Constatare caracter abuziv al clauzelor

Dosar nr.

R O M Â N I A

TRIBUNALUL DOLJ

SECŢIA A II-A CIVILĂ

SENTINŢĂ Nr.

Şedinţa publică de la

Completul compus din:

PREŞEDINTE

Grefier

Asupra cauzei de faţă reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de ...., reclamanţii ....au solicitat:

1) să se constate caracterul abuziv al clauzei inserat în contractul de credit nr. ...., art. 5.1 teza întâi potrivit căreia "rambursarea ratelor lunare se va face în valuta în care s-a acordat creditul.";

2) Să se constate caracterul abuziv al clauzei inserate în art. 5.11 din acelaşi contract, potrivit căreia: "împrumutatul autorizează Banca să debiteze automat conturile sale în lei/valută deschise la Bancă cu sumele datorate conform prezentului Contract, pe măsură ce acestea devin scadente. Până la limita sumelor datorate, împrumutatul autorizează banca să facă în numele şi pe contul său orice operaţiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deţinute de împrumutat în conturile sale curente în moneda prezentului Contract"

3) Să se constate ineficacitatea (nulitatea) clauzelor abuzive de mai sus.

4) Să se dispună îngheţarea (stabilizarea) cursului de schimb valutar CHF-Leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului sus menţionat, la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv la valoarea 1,9786 Lei/CHF

5) Să fie obligate pârâtele să procedeze la calcularea ratelor aferente contractului de credit în funcţie de valoarea leu/CHF de la momentul semnării contractului respectiv la valoarea 1,9786 lei/CHF, aceste rate urmând să fie recalculate de la data semnării contractului şi până la sfârşitul perioadei de contractare reclamanta urmând să achite ratele aferente creditului contractat la valoarea Leu/CHF anterior menţionată.

6) Să fie obligate pârâtele să plătească reclamanţilor sumele achitate în plus în temeiul contractului sus menţionat, rezultate din diferenţa de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar valabil de data semnării contractului de credit (1,9786 Lei/CHF), sume la care urme să se calculeze si dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fi sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acestora de către pârâte.

7) Să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare au arătat că la data de 13.06.2007 între ....şi reclamanţi s-a încheiat contractul de credit nr. ...., moneda stabilită fiind moneda CHF (franc elvenţian), contractul cuprinzând clauzele prevăzute la art. 5.1 şi 5.11 anterior menţionate. Ulterior încheierii contractului, moneda CHF a avut o constantă apreciere faţă de moneda naţională, LEU-ul, prin mecanismul schimbului valutar necesar plăţii creditului, împrumutaţii fiind puşi în situaţia de a plăti o rată lunară într-un cuantum mai mult decât dublu faţă de data contractării creditului, o creştere efectivă de peste 75 % a sumelor de bani în lei necesare a achita rata stabilită în CHF.

Au mai arătat reclamanţii că dispoziţiile prevăzut la art. 5.1 şi 5.11 din contract reprezintă clauze ce nu au făcut obiectul unei negocieri individuale, fiind stabilite fără a da posibilitea împrumutaţilor să influenţeze natura lor, contractul de credit încheiat fiind unul standard preformulat, dispoziţiile contractuale creând în detrimentul împrumutaţilor un dezechilibru semnificativ între drepturi şi obligaţii. Acest dezechilibru este determinat de suportarea în întregime a riscului valutar de către reclamant, risc valutar ce nu este reglementat în nici un fel de contract.

De asemenea, raportând comportamentul subsemnaţilor reclamanţi la noţiunea de consumator mediu şi normal informat, aceştia nu puteau să prevadă o modificare radicală a cursului de schimb valutar pentru francul elveţian.

Totodată, reclamanţii nu au fost în nici un fel informaţi în cadrul negocierilor contractului că în viitor costul creditului poate creşte foarte mult din cauza evoluţiei pe piaţa valorilor mobiliare a cursului de schimb la vânzare şi cursului de schimb valutar la cumpărare al monedei străine CHF.

Apreciază reclamanţii că banca a avut cunoştinţă despre fluctuaţia foarte mare a acestei monede străine în raport cu moneda naţională, de caracterul ei valutar instabil şi de minimul istoric la care se afla aceasta în momentul încheierii contractului, dar nu i-a informat de posibilitatea revenirii acestei valute la o valoare ca ceea anterioară încheierii creditului, cu consecinţa inevitabilă a creşterii costului creditului precizând aceştia că nu ar fi contractat un atare credit dacă ar fi fost informaţii de instabilitatea valutară a acestei monede străine sau ar fi contractat un atare credit dacă în contract s-ar fi prevăzut că riscul valutar va fi suportat echitabil de ambele părţi.

Conform art. 75 şi 76 din Legea nr. 296/2004, privind Codul Consumatorului, contractele de credit trebuie să conţină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce şi pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate, art. 77 prevăzând că în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, ele vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Contractul de credit nu are un caracter aleatoriu, fiind un contract comutativ, caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, la momentul incheierii contractului, este determinată sau determinabilă, astfel încât părţile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care şi-au manifestat acordul, fiind exclusă expunerea uneia dintre părţi la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor şi incert şi oferirea celeilalte părţi a unei şanse de câştig. Stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecinţa strămutării în întregime asupra împrumutaţilor a riscului generat de hipervalorizarea CHF este contrar dispoziţiilor legale.

Au precizat reclamanţii că o remitere a sumei de bani în CHF nu a operat niciodată, contul fiind deschis chiar la banca împrumutătoare şi elibarea în fapt a sumelor era la dispoziţia băncii care putea să refuze eliberarea sumelor. Prin contractul de schimb valutar întreaga sumă circumstanţiată ca fiind în franci elveţieni a reintrat în patrimoniul băncii, iar obligaţia de a o restitui încă o dată este excesivă şi fără temei legal. Totodată, banca nu poate prezenta un înscris din care să rezulte numărul de bancnote şi valoarea acestora până la concurenţa sumei pretin creditate în contul curent, rezultând că remiterea sumei nu a avut loc.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, Legii nr. 296/2004, O.G. nr. 21/1992, O.G. nr. 50/2010, Regulamentului nr. 4/2005, Cauza C -26/13 (Kasler  vs. OTP), Directiva 93/13, precum si pe textele legale la care s-a făcut referire în cuprinsul acţiunii.

În probaţiune au solicitat proba cu înscrisuri, interogatoriu şi expertiză financiar-contabilă.

Prin întâmpinarea formulată la data de 11.05.2016, pârâtele .... şi .... au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivare au arătat că anterior semnării contractului reclamnţii au putut consulta clauzele acestuia, având posibilitatea de a analiza şi studia fiecare clauză pentru a aprecia dacă corespundeau sau nu intereselor sale, beneficiind şi de consultanţă cu privire la aspectele neclare din contract pentru a putea exprima consimţământul în deplină cunoştinţă de cauză.

Au mai precizat pârâta că niciuna dintre clauzele contractuale nu obligă pe consumator la suportarea unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului. De asemenea în momentul acordării creditului, pârâta .... punea la dispoziţia clienţilor o anumita oferta pentru dobânzile, taxele, comisioanele percepute, pentru fiecare tip de credit. Au arătat că aceste oferte variază in fiecare an in funcţie de evoluţia pieţei bancare, tarifele practicate de banca fiind influenţate de mai mulţi factori, dar in special, de costul fondurilor, precum si marja de risc a ţării.

Pârâtele au arătat că prin semnarea contractului de credit, împrumutatul a confirmat ca a citit, inteles si acceptat termenii si toate condiţiile prevăzute in clauzele contractuale privind acordarea creditului, respectiv derularea contractului.

Clauza prin care s-a instituit obligaţia reclamantului de a rambursa ratele de credit in CHF, nu au fost stipulate exclusiv in favoarea instituţiei de credit. In baza aceloraşi clauze, in cazul variaţiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferenţa in minus ar fi suportata de imprumutator, neputandu-se susţine faptul că, acordarea creditului in valuta CHF s-a făcut exclusiv in favoarea băncii iar reclamantul si-a exprimat acordul cu privire la împrumutarea sumei în valută, cunoscând în mod cert moneda creditului, care a fost stipulată în mod neechivoc atât în conţinutul contractului, cât şi în graficul de rambursare.

Totodată art. 3 alin 3 din Regulamentul BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar permite realizarea de operaţiuni şi în valută, numai pe baza acordului de voinţă al părţilor, prin urmare, clauza din contractul de credit care prevede că plata ratelor se va face în moneda în care s-a acordat creditul nu poate fi considerată abuzivă întrucât, dacă s-ar considera în sens contrar, s-ar ajunge la lipsirea de conţinut a respectivei norme legale.

Cu privire la teoria împreviziunii, pârâtele au arătat că dispoziţiile art. 1271 din Codul civil privitoare la impreviziune se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil, iar dacă legiuitorul ar fi dorit ca instituţia impreviziunii să fie aplicabilă şi contractelor încheiate înainte de intrarea ei în vigoare, ar fi prevăzut în mod expres aplicarea sa şi pentru situaţiile juridice născute anterior intrării în vigoare a noului Cod civil şi ale căror efecte se produc şi după această dată, cum a făcut în cazul altor instituţii. Astfel, variaţia circumstanţelor şi prin urmare, noile sarcini ce afectează executarea, fac parte din riscul contractual pe care-l suportă debitorul obligaţiei de executat, în lipsa unei dispoziţii contrare. Pe cale de consecinţa, in lipsa de dispoziţie contrara, riscul creşterii valorii monedei creditului a fost suportat de către debitor, in temeiul legii, după cum riscul deprecierii aceleiaşi monede a fost suportat de creditor.

Au apreciat pârâtele că, în virtutea principiului nominalismului, împrumutatul a avut obligaţia de a restitui exact suma împrumutata, indiferent de creşterea sau scăderea valorii banilor, cu excepţia situaţiei în care prin acte normative s-a dispus altfel. Ca atare, chiar dacă în contractul de credit sau în graficul de rambursare a figurat o asemenea clauză de risc valutar, aceasta nu a fost altceva decât reproducerea regulii nominalismului, consacrată de lege.

În baza principiului nominalismului monetar aplicabil potrivit art. 1578 din Codul civil 1864, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

De asemenea, pârâtele au considerat că solicitările reclamantului privind obligarea Bancpost la modificarea obiectului contractului, prin stabilizarea cursului CHF - Leu la cursul de la data încheierii contractului de credit, sunt neîntemeiate, apreciind că în condiţiile în care prin cererea de credit formulată, reclamantul a optat pentru un produs de creditare într-o monedă străină, CHF, fără a fi împiedicat să opteze pentru contractarea unui credit în lei, euro sau într-o monedă diferită, nu există nicio dispoziţie legală care să îndreptăţească instanţa de judecată să intervină în acordul de voinţă al părţilor, modificând, prin decizia sa, însusi obiectul contractului, adică suma împrumutată, aceasta, alături de elemente ca dobânda sau comisioanele fiind elemente ce fac parte din preţul contractului, care nu poate fi stabilit în mod arbitrar de către un tert faţă de contract.

Cu privire la capatul de cerere privind modificarea contractului prin înlăturarea prevederilor contractuale anulate, apreciază pârâtele că reclamantul şi-a exprimat acordul de a continua contractul de credit încheiat doar în condiţiile agreate de acesta, anihilând efectele principale urmărite de împrumutator.

Cu privire la petitul din cererea de chemare in judecata privind restituirea/rambursarea sumelor plătite de către reclamant în temeiul clauzelor contractuale abuzive cu privire la care a fost solicitată constatarea nulităţii, au precizat pârâtele că toate dobânzile si comisioanele percepute de bancă s-au întemeiat pe aplicarea prevederilor contractuale agreate de părţi.

Analizând actele şi lucrările dosarului se constată că acțiunea este întemeiată , după cum urmează :

La data de  13.06.2007 între .... în calitate de împrumutător şi reclamanţi în calitate de împrumutați s-a încheiat contractul de credit nr. ...., moneda stabilită fiind moneda CHF (franc elvenţian) – fila 12 dosar fond.

Prin acţiunea promovată reclamanţii au solicitat să se constate caracaterul abuziv al următoarelor clauze : clauza nr.5.1 teza I şi 5.11.

Potrivit menţiunilor contractului se reţine următoarele :

1.Clauza 5.1 teza I prevede : „Rambursarea ratelor lunare se face în valuta în care s-a acordat creditul , la o dată scadentă stabilită de împrumutat , începând cu luna următoare acordării creditului.” – fila 14.

2.Clauza 5.11 stipulează : „Împrumutatul autorizează banca să debiteze automat conturile în lei sau valută deschise la Bancă cu sumele datorate conform prezentului Contract pe măsură ce acestea devin scadente. Până la limita sumelor datorate , Împrumutatul autorizează Banca să facă în numele şi pe contul său orice operaţiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deţinute de împrumutat din conturile sale curente în moneda prezentului contract. Ordinea de îndestulare a băncii este mai întâi din contul în lei/valută alocat prezentului contract , dacă există disponibilităţi suficiente în acest cont. Împrumutatul se angajează prin prezentul în mod expres faţă de bancă să nu exercite dreptul la compensaţii referitoare la orice depozit pe care împrumutatul îl deţine la Bancă în legătură cu alte tranzacţii decât pentru cele pentru care s-a acordat creditul.”

3. Să se constate ineficacitatea (nulitatea) clauzelor abuzive de mai sus.

4.Să se dispună îngheţarea (stabilizarea) cursului de schimb valutar CHF-Leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului sus menţionat, la valoarea de la momentul semnării contractului, respectiv la valoarea 1,9786 Lei/CHF

5. Să fie obligate pârâtele să procedeze la calcularea ratelor aferente contractului de credit în funcţie de valoarea leu/CHF de la momentul semnării contractului respectiv la valoarea 1,9786 lei/CHF, aceste rate urmând să fie recalculate de la data semnării contractului şi până la sfârşitul perioadei de contractare reclamanta urmând să achite ratele aferente creditului contractat la valoarea Leu/CHF anterior menţionată.

6. Să fie obligate pârâtele să plătească reclamanţilor sumele achitate în plus în temeiul contractului sus menţionat, rezultate din diferenţa de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar valabil de data semnării contractului de credit (1,9786 Lei/CHF), sume la care urme să se calculeze si dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării fi sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acestora de către pârâte.

7.Să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.

Obiectul contractului îl constituie împrumutul sumei de 123.825,00 CHF acordat în această monedă în vederea achiziționării unui imobil.

Durata contractului este de 300 luni conform art.2.1 – fila 12.

Faţă de clauzele contractului se constată fatul că reclamanţii şi-au asumat contractual obligaţia de a restitui credtul în rate lunare , în valuta de acordare a creditului CHF , la cursul existent în ziua plăţii.

Potrivit dispozițiilor art. 1578 Cod civil , în vigoare la data încheirii contractului :”Obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monede¬lor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.”

Conform deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016 : „În acest sens, Curtea reţine că sub imperiul Codului civil din 1864 atât doctrina, cât şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii în cazul în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului.

Această instituţie şi-a găsit aplicarea în sistemul de drept românesc încă din prima parte a secolului XX, după Primul Război Mondial, atunci când societatea s-a confruntat cu o importantă criză economică, fiind de asemenea utilizată de judecătorii români după 1989 şi în contextul schimbărilor importante ce au avut loc ca urmare a transformării regimului politic din România şi a liberalizării preţurilor.

 Astfel, sub regimul Codului civil din 1864 (aplicabil contractelor din dosarele de faţă) teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art. 970 care stipulau: "Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa." Aşadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezulta din însăşi reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credinţă şi echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condiţiile privind aplicarea impreviziunii au fost decelate în jurisprudenţă şi preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică [art. 1.271].

96. În esenţă, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta. Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune. În acest context, Curtea reţine că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii, concept derivând din buna-credinţă care trebuie să caracterizeze executarea contractului, trebuie realizată ţinându-se cont de ideea de risc al contractului. Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, şi unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

97. Impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului. Adaptarea are loc atunci când utilitatea socială a contractului poate fi menţinută, pe când încetarea atunci când în cazul intervenirii noilor condiţii contractul îşi pierde utilitatea socială. În consecinţă, Curtea reţine că revine, în primul rând, părţilor obligaţia de a renegocia contractul, iar, în al doilea rând, renegocierea trebuie să fie una efectivă prin raportare la noua realitate.

98. Din cele de mai sus rezultă că adaptarea contractului pe parcursul executării sale la noua realitate intervenită echivalează cu menţinerea utilităţii sociale a acestuia, mai precis permite executarea în continuare a contractului prin reechilibrarea prestaţiilor. Evaluarea intervenirii acestui risc trebuie privită şi realizată în ansamblu, prin analiza cel puţin a calităţii şi pregătirii economice/juridice a cocontractanţilor [dihotomia profesionist/consumator], a valorii prestaţiilor stabilite prin contract, a riscului deja materializat şi suportat pe perioada derulării contractului de credit, precum şi a noilor condiţii economice care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit. Această evaluare de ansamblu permite stabilirea, pe de o parte, a limitei dintre cele două categorii de riscuri anterior menţionate şi, pe de altă parte, în funcţie de rezultatul la care se ajunge, luarea unei decizii cu privire la soarta contractului. Însă, odată constatată depăşirea riscului inerent contractului şi survenirea celui supraadăugat, intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului.

99. De asemenea, Curtea constată că regula pacta sunt servanda presupune luarea în considerare a unor elemente precum buna-credinţă şi echitatea, în condiţiile schimbării fundamentale a condiţiilor de executare a contractului. Ca principiu general, echitatea se manifestă sub două aspecte: obiectiv - denumind principiul exactei compensaţii cu implicarea egalităţii de tratament - şi subiectiv - însemnând luarea în considerare a unei situaţii particulare, de regulă, slăbiciunea unei părţi contractante. Rămânând la acelaşi nivel general, funcţiile echităţii sunt de interpretare şi de completare a normelor juridice, inclusiv a voinţei exprimate a părţilor. Din coroborarea dispoziţiilor art. 969 şi art. 970 din Codul civil din 1864 rezultă două principii interdependente pe care se întemeiază contractul civil: puterea de lege/forţa obligatorie pe care acesta o are pentru părţile contractante, pe de o parte, şi buna-credinţă în executarea acestuia, pe de altă parte. Puterea de lege a contractului vizează nu numai ceea ce contractul prevede expres în clauzele sale, ci şi toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa (art. 970 alin. 2 din Codul civil din 1864). Cu alte cuvinte, echitatea, corolar al bunei-credinţe, guvernează contractul civil de la naşterea sa până la epuizarea tuturor efectelor, independent de existenţa unei clauze exprese în cuprinsul contractului. Aşadar, executarea unui contract civil este legitimă atâta timp cât este rezultatul întrunirii cumulative a celor două principii (forţa obligatorie şi executarea cu bună-credinţă), principii care nu au existenţă de sine stătătoare, ci se condiţionează reciproc. Teoria impreviziunii, fundamentată pe cele două principii, atenuează caracterul obligatoriu al contractului, în măsura în care, pe perioada executării acestuia, intervine o situaţie imprevizibilă, însă niciuna dintre părţile contractante nu abdică de la obligaţiile care îi revin potrivit executării cu bună-credinţă a contractului. Aşadar, echitatea, alături de buna-credinţă, oferă un fundament al impreviziunii, pornind de la relaţia existentă între ele.

100. Prin urmare, potrivit arhitecturii constituţionale şi legale, în caz de neînţelegere între părţi, evaluarea existenţei situaţiei neprevăzute (condiţie obiectivă) şi a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor (condiţii subiective), precum şi a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare şi cade în sarcina instanţei judecătoreşti, organ care beneficiază de garanţia de independenţă şi imparţialitate şi care, pe această cale, dobândeşte un rol important în determinarea condiţiilor de executare a contractului. Consecinţa luării în considerare a criteriului bunei-credinţe constituie o lărgire a rolului judecătorului în contract, dar securitatea juridică nu va fi pusă în pericol, întrucât intervenţia judiciară este limitată de îndeplinirea condiţiilor specifice impreviziunii contractuale.

101. Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea reţine că impreviziunea constituie doar o aparentă excepţie de la principiul autonomiei de voinţă a părţilor.”

Prin urmare este neîndoielnic faptul că reclamanții sunt şi rămân obligaţi , conform contratului încheiat,  la restituirea creditului în moneda contractată – CHF , în schimb obligaţia impusă acestora de a suporta în exclusivitate diferenţele de curs valutar , este una excesivă , abuzivă , teoria impreviziunii contractuale fiind acceptată în doctrină cât şi în jurisprudenţă anterior noului cod civil , chestiune antamată şi tranșată în chiar motivarea deciziei nr.623/25.10.2016 a  Curţii Constituţionale.

Astfel, clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricăror plăţi în moneda creditului simultan cu suportarea exclusiv de consumator a diferenţelor de curs valutar, la momentul încheierii convenţiilor, raportat la circumstanţele economice din anul 2007, precum şi la posibilităţile de a cunoaşte efectele unor astfel de credite şi implicaţiile clauzelor contractuale pe termen lung, contractarea creditului în franci elveţieni s-a prefigurat, la acel moment ,  a fi mai avantajoasă faţă de alte oferte de creditare în lei sau în euro.

 În condiţiile în care creditul în franci elveţieni a fost în cursul anului 2007 un produs nou pe piaţă şi în lipsa unor informaţii corespunzătoare cu privire la moneda în care reclamanţii au contractat împrumutul, respectiv cu privire la istoricul evoluţiei francului elveţian şi riscuri generate de variaţiile cursului de schimb valutar, împrumutaţii - reclamanţi s-au obligat să returneze sumele împrumutate la termenele şi în cuantumurile menţionate având ca premisă cursul de schimb valutar CHF – leu din perioada anului 2007.

Ulterior însă, pe parcursul derulării contractului francul elveţian s-a apreciat într-un mod galopant, excesiv şi disproporţionat astfel că, raportat la moneda naţională, valoarea acestuia s-a  dublat , cursul de schimb depăşind cu un procent de peste 75% valoarea de la momentul încheierii contractului , cu repercursiuni grave asupra împrumutaţilor, în ceea ce priveşte posibilitatea de îndeplinire a obligaţiilor de plată a ratelor lunare, cu riscul de a puşi în imposibilitatea de executare fortuită a contractelor încheiate.

Această creştere accelerată , excesivă şi imprevizibilă pentru consumator a valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, precum şi cheltuielile generate de mecanismul de schimb valutar, din lei în euro şi din euro în franci, lipsa francilor elveţieni de la casele de schimb valutar perioadă mare de timp, diferenţele dintre cursul practicat de bancă şi casele de schimb valutar şi, respectiv cursul stabilit de B.N.R., diferenţele dintre cursul de vânzare şi cel de cumpărare, au condus la majorarea continuă a costurilor contractelor, producând un dezechilibru major al prestaţiilor reciproce ale părţilor, în detrimentul împrumutaţilor cu efectul obţinerii unor foloase de către banca împrumutătoare fără contraprestaţie.

În consecinţă s-a produs o schimbare fundamentală a condiţiilor de contractare, astfel că în prezent împrumutaţii sunt obligaţi la prestaţii vădit disproporţionate faţă de cele în considerarea cărora s-a manifestat voinţa de a contracta.

Prin urmare, au caracter abuziv clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricare plăţi în moneda creditului la cursul valutar din ziua plății , diferenţele de curs valutar  urmând să fie suportate exclusiv de consumator.

In conformitate cu prevederile art.4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive încheiate între comercianţi şi consumatori, clauza contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului contrar cerinţelor bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile obligaţiile părţilor contractante.

La art. 2 din Legea nr. 193/2000 se prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

La art.6 din lege se prevede că nu vor produce efecte asupra consumatorului clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege.

Legea nr. 193/2000 a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii. Prin această lege s-a reglementat în favoarea consumatorilor o protecţie mai mare decât minimul oferit de directivă (extinderea limitelor directivelor relative la protecţia consumatorilor fiind permisă expres de dreptul comunitar).

În cauza C- 484/08, Caja de Ahorros Y Moţe de Piedad de Madrid, prin hotărârea din 03.06.2010, C.E.J. consfinţeşte dreptul statelor de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de directivă şi permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv şi în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului şi caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

În cauza Salvat Editores S A v Jose M.Sanchez Alcon Prades, C 241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene recunoaşte judecătorului puterea de a declara din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, că „această putere se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi.

Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele’”.

Potrivit dispoziţiilor legale menţionate, este abuzivă o clauză care nu a fost negociată individual (cum este cazul contractelor de împrumut încheiate cu societăţile bancare); este contrară bunei credinţe; creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, evident în detrimentul consumatorului.

Clauzele de efectuare a plăţilor în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutaţi nu au fost negociate direct cu reclamantul, având în vedere caracterul prestabilit şi impus consumatorilor al contractelor de credit, consumatorii exprimându-şi adeziunea la aceste contracte tipizate, fără a avea posibilitatea de a influenţa natura lor.

Singura posibilitate a consumatorilor era aceea de a alege între creditele existente pe piaţă, însă în toate cazurile contractele erau tipizate, singura opţiune fiind aceea de a semna sau nu contractul pentru tragerea creditului.

Banca nu a acţionat cu bună credinţă, aceasta având obligaţia de a explica riscurile clienţilor, de a le pune la dispoziţie informaţiile necesare, astfel încât aceştia să aibă posibilitatea de a evalua consecinţele economice ale contractării creditelor.

Având în vedere poziţiile de inegalitate de pe care acţionează părţile şi în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoştinţă de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic – banca, care are o poziţie dominantă în raport cu consumatorul, obligaţia informării în mod complet, corect şi precis a celui din urmă cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din OG 21/1992) şi implicit cu privire la implicaţiile îndatorării şi la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar.

În cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligaţi să ofere consumatorilor informaţii complete, corecte şi precise asupra drepturilor şi obligaţiilor ce le revin.

Aceste obligaţii instituite în sarcina operatorilor economici, cu precădere a operatorilor economici din domeniul financiar-bancar, sunt menite să protejeze interesele consumatorilor care sunt expuşi riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor intereselor legitime prin contractarea unor servicii/produse în lipsa unei informaţii reale cu privire la acestea şi, pe cale de consecinţă, evitarea unor astfel de situaţii.

În lipsa informării în mod complet, corect şi precis a reclamantului cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit, acesta nu a avut posibilitatea de a determina consecinţe economice ale clauzelor contractuale în baza unor criterii clare şi precise.

Având în vedere obligaţia de transparenţă contractuală instituită în sarcina operatorilor economici, care se circumscrie exigenţelor de informare şi protecţie inerente dreptului consumatorului, în scopul garantării dreptului acestuia de a înţelege prevederile şj efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să cunoască riscurile pe care şi le asumă prin contractarea unui asemenea produs.

Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen care era previzibil pentru experţii financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul că CHF- ul este o monedă instabilă, iar la momentul încheierii contractului valoarea acestei monede era la un minim istoric, creşterea valorii faţă de moneda naţională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sever sancţionată în dreptul european şi naţional întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate.

Dezechilibrul major care rezultă dintr-un astfel de contract de adeziune constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor sale.

Aşa cum se prevede la art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Un drept subiectiv civil dacă este folosit contrar scopului şi recunoscut de lege, în aşa fel încât să încalce drepturile celorlalţi, este considerat abuziv. Conform art.54 din Constituţie, orice drept trebuie exercitat numai în conformitate cu scopul său şi în limitele sale.

Prin clauzele de risc valutar s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, evident în detrimentul consumatorului. Banca a stipulat în convenţiile încheiate cu reclamantul obligaţia acestuia de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar, fără nici o distincţie şi fără a limita în vreun fel întinderea acestei obligaţii, astfel că în situaţia dublării valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, convenţiile de credit încheiate între părţi dobândesc un caracter aleatoriu, incompatibil cu natura contractului de împrumut.

În aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalenţei prestaţiilor, fapt ce presupune existenţa unei proporţionalităţi între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, ori clauza de risc valutar, care incumbă mod exclusiv consumatorilor, denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorului şi conferirea băncii unui avantaj economie vădit disproporţionat.

De asemenea, în considerarea unei clauze ca fiind abuzive, se are în vedere şi aptitudinea de a îndrepta conţinutul contractului în favoarea părţii care a impus clauza, riscul valutar materializându-se în obţinerea de către bancă a unui câştig injust în detrimentul consumatorului, contrar principiului echităţii şi bunei-credinţe, principii ce trebuie să guverneze relaţiile contractuale.

Atât suma împrumutată (capitalul), precum şi dobânda şi comisioanele percepute pentru credit sunt plătite de asemenea, în franci elveţieni la cursul de schimb din momentul plăţii, determinând astfel, pe fondul dublării valorii de schimb a francului elveţian, un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, respectiv creşterea nejustificată a beneficiilor băncii, în dauna consumatorilor, cu toate consecinţele negative asupra posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale.

Într-o cauză recentă, respectiv C – 26/13, Kasler şi Kaslerne Rabai referitoare la Directiva 93/13/CEE şi, mai precis, la aprecierea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contracte de împrumut ipotecar încheiat în valută garantat printr-o ipotecă, C.J.U. E. a statuat că „1)Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în moneda străină între un vânzător sau un furnizor şi un consumator şi care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuţie în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată ceea ce revine în sarcina instanţei de trimitere să verifice, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului, precum şi contextul său juridic şi factual – că respectiva clauză stabileşte o prestaţie esenţială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează; o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligaţie pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare şi cursul de schimb la cumpărare al monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remuneraţie” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestaţii efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

Articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce priveşte o clauză contractuală precum cea în discuţie în litigiul principal, cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca, contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare lai deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce-1 priveşte.

Aşa cum rezultă din cele menţionate la pct.57, 58 din hotărâre, C.E.J. precizează că excluderea aprecierii caracterului abuziv al unei clauze se limitează la caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei pe de o parte, faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte şi nu se aplică în cazul invocării unei asimetrii între cursul de schimb la vânzare al monedei străine utilizat pentru calcularea ratelor şi cursul de schimb la cumpărare al valutei respective utilizat pentru calcularea sumei deblocate a împrumutului.

Curtea stabileşte că plata, în cadrul ratelor împrumutului, a sumelor care rezultă din diferenţa dintre cursul de schimb la vânzare (utilizat pentru calcularea ratelor) şi cursul de schimb la cumpărare al monedei străine (utilizat pentru deblocarea împrumutului nu poate fi considerată ca fiind o „remuneraţie” pentru serviciile băncii împrumutătoare.

Decizia C.E.J. precizează că nu este suficient ca termenii în care se exprimă clauzele contractuale să fie inteligibile din punct de vedere gramatical, ci acestea trebuie să fie inteligibile din punct de vedere juridic, respectiv consumatorul trebuie să poată aprecia consecinţele economice negative pe care le riscă prin încheierea contractului.

Astfel, contractul trebuie să expună în mod transparent funcţionalitatea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine, precum şi relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât consumatorul să poată evalua, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din faptul semnării contractului.

Cu privire la art.5 din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive, C.E.J. a statuat că pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condiţiile contractuale, şi la consecinţele respectivei încheieri este de o importanţi fundamentală. Consumatorul trebuie să decidă, pe baza acestei informări, dacă doreşte să se oblige contractual faţă de un vânzător sau furnizor prin aderarea la condiţiile redactate în prealabil de acesta (Hotărârea RWE Vertrieb EU:C:2013: 180, pct.44).

Cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale prevăzută de Directiva 93/E nu poate fi redusă, aşadar, numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal şi gramatical, deoarece consumatorul se află într-o poziţie de inferioritate faţă de vânzător său furnizor.

Aşadar, cerinţa privind transparenţa se interpretează în mod extensiv.

„Îngheţarea” cursului de schimb valutar CHF – leu la valoarea de la data încheierii şi semnării convenţiei, având în vedere caracterul abuziv al clauzelor de suportare a riscului valutar exclusiv de către cumpărători, se impune.

O astfel de procedură de îngheţare a cursului de schimb valutar CHF – leu, pentru efectuarea plăţilor în temeiul convenţiilor încheiate, la valoarea de la data încheierii şi semnării convenţiilor, calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la această valoare pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi restituirea sumelor plătite în plus către reclamant , constituie o măsură de natură a restabili echilibrul contractual pe toată durata derulării creditului.

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, instanţa consideră că se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb CHF – leu la valoarea de la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de plăti care să corespundă manifestării de voinţă în sensul angajării în acest raport juridic.

Contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de Codul Civil cu privire la obligaţii, din acest fapt decurgând anumite consecinţe asupra regimului juridic aplicabil.

Contractul de credit nu are un caracter aleatoriu, fiind un contract comutativ, caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, la momentul încheierii contractului, este determinată sau determinabilă, astfel încât părţile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care şi-au manifestat acordul, fiind exclusă expunerea uneia dintre părţi la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor şi incert şi oferirea celeilalte părţi a unei şanse se câştig.

Stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecinţa strămutării în întregime asupra împrumutaţilor a riscului generat de hipervalorizarea CHF este contrară dispoziţiilor legale.

Hipervalorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert raportat la puterea de înţelegere a consumatorilor întrucât aceştia nu au cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb şi, în consecinţă, asumarea în cunoştinţă de cauză a riscului valutar.

Potrivit art. 75 coroborat cu art.76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului, contractele de credit pentru consum, precum şi toate celelalte condiţii aplicabile contractului trebuie să conţină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce ale acestora şi pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate, iar la art. 77 se prevede că, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor interpretate în favoarea consumatorului.

Norma BNR nr. 17/2003 prevede obligaţia băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activităţii de creditare.

Această prevedere exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumatori, iar o măsură în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerinţelor echităţii şi bunei credinţe.

Având în vedere prevederile art. 966-970 Cod civ. în vigoare la momentul încheierii contractelor dintre părţi, din interpretarea cărora rezultă că părţile trebuie să acţioneze cu bună credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligaţie, distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valorii CHF faţă de moneda naţională, apare ca o soluţie justă şi echitabilă.

Obligaţiile părţilor trebuie să se întemeieze pe o cauză licită şi morală, conform dispoziţiilor art. 968 din Codul Civil.

Întrucât s-au schimbat condiţiile de contractare avute în vedere de părţi la momentul încheierii contractului în sensul arătat şi în Decizia nr. ....de Curtea Constituţională şi, pe cale de consecinţă, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele cu privire la care părţile au convenit, instanţa constată că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care a fost aplicată în jurisprudenţă şi doctrină.

Astfel , obligaţia reclamanţilor de a achita ratele de credit şi astfel restitui împrumutul în valuta în care s-au obligat este una conformă cu dispoziţiile legale în vigoare , urmând însă ca valoarea acestora să fie calculată prin raportare la data încheierii contractului .

Pe cale de consecinţă , pentru menţinerea echilibrului contractual , pentru considerentele anterior expuse se impune ca pârâta să fie obligată la calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în lei a francului elveţian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi să restituie reclamanţilor sumele plătite în plus de către aceştia şi dobânda legală la suma ce urmează a fi restituită, calculată de la încasării fiecărei rate până la momentul plăţii efective a debitului.

2. Cât priveşte Clauza 5.11 prin contract se stipulează : „Împrumutatul autorizează banca să debiteze automat conturile în lei sau valută deschise la Bancă cu sumele datorate conform prezentului Contract pe măsură ce acestea devin scadente. Până la limita sumelor datorate , Împrumutatul autorizează Banca să facă în numele şi pe contul său orice operaţiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deţinute de împrumutat din conturile sale curente în moneda prezentului contract. Ordinea de îndestulare a băncii este mai întâi din contul în lei/valută alocat prezentului contract , dacă există disponibilităţi suficiente în acest cont. Împrumutatul se angajează prin prezentul în mod expres faţă de bancă să nu exercite dreptul la compensaţii referitoare la orice depozit pe care împrumutatul îl deţine la Bancă în legătură cu alte tranzacţii decât pentru cele pentru care s-a acordat creditul.”

Această clauză are valoarea unui mandat expres dat împrumutătorului  aşa încât prin debitarea automată a sumelor restante  din conturile reclamanţilor , existente în cadrul unităţii