Existența unei convenții privind folosința terenului, obligația de restituire față de proprietarul terenului, precaritatea detenţiei nefiind susceptibilă de a genera dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

R O M Â N I A

TRIBUNALUL BRAŞOV

SECŢIA I CIVILĂ

DECIZIE Nr. 884/2017

Şedinţa publică de la 29.05.2017

Completul compus din:

PREŞEDINTE – I. V.

Judecător – P. M.

Grefier – M. D.

Pe rol este pronunţarea asupra apelului civil declarat de apelantul – reclamant P.I. M. în contradictoriu cu intimaţii B.M.V.şi B.R.N., împotriva sentinţei civile nr. 4xx/19.05.2016, pronunţată de Judecătoria Z. în dosarul civil nr. xx/338/2015 având ca obiect uzucapiune.

La apelul nominal făcut în şedinţa publică se constată lipsa părţilor.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Dezbaterile orale asupra cauzei au avut loc în şedinţa publică din data de 21.04.2017 , încheierea acestui tribunal făcând parte integrantă din prezenta  decizie  şi când, din lipsă de timp pentru deliberare, instanţa a amânat pronunţarea la data de 08.05.2017, apoi la data de 22.05.2017 şi apoi pentru astăzi, când:

T R I B U N A L U L,

Deliberând asupra apelului civil de faţă,

Constată că prin sentinţa civilă nr. 496/19.05.2016  pronunţată de Judecătoria Z. în dosarul nr. xx/338/2015, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul P.I.M.în contradictoriu cu pârâţii B.M.V.şi B.R.N., precum şi cererea pârâţilor B.M.V.şi B.R.N., de obligare a reclamantului P.I.M.la plata sumei de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele :

Imobilul ce face obiectul acţiunii este înscris în CF XXXXX Bran (CF vechi XXX P.), nr.top.(XXXX), iar proprietari tabulari ai acestui imobil sunt pârâţii B.M.V.şi B.R.N. (fila 4 Vol.I).

De asemenea, instanţa a constatat că, prin cererea formulată, reclamantul P.I.M.a solicitat instanţei să constate că tatăl reclamantului, defunctul P.I., a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF XXX Poarta, nr.top.(XXXX), arătând, în esenţă, că tatăl reclamantului, defunctul P. I, a exercitat o posesie publică, paşnică, netulburată, continuă şi sub nume de proprietar asupra imobilului încă din anul 1938.

Relativ la temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, instanţa a reţinut că se invocă o posesie începută de tatăl reclamantului în anul 1938, astfel că trebuie subliniat că, în sistemul de publicitate al cărţilor funciare existent în Transilvania, Banat şi Bucovina, problema uzucapiunii a fost reglementată în mod diferit în timp. În aceste teritorii, uzucapiunea a fost reglementată prin legile maghiare şi Codul civil austriac care cereau o posesie de 32 de ani, respectiv una de 30 de ani în condiţiile specifice de reglementare. La data de 22 iunie 1943, prin Legea nr. 389/1943 a fost extinsă legislaţia română (Codul civil român) în Ardealul de Sud, fiind scoase din vigoare legile maghiare şi Codul civil austriac. Legislaţia română a fost extinsă ulterior şi în Ardealul de Nord prin Legea nr. 260/1945. De la data extinderii legislaţiei române în Ardeal (1943 şi respectiv 1945), uzucapiunea a fost reglementată potrivit Codului civil român, aplicându-se reglementările prevăzute în Cartea a III-a, titlul XX. La data de 12 iulie 1947, prin Legea nr. 241/1947 pentru punerea în aplicare în Transilvania a Legii pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare din 27 aprilie 1938, a fost pus în aplicare Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, fiind scoase din vigoare toate reglementările anterioare referitoare la uzucapiune. În materie de uzucapiune, Decretul-lege nr. 115/1938 prevede în mod expres că dispoziţiile ei în materie se aplică numai uzucapiunilor începute sub imperiul ei, deoarece – potrivit art. 6 alin 2 din Legea nr. 241/1947 – prescripţiile împlinite sau începute înainte de data intrării în vigoare a Decretului-lege nr. 115/1938 (înainte de 12 iulie 1947) sunt şi rămân cârmuite, în ce priveşte natura, durata şi efectele lor, de dispoziţiile legale sub care au început.

Astfel, uzucapiunilor începute înainte de 15 septembrie 1943 li se aplicau codul civil austriac sau, după caz, legile locale maghiare, uzucapiunilor începute între 15 septembrie 1943 şi 12 iulie 1947 li se aplicau dispoziţiile codului civil român, iar uzucapiunilor începute după data de 12 iulie 1947 li se aplicau dispoziţiile art. 27 şi 28 din Decretul Lege nr. 115/1938.

Fiind invocată o posesie care a început înainte de anul 1943, în prezenta cauză se aplică dispoziţiile Codului Civil Austriac. Potrivit prevederilor art. 1452 şi urm. din codul civil austriac, dreptul de proprietate şi alte drepturi reale pot fi dobândite prin uzucapiune. Uzucapiunea se realizează prin exercitarea unei posesiuni care trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute în art. 1460 şi urm. din acelaşi cod. Termenul pentru împlinirea uzucapiunii este de 30 de ani, astfel cum rezultă din art. 1478 din codul civil menţionat.

Pentru a se putea uzucapa în condiţiile prevăzute de articolele menţionate, posesia trebuia să fie justă, de bună-credinţă, reală, continuă şi exercitată pe o perioadă de timp de 30 de ani.

Prescripţia achizitivă sau uzucapiunea reprezintă un mod de dobândire al dreptului de proprietate prin posedarea neîntreruptă a bunului în tot timpul fixat de lege. Posesia reprezintă o stare de fapt, constând în stăpânirea unui lucru, în exercitarea unei puteri de fapt, în cadrul căreia posesorul se comportă ca şi când el ar fi adevăratul titular al dreptului real asupra bunului, elementele posesiei vizând deci atât un element material (corpus) – ce presupune contactul cu bunul, cât şi un element intelectual (animus) – constând în voinţa celui care stăpâneşte bunul de a efectua această stăpânire pentru sine.

În ceea ce priveşte condiţia posesiei neîntrerupte pe întreaga durată a termenului de 30 de ani, instanţa a constatat că nu este îndeplinită în  cauză, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Potrivit art.1460 şi art.1497 C.Civ. austriac, pentru a putea conduce la proprietate prin prescripţie, posesiunea trebuie să fie neîntreruptă, necurmată, ceea ce înseamnă că ea nu trebuie să fie împiedicată prin fapta unui terţ.

Din examinarea declaraţiei martorului P.G. propus de reclamant, instanţa constată că, într-adevăr, tatăl reclamantului, defunctul P. I. , a folosit terenul respectiv, pe care a construit un gater, însă, începând cu anul 1952, pentru o perioadă de aproximativ 2-3 ani, acesta nu a mai folosit terenul, fiind deportat împreună cu familia, iar, în tot acest timp, terenul şi gaterul au intrat în administrarea Primăriei (fila 3 Vol.II).

Astfel, instanţa a constatat că, în condiţiile în care s-ar admite că începutul posesiei se găseşte în anul 1938, totuşi această posesie a fost întreruptă în anul 1952, înainte deci de împlinirea termenului legal de 30 de ani şi, totodată că, posesia nou începută de tatăl reclamantului, defunctul P. I.  în anii 1954-1955, este supusă regimului juridic reglementat prin Decretul Lege nr.115/1938.

În ceea ce priveşte cererea pârâţilor B.M.V.şi B.R.N. de obligare a reclamantului P.I.M.la plata sumei de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, instanţa a respins-o ca neîntemeiată, întrucât, din examinarea chitanţelor depuse la dosarul cauzei, nu a rezultat că sumele achitate au legătură cu  dosarul, una dintre chitanţe nefiind datată, iar cealaltă fiind datată 28.03.2014, cu aproximativ 1 an înaintea înregistrării cauzei.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul P.I.-M., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei şi, în consecinţă, admiterea cererii , cu cheltuieli de judecată.

În expunerea motivelor de apel, apelantul a arătat că prima instanţă a limitat numărul martorilor propuşi, audiind doar martorul P. G.. Audiindu-l, a omis să consemneze aspecte importante ale declaraţiei acestuia. Astfel, la întrebarea expresă adresată de avocatul ales : „ cine a stăpânit terenul în perioada critică ( 2-3 ani începând cu anul 1954), martorul a spus textual „ de-a lui P. „. Au fost şi alte elemente care, neconsemnate fiind, au condus la trunchierea declaraţiei şi influenţarea deliberării, motiv pentru care solicită depunerea la dosarul cauzei a înregistrării şedinţei de judecată din data de 06.04.2016.

Apelantul a mai arătat că posesia exercitată de tatăl apelantului asupra imobilului descris a fost una utilă, îndeplinind toate condiţiile apte pentru a conduce la dobândirea, prin uzucapiune, a dreptului de proprietate asupra imobilului menţionat. Înscrisurile depuse în probaţiune şi martorul audiat, au confirmat împrejurarea că, deşi tatăl apelantului a cumpărat în anul 1936, o suprafaţă de 111 stj, în fapt a folosit, încă de la acel moment, inclusiv terenul vecin, înscris în CF xxx Poarta, nr.top. xxxxxxx fără ca intimaţii - pârâţi sau autorii acestora să fi ridicat pretenţii cu privire la imobil. Martorul audiat a confirmat susţinerile sale conform cărora autorul intimatului B. R. i-a recunoscut tatălui său calitatea de proprietar asupra terenului în discuţie, relatând că nu cunoaşte ca între aceştia să fi existat certuri,neînţelegeri cu privire la situaţia juridică a terenului în litigiu, iar înscrisul denumit „ contract „ , datat 1 mai 1938, ce constata convenţia prin care autorul pârâtului B. îi ceda tatălui său, pentru realizarea canalului de apă necesar la funcţionarea gaterului edificat pe terenul uzucapat, dreptul de folosinţă asupra unei porţiuni de 2 m din terenul său ( situat la nord de pârâu), dovedeşte acest aspect. Probele administrate au confirmat cele susţinute cu privire la data începerii posesiei, plasând-o undeva în cursul anului 1936. Astfel, martorul a relatat că pe terenul respectiv tatăl apelantului a construit un gater, la care a lucrat şi tatăl său şi că a putut constata, în mod personal, că autorul reclamantului folosea acest teren, pe o porţiune din acesta edificând gaterul şi locuind efectiv, iar pe restul depozitând buşteni.

Întrucât a anticipat că există riscul creării unei confuzii între discontinuitate - viciu al posesiei - şi întreruperea termenului prescripţiei achizitive-cauza de încetare a acesteia-prin concluziile formulate apelantul a făcut trimitere la ambele instituţii juridice, arătând motivele pentru care niciuna dintre acestea nu este aplicabilă în speţa dedusă judecăţii.

Totuşi, din motivarea sentinţei atacate, rezultă inadvertenţele cu privire la acest aspect. Astfel, deşi vorbeşte despre discontinuitate, arătând că măsura deportării, ce i-a fost aplicată tatălui său, sugerează un astfel de viciu al posesiei, încercând să explice raţionamentul aplicat, instanţa se referă la instituţia întreruperii termenului prescripţiei achizitive. Ar fi profund inechitabil a considera că deportarea ar putea reprezenta un caz de întrerupere naturală a cursului prescripţiei achizitive, cătă vreme aceasta a reprezentat o măsură vădit abuzivă dispusă în perioada regimului comunist. Argumente în sprijinul acestei susţineri pot constitui chiar considerentele Deciziei IV din 16 ianuarie 2006, pronunţată de ÎCCJ în soluţionarea unui recurs în interesul legii, care se pot aplica, prin analogie, în prezenta speţă. Atâta vreme cât Legea nr. 59/1974, prin care toate terenurile au fost scoase din circuitul civil, nu constituie cazuri de întrerupere naturală a prescripţiei achizitive începute anterior adoptării lor, nici deportarea, care la rândul său a constituit o măsură abuzivă ce a avut ca efect încălcarea unor drepturi fundamentale ale persoanelor, nu poate constitui un caz de întrerupere naturală a termenului  prescripţiei achizitive sau o situaţie de natură a sugera discontinuitatea –viciu al posesiei.

Pentru ca posesia să fie socotită continuă, nu trebuie ca posesorul să fi fost mereu în contact cu bunul şi să facă zilnic acte de folosinţă cu privire la acesta, existând continuitate în măsura în care actele de folosinţă se îndeplinesc cu regularitatea impusă de natura bunului, direct sau indirect, de către cel care invocă uzucapiunea. Deportarea a constituit o măsură impusă în mod abuziv de regimul care guverna la acea vreme şi în nici un caz nu poate fi imputată tatălui apelantului, care nu putea opune rezistenţă la aceasta şi care, de îndată ce restricţia domiciliară a fost ridicată, a reintrat în posesia imobilului.

Însă, chiar dacă tatăl apelantului a fost obligat să părăsească domiciliul din com. B., asta nu l-a împiedicat să exercite direct/indirect, acte de stăpânire asupra terenului, exploatându-l şi culegându-i fructele direct ori prin intermediul familiei, iar imediat după ridicarea restricţiilor domiciliare, a revenit în com. P..

Discontinuitatea este un viciu temporar, ceea ce înseamnă că încetează dacă actele de stăpânire redevin regulate potrivit naturii lucrului. În acest context, trebuie observat că, şi dacă s-ar admite că deportarea ar putea afecta caracterul util al posesiei, reprezentând o discontinuitate a acesteia, totuşi, în virtutea caracterului temporar al acestui viciu al posesiei, acesta a încetat de îndată ce tatăl apelantului a reintrat în posesia imobilului, imediat după ridicarea restricţiilor domiciliare, nemaiputând să constituie o cauză care să împiedice dobândirea dreptului de  proprietate  prin uzucapiune.

De altfel, legislaţia de după 22.12.1989 sancţionează în mod direct actele abuzive ale deportărilor ori instituirii de domiciliu obligatoriu, în acest sens fiind prevederile Decretului - Lege nr.118/1990.

În concluzie, apelantul a solicitat să fie avute în vedere prevederile art. 1460 C.civil austriac, că din interpretarea art.1462 şi art. 1463 din acest cod, reiese că moştenitorii celui ce a început posesia o pot continua şi astfel timpul în care antecesorul lor a posedat imobilul va intra în calculul termenului de 30 de ani, fiind ca atare permisă joncţiunea posesiilor. Imobilul este bine delimitat, iar de la intrarea în posesie nicio altă persoană nu s-a interesat de soarta sa, neexistând nicio altă persoană care să se pretindă proprietar şi care să ridice pretenţii asupra imobilului, posesia având prin urmare caracter public, paşnic şi sub nume de proprietar.

În drept au fost invocate disp. art. 1452, 1460, 1462, 1463,1464,1465,1468,1493 şi 1498 Cod civil austriac.

Intimaţii B.R.N. şi B.M.V.au formulat întâmpinare (f.11-16) prin care au solicitat respingerea apelului ca nefundat, cu cheltuieli de judecată.

S-a arătat în cuprinsul întâmpinării că încadrarea în drept a fost formulată de către apelantul pârât reclamant reconvenţional în faţa instanţei de fond în ceea ce priveşte temeiul de drept aplicabil, că cererea a fost făcută în favoarea unei persoane lipsite de capacitate de folosinţă şi nu s-a solicitat joncţiunea posesiei.

Cererea reconvenţională este inadmisibilă, deoarece apelantul pârât reconvenţional solicită instanţei constatarea unui drept în favoarea unei persoane lipsite de capacitate de folosinţă (tatăl acestuia decedat),  intimaţii arătând că înţeleg să reitereze apărarea făcută în faţa instanţei de fond, având în vedere caracterul devolutiv al apelului. Lipsa capacităţii de folosinţă conduce la respingerea acţiunii ca inadmisibilă, întrucât persoana pentru care se solicită constatarea unui drept civil nu are folosinţa acestui drept. Jurisprudenţa a consacrat ca excepţie dirimantă şi peremptorie, lipsa calităţii procesuale, putând fi invocată de oricare dintre părţi şi în orice fază a procesului.

Pârâtul reclamant reconvenţional a indicat în mod echivoc că data începerii posesiei în persoana autorului acestuia în anii 1936-1938, iar ca finalizare a posesiei anii 1969-1970. Dacă ar fi putut proba îndeplinirea condiţiilor cumulative şi obligatorii instituite de dispoziţiile art. 1492 C.civ. austriac, s-ar constata că termenul de uzucapiune s-ar fi împlinit în favoarea autorului acestuia, care însă nu mai are capacitate de folosinţă. Cum în speţă nu s-a solicitat joncţiune a posesiilor ( discutabil privind admisibilitatea acesteia), cererea apare ca inadmisibilă .

Din proba cu înscrisuri administrată a rezultat fără dubiu că între părţi s-au purtat nenumărate procese civile şi penale, generate de disputa pentru acest teren, aspect ce dovedeşte o posesie tulburată.

Ambele expertize extrajudiciare coincid în ceea ce priveşte identificarea imobilului cu datele de carte funciară Expertiza întocmită de către expertul P. preia susţinerile verbale ale apelantului pârât reclamant reconvenţional, fără a arăta corespondentul în acte .

Depoziţia martorului audiat are valoare probatorie în cauză sub următoarele aspecte :

-nu s-a determinat data începerii posesiei

-s-a stabilit că posesia nu a fost continuă ( o perioadă de 2-3 ani autorul şi familia apelantului pârât reclamant reconvenţional au fost deportaţi iar imobilul –Ferăstrău- a fost administrat de Primăria B.) . Posesia este discontinuă atunci când este exercutată neregulat, cu intermitenţe anormale în raport cu natura bunului(bunul este un imobil teren care prin natura lui presupune exercitarea unor acte de posesie regulate la intervale scurte de timp, de ex. efectuarea lucrărilor de întreţinere şi conservare sezoniere). Discontinuitatea posesiei este un viciu absolut

-echivocitate în ceea ce priveşte determinarea imobilului obiect al litigiului

-faptul că a auzit că între părţi au existat divergenţe generate de posesia terenului în litigiu, atrăgând viciul tulburării

-că autorul apelantului pârât reclamant reconvenţional a tăiat lemne şi pentru autorii

intimaţilor, deci nu a posedat sub nume de proprietar

 În motivarea cererii reconvenţionale s-a invocat un contract de vânzare-cumpărare din 1936 prin care, se susţine, tatăl acestuia a cumpărat de la bunicul intimatului B.R.N. cota de ¾ din imobilul înscris în CF nr.XXX P.-teren în suprafaţă de 111 stj. Acest contract invocat a dobândit semnificaţie juridică, terenul de 111 stj (400 mp) a intrat în posesia apelantului urmare a partajului judiciar, după cum rezultă din înscrierile succesive menţionate în cartea funciară existentă la dosar. Pe acest teren de 400 mp a fost edificat „Fierăstrăul „, însă autorul şi apoi pârâtul-reclamant reconvenţional, profitând de faptul că terenul intimaţilor şi cel pe care se afla fierăstrăul sunt învecinate, au pătruns în mod abuziv pe terenul intimaţilor.

Art. 1492 din Codul civil austriac prevede ca posesiunea să fie de bună-credinţă. Potrivit art. 1464 din Codul civil austriac, atunci când cineva se pune în stăpânirea unui bun prin forţă sau vicleşug, sau se introduce în posesiune în mod clandestin sau ocupă bunul numai cu titlu precar, posesiunea nu este de bună-credinţă. În acest caz nu poate prescrie nici el nici moştenitorii lui.

După cum s-a arătat în întâmpinarea formulată în faţa instanţei de fond, între autorii intimatului  B.R.N. şi pârâtul reclamant reconvenţional, precum şi cu autorul acestuia, au existat mereu neînţelegeri datorită folosinţei acestui teren (a se vedea hotărârile judecătoreşti depuse la dosar). În anumite perioade  când relaţiile erau tensionate, acest teren a fost folosit de către autorii intimatului ca izlaz pentru păşunatul mieilor. Când relaţiile nu erau tensionate, în schimbul folosinţei terenului autorii intimatului primeau un echivalent constând în tăierea lemnului în gater( buşteni pentru construcţii, prelucrare cherestea). Astfel, imobilul a fost folosit nu în nume propriu, aspect care atrage precaritatea posesiei. Din probele administrate rezultă faptul că posesia exercitată este una echivocă, nefiind sub nume de proprietar.

Potrivit art.31 din Legea nr. 389/1943, art.6 din Legea nr. 241/1947, prescripţiile începute înainte de extinderea legislaţiei române sunt cârmuite  în ceea ce priveşte natura, durata şi efectele lor, de dispoziţiile legilor sub care au început.

Prin urmare, în speţa de faţă nu sunt aplicabile nicidecum prevederile Decretului-Lege nr. 115/1938, de altfel neinvocate de către pârâtul reclamant reconvenţional.

În altă ordine de idei, se susţine că posesia a început între anii 1936-1938 şi până în 1969-1970. În această perioadă s-ar fi împlinit termenul de prescripţie achizitivă. Împrejurarea că însuşi autorul pârâtului reclamant reconvenţional a fost inactiv, nesolicitând constatarea dreptului, nu poate profita apelantului pârât reclamant reconvenţional deoarece chiar dacă legea  recunoaşte o joncţiune a posesiilor ( care nu operează de plin drept), legea nu cunoaşte o joncţiune a inactivităţii proprietarilor succesivi. Joncţiunea posesiei are loc şi se poate opune doar asupra aceluiaşi proprietar. De la data începerii posesiei reclamate şi până în prezent titularii dreptului de proprietate s-au schimbat de mai multe ori pentru imobilul  în litigiu. Cum noii proprietari ai imobilului sunt intimaţii, este evident că nu sunt întrunite condiţiile reclamate de Decretul nr. 115/1938, însă analiza acestora ar fi urmat să fie făcută dacă apelantul pârât reclamant reconvenţional invocă o posesie proprie.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat ( f. 28-30) apelantul a solicitat îndepărtarea ca nefondate a apărărilor formulate de intimaţi, pentru următoarele argumente :

Cel mai semnificativ şi caracteristic efect al apelului este „ efectul devolutiv „ şi constă într-o reînnoire sau reeditare a judecăţii pricinii în fond, astfel că problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel.

Trebuie subliniat faptul că, totuşi, caracterul devolutiv al apelului nu este absolut, el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate  prin adagiile  „tantum devolutum quantum appellatum „ şi „ tantum devolutum quantum judicatum „- art. 476-478 C.pr.civ.

În speţă este necesar a se da eficienţă şi principiului „ non reformaţio in pejus „, neputându-se crea o situaţie mai grea pentru partea care a exercitat calea de atac.

Prin prisma celor arătate, atâta vreme cât intimaţii nu au formulat apel incident, instanţa de apel nu poate primi criticile aduse sentinţei prin întâmpinarea formulată, pretenţia intimaţilor exprimată în menţiunea „ privitor la inadmisibilitatea cererii reconvenţionale reiterăm apărarea făcută în faţa instanţei de fond având în vedere caracterul devolutiv al apelului „ apărând ea însăşi inadmisibilă.

Astfel, deşi sentinţa pronunţată reţine un singur viciu al posesiei, acela al discontinuităţii, din considerente rezultând, implicit, că posesia exercitată de autorul apelantului îndeplineşte toate celelalte atribute, în afara continuităţii, prin întâmpinarea formulată, intimaţii sugerează existenţa unor alte vicii ale posesiei solicitând practic schimbarea sentinţei pentru acest motiv, deşi nu au formulat calea de atac a apelului.

În acest context, date fiind dispoziţiile art. 472 din Codul de procedură civilă, dar şi cele ale art. 477 alin 1 din acelaşi act normativ, apelantul consideră că temeinicia sentinţei atacate ar trebui analizată exclusiv din perspectiva apelului formulat şi doar relativ la criticile aduse viciului discontinuităţii reţinut de instanţa de fond.

Instanţa de apel ar trebui să cerceteze dacă prima instanţă de judecată a reţinut în mod corect existenţa acestui viciu, susţinerile referitoare la celelalte presupuse vicii ale posesiei, făcute prin întâmpinare, impunându-se a fi înlăturate, pentru motivele arătate.

Referitor la proba testimonială solicitat de intimaţi, cu martorii C.G. şi O. S., apelantul arată că sancţiunea procesuală a decăderii din dreptul de a propune această probă, adoptată de instanţa de fond, ar trebui să se perpetueze şi în apel. Aceasta şi în condiţiile în care intimaţii nu au criticat încheierea din 06.04.2016 şi nici nu au formulat apel împotriva fondului.

Susţinerile intimaţilor sunt nelegale şi netemeinice, de vreme ce, la momentul decesului, autorul său avea în patrimoniu dreptul de a invoca beneficiul uzucapiunii, transmis pe cale succesorală, apelantul fiind îndreptăţit să îl invoce. Dacă dreptul de opţiune succesorală se poate transmite pe cale succesorală, de ce dreptul de a invoca beneficiul uzucapiunii nu s-ar putea transmite în aceleaşi condiţii, deşi prezintă caractere juridice similare, fiind, de asemenea, un drept potestativ. Odată invocat acest drept, el va produce efecte retroactive, în sensul că uzucapantul va fi considerat proprietar din chiar ziua în care a început posesia. Aşadar, urmare a acestui mecanism juridic, de vreme ce uzucapiunea produce efecte retroactive, se va considera că dreptul de proprietate s-a născut din ziua în care a început posesia, bunul întrând deci în patrimoniul autorului apelantului anterior decesului său, pe când avea atât capacitate juridică de folosinţă cât şi capacitate de exerciţiu.

Şi menţiunile referitoare la joncţiunea posesiilor sunt, de asemenea, nefondate.

Prin memoriul de apel, referirea la această instituţie  juridică  a fost făcută în contextul mai larg, în care apelantul s-a referit la dispoziţiile legale ce reglementează instituţia juridică a uzucapiunii. Din această împrejurare nu trebuie să se înţeleagă că a înţeles să invoce joncţiunea posesiilor, direct în apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin1, 2 şi 3 C.pr.civ.

 În speţă, nu este aplicabilă instituţia juridică a joncţiunii posesiilor, care presupune adăugarea la termenul posesiei actuale a timpului cât bunul a fost posedat de autorul posesorului actual. Termenul prescripţiei achizitive s-a împlinit sub autorul apelantului, în timpul vieţii acestuia, nefiind necesară unirea a două posesii în vederea îndeplinirii condiţiei referitoare la termenul uzucapiunii.

 Pentru situaţia în care instanţa nu va înlătura susţinerile referitoare la celelalte presupuse vicii ale posesiei, pentru motivele expuse anterior, ci va cerceta temeinicia acestora, apelantul arată că probatoriul administrat în prima etapă procesuală a infirmat existenţa acestora. Contrar celor susţinute de intimaţi, înscrisurile administrate în prima etapă procesuală demonstrează starea conflictuală care există între părţile acestui litigiu, însă nu au nicio relevanţă asupra imobilului în litigiu, neputând sugera existenţa vreunui viciu al posesiei exercitate de autorul apelantului asupra acestui imobil

 Intimaţii nu au făcut decât să reia cele reţinute de prima instanţă cu privire la viciul discontinuităţii, neaducând nici un argument contrar criticilor formulate de apelant.

 De asemenea, prin întâmpinarea formulată, intimaţii încearcă să denatureze declaraţia dată de martorul audiat în prima etapă procesuală, precizând că martorul ar fi declarat că a auzit că există neînţelegeri între părţi cu privire la situaţia juridică a imobilului în litigiu. Acest aspect nu este real, în condiţiile în care martorul a declarat contrariul. Nici afirmaţia că autorul apelantului nu ar fi posedat sub nume de proprietar, întrucât acesta tăia lemne pentru autorii intimaţilor, nu poate fi primită, câtă vreme martorul audiat  a declarat că „ toţi cei care aduceau lemne din pădure le tăiau la gaterul lui P.„ .

În apel a fost administrată proba cu înscrisuri, proba testimonială, fiind audiaţi martorii  J. M., P.E., propuse de apelant (declaraţii filele 87,88) şi martorii O. S. şi C. G.(declaraţii filele 90,91) .

Examinând sentinţa apelată în raport cu motivele de apel invocate de apelantă, apărările intimatului, actele şi lucrările dosarului, precum şi dispoziţiile legale incidente în speţă, instanţa constată că cererea de apel este nefondată, având în vedere următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Z. sub nr.xx/338/08.01.2015, reclamantul P.I.M.i-a chemat în judecată pe pârâţii B.M.V.şi B.R.N., solicitând instanţei să constate că tatăl reclamantului, defunctul P. I., a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra imobilului înscris în CF XXXX P., nr.top.(XXXXX) şi să dispună înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate astfel dobândit.

Invocând  dispoziţiile art.1478 şi art.1492 C.Civ. austriac, reclamantul a arătat, în esenţă, că tatăl său, defunctul P. I., a exercitat o posesie publică, paşnică, netulburată, continuă şi sub nume de proprietar asupra imobilului menţionat, încă din anul 1938.

 Asupra imobilul ce face obiectul acţiunii este înscris în CF XXX B. (CF vechi XXX P.), nr. top. (XXXXXXX), dreptul de proprietate al pârâţilor B.M.V.şi B.R.N. (fila 4 vol. I ).

Prin motivele de apel şi prin răspunsul la întâmpinare formulat, invocând caracterul devolutiv al apelului, precum şi principiul „ non reformaţio in pejus „ , apelantul consideră că

atâta vreme cât intimaţii nu au formulat apel incident, instanţa de apel nu poate primi criticile aduse sentinţei prin întâmpinarea formulată, susţinând că sentinţa pronunţată reţine un singur viciu al posesiei, acela al discontinuităţii, din considerente rezultând, implicit, că posesia exercitată de autorul apelantului îndeplineşte toate celelalte atribute, în afara continuităţii.

Mai arată apelantul că, prin întâmpinarea formulată, intimaţii sugerează existenţa unor alte vicii ale posesiei solicitând practic schimbarea sentinţei pentru acest motiv, deşi nu au formulat calea de atac a apelului.

Instanţa reţine  că aceste  susţineri ale apelantului nu sunt întemeiate.

Într-adevăr,  limitele efectului devolutiv sunt determinate de ceea ce s-a apelat, ceea ce înseamnă că, ceea ce nu a fost supus apelului dobândeşte autoritate de lucru judecat, iar instanţa de apel nu poate modifica acele aspecte sau afecta părţile care nu au făcut apel.

Însă, în stabilirea întinderii devoluţiunii, instanţa trebuie să se raporteze nu numai la cererea de apel, ci şi la întâmpinarea intimatului, în acest sens art. 478 alin 2 C.pr.civ. dispunând că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

Se constată că prin întâmpinarea formulată înaintea instanţei de fond ( f.160 şi urm vol. I) au fost invocate aceleaşi apărări expuse în întâmpinarea formulată în apel.

Este, de asemenea, de reţinut faptul că, potrivit tezei finale a art. 477 alin 1 C.pr.civ., devoluţiunea  se întinde şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Aşadar, chiar şi în situaţia în care apelantul critică numai o problemă dezlegată prin hotărârea primei instanţe, dacă de aceasta depinde şi soluţia dată unei alte probleme, devoluţiunea se va întinde şi cu privire la problema dependentă de cea expres criticată.

Nu poate fi primită susţinerea apelantului în sensul că intimaţii ar fi trebuit să formuleze apel, având în vedere soluţia pronunţată de prima instanţă, aceea de respingere în totalitate a cererii, faţă de care o eventuală cerere de apel era lipsită de interes, aşa cum intimaţii nu aveau interes să formuleze nici apel incident, neavând motive să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe, care le este favorabilă şi în considerentele căreia se reţine discontinuitatea posesiei, invocată prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei de fond ( „ posesia a fost sporadică „) .

De asemenea, împrejurarea că sentinţa pronunţată reţine un singur viciu al posesiei, acela al discontinuităţii, nu poate conduce la concluzia că din considerentele instanţei  rezultă, implicit, că posesia exercitată de autorul apelantului îndeplineşte toate celelalte atribute, în afara continuităţii.

Dimpotrivă, întrucât este necesar ca în cazul uzucapiunii condiţiile să fie întrunite cumulativ, în situaţia în care se reţine neîndeplinirea uneia dintre condiţii, este inutil a mai fi cercetată îndeplinirea celorlalte .

În concluzie, faţă de cele expuse anterior, instanţa de apel reţine că examinarea îndeplinirii condiţiilor  uzucapiunii decurge firesc din faptul învestirii instanţei cu cererea de  apel, raportat la cererea reconvenţională ce a făcut obiectul judecăţii în primă instanţă, astfel cum a fost motivată şi întemeiată în drept.

Prioritar examinării motivelor de apel, se impune a se analiza împrejurarea invocată de intimați, în sensul că cererea a fost făcută în favoarea unei persoane lipsite de capacitate de folosinţă şi nu s-a solicitat joncţiunea posesiei, astfel că cererea  apare ca fiind inadmisibilă.

Nu este întemeiată această apărare, având în vedere că, de regulă, dreptul de opțiune cu privire la uzucapiune este exercitat chiar de către posesor. Succesorii universali și cei cu titlu universal ai posesorului, în măsura în care toate condițiile uzucapiunii fuseseră îndeplinite înainte de deschiderea succesiunii, pot exercita dreptul de opțiune, iar această ipoteză nu se confundă cu aceea a joncțiunii posesiei, caz în care succesorul unește posesia sa cu posesia autorului său pentru a împlini termenul de prescripție achizitivă.

Referitor la motivele de apel, Tribunalul reține că se susţine că în cuprinsul sentinţei atacate există inadvertenţe, întrucât,  deşi se vorbeşte despre discontinuitate, arătând că măsura deportării, ce i-a fost aplicată tatălui apelantului, se sugerează un astfel de viciu al posesiei, încercând să explice raţionamentul aplicat, instanţa se referă la instituţia întreruperii termenului prescripţiei achizitive

Sub acest aspect, Tribunalul constată că, potrivit prevederilor art. 1477 C. civ. austriac, astfel cum era în vigoare la momentul la care se pretinde că autorul P. I. a început posesia, „cel ce bazează uzucapiunea pe un timp de treizeci sau patruzeci de ani nu are nevoie să dovedească just titlu”.

Art. 1477 C. civ. austriac derogă de la prevederile art. 1460 - 1464 din acelaşi cod, care reglementează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească posesia, numai în ceea ce priveşte caracterul just al acesteia, caracter explicitat în art. 1461 („orice posesie, ce se întemeiază pe un titlu, care ar fi îndestulător pentru dobândirea proprietăţii dacă acesta aparţinea înstrăinătorului”).

Celelalte condiţii ale posesiei, enumerate în art. 1460 C. civ. austriac, trebuie îndeplinite şi în cazul uzucapiunii prevăzute de art. 1477, respectiv „posesia să fie (…) de bună credinţă şi adevărată, şi să fie continuată sub întreaga vreme fixată prin lege”.

Calitatea posesiei de a fi continuă înseamnă îndeplinirea de către posesor a actelor materiale presupuse de exercitarea dreptului posedat normal, fără intermitenţe nefireşti.

Pentru a fi continuă, posesia trebuie să fie să fie exercitată în toate ocaziile şi în toate momentele în care aceasta se impune după natura lucrului posedat, fără intervale anormale .

Din declaraţiile martorilor propuşi de apelant, rezultă că, deşi în anul 1952, în perioada în care autorul P. I. a fost deportat, acesta nu a mai putut exercita posesia,  aceasta a fost reluată imediat după ridicarea restricţiilor domiciliare şi chiar şi în perioada deportării au fost momente în care mama apelantului revenea în localitate, utilizând locuinţa compusă din două camere existenţă pe terenul în litigiu, ceea ce înseamnă că  dovada caracterului continuu al posesiei a fost făcută.

Sub aspectul cerinței ca posesia să fie „adevărată”, art. 1464 C. civ. austriac prevede că „dacă cineva prinde vr’un bun în stăpânirea sa cu forța, sau cu fraudă, sau se introduce clandestin în posesie, sau posedă vr’un bun numai în mod precariu, - acela nu-l poate prescrie nici el, nici erezii săi”.

În speță, instanța de apel reţine faptul că autorul P. I. nu a exercitat o posesie legitimă animus possidendi, ci o detenție precară asupra terenului pe care l-a folosit, după ce a construit fierăstrăul .

În acest sens, relevante sunt chiar înscrisurile invocate de apelant în cuprinsul întâmpinării formulate în dosarul nr. 460/338/2014 al Judecătoriei Z. ( din care, urmare a disjungerii petitului de uzucapiune din cererea reconvenţională, s-a format dosarul în care a fost pronunţată hotărârea apelată).

Astfel, în anul 1936 autorul apelantului a cumpărat de la bunicul intimatului B.I., terenul înscris în CF xxxxxx P. B. A+3 top. xxxx mai exact ¾ din acest teren, adică 111 stj., actul încheiat fiind însoţit de o schiţă  privind dezmembrarea porţiunii vândute ( f. 110,111 vol. I dosar nr. x/338/2014). Aceleaşi părţi încheie la data de 01.05.1938 înscrisul sub semnătură privată intitulat ” contract ” (f.132 vol. I dosar nr. x/338/2014), prin care B.I.se învoiește ca autorul apelantului, P. I.  să-și construiască,  după indicațiile maestrului, un canal de apă (iaz) pe locul său, pe o lățime de cca 2 m, cu o lungime necesară specificată de inginer, cu următoarele condiții : autorul P.I. să-i plătească suma de 3000 lei, să-i taie în ferăstrău în fiecare an, 6 m ³ buștean, să-i dea ciment și podele pentru construirea podului peste gârlă.

În cuprinsul aceluiași înscris B. I. menționează că ” la facearea clădirii și a proprietății fierăstrăului ” nu cunoaște alt proprietar în afară de P. I. , precum și că, în caz de nerespectare a condițiilor menționate are dreptul de a strica iazul pe locul său, contractul fiind valabil atâta timp cât există fierăstrăul.

Așadar, pentru construirea fierăstrăului, autorul apelantului avea nevoie de un iazul care să-l deservească . S-a extins utilizând o suprafață mult mai mare decât cea cumpărată și respectiv decât cea ce a făcut obiectul convenției, suprafața măsurată de către expertul P.S. ca folosită de apelant, fiind de 266l mp, conform concluziilor raportului depus la filele 80-89 vol I dosar nr. 13/338/2015 al instanței de fond.

Existența înțelegerii menționate este confirmată de declarațiile martorilor propuși de intimați, conform cărora bunicul intimatului a dat în administrare tatălui apelantului suprafața de aproximativ 3000-4000 mp, pe care era amplasat fierăstrăul și erau depozitate lemnele, în schimbul obligației de a-i tăia lemne.

Or, existența convenției privind folosința terenului, implică obligația de restituire față

de proprietarul terenului, situația posesorului fiind aceea a unui detentor precar, iar detenția precară nu este susceptibilă de a genera dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Cum  problema dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, în temeiul dispozițiilor C. civ. austriac, presupune examinarea de către instanță a îndeplinirii condițiilor prevăzute de dispozițiile acestui cod pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, iar una dintre aceste condiții nu este îndeplinită, instanța reține că apelul formulat în cauză nu este întemeiat.

Nu în ultimul rând, instanța reține că potrivit prevederilor art. 1500 C. civ. austriac: „ Dreptul câștigat prin uzucapiune sau prescripțiune însă, nu poate deveni spre paguba aceluia, care a câștigat vr’un bun sau drept încă înainte de intabularea aceluia încrezându-se în cărțile funduare”.

Textul reprezintă o aplicație în sistemul C. civ. austriac a principiului publicității materiale a cărților funciare, principiu preluat ulterior și de legislația română în această materie. Acest principiu conferă protecție terțului achizitor de bună-credință, în sensul că, se consideră că înscrierea dreptului acestuia în cartea funciară este exactă dacă a dobândit cu bună-credință, încrezându-se în cartea funciară.

În speță, pe lângă moștenitorul intimat ( care, potrivit doctrinei și jurisprudenței în aplicarea acestui principiu, nu este considerat terță persoană și nu este apărat de publicitatea cărților funciare, fiind considerat ca una și aceeași persoană cu defunctul  ) asupra imobilului în litigiu este înscris și dreptul de proprietate al intimatei B. M. V., cu titlu de donație.

Așadar, chiar în situația în care condițiile uzucapiunii ar fi fost îndeplinite, înscrierea dreptului dobândit cu acest titlu nu ar fi fost posibilă în condițiile în care, anterior, urmare a unui act de donație, fusese înscris dreptul de proprietate al celor doi intimați, unul dintre ei terță persoană care s-a  încrezut în cartea funciară.

În baza argumentelor de fapt şi de drept expuse, în conformitate cu prevederile art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă, instanța va respinge cererea de apel supusă judecăţii, cu consecinţa păstrării sentinţei atacate.

În temeiul disp. art. 453 C.pr.civ., reținând culpa procesuală a apelantului, instanța îl va obliga să plătească intimaţilor suma de 1800 lei cheltuieli de judecată constând în onorariu avocaţial.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge apelul formulat de apelantul P. I.- M., având CNP xxxx, cu domiciliul ales în B. b-dul I. M. nr.x, ap.x, jud B. în contradictoriu cu intimaţii : B.M.V.şi B.R.N., ambii domiciliaţi în sat P. nr.x, com B., jud. B., împotriva sentinţei civile nr. x/19.05.2016 pronunţată de Judecătoria Z. în dosarul nr. xx/338/2015, pe care o păstrează.

Obligă apelantul să plătească intimaţilor suma de 1800 lei cheltuieli de judecată constând în onorariu avocaţial.

Definitivă.

Pronunţată azi, 29.05.2017, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Președinte, Judecător,

 I. V. P. M.

 Grefier,

 M. D.

Red. I.V./30.06.2017

Tehnored. M. D./04.07.2017

5 ex.

Judecător fond, S. M.

Domenii speta

Spete similare