontestate sau contestate, arătându-se suma, cauza şi drepturile de preferinţă; o listă cuprinzând plăţile şi transferurile patrimoniale efectuate de debitor în cele 6 luni anterioare înregistrării cererii introductive; contul de profit şi pierdere pe anul anterior depunerii cererii; o declaraţie prin care debitorul îşi arată intenţia de intrare în procedura simplificată sau de reorganizare, conform unui plan, prin restructurarea activităţii ori prin lichidarea, în tot sau în parte, a averii, în vederea stingerii datoriilor sale.

Menţionează că, în calitate de lichidator judiciar desemnat de către unicul creditori înscris la masa credală, a procedat la notificarea debitorului privind numirea sa, şi la solicitarea de a se preda documentele contabile, prin poştă cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

 De asemenea, a transmis notificarea menţionată anterior, cu solicitarea expresă de a se preda documentele contabile ale debitoarei, către administratorul social .

Ambele notificări au avut confirmare de primire.

Având în vedere faptul că administratorul social şi asociatul au primit notificările transmise, aceştia nu se pot prevala de faptul că nu sunt informaţi despre starea societăţii debitoare şi despre obligaţiile legale prevăzute în sarcina acestora prin Legea nr. 85/2014.

Conform art. 169 lit. d) din Legea nr. 85/2014 „La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: [...] d) au ţinut o contabilitate fictiva, au făcut sa dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, în cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă [...];"

Aşadar, se poate observa că instanţa în mod greşit a reţinut că toate documentele societăţii au fost predate lichidatorului în data de 07.03.2017, deoarece la acea dată, aşa cum a menţionat în răspunsul la întâmpinare, au fost predate doar parţial documentele contabile, fiind de altfel predare incompletă a acestora, care echivalează cu o nepredare.

De asemenea, nu poate fi de acord cu precizarea instanţei, conform căreia „lipseşte cu desăvârşire culpa pârâtului cu privire la acest aspect şi nu poate funcţiona prezumţia de culpă întrucât obligaţia de a ţine contabilitatea revenea lichidatorului". Contabilitatea nu putea fi ţinută de către apelant deoarece documentele prezentate erau incomplete şi din documentele predate nu putea fi realizată o contabilitate relevantă.

Omisiunea pârâtului de a nu prezenta documentele contabile în termen, după multiple notificări, echivalează cu reaua credinţă a acestuia, de unde rezultă şi prezumţia de culpă.

Mai mult decât atât, în Decizia civilă nr. 556/A pronunţată în data de 25.09.2017 de către Curtea de Apel Timişoara, secţia a II - a civilă, se statuează că soluţia legislativă instituită prin dispoziţiile art. 169 alin. l lit. d) din Legea nr. 85/2014 este defectuoasă, întrucât se referă in terminis numai la prezumţia de culpă şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, în realitate intenţia legiuitorului fiind aceea de a institui prezumţia şi cu privire la fapta în sine, orice altă interpretare lipsind textul de finalitate. Astfel prin nepredarea documentelor contabile (refuzul de preda - omisiunea de a preda), lichidatorul judiciar se află în imposibilitate de a analiza modul în care a fost organizată şi condusă activitatea debitoarei.

Sub imperiul vechiului cod, instanțele judecătoreşti refuzau să antreneze răspunderea deoarece nu putea fi asimilat refuzul/omisiunea predării cu fapta.

Aşadar, singura interpretare aptă să producă consecinţe, este aceea că prezumţia vizează şi existenţa faptei, numai o asemenea premisă fiind aptă să facă posibilă aplicarea prezumției cu privire la culpă şi legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Prin urmare, tot Curtea constată că, odată dovedită calitatea pârâtului de administrator la acel moment, al declanşării procedurii de insolvenţă, în sarcina acestuia există obligaţia de predare a documentelor contabile către lichidatorul judiciar.

Art. 73 din Legea nr. 31/1990 modificată şi republicată, art. 10 şi art. 20 din Legea Contabilităţii nr. 82/1991 prevăd obligaţia administratorului social de a ţine registrul jurnal, registrul inventar și registrul cartea mare prevăzute de lege şi de a urmări efectuarea corectă a evidenţelor şi menţiunilor din aceste documente şi de asemenea, indică răspunderea administratorului social pentru organizarea şi conducerea contabilităţii.

Totodată, Legea nr. 85/2014, la art. 169 lit. d) statuează că membrii organelor de conducere ce „au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea." se fac vinovaţi de aducerea persoanei juridice în imposibilitate de plată, astfel existând posibilitatea atragerii răspunderii patrimoniale a acestora în vederea acoperii prejudiciului cauzat creditorilor de bună-credinţă.

Mai mult decât atât, referitor la cele precizate de instanţă şi de pârât, şi anume, că vinovăţia pârâtului nu a fost dovedită calificând-o ca pe o decizie managerială neinspirată şi că nu există vinovăţia sub forma intenţiei, şi că dacă ar fi existat, această prezumţie a fost răsturnată prin dorinţa de predare şi predarea efectivă a documentelor, trebuie făcute anumite precizări.

În primul rând, în această speţă este incidenţă forma de răspundere delictuală din dreptul comun, fiind îndeplinite toate condiţiile necesare antrenării răspunderii aşa cum prevede şi art. 1349 din Noul Cod Civil: existenţa prejudiciului; existenţa faptei ilicite; existenţa raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul; existenţa vinovăţiei. Aşadar, vinovăţia poate îmbrăca orice formă, inclusive culpa.

