Obligaţia de a face

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bacău sub nr. 816/110/2017, la data de 17.02.2017, reclamanta N.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii: M.P ş.a., obligarea acestora la plata drepturilor/alocarea sumelor, reprezentând creşteri salariale de 18%, începând cu luna februarie 2014 până la data pronunţării hotărârii, actualizate în raport cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, creşteri compuse din suma indexărilor de 2%, 5% şi 11% acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive în baza OG 10/2007, urmând să se ţină cont în cazul numirii în funcţii de conducere a procurorilor, de procentele aferente vechimii în muncă şi în funcţie, avute.

A mai solicitat reclamanta ca pârâţii să fie obligaţi şi la plata/alocarea sumelor reprezentând dobânzile penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind drepturile salariale, calculate începând cu 3 ani înainte de înregistrarea prezentei acţiuni până la plata efectivă a sumelor cuvenite, având în vedere şi Decizia nr. 21 din 22 iunie 2015, pronunţată în dosarul nr. 199/1/2015, a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a ocupat funcţia de prim procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oneşti şi Podul Turcului, fiind eliberată din funcţie prin pensionare la data de 01.07.2016 şi prin sentinţa nr. 147 din 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, definitivă la data de 27.04.2009 au fost obligaţi, printre altele, la plata despăgubirilor echivalente cu sumele reprezentând indexări salariale, astfel: 5 % începând cu data de 01.01.2007 faţă de nivelul salariului brut din decembrie 2006, 2 % începând cu data de 01.04.2007 faţă de nivelul salariului brut din martie 2007 şi 11 % începând cu data de 01.10.2007 faţă de nivelul salariului brut din septembrie 2007. Deşi aceste drepturi i-au fost recunoscute prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, pârâţii M.P. şi unităţile de Parchet din subordinea sa, ca ordonatori de credite, în ceea ce o priveşte, au făcut abstracţie de existenţa acestor probe ale dreptului salarial sub forma creşterii salariale, respectiv hotărârea judecătorească constitutivă de drepturi, şi au continuat să o salarizeze în baza vechilor ordine de salarizare care nu ţineau cont de aceste drepturi şi de noua interpretare legală.

La data de 23 iunie 2015, înalta Curte de Casaţie si Justiţie, prin Decizia nr. 23/2015, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, a hotărât că sentinţele judecătoreşti prin care au fost acordate aceste creşteri salariale, nu au fost anulate printr-o altă hotărâre judecătorească ori prin vreun act normativ ulterior, căci atunci când s-a dorit suprimarea unui drept, chiar dobândit printr-o hotărâre judecătorească, legiuitorul a făcut-o prin legiferarea expresă. Pierderea unui drept nu se poate deduce pe cale de interpretare, ci se impune prin legiferare şi în consecinţă, această hotărâre irevocabilă trebuie să se bucure în continuare de atributele conferite de lege unui titlu executoriu, acest drept existând efectiv şi permanent, lună de lună.

De asemenea prin aceeaşi decizie instanţa supremă a stabilit că drepturile acordate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile privind creşterile salariale de 2%, 5% şi 11% prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare, se includ în sintagma de "indemnizaţie avută" (care se aplică tuturor magistraţilor), la care se referă art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 7 alin. (1), (2) şi (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1.275/2005. Astfel, atât la data pronunţării titlului executoriu, cât şi în prezent, reclamanta susţine că avea în patrimoniu dreptul la creşterile salariale prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare, dobândit pe cale judecătorească.

Mai mult, deoarece în interiorul corpului magistraţilor s-a creat o inechitate, Guvernul României a adoptat Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată prin art. 1 din Legea nr.71/2015 şi OUG nr.2072016, prin care a hotărât egalizarea tuturor indemnizaţiilor pentru exercitarea aceleiaşi funcţii, în aceleaşi condiţii, la nivelul maxim existent în plată.

Reclamanta a mai invocat dispoziţiile  art. "(5^1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 care prevede că" Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.", dar şi art.31 alin.1 din OUG nr. 20/2016 care a stabilit că „începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare mai mic decât cel stabilit la nivel maxim pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii".

Intenţia de înlăturare a inechităţilor (deci şi recunoaşterea lor) este explicită şi din nota de fundamentare a OUG nr. 20/2016 prin care se reţine că „... în sectorul public sunt o serie de disfuncţionalităţi, cum ar fi: niveluri diferite de salarizare pentru persoane exercitând aceeaşi funcţie şi aceleaşi atribuţii, în cadrul aceleiaşi instituţii ori în instituţii de acelaşi fel din cadrul unui sector; salarii egale pentru persoane exercitând aceeaşi funcţie şi aceleaşi atribuţii, dar cu vechime în muncă diferită..."

 Interpretare de mai sus a fost întărită şi de Plenul CSM care a hotărât, în şedinţa din 23 august 2016, că dispoziţiile O.U.G. nr.20/2016 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 57/2015 sunt aplicabile şi familiei ocupaţionale „Justiţie", astfel că a adoptat o hotărâre de principiu prin care a recomandat ordonatorilor de credite ca, în interpretarea acestor dispoziţii legale, să aibă în vedere principiul de drept menţionat în nota de fundamentare a O.U.G. nr. 20/2016 şi în cuprinsul art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015, aşa cum a fost modificată prin O.U.G nr. 20/2016, în sensul eliminării diferenţelor salariale existente în sistemul judiciar.

Din cauza aplicării neuitare a dispoziţiilor legale au apărut discrepanţe în urma cărora atât celelalte categorii de salariaţi din sectorul bugetului de stat, cât şi judecătorii înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Curţii Constituţionale, Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi adjuncţii săi au beneficiat şi beneficiază de aceste majorări salariale succesive şi în aceste condiţii excluderea noastră de la beneficiul aceloraşi drepturi salariale reprezintă o discriminare evidentă.

Totodată reclamanta a mai menţionat că discriminarea s-a manifestat şi între procurorii care au obţinut decizii de pensionare şi procurorii în activitate, din moment ce prima categorie a beneficiat de creşterile salariale prevăzute de OG 10/2007 (2%, 5% şi 11%) şi implicit de pensii de serviciu majorate, în timp ce procurorilor aflaţi în continuare în exerciţiul funcţiunii nu li s-a recunoscut şi nu li s-a acordat aceleaşi beneficii salariale legale.

Astfel, reclamanta a concluzionat că dreptul care i-a fost recunoscut prin hotărârea instanţei nr. 147/2008 a rămas actual şi trebuia păstrat şi achitat si după data de 01.01.2010 când s-a trecut la sistemul de salarizare prevăzut de Legea nr.330/2009, precum şi după data de 01.01.2011 când s-a trecut la sistemul de salarizare prevăzut de Legea nr.284/2010 si de Legea nr.285/2010. O interpretare diferită ar menţine inechităţile ori diferenţele salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine, pentru a pune în acord legislaţia internă cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi cu cele ale dreptului Uniunii Europene.

Nu în ultimul rând, reclamanta a mai susţinut că în situaţia în care aceste drepturi nu ar fi recunoscute şi pentru perioada anterioara s-ar ajunge la situaţia în care un magistrat care a ieşit la pensie anterior anului 2014, ar beneficia de aceste drepturi, iar cei care au continuat activitatea ar fi privaţi în mod injust de ele, în acest caz aflându-se şi aceasta.

De asemenea, în soluţionarea cauzei vă rugăm să aveţi în vedere faptul că potrivit prevederilor art. 1 din O.G. 137/2000 privind sancţionarea tuturor faptelor de discriminare, principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminărilor sunt garantate, în special, în exercitarea următoarelor drepturi: drepturile economice, sociale şi culturale, dreptul la muncă, dreptul la liberă alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţie împotriva şomajului, la un salariu egal pentru o muncă egală, la o remuneraţie egală si satisfăcătoare".

Articolul 2 alin. 3 din O.G. nr. 137/2000 stipulează că sunt discriminatorii prevederile şi practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane pe baza criteriilor prevăzute la art. 1 faţă de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un interes legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare.

Din analiza, interpretarea şi coroborarea art. 1 şi art. 2 din O. G. nr. 137/2000 se desprinde, fără echivoc, concluzia că sunt discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane, faţă de alte persoane, fără a se face deosebire cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce înseamnă că se referă nu numai la actele normative

În drept, reclamanta a invocat prevederile O.G. nr.3/2006, O.G. nr. 6/2007, O.G. nr. 8/2007, O.G. nr. 11/2007, O.G. nr. 24/2000, OUG nr. 83/2014, O.G. nr. 137/2000, O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările aduse prin O.U.G. nr. nr.20/2016, art. 253 alin. (1) şi (2), art. 266, art.268 lit.c., art. 270, art. 272 şi art. 275, toate din Codul Muncii, precum şi Decizia nr. 23 din 29 iunie 2015, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În dovedire reclamanta a solicitat proba cu înscrisuri (filele 8-23) şi a depus alăturat acţiunii sentinţa civilă nr. 147/2008 a Curţii de Apel Bacău, decizia nr. 469/2009 a Curţii de Apel Bacău şi decizia nr. 23 din 29 iunie 2015, pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Potrivit prevederilor art. 270 din Codul Muncii, litigiile de muncă sunt scutite de plata taxei de timbru.

Pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a formulat întâmpinare (filele 40-49), care având în vedere dispoziţiile art. 60 din Ordinul Ministerului Justiţiei nr. 2632/C din 30.07.2014 privind Regulamentul de ordine interioară a parchetelor, precum şi a Ordinului nr. 2033/24.09.2008 al Procurorului General al P.I.C.C.J. de înfiinţare în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău a Biroului Juridic, reprezintă şi punctul de vedere al pârâtului Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău.

Astfel s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, în temeiul art. 3307 din vechiul

Cod de procedură civilă, raportat la Decizia în interesul legii nr. 25 din 14 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 916 din 22 decembrie 2011, prin care înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că:

„Dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenta a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de baza pentru personalul contractual din sectorul bugetar si personalului salarizat potrivit anexelor nr. II si III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de baza in sectorul bugetar si a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupa funcţii de demnitate publica se interpretează în sensul că nu se aplică şi magistraţilor."

Decizia în interesul legii fiind obligatorie pentru instanţe de la data publicării în Monitorul Oficial, în temeiul art.3307 C.proc.civ., rezultă că la momentul judecării prezentei cereri instanţa nu poate acorda retroactiv indexările prevăzute de O.G. nr. 10/2007.

Precizăm că indexările salariale prevăzute de O.G. nr. 10/2007 nu au fost niciodată incluse în indemnizaţia de bază brută a procurorilor până la momentul emiterii Ordinului nr. 2536/21.12.2016 al procurorului general al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care au fost acordate începând cu 1 august 2016 aceste drepturi salariale.

La nivelul M.P., o parte dintre procurori au beneficiat de aceste majorări salariale, în tot sau în parte, în baza unor hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior publicării deciziei în interesul legii invocate, deci cu titlu de creanţe, acestea fiind executate integral în temeiul O.U.G. nr.71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar, cu modificările şi completările ulterioare.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău nu poate modifica baza legală - indemnizaţia brută lunară a reclamantei prin includerea în această bază a indexărilor salariale, acesta fiind atributul exclusiv al angajatorului, respectiv Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Or, în cuprinsul acţiunii reclamanta au arătat că în opinia sa se află într-o situaţie discriminatorie întrucât în cadrul aceleiaşi categorii socioprofesionale, unii magistraţi au beneficiat de drepturile prevăzute de Ordonanţa de Guvern 10/2007 (prin hotărâri pronunţate înainte de 14 noiembrie 2011), iar alţii nu au beneficiat de aceste drepturi (prin hotărâri pronunţate ulterior datei de 14 noiembrie 2011)", acest tratament diferenţiat neavând la bază o justificare obiectivă, ci una pur subiectivă, data introducerii sau a soluţionării unei acţiuni cu acest obiect.

Această manieră de a interpreta dispoziţiile legale în vigoare nu are nici un fundament juridic, atâta vreme cât însăşi raţiunea pentru care se promovează şi se soluţionează un recurs în interesul legii este tocmai această diferenţiere, prin pronunţarea unei astfel de decizii obligatorii fiind asigurată ceea ce se numeşte practica unitară.

Dispoziţiile textelor de lege incidente în cauză conturează nu numai cadrul de exercitare şi scopul recursului în interesul legii, ci exprimă şi concepţia legiuitorului cu privire la această instituţie procesuală în sensul că raţiunea recursului în interesul legii rezidă în necesitatea formării şi menţinerii unei jurisprudenţe unitare pe întreg teritoriul ţării, întrucât existenţa unei jurisprudenţe neunitare în una şi aceeaşi materie subminează autoritatea justiţiei.

Pe de altă parte, scopul recursului în interesul legii nu poate afecta stabilitatea raporturilor sociale protejate prin hotărâri care au intrat deja în puterea lucrului judecat. Tocmai de aceea legea precizează fără echivoc că soluţiile pronunţate nu au efect asupra hotărârilor examinate.

În majoritatea ţărilor democratice, îndrumarea instanţelor inferioare se realizează îndeosebi prin intermediul instanţei supreme, deciziile acestei instanţe având o influenţă  importantă asupra hotărârilor pronunţate de organele judiciare inferioare, aşa cum este şi instanţa care a pronunţat prezenta hotărâre criticată.

În aceste condiţii, se consideră că ignorarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 517

alin. 4 din Codul de Procedură Civilă constituie o gravă încălcare a legii, hotărârea pronunţată în aceste condiţii fiind astfel netemeinică şi nelegală.

Intrarea în vigoare a Legii - cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României nr.762/09.11.2009, a marcat instituirea unui nou sistem de salarizare, care, pornind de la o nouă abordare, consacră un set de principii, reguli şi reglementări care înlocuiesc prevederile existente în numeroasele actele normative speciale de salarizare anterioare, conturând un sistem unitar de salarizare a personalului din sectorul bugetar, plătit din fonduri publice, inclusiv a personalului din justiţie (Anexa VI).

Potrivit dispoziţiilor art.3 alin.3 din Anexa VI la această lege: „Drepturile salariale prevăzute de prezenta lege se stabilesc cu luarea în considerare a gradului sau a treptei profesionale, a vechimii în muncă, a vechimii în funcţie sau, după caz, în specialitate, precum şi a drepturilor aferente acestora, dobândite potrivit legii. "

Reclamanta nu beneficia, potrivit legii, la data intrării în vigoare a Legii - cadru nr.330/2009, de creşterile salariate prevăzute de O.G. nr.10/2007; aceasta era doar titulara unor creanţe stabilite printr-o hotărâre judecătorească.

 Faţă de faptul că reclamanta şi-a întemeiat acţiunea şi pe dispoziţiile Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, învederăm instanţei că prin Decizia nr. 821 din 3 iulie 2008 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 537 din 16 iulie 2008, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate invocată de Ministerul Justiţiei şi s-a constatat că dispoziţiile art. 2 alin. 1 şi alin. 11, precum şi dispoziţiile art. 27 din acest act normativ sunt neconstituţionale.

Curtea Constituţională a reţinut că - deşi actul normativ criticat în ansamblul său nu instituie privilegii sau discriminări între cetăţeni şi nu încalcă principiul constituţional al egalităţii în drepturi a cetăţenilor - totuşi s-a constatat că unele dispoziţii ale acestei ordonanţe şi anume prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 şi art. 27 lasă posibilitatea desprinderii unui înţeles neconstituţional, în virtutea căruia (cum s-a şi întâmplat) în cauzele în care au fost ridicate excepţii sau în cauze similare, instanţele judecătoreşti au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii şi să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii.

De asemenea, s-a reţinut că prevederile art. 2 alin. 3 din aceeaşi ordonanţă caracterizează ca fiind discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane faţă de altele, fără să facă vreo distincţie cu privire la natura juridică a acestor dispoziţii, ceea ce poate fi înţeles în sensul că se referă şi la acte normative cu putere de lege cum sunt cele adoptate de Parlament sau ordonanţele Guvernului, iar dispoziţiile art. 27 din acest act normativ instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanţei Judecătoreşti restabilirea situaţiei anterioare şi anularea situaţiei create prin discriminare, ceea ce poate fi interpretat de către instanţe (aşa cum de altfel s-a şi întâmplat) în sensul că acestea au competenţa să anuleze o dispoziţie legală pe care o consideră discriminatorie pentru a restabili situaţia de echilibru între subiectele de drept şi să instituie ea o normă nediscriminatorie.

Faţă de aceste aspecte, solicităm instanţei să facă aplicarea dispoziţiilor art. 31 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, potrivit cu care „Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie" şi să respingă acţiunea ca neîntemeiată.

Referitor la acordarea actualizărilor s-a apreciat că instanţa de fond nu poate dispune plata drepturilor băneşti solicitate, actualizate cu rata inflaţiei, în situaţia în care Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, ordonator secundar de credite, şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, ordonator terţiar de credite, - ca instituţii bugetare, nu pot să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială.

Fondurile alocate M.P. pe anul 2017 pentru plata drepturilor de personal au fost aprobate prin legea bugetului de stat, lege ce nu cuprinde un capitol distinct de cheltuieli pentru plata sumelor acordate de către instanţă, astfel că acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată - chiar reprezentând indicele de inflaţie - nu se justifică.

Imposibilitatea aplicării indicelui de inflaţie se datorează şi faptului că, în conformitate cu dispoziţiile art. 14 alin. 2 din Legea nr. 500/2002 - privind finanţele publice, „nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget şi nici angajată şi efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială".

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 29 alin.3 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, „cheltuielile prevăzute în capitole şi articole au destinaţie precisă şi limitată", iar potrivit art. 47 „ creditele bugetare aprobate la un capitol nu pot fi utilizate pentru finanţarea altui capitol".

Prin urmare, din dispoziţiile legale precizate anterior reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.

întrucât unităţile de parchet din cadrul M.P. sunt instituţii bugetare, fondurile salariate sunt stabilite de legiuitor prin legea bugetului de stat. Din aceste motive, apreciem că obligarea pârâţilor la plata sumelor acordate de instanţă ar reprezenta stabilirea în sarcina instituţiilor pârâte a unei obligaţii imposibile.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, respectiv Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, nu au altă surse de finanţare în afara celor alocate prin lege, plata sumelor reprezentând indicele de inflaţie putându-se face numai prin intervenţia legiuitorului. Deci, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, ordonator secundar de credite, şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, ordonator terţiar de credite, - ca instituţii bugetare, în lipsa unei prevederi legale care să reglementeze materia actualizării drepturilor cu rata inflaţiei nu au la dispoziţie alte surse de finanţare în afara celor alocate prin lege.

Mai mult, s-a apreciat de pârât că actualizarea conform indicelui de inflaţie apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o ameninţare spre a-1 determina să-şi execute obligaţia asumată şi prin urmare, pârâţii nu pot fi ţinuţi să execute obligaţiile de a face invocată de reclamantă, eventuala obligare a acestora la plata acestor sume actualizate conform indicelui de inflaţie fiind lipsită de cauză juridică.

Întrucât capătul de cerere principal fiind neîntemeiat, pe cale de consecinţă şi capătul de cerere accesoriu privind "acordarea dobânzii penalizatoare'' este neîntemeiat.

Potrivit art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 dobânda legală remuneratorie şi Penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-

fiscale în domeniul bancar, „Părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti".

Or, în prezenta cauză, nu există nici o convenţie între reclamantă şi pârât cu privire la acordarea unor dobânzi, motiv pentru care actul normativ nu îşi găseşte aplicarea în speţă.

Având în vedere inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011, solicităm instanţei să constate că prin acordarea atât a indicelui de inflaţie cât şi a dobânzilor legale, s-ar realiza o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantei.

Mai mult, menţionăm că deşi Decizia nr. 2 pronunţată în şedinţa publică din data de 17 februarie 2014 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 411 din data de 3 iunie 2014, stabileşte faptul că pot fi acordate daune-interese sub forma dobânzii legale pentru plata eşalonată a sumelor prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea unor drepturi salariale personalului din sectorul bugetar în condiţiile art. 1 şi 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, totuşi sintagma "pot fi acordate" exclude din start imperativul categoric, nu exprimă obligaţia, ci lasă la aprecierea instanţelor latitudinea, posibilitatea de a aprecia dacă sunt întrunite toate condiţiile legale privind acordarea dobânzilor.

În ceea ce priveşte posibilitatea cumulului dintre actualizarea creanţei şi daunele-interese moratorii, deşi, de principiu, nu este exclusă, pornindu-se de la principiul reparării integrale a prejudiciului, dată fiind natura juridică a dobânzii (lucrum cessans) diferită de cea a actualizării obligaţiei cu indicele de inflaţie (damnum emergens), în privinţa creanţelor ce intră sub incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, în circumstanţele date cumulul nu poate fi admis întrucât, pe de o parte, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru acordarea daunelor-interese moratorii, iar, pe de altă parte, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii civile a debitorilor."

Totodată, învederăm instanţei că prin Decizia nr. 838/2009 publicată în Monitorul Oficial nr. 631/03.07.2009 Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra cererii de soluţionare a conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea judecătorească, reprezentată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe de o parte, şi Parlamentul şi Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Preşedintele României în temeiul art. 146 lit. e) din Constituţie.

Astfel, Curtea Constituţională a constatat existenţa unui conflict juridic între autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi Guvernul şi Parlamentul României, pe de altă parte, în sensul că „în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 126 alin. 3 din Constituţie, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţa de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituţia României. înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora".

Decizia Curţii Constituţionale fundamentează dreptul judecătorilor de a analiza cauzele Prin prisma elementelor de legalitate fără a atribui dispoziţiilor legale o interpretare extinsă.

Prin Decizia Curţii Constituţionale s-a statuat definitiv şi obligatoriu că înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a încălcat atribuţiile constituţionale, modificând norme juridice cu putere de lege. Aşa fiind, instanţa are obligaţia să dispună soluţionarea prezentei cauze în considerarea respectării dispoziţiilor legale în materie.

În acest sens, în raport de starea de fapt şi de drept incidenţă şi pentru argumentele expuse supra se impune respingerea acestui capăt de cerere ca nefondat.

Având în vedere aspectele expuse, vă solicităm să dispuneţi respingerea ca întemeiată a prezentei cereri de chemare în judecată.

În susţinerea apărărilor cele două Parchete au  solicitat proba cu înscrisuri, respectiv cele de care s-a făcut vorbire în cuprinsul întâmpinării.

Pârâtul M.P. a formulat întâmpinare (61-65) prin care a invocat, pe cale de excepţie, lipsa calităţii procesule pasive a este ordonator principal de credite dar nu are calitatea de plătitor al drepturilor salariale, astfel că având în vedere şi Decizia nr. 13/2016 a ÎCCJ se impune admiterea excepţiei.

De asemenea a fost invocată şi excepţia inadmisibilităţii, arătându-se că nu se poate face plata drepturilor solicitate în condiţiile în care nu s-a parcurs procedura prealabilă prevăzută de art. 7 din Leg. nr. 284/2010, ordinele anterioare prin care s-au stabilit anterior salariile nefiind contestate.

Având în vedere Decizia 794/15.12.2016 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3¹alin (1¹) – (1^4) din OUG 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, la data de 21 decembrie 2016 Procurorul General a emis Ordinul nr. 2536 prin care a îndemnizaţia de încadrare brută a fost majorată cu 18%, de la 01.08.2016.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondate în condiţiile în care indexările au fost prevăzute de OG nr. 10/2007 şi au fost executate eşalonat conform OUG nr. 71/2009. S-a arătat că Decizia nr. 25/2011 a ÎCCJ a stabilit că dispoziţiile OG nr. 10/2007 nu sunt aplicabile magistraţilor.

Faţă de faptul că reclamanta a invocat OUG 137/2000, s-a arătat că prin Decizia 821/2008 a Curţii Constituţionale s-a constatat că dispoziţiile art. 2, alin. (1) şi alin. 11, precum şi dispoziţiile art. 27 sunt neconstituţionale.

Curtea Constituţională a reţinut că – deşi actul normativ criticat în ansamblul său nu instituie privilegii sau discriminări între cetăţeni şi nu încalcă principiul constituţional al egalităţii în drepturi a cetăţenilor s-a constat că unele dispoziţii ale Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000, şi anume prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1), lasă posibilitatea desprinderii unui înţeles neconstituţional, în virtutea căruia, aşa cum s-a şi întâmplat în cauzele în care au fost ridicate excepţiile, instanţele judecătoreşti au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii şi să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecăţii.

De asemenea s-a reţinut că prevederile art. 2 alin. (3) din ordonanţă caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane, faţă de alte persoane, fără să facă vreo distincţie cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce poate fi înţeles că se referă şi la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament şi ordonanţele Guvernului, iar dispoziţiile art. 27 alin. (1) din ordonanţă, prin care se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanţei de judecată, între altele, restabilirea situaţiei anterioare şi anularea situaţiei create prin discriminare, deci şi a prevederilor cu caracter discriminatoriu, instanţa de judecată poate să înţeleagă - ceea ce s-a şi petrecut în una dintre cauzele analizate - că are competenţa să anuleze o dispoziţie legală pe care o consideră discriminatorie şi, pentru a restabili situaţia de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăşi o normă juridică nediscriminatorie.

Se mai susţine că prin admiterea cererii privind acordarea indexărilor prevăzute de OUG 10/2007 şi OUG 3/2006, instanţa ar adăuga la dispoziţiile speciale de salarizare a judecătorilor şi procurorilor, cu consecinţa schimbării sistemului de salarizare al acestora cu cel al altor categorii de personal.

Discriminarea invocată de reclamantă în raport cu alte categorii de personal este utilizată speculativ, neputând exista nici un fel de discriminare decât în condiţiile în care, în sfera aceloraşi dispoziţii imperative ale unui act normativ, două persoane aflate în aceeaşi şi în aceleaşi circumstanţe primesc un tratament juridic diferit , iar diferenţa nu poate fi susţinută de argumente obiective. 

Privitor la capetele de cereri accesorii s-a arătat că se impune şi respingerea acestora, fondurile alocate M.P. fiind prevăzute în Legea bugetului de stat şi în afara drepturilor prevăzute nu se poate angaja o altă cheltuială. În ceea ce priveşte plata dobânzii, s-a arătat că art. 3 alin. 3 din OG nr. 13/2011 este inaplicabil şi ca urmare solicitarea concomitentă a dobânzilor şi a reactualizării reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză.

În combaterea acţiunii nu s-au solicitat probe.

M.F.P. a formulat întâmpinare (fila 77) prin care a invocat lipsa calităţii procesuale civile şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune. A susţinut că atribuţiile sale sunt strict reglementate de HG 34/2009 şi nu poate fi obligat la alocarea unor sume de bani care nu au fost incluse în bugetul general consolidat al statului, sens în care este şi sentinţa civilă 147/2008 din dosarul 5627,1/110/2007.

Părţile au solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Analizând motivele acţiunii formulate în raport de apărările făcute de pârâţi şi în raport de dispoziţiile legale invocate şi de înscrisurile depuse, tribunalul reţine:

Reclamanta a fost prim procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Oneşti şi Podul Turcului, fiind eliberată din funcţie prin pensionare la data de 01.07.2016.

 Prin sentinţa nr. 147 din 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, definitivă la data de 27.04.2009, atât reclamantei cât şi colegilor acesteia li s-au acordat despăgubiri echivalente cu sumele reprezentând indexări salariale astfel: 5 % începând cu data de 01.01.2007 faţă de nivelul salariului brut din decembrie 2006, 2 % începând cu data de 01.04.2007 faţă de nivelul salariului brut din martie 2007 şi 11 % începând cu data de 01.10.2007 faţă de nivelul salariului brut din septembrie 2007.

Deşi aceste drepturi i-au fost recunoscute prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, pârâţii M.P. şi unităţile de Parchet din subordinea sa, ca ordonatori de credite, în ceea ce o priveşte, au făcut abstracţie de existenţa acestor probe ale dreptului salarial sub forma creşterii salariale, respectiv hotărârea judecătorească constitutivă de drepturi, şi au continuat să o salarizeze în baza vechilor ordine de salarizare care nu ţineau cont de aceste drepturi şi de noua interpretare legală.

Pentru suprimarea acestor inechităţi în plata drepturilor salariale, s-a emis Ordinul nr. 2536/2016 al Procurorului General, la care a făcut referire prin întâmpinarea Parchetul de pe lângă ÎCCJ (fila 67 verso). Deşi nici unul din pârâţi care, în temeiul art. 272 din Codul muncii, aveau sarcina probei, nu a depus Ordinul 2536/2016 instanţa reţine că a fost emis în baza Notei nr. 13296/2016 a Secţiei de resurse umane şi documentare din cadrul Parchetului de pe lângă ÎCCJ (depusă în alte dosare) şi în considerarea Deciziei nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale.

 În temeiul art.248 al.1 Cod procedură civilă, instanţa va analiza cu prioritate excepţiile invocate în cauză instanţa reţine următoarele:

În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii instanţa reţine că prin decizia în interesul legii nr.9/2017 a ÎCCJ s-a stabilit cu putere obligatorie astfel: „În interpretarea unitară a dispoziţiilor art.34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 şi a art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014,că aceste  dispoziţii legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanţelor din cadrul jurisdicţiei muncii cu acţiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiţionale la acestea din urmă, astfel că această excepţie urmează să fie respinsă.

Privitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a pârâţilor M.F.P. şi M.P., tribunalul reţine că excepţia invocată de cei doi pârâţi este întemeiată şi aceasta deoarece reclamanta şi-a desfăşurat activitatea la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oneşti, în subordinea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, între ceilalţi doi pârâţi şi reclamantă neexistând raporturi juridice generatoare de drepturi şi obligaţii. Având în vedere şi considerentele Deciziei nr. 13/2011 a ÎCCJ, tribunalul va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor doi pârâţi şi va respinge acţiunea îndreptată împotriva acestora, raportat la această excepţie.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes invocată în cauză, aceasta este întemeiată doar în ceea ce priveşte primul capăt de cerere pentru următoarele considerente:

Reclamanta deţine deja un titlu executoriu, pentru indexările solicitate prin prezenta acţiune, respectiv sentinţa civilă nr.147/2008 pronunţată de Curtea de Apel Bacău  în dosarul nr.5627.1/110/2007, sentinţă rămasă irevocabilă prin care au fost obligaţi pârâţii Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, MFP, Parchetul de pe lângă ÎCCJ  şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău să le plătească, atât reclamantei cât şi colegilor ei, despăgubiri echivalente cu indexările salariale  de 5%, 2% şi 11% , sume actualizate cu indicele de inflaţie la data plăţii.

Prin decizia pronunţată de completul pentru dezlegarea unor probleme de drept a ÎCCJ nr.23/29.06.2015 s-a stabilit că drepturile acordate prin hotărâri judecătoreşti irevocabile privind creşterile salariale de 2%, 5% şi 11% prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007 privind creşterile salariale ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar şi personalului salarizat potrivit anexelor nr. II şi III la Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare, se încadrează în sintagma de "indemnizaţie avută" şi vor fi luate în considerare la stabilirea pensiei de serviciu a magistraţilor.

În considerentele acestei decizii care au aceeaşi forţă obligatorie ca şi dispozitivul, s-a reţinut că „majorările salariale, sub forma indexărilor prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare, sunt considerate facta praeterita, ca urmare a recunoaşterii şi acordării lor printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, adică drepturi definitiv câştigate, care sunt protejate de principiul neretroactivităţii efectelor deciziilor pronunţate în interesul legii.

Deciziile pronunţate în interesul legii produc efecte numai pentru viitor, ca şi deciziile Curţii Constituţionale, care sunt, la rândul lor, obligatorii pentru instanţe, pentru a da eficienţă principiului constituţional al neretroactivităţii, ceea ce înseamnă că efectele lor nu pot aduce atingere unor drepturi definitiv câştigate sau situaţiilor juridice deja constituite, cum sunt în cauză drepturile acordate magistraţilor prin hotărâri judecătoreşti irevocabile privind creşterile salariale de 2%, 5% şi 11% prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare.

Prin urmare, odată ce reclamanta din prezenta acţiune a obţinut recunoaşterea drepturilor la indexările în cuantum total de 18%, ca parte integrantă din salariul lunar cuvenit, acestea i se cuvin în continuare, în virtutea acestor hotărâri judecătoreşti, nefiind necesară promovarea unei noi acţiuni pentru perioada februarie 2014-01.08.2016, ci doar punerea în executare a titlului executoriu deja obţinut.

Sentinţa civilă nu a fost anulată printr-o altă hotărâre judecătorească ori prin vreun act normativ ulterior, căci atunci când s-a dorit suprimarea unui drept, chiar dobândit printr-o hotărâre judecătorească, legiuitorul a făcut-o prin legiferarea expresă. Pierderea unui drept nu se poate deduce pe cale de interpretare, ci se impune prin legiferare. În aceste condiţii, eventuala modificare a cadrului legislativ nu prezintă relevanţă, câtă vreme nu se prevede expres neacordarea sumelor cu acest titlu obţinute prin hotărâri judecătoreşti.

Şi Decizia 23/2015 ce se referă la modul de valorificare la pensionare a procentelor de 2 %, 5 % şi 11 % obţinute prin hotărâri judecătoreşti a statuat la pct. 57 că  atâta vreme cât sentinţa civilă analizată în cauză nu a fost anulată printr-o altă hotărâre judecătorească ori prin vreun act normativ ulterior, căci atunci când s-a dorit suprimarea unui drept, chiar dobândit printr-o hotărâre judecătorească, legiuitorul a făcut-o prin legiferarea expresă. Pierderea unui drept nu se poate deduce pe cale de interpretare, ci se impune prin legiferare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut la pct. 58 din considerente că „ În consecinţă, această hotărâre irevocabilă trebuie să se bucure în continuare de atributele conferite de lege unui titlu executoriu, acest drept existând efectiv şi permanent, lună de lună.”

Articolul 50 din noua lege de salarizare din anul 2010, Legea 330/2009, prevede expres că la 3 zile de la data publicării legii în Monitorul Oficial al României, Partea I, încetează următoarele drepturi salariale suplimentare stabilite prin acte juridice în favoarea personalului autorităţilor şi instituţiilor publice: a) suplimentul postului şi suplimentul corespunzător treptei de salarizare; b) sporul de mobilitate. Rezultă că această hotărâre irevocabilă trebuie să se bucure în continuare de atributele conferite de lege unui titlu executoriu, acest drept existând efectiv şi permanent, lună de lună. Tot astfel, nu prezintă relevanţă necontestarea de către creditori a ordinelor sau deciziilor administrative în care nu sunt incluse sporurile câştigate, cât timp titlul executoriu este în fiinţă.

Deşi pârâţii, care aveau sarcina probei ca obligaţie în temeiul art. 272 din Codul muncii, nu au depus la dosar documente din care să rezulte modalitatea şi perioada pentru care au fost plătite indexările de 2%, 5% şi 11% este de notorietate faptul că acestea au fost achitate prin eşalonare în 5 ani, până la 31.12.2009, dată după care a intrat în vigoare Legea 330/2009.

Articolul  7 alin. (2)  din Legea-cadru nr. 330/2009 a stabilit că ”realizarea trecerii de la actualul sistem de salarizare la noul sistem de salarizare se efectuează în mod etapizat, astfel încât în perioada de implementare a prezentei legi nici o persoană să nu înregistreze o diminuare a salariului brut de care beneficiază potrivit actualelor reglementări”.

Potrivit art. 30 alin (5) din Legea 330/2009, în anul 2010, personalul aflat în funcţie la 31 decembrie 2009 îşi va păstra salariul avut, fără a fi afectat de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009, astfel:

a) noul salariu de bază, solda funcţiei de bază sau, după caz, indemnizaţia lunară de încadrare va fi cel/cea corespunzătoare funcţiilor din luna decembrie 2009, la care se adaugă sporurile care se introduc în acesta/aceasta potrivit anexelor la prezenta lege;

b) sporurile prevăzute în anexele la prezenta lege rămase în afara salariului de bază, soldei funcţiei de bază sau, după caz, indemnizaţiei lunare de încadrare se vor acorda într-un cuantum care să conducă la o valoare egală cu suma calculată pentru luna decembrie 2009.

în acelaşi sens au fost şi reglementările din anii următori.

De asemenea, potrivit art. 5 alin. 1 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, "începând cu luna ianuarie 2010, personalul aflat în funcţie la 31 decembrie 2009 îşi păstrează salariul, solda sau, dup caz, indemnizaţia lunară de încadrare brut/brută avut(e) la această dată, fără a fi afectate de măsurile de reducere a cheltuielilor de personal din luna decembrie 2009 prevăzute la art. 10 din Legea nr. 329/2009”.

Legea nr. 284/2010, aplicabilă din 01.01.2011, stabileşte că majorarea de 15 % se acordă tot la salariul din anul anterior respectiv la salariul din octombrie 2010, astfel art. 1, alin. (1) reglementează că începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.

Şi Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice stabileşte astfel:

„Art. 1.  (1) Începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.”

În aceeaşi modalitate a reglementat toată legislaţia din perioada 2012-2016, salariile şi îndemnizaţiile fiind stabilite în raport de salariul şi îndemnizaţiile din anii anteriori .

Astfel, potrivit art. 1, alin. (1) din Legea 283/2011, în anul 2012, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2011.

Articolul 1, alin. (1) şi (2) din OUG 19/2012 stabileşte astfel:

 „ (1) Cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează în două etape, astfel:

a) cu 8%, începând cu data de 1 iunie 2012, faţă de nivelul acordat pentru luna mai 2012;

b) cu 7,4%, începând cu data de 1 decembrie 2012, faţă de nivelul acordat pentru luna noiembrie 2012.

(2) Cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, se majorează potrivit alin. (1), în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii”

OUG 84/2012 stabileşte că în anul 2013 se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna decembrie 2012 drepturile prevăzute la art. 1 şi art. 3 - 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale, aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012.

O.U.G. nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare prevede că:

„Art.1 În anul 2013 se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna decembrie 2012 drepturile prevăzute la art. 1 şi art. 3-5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 19/2012 privind aprobarea unor măsuri pentru recuperarea reducerilor salariale. aprobată cu modificări prin Legea nr. 182/2012."

 Articolul 1, alin. (1) din O.U.G. nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din Fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice stabileşte că „În anul 2014 cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2013 în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, în anii următori legislaţia  stabilind în acelaşi mod.

 În acelaşi timp, tribunalul  mai reţine şi faptul că prin Decizia nr. 23/2015 a ÎCCJ se arată următoarele:

„Ulterior datei de 22 decembrie 2011 (data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 25 din 14 noiembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii), instanţele de judecată erau obligate să nu mai pronunţe hotărâri prin care să acorde judecătorilor creşterile salariale de 2%, 5% şi 11% prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 10/2007, aprobată cu modificări prin Legea nr. 231/2007, cu modificările ulterioare. Dar acest lucru nu înseamnă că instanţele judecătoreşti ca instituţii, în calitatea lor de angajatori, sunt îndrituite să nu execute hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior acestei date.”

 Decizia pronunţată în recurs în interesul legii nu are însă ca efect anularea hotărârilor judecătoreşti prin care au fost recunoscute indexările de 2 %, 5 % şi 11 % pronunţate anterior, cu motivarea că nu mai subzistă temeiul juridic în baza căruia ele au fost pronunţate, din moment ce art. 517 alin. (2) din Codul de procedură civilă dispune că decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate, iar alin. (4) al aceluiaşi text stabileşte că dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru instanţe numai de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Faţă de cele mai sus arătate, reclamanta are la dispoziţie posibilitatea de a solicita punerea în executare a sentinţei civile 147/10.11.2008 astfel că instanţa va respinge acţiunea reclamantei formulată în contradictoriu cu  pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău ca lipsită de interes, potrivit dispozitivului .

Astfel chestiunile de fond invocate de părţi dar şi celelalte excepţii invocate nu se mai impun a fi analizate de instanţă .Instanţa va respinge excepţia de inadmisibilitate.

Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului M.P.

Respinge acțiunea îndreptată împotriva acestor pârâţi, pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

 Admite excepţia lipsei de interes.

 Respinge acțiunea formulată de reclamanta N.A.

Domenii speta

Spete similare