Mai mult decât atât, nu este niciunde specificat în mod expres, inclusiv în Legea 85/2014 că este necesară intenţia ca formă a vinovăţiei pentru angajarea răspunderii delictuale patrimoniale.

Faptele săvârşite de administratorul social au favorizat ajungerea în stare de încetare de plăţi. Aceste fapte sunt determinante în lipsirea societăţii de lichidităţile necesare achitării masei credale, tocmai pentru că societatea a fost administrată cu rea - credinţă şi neglijenţă, ceea ce a condus la imposibilitatea creditorilor de a-şi recupera creanţele.

Este faptă ilicită nu numai acţiunea, dar şi omisiunea, inacţiunea ilicită, neîndeplinirea unei activităţi ori neluarea unei măsuri, atunci când această activitate sau această măsură trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de către administratorul social.

Efectele negative pe care societatea le-a suferit ca rezultat al săvârşirii faptei ilicite a administratorului social menţionate anterior sunt evidente, prejudiciul creat constând în ajungerea societăţii în stare de insolvenţă, aşa cum aceasta este definită de dispoziţiile art. 5 pct. 29 din Legea 85/2014: "[...] insolvenţă este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile [...]", acest prejudiciu fiind şi cuantificat şi dovedit în mod clar prin cuantumul masei credale al debitoarei, în speţă 45,906 lei. Totodată trebuie precizat faptul că până la data prezentei prejudiciul este unul cert şi necontestat.

Simpla constatare a stării de insolvenţă constituie o condiţie suficientă de angajare a răspunderii administratorului social, deoarece are drept rezultat direct neplata datoriilor scadente către creditori şi implicit prejudicierea acestora.

Faţă de cele prezentate, consideră că sunt întrunite condiţiile de atragere a răspunderii patrimoniale a administratorului social, respectiv: fapta ilicită, care se încadrează în ipotezele enumerate de lege, prin care s-a contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvenţă, prejudiciul cert şi direct, dovedit atât sub aspectul existenţei cât şi sub aspectul întinderii, cauzat în mod direct şi nemijlocit de fapta ilicită dovedită, raportul de cauzalitate, respectiv dovedirea faptului că prin aceste fapte s-a contribuit la ajungerea debitorului în starea de insolvenţă şi existenţa vinovăţiei, răspunderea putând fi antrenată indiferent de forma de vinovăţie constatată.

Arată că, din documentele predate de către reprezentantul administratorului social reiese faptul că, deși debitoarea era dizolvată încă din anul 2006, societatea a desfăşurat activitate până în anul 2009, sub controlul administratorului social pârât.

Astfel, cu privire la constatările judecătorului-sindic, referitoare la incidenţa art. 169 lit. a din Legea nr. 85/2014 conform căruia au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane, precizează că, din analiza documentelor contabile din perioada 31.12.2005-30.10.2009, se observă că activitatea economică iniţiată de către societatea debitoare în anul 2005 a rezultat cu un profit de 1.994, urmând ca la nivelul anului 2006 să fie înregistrat un rezultat financiar - un profit considerabil de mare de 32.451 lei.

Din cauza unei gestiuni ineficiente, contractarea de credite bancare utilizate pentru restituirea creditării acordate de către pârât, precum şi din cauza manifestării pasivităţii în analiza şi elaborarea unei strategii financiare, analiza pragului de rentabilitate, societatea debitoare a ajuns în starea de incapacitate de plată a datoriilor, înregistrarea unor pierderi considerabil de mari.

Din analiza bilanţurilor contabile din perioada 2007-2008, se observă că prima pierdere rezultată din activitatea economică desfăşurată de debitoare a fost de 4.189 la nivelul anului 2007, pierdere care a fost acoperită din profitul nerepartizat din perioada 2005-2006, respectiv 32.451 (capitalurile proprii ale debitoarei la data de 31.12.2007 fiind de 30.457 lei).

La data de 31.12.2008, conform bilanţului contabil, debitoarea înregistrează rezultatul financiar sub formă de pierdere de 61.808 lei (pierdere majorată de aprox. 15 ori faţă de nivelul înregistrat în anul 2007). Astfel, la nivelul anului 2008, capitalurile proprii ale debitoarei devin negative, respectiv de 31.351 lei.

Din analiza bilanţului contabil întocmit la data de 31.12.2008, se observă că societatea debitoare înregistrează disponibilităţi băneşti în casierie şi conturi bancare în cuantum de 47.195 lei, stocuri în valoare de 19.475 lei, creanţe comerciale de 12.059 lei, toate acestea reprezentând resurse financiare şi materiale suficiente pentru plata la termen a obligaţiilor fiscale restante în sumă de 4.050 lei, obligaţii neplătite conform Titlului executoriu nr. 1/30.12.2008 anexat la cererea de înscriere la masa credală a unicului creditor bugetar.

De asemenea, conform balanţei de verificare aferente lunii octombrie 2009, societatea înregistrează disponibilităţi în casierie 41.695,84 lei, sumă care ar fi fost suficientă pentru plata obligaţiilor fiscale restante la data de 30.10.2009 respectiv:

-obligaţii fiscale de plată în sumă de 4.050 lei, conform Titlului executoriu nr. 1/30.12.2008;

-obligaţii de plată în sumă de 6.195 lei, conform Titlului executoriu nr. 75/28.01.2009;

-obligaţii de plată în sumă de  10 lei, conform Titlului executoriu nr. 195/13.02.2009;

-obligaţii de plată în sumă de 3.954 lei, conform Titlului executoriu nr. 286/04.03.2009;

-obligaţii de plată în sumă de 994 lei, conform Titlului executoriu nr. 686/28.05.2009;

-obligaţii de plată în sumă de 4.572 lei, conform Titlului executoriu nr. 818/29.06.2009;

-obligaţii de plată în sumă de 1.317 lei, conform Titlului executoriu nr. 897/01.09.2009;

 - obligaţii de plată în sumă de 1.315 lei, conform Titlului executoriu nr. 1247/19.11.2009.

Referitor la afirmaţiile instanţei, cum că toate bunurile au fost vândute, iar sumele au fost folosite pentru plata datoriilor societăţii, arată că potrivit balanţei de verificare aferente lunii iunie 2009, societatea debitoare vinde autoturismul Dacia persoanei fizice (…)cu suma de 3.344,00 lei, conform facturii fiscale nr. 0904544/14.06.2009.

Contravaloarea autoturismului vândut a fost încasată în numerar în casieria societăţii debitoare, conform chitanţei nr. 4935737/14.06.2009. Totodată, conform documentului contabil - Registru Jurnal aferent lunii iunie 2009, la data de 14.06.2009, societatea scoate din evidenţă autoturismul Dacia la valoarea de 4.033,62 lei,amortizarea cumulată de 1.344,54 lei şi partea din valoarea activului valorificat de 2.689,08 lei sub formă de cheltuieli privind cedarea activului incomplet amortizat.

Astfel, din analiza documentelor contabile, se poate afirma că debitorul a valorificat o parte din activul patrimonial, veniturile, respectiv disponibilităţile băneşti obţinute, nu au fost utilizate pentru achitarea datoriilor restante la bugetul consolidat al statului privind contribuţiile la asigurările şi protecţia socială, taxa pe valoare adăugată, respectiv a utilizat disponibilităţile băneşti existente în casieria societăţii în interes personal.

Referitor la incidenţa articolului 169 din Legea nr. 85/2014 „La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/ sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: [...1 c)au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi", putem face următoarele precizări.

Din analiza documentelor contabile din perioada 31.12.2005-30.10.2009, se observă că activitatea economică iniţiată de către societatea debitoare în anul 2005 a rezultat cu un profit de 1.994, urmând ca la nivelul anului 2006 să fie înregistrat un rezultat financiar - un profit de 32.451 lei.

Din cauza unei gestiuni ineficiente, contractarea contracte de leasing financiar - auto, contractarea de credite bancare utilizate pentru restituirea creditării acordate de către pârât, precum şi din cauza manifestării pasivităţii în analiza şi elaborarea unei strategii financiare, analiza pragului de rentabilitate, societatea debitoare a ajuns în starea de incapacitate de plată a datoriilor, înregistrarea unor pierderi considerabil de mari.

Din analiza bilanţurilor contabile din perioada 2007-2008, se observă că prima pierdere rezultată din activitatea economică desfăşurată de debitoare a fost de 4.189 la nivelul anului 2007, pierdere care a fost acoperită din profitul nerepartizat din perioada 2005-2006, respectiv 32.451 (capitalurile proprii ale debitoarei la data de 31.12.2007 fiind de 30.457 lei).

La data de 31.12.2008, conform bilanţului contabil, debitoarea înregistrează rezultatul financiar sub formă de pierdere de 61.808 lei (pierdere majorată de aprox. 15 ori faţă de nivelul înregistrat în anul 2007). Astfel, la nivelul anului 2008, capitalurile proprii ale debitoarei devin negative, respectiv de 31.351 lei.

Prin dispunerea de a continua în interes personal efectuarea unor activităţi comerciale care duceau în mod vădit la starea de insolvenţă, se înţelege acel ansamblu de activităţi care, deşi sunt vădit prejudiciabile, din punct de vedere financiar, pentru patrimoniul societăţii, sunt continuate în mod conştient şi voit de membrii organelor de conducere, cu scopul de a obţine câştiguri personale. De asemenea se cere ca persoana răspunzătoare să fi desfăşurat personal sau să fi dispus, în virtutea puterilor sale, desfăşurarea unei activităţi neprofitabile având ca efect încetarea de plăţi a persoanei juridice sau insolvabilitatea acesteia. Sfera de aplicare a textului de lege include atât luarea unei decizii privind continuarea desfăşurării unei activităţi de afaceri, cât şi omisiunea de a lua decizia de a sista activitatea de afaceri care conducea în mod vădit la starea de insolvenţă. Consecinţa continuării activităţii, încetarea de plăţi, trebuie să fie una vădită, deci evidentă raportată la standardele de diligentă şi prudenţă în conducerea afacerii de către administratorul social.

Tribunalul Harghita, prin sentinţa nr. 1942 din 15 septembrie 2008, a decis, printre altele, următoarele: se poate susţine că administratorul a dispus în interes personal continuarea unei activităţi care ducea în mod vădit persoana juridică la încetarea de plăţi dacă acesta a manifestat pasivitate în achitarea datoriilor fiscale, precum şi dacă nu a efectuat analizele necesare determinării pragului de rentabilitate care exprimă acel volum al activităţii pentru care cheltuielile efectuate să fie cel puţin egale cu veniturile obţinute.

Referitor la incidenţa art.169, alin.1 lit. g) conform căruia "în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor în dauna celorlalţi creditori" - Analiză recuperare credit acordat de asociat unic -, arată că potrivit fişei analitice a contului 4551 „Asociaţi conturi curente", la data de 31.12.2005 debitoarea înregistrează, sume datorate asociaţilor, reprezentând creditare primită - sold final (rămas de restituit) de 22.600,00 lei.

Conform documentului contabil registru jurnal întocmit pentru luna ianuarie 2006. societatea debitoare înregistrează o restituire parţială a creditării menţionate anterior, pârâtului în valoare 10.000,00 lei -  numerar plătit din casieria societăţii.

Astfel, conform balanţei de verificare din data de 31.01.2006, societatea debitoare înregistrează sume datorate asociaţilor - 12.600,00 lei (conform soldului final al contului 4551 Asociaţi conturi curente).

Evoluţia creditării şi a recuperării creditării acordate debitoarei de către pârât:

-La data de 28.02.2006, sume datorate asociaţilor - 19.791,41 lei (sold final conform Fişa analitică a contului 4551);

-La data de 31.03.2006, sume datorate asociaţilor - 21.591,41 lei (sold final conform Fişa analitică a contului 4551);

-La data de 30.04.2006, sume datorate asociaţilor - 21.591,41 lei (sold final conform Fişa analitică a contului 4551);

 - La data de 31.05.2006, sume datorate asociaţilor - 26.591,41 lei (sold final conform Fişa analitică a contului 4551);

În luna mai 2006, societatea debitoare contractează un credit în valoare de 14.500 lei, pentru capital de lucru/alte investiţii, dobânda anuală de 19% (conform Contract de credit nr. 62301/22.05.2006).

Conform fişei analitice a contului 1621 „Credite bancare pe termen lung şi mediu", societatea înregistrează încasarea creditului bancar în valoare de 14.500,00 lei.

-în luna iunie 2006, ulterior încasării creditului bancar, societatea debitoare înregistrează restituirea parţială a creditului acordat de către pârât, în sumă de 10.000,00 lei prin operaţiunea de retragere a numerarului din casieria societăţii. Creditarea rămasă de restituit la data de 30.06.2006 este de 16.591,41 lei.

În cursul lunii iunie 2006, este rambursată tranşa de 540,53 lei din creditul bancar primit.

-La data de 31.07.2006, sume datorate asociaţilor - sold final de 20.591,41 lei (asociatul creditează firma în cursul lunii iulie 2006 cu suma de 4.000 lei).

În cursul lunii iulie 2006 este rambursată tranşa de 503,97 lei pentru creditul bancar primit, soldul final de 13.455,50 lei (rămas de restituit conform Fişa analitică a contului 1621 Credite bancare pe termen mediu şi lung la data de 31.07.2006).

-La data de 31.08.2006, sume datorate asociaţilor - sold final de 22.391,38 lei (în cursul lunii august 2006 asociatul creditează firma cu suma de 3.000 lei).

Soldul final de plată pentru creditul bancar primit - 12.936,40 lei.

-în luna septembrie 2006, societatea debitoare restituie creditarea pârâtului în sumă de 20.000,00 lei, prin retragerea de numerar din casierie, creditarea rămasă de restituit asociatului - 2.391,38 lei.

Soldul final de plată pentru creditul bancar la 30.09.2006 - 12.429,39 lei (conform fişei analitice a contului 1621).

-La data de 30.10.2006, sume datorate asociaţilor - sold final de 4.391,38 lei (asociatul creditează firma în cursul lunii cu suma de 2.000 lei). în luna octombrie 2006, asociatul creditează firma cu suma de 2.000,00 lei.

Sold final de plată pentru creditul bancar primit - 11.881,32 lei.

-La data de 31,12.2006, sume datorate asociaţilor - sold final de 391,38 lei (în cursul lunii decembrie 2006, societatea restituie asociatului suma de 4,000,00 lei),

Sold final de plată pentru creditul bancar primit - 10.803,55 lei.

-La data de 28.02.2007, sume datorate asociaţilor - sold final de 4.391,38 lei (în cursul lunii februarie 2007, asociatul creditează firma cu suma de 4.000 lei).

Sold final de plată pentru creditul bancar primit - 9.673,38 lei. (Sold cont 1621).

-La data de 31.03.2007, sume datorate asociaţilor - 5.391,38 lei.

În luna aprilie 2007, societatea debitoare contractează un credit bancar în valoare de 20.000,00 lei, pentru capital de lucru şi investiţii, pe termen de 24 luni, cu rata dobânzii anuale de 18,5% (conform Contract de credit nr. 45064908/ 17.04.2007).

Astfel, în luna aprilie 2007, societatea înregistrează încasarea creditului respectiv în valoare de 20.000,00 lei, respectiv rambursarea tranşei de 582,62 lei, sold final de plată pentru creditele bancare primite este de 28.502,52 lei (conform Balanţa de verificare aferentă lunii aprilie 2007).

De asemenea, în cursul lunii aprilie 2007, asociatul creditează firma cu suma de 4.000,00 lei şi recuperează suma de 5.000,00 lei. (Sold final al contului 4551 la data de 30.04.2007 este de 4.391,38 lei).

Conform ultimei balanţe de verificare aflate la dispoziţia lichidatorului judiciar - Balanţa de verificare aferentă lunii octombrie 2009, societatea prezintă sume datorate asociaţilor de doar 306,55 lei.

Apelanta concluzionează faptul că în perioada analizată pârâtul a reuşit recuperarea aprox. în întregime a creditării acordate debitoarei. plătind cu preferinţă creditul acordat de asociat în detrimentul plăţilor la bugetul de stat în cuantum de aproximativ 15.792 lei conform bilanţ fiscal întocmit la nivelul exerciţiului financiar 2008.

În temeiul motivelor enunţate anterior, consideră îndreptăţită antrenarea răspunderii patrimoniale a fostului administrator social, în calitate de administrator al debitorului.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul-intimat  a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat.

În motivare, arată că prin cererea de apel, lichidatorul încearcă să reitereze argumentele aduse în faţa instanţei de fond cu toate că acestea au fost analizate în detaliu şi pe bună dreptate înlăturate de instanţa de fond.

La baza formulării cererii de atragere a răspunderii şi a apelului stau două ipoteze, din care nici una nu este adevărată.

Astfel, lichidatorul susţine în continuare că intimatul-pârât a refuzat cu rea credinţă să predea actele contabile şi că ar fi continuat activitatea societăţii cu rea credinţă, în interes personal prevăzând că va ajunge astfel la o încetare de plăţi. Se mai susţine că ar fi utilizat bunurile societăţii în interes personal.

Starea de fapt descrisă de lichidator este un incompletă şi poate duce la serioase confuzii chiar fără vina nici uneia din părţile implicate.

Astfel, este adevărat că fostul lichidator  l-a notificat, însă intimatul a luat legătura cu reprezentanţii societăţii care i-au comunicat că vor prima dată să vadă în ce măsură vor păstra calitatea de lichidator, practica A.N.A.F. de a impune în dosarele în care deţineau calitatea de creditori majoritari a practicienilor în insolvenţă ce câştigau licitaţiile organizate periodic fiind bine cunoscută. Se pare că rezerva practicianului a fost cât ce poate de întemeiată, acesta fiind înlocuit cu semnatarul prezentei acţiuni.

Privitor la cea de a doua notificare, recepţionată de pârâtul-intimat în martie 2017, arată că urma să îi dea curs, s-a apucat să sorteze actele, să le aranjeze pentru a putea fi opisate şi predate. Arată că în prezent lucrează ca şi agent comercial, iar de actele anterior indicate s-a putut ocupa doar după ce ajungea acasă de la serviciu.

Înainte însă de a putea lua legătura cu lichidatorul a primit deja cererea de chemare în judecată, fapt care nu l-a împiedicat însă să solicite societăţii de avocaţi care îl reprezintă să răspundă la notificare şi cu scopul de a preda lichidatorului întreaga contabilitate, lucru care a şi avut loc aşa cum apelanta însăşi a recunoscut.

În ce priveşte bunurile societăţii şi continuarea activităţii, arată că acestea au fost valorificate în perioada 2008-2009 pentru a plăti creditorii societăţii.

Chiar din acţiune rezultă clar că majoritatea covârşitoare a datoriilor sunt istorice (datorii foarte vechi la bugetul de stat în valoare de aproximativ 18.000 lei) iar ele au ajuns la cuantumul de azi doar prin adăugarea de penalităţi şi majorări. Intimatul a plătit cât de mult a putut din datoriile societăţii însă de la un punct a rămas cu suma de aproximativ 18.000 lei pentru care pur şi simplu nu a avut resurse, nici societatea şi nici el ca persoană fizică. Arată că nu a continuat nici o activitate, ci pur şi simplu nu a putut închide firma cu datorii. A sperat că va putea până la urmă plăti şi aceşti bani, însă acumularea de dobânzi şi penalităţi a făcut acest demers imposibil.

Ulterior dizolvării societăţii nu a mai ţinut de el pretinsa continuare a activităţii astfel că toate susţinerile în acest sens trebuie înlăturate.

Aşa cum a arăta deja, pârâtul-intimat a păstrat şi ulterior a predat cu bună credinţă toate actele legate de societate, inclusiv, aşa cum reiese din procesul-verbal deja depus la dosar, o serie de acte care nici măcar nu sunt amintite de Legea 85/2014.

Dacă e ceva ce nu a depus înseamnă că acel act nu există.

Astfel cu titlu exemplificativ arată că nu putea indica o listă cu operaţiunile şi plăţile din cele 6 luni anterioare deschiderii procedurii deoarece societatea nu a mai desfăşurat activitate din 2009.

Pentru că activitatea de plăţi a fost una cât se poate de firească a întocmit, şi prezentat mai jos, un tabel cu plăţile cele mai importante din ultimele luni de funcţionare:

Astfel, analizând activitatea societăţii pentru perioada anterioară anului 2009 (moment din care nu s-au mai făcut activităţi comerciale) rezultă că  plăţile au fost onorate atât pentru furnizori cât si pentru bugete, până în ultimul moment; la fel s-a întâmplat şi cu dobânda la credite; marfa rămasă a fost returnată la furnizori când a observat că nu se mai vinde, deci nu a fost de rea-credinţă; a avut 3 magazine în 3 localităţi, deci e clar ca nu a făcut acest efort pentru a da faliment; se poate observa că în tot acest timp a făcut şi plăţile către bugetul de stat.

Analizând cu atenţie susţinerile apelantei, ele dovedesc chiar contrariul afirmaţiilor făcute de acesta, din ele rezultă că intimatul a făcut tot ceea ce i-a stat în putinţă pentru a minimiza impactul asupra creditorilor a greutăţilor financiare.

În acest context rezultă că a încercat să redreseze până în ultimul moment societatea, în luna ianuarie încercând se desfăşoare activitate cât se poate de apropiată de normal, societatea având ca obiect comerţul cu mobilier.

Mai mult, a returnat marfa nevandabilă furnizorului. Din această operaţiune intimatul nu a încasat sume concrete de bani ci a compensat datorii. Astfel, nu se susţine afirmaţia că ar fi favorizat acest creditor în dauna bugetului de stat., în condiţiile în care A.N.A.F. nu încasează creanţe în mobilier ci doar în bani.

Privitor la operaţiunile de compensare cu alte societăţi din luna iulie arată că acestea se înscriu tot în reducerea firească a datoriilor societăţii şi rezultă, probabil, din retururi de marfă. Privitor la valoarea disponibilului de casă arată că acesta nu a fost adus la zi din lipsa banilor de a mai plăti serviciile unei societăţi de contabilitate.

Cu titlu de exemplu arată că în data de 24.11.2008 s-a îndatorat personal pentru firmă cu suma de 12.000 EURO (echivalentul a 44.760 lei la acel moment). Din acei bani a virat chiar în ziua respectivă în contul firmei suma de 24.784 lei. Restituirea acestui împrumut nu a fost reglat contabil.

Astfel, societatea a încercat să îşi onoreze cu bună credinţă măcar o parte din datorii (şi cec-urile care intrau la plată): plata de 22.855,52 lei la (…) cu OP 111/25.11.2008; plata de 5.710,81 lei la (…)cu CEC 31427/25.11.2008; plata de 3.286 lei la Bugetele de stat si asigurări sociale cu OP 91,92,93,94 din 26.11.2008.

Lăsând la o parte faptul că în 2009 nu avea cum să bănuiască că în 2014 legiuitorul va adopta o normă (art. 169 alt. lit. g) care pune în discuţie modul în care efectuează plăţile pentru nişte datorii reale şi legal angajate, din starea de fapt rezultă foarte clar că nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de acest text.

Astfel, este de observat că pârâtul-intimat nu a favorizat un creditor în dauna celorlalţi, a returnat marfa şi a efectuat compensări cu toţi furnizorii dispuşi să recupereze marfa aflată la el.

Cu privire la întrunirea în speţă a condiţiilor pentru antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere, arată că acţiunea în atragerea răspunderii membrilor organelor de conducere, având calificarea juridică a unei acţiuni în angajarea răspunderii civile delictuale speciale  presupune întrunirea cumulativă a condiţiilor generice ale angajării acesteia, respectiv: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate şi culpa, cu aspecte de specificitate ce decurg din reglementarea specială din domeniu, şi anume prejudiciul creditorilor, fapta ilicită a membrilor organelor de conducere care se încadrează într-unui din cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 169 alin. 1 lit. a - h din Lg. 85/2014, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile, respectiv culpa persoanei a cărei răspundere se invocă (îmbrăcând forma intenţiei).

Or, analizând circumstanţele particulare ale cauzei, având în vedere argumentele concrete expuse întru justificarea antrenării răspunderii fostului administrator al falitei, apreciază că nu se întrunesc cumulativ premisele angajării răspunderii prescrise de art. 169 din Lg. 85/2014.

Astfel, cu privire la fapta ilicită, arată că în cazul răspunderii civile delictuale speciale reglementată de dispoziţiile art. 169 din Lege, fapta ilicită trebuie să constea în săvârşirea uneia dintre cele enumerate în mod expres şi limitativ de art. 169 alin. 1 lit. a - h din Lege, aceasta reprezentând o trăsătură esenţială a acestui tip special de răspundere delictuală care o particularizează, din acest punct de vedere, faţă de răspunderea delictuală din dreptul comun.

Rezultă că săvârşirea oricărei alte fapte cu caracter ilicit decât cele prevăzute de textele amintite nu poate atrage răspunderea delictuală specială, chiar dacă au fost săvârşite de către membrii organelor de supraveghere/conducere, aceştia putând fi traşi la răspundere potrivit dreptului comun în materie.

Mai mult, apreciază că, dat fiind caracterul special al normei de reglementare, interpretarea acesteia se face stricto senso, analogiile în contra persoanei pretins răspunzătoare fiind prohibite.

Or, analiza ipotezelor „concrete" prezentate de lichidator, în calitate de titular al acţiunii în atragerea răspunderii, nu se subsumează motivelor pentru angajarea răspunderii membrilor de conducere (art. 169 pct. a - d), neconstituind temei pentru atragerea răspunderii pârâtului.

Ceea ce se impută de facto pârâtei este omisiunea de a fi predat administratorului judiciar documentele contabile ale societăţii, prejudiciul fiind cauzat de „nepredarea documentelor justificative". Subliniază că prezumţia de culpă privitoare la această faptă este una relativă iar intimatul, prin dorinţa lui de a preda actele (un refuz mi a existat niciodată) a reuşit să răstoarne această prezumţie.

Or, apreciază că cele imputate pârâtei nu intră în categoria acţiunilor ilicite prescrise de art. 169 alin. 1 lit. a din Lg. 85/2014. Astfel, fapta prescrisă de normele antecitate presupune utilizarea bunurilor mobile sau imobile, corporale sau incorporale sau a creditelor acordate debitorului persoană juridică fie de către instituţiile de credit, fie de către asociaţi/acţionari sau membrii grupului de interes economic, fie de alte persoane juridice. Textul analizat mai prevede că utilizarea acestor bunuri sau credite să se fi făcut în interes propriu sau în interesul altei persoane, fie că este vorba de o persoană fizică, fie că este vorba de o persoană juridică.

În aplicarea prevederilor antemenţionate jurisprudenţial s-a opinat în sensul că este vinovat de săvârşirea faptei ilicite ante menţionate administratorul social care a făcut ca societatea să îi acorde avansuri sau care a garantat cu averea debitorului datoriile sale personale sau care a încasat pentru sine efecte de comerţ în care apărea ca beneficiar societatea, precum şi acel administrator social care a utilizat în interes personal creditul bancar obţinut pentru societate.  în acelaşi sens s-a mai statuat că încasarea în numerar, de către administratorul social al debitorului persoană juridică, a sumelor reprezentând costul serviciilor prestate şi neevidenţierea în contabilitate a acestor sume generează o prezumţie de utilizare a bunurilor în interes propriu de natură să atragă răspunderea administratorului .

Analizând ipoteza concretă avansată în acţiunea introductivă în motivarea acesteia - omisiunea de a fi predat lichidatorului documentele contabile, apreciază că nu se poate reţine pe seama pârâtei folosirea unor bunuri sau credite ale persoanei juridice în interes personal, ci cel mult o omisiune de comunicare a unor înscrisuri, care, prin ea însăşi, nu suportă încadrarea în ipoteza tip a faptei ilicite reglementată de art. 169 din Lg. 85/2014. Prin urmare, de vreme ce este unanim admis în doctrina modernă că tipicitatea faptei imputate constituie o cerinţă intrinsecă a angajării răspunderii, apreciază că această cerinţă nu e întrunită în cauză.

De altfel, pentru aplicarea prevederilor art. 169 alin. 1 lit. a din Lege este necesar să se facă dovada certă că membrii organelor de conducere au utilizat bunurile sau creditele debitorului persoană juridică în interesul propriu sau al unei alte persoane .

Cu privire la întrunirea celorlalte condiţii ale antrenării răspunderii, apreciază că nici celelalte condiţii ale angajării răspunderii pârâtei în baza art. 169 din Lg. 85/2014 nu sunt întrunite în cauză.

Astfel, vinovăţia, ca element al răspunderii reglementate de art. 169 din Lg. 85, trebuie să îmbrace forma intenţiei. Toate faptele ilicite enunţate în art. 169 alin. 1 din Legea insolvenței sunt fapte intenţionale, care exclud culpa ca formă a vinovăţiei.

Or, în cauză, o atare vinovăţie nu numai că nu a fost probată dar nici nu există, pârâta acţionând sub aspect volitiv şi intelectiv cel mult cu neglijenţă, dar în niciun caz cu rea credinţă. Astfel, intimatul a făcut toate demersurile pentru a preda actele contabile.

În sfârşit arată că în practica judiciară s-a arătat că lipsa unei strategii manageriale viabile, omisiunea de a achita debitele restante, neglijenţa în administrarea societăţii nu sunt de natură a atrage răspunderea patrimonială a fostului administrator. Or, şi în cazul societăţii debitoare, apreciază că intrarea în insolvenţă s-a cauzat unor factori cumulativi, combinaţi, dar în niciun caz de activitatea intenţionată a fostului administrator, aspectele imputate acestuia nefiind generatoare ale stării de insolvenţă.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:

Se constată că apelanta-reclamantă a solicitat atragerea răspunderii intimatului-pârât, în temeiul 169 alin. 1 lit. a,b,d și h.

Potrivit art. 169 al. 1 lit. d din Legea 85/2014, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;

c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi;

d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă. Prezumţia este relativă.

e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia;

g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori;

Pentru atragerea răspunderii intimatului-pârât în temeiul art. 169 alin. 1 din Legea 85/2014 este necesar, mai întâi, să se dovedească săvârșirea de către acesta a uneia dintre faptele menționate.

De asemenea, se poate observa că, potrivit art. 169 al. 1 din Legea 85/2014, se cere condiţia expresă, ca faptele să fi cauzat starea de insolvenţă. Este subliniată astfel una dintre condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale, respectiv legătura de cauzalitate dintre faptă şi starea de insolvenţă.

Faptele prevăzute în această normă nu sunt apte prin ele însele să provoace starea de insolvenţă, neputându-se stabili o relaţie de necesitate între acestea şi insolvenţă, context în care sarcina probei revine celui care o invocă, prezumţiile legale fiind expres şi limitativ prevăzute de lege.

Referitor la nepredarea actelor contabile și neținerea contabilității conform legii,  pentru a opera prezumția culpei și legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, prevăzută de art. 169 alin. 1 lit. d din Legea 85/2014, era necesar să se probeze că pârâtul-intimat, deși a luat la cunoștință de solicitarea de a depune actele contabile, nu s-a conformat.

În mod judicios prima instanță a reținut că pârâtul-intimat a predat la data de 7.03.2017 actele contabile ale societății. De altfel, motivele invocate de apelanta-reclamantă atât la prima instanță cât și în apel nu puteau fi susținute în lipsa actelor contabile.

Apelanta-reclamantă a arătat că nu au fost predate toate actele contabile ale societății, iar o predare parțială echivalează cu o nepredare.

În aprecierea Curții, prezumția menționată mai sus nu este înlăturată doar în situația în care sunt depuse exhaustiv toate înscrisurile menționate de art. 67 din Legea 85/2014.

Intenția legiuitorului nu este de a sancționa prin instituirea prezumției culpei și legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu neținerea contabilității în mod ireproșabil, ci nepredarea actelor contabile existente în contabilitatea societății, printr-o asemenea omisiune putând fi afectată grav derularea procedurii insolvenței.

Neținerea contabilității potrivit cu reglementările legale poate constitui o faptă care să conducă la atragerea răspunderii, dar prezumția menționată mai sus nu mai operează.

În aceste condiții, ar fi trebuit ca în prezentul litigiu să se probeze că pârâtul-intimat ar fi săvârșit vreuna dintre faptele menționate în textul legal, respectiv că a ţinut o contabilitate fictivă, a făcut să dispară unele documente contabile sau nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea.

De asemenea, trebuiau dovedite și celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale, respectiv vinovăția, aspectul prin faptele respective s-a cauzat intrarea societății debitoare în insolvență și s-a provocat un anumit prejudiciu, raportul de cauzalitate dintre faptă și aceste consecințe.

În ceea ce privește susținerile apelantei-reclamante potrivit cărora pârâtul-intimat a folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane, în mod corect prima instanță a reținut că obligațiile debitoarei au fost achitate din sumele obținute de aceasta prin activitatea curentă și prin înstrăinarea unor active, fiind plătiți toți creditorii, cu excepția celui care figurează în tabelul de creanțe.

Faptul că într-o anumită perioadă societatea a înregistrat profit, iar ulterior pierderi nu prezintă relevanță, întrucât răspunderea întemeiată pe art. 169 din Legea 85/2014 nu operează pentru gestiunea necorespunzătoare a societății, cu excepția situației în care administratorul este de rea-credință. De asemenea, intrarea în insolvență se poate datora și unor cauze externe, independente de voința administratorului și cu toate că aceste depune diligențe pentru ca activitatea societății să fie una profitabilă.

Modalitatea de înregistrare în contabilitate a înstrăinării autoturismului societății nu reprezintă un aspect esențial, în condițiile în care operațiunea figurează în evidențele acesteia, iar prețul a intrat în patrimoniul societății, nedovedindu-se însușirea vreunei sume de bani de către pârâtul-intimat.

Cu privire la susținerile apelantei-reclamante potrivit cărora pârâtul-intimat a dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi, se arată că societatea debitoare a ajuns în stare de incapacitate de plată a datoriilor, înregistrând pierderi deosebit de mari.

Se menționează că la data de 31.12.2008, debitoarea înregistrează rezultatul financiar sub formă de pierdere de 61808 lei, majorată de aproximativ 15 ori față de nivelul înregistrat în anul 2007.

Curtea constată că nu există nici pentru această faptă condițiile atragerii răspunderii pârâtului-intimat.

Astfel, în mod judicios prima instanță  a constatat că societatea a fost dizolvată la data de 05.11.2010, cu mult înainte de apariţia stării de insolvenţă, iar simplul fapt al acumulării de accesorii la datoria bugetară a dus la apariţia stării de insolvenţă.

Pe de altă parte, ar fi trebuit ca apelanta-reclamantă să dovedească că pârâtul-intimat a dispus în interes personal continuarea unei activităţii societății debitoare, aspect ce nu a fost probat în speță.

Referitor la fapta prevăzută de art. 169 alin. 1 lit. e din Legea 85/2014, respectiv deturnarea sau ascunderea unei părți din activul persoanei juridice ori mărirea în mod fictiv a pasivului acesteia, în mod corect judecătorul-sindic a observat că nu s-au dovedit asemenea acțiuni ale pârâtului-intimat.

Astfel, nu s-a probat că ar fi existat bunuri sau alte active în patrimoniul societății debitoarei care să fie ascunse de către acesta și nici că ar fi mărit pasivului societății cu datorii fictive.

 Cu privire la fapta prevăzută de art. 169 alin. 1 lit. g din Legea 85/2014, apelanta-reclamantă susținând că în luna precedentă încetării plăţilor, pârâtul-intimat a plătit sau a dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor, în dauna celorlalţi creditori, făcându-se referire în special la restituirea unor creditări ale acestuia, Curtea constată că anterior dizolvării societății, societatea debitoare și-a achitat obligațiile către toți creditorii și furnizorii ei, rămânând doar o datorie față de creditoarea din cauza de insolvenţă a debitoarei, dosar de bază, sub pragul valorii minime. În aceste condiții, nu se poate reține nici săvârșirea acestei fapte de către pârâtul-intimat.

Curtea constată că în cauză nu s-au dovedit de către apelanta-reclamantă condițiile atragerii răspunderii pârâtului-intimat.

Pe cale de consecință, reținând că prima instanță a pronunțat o soluție temeinică și legală, Curtea a respins apelul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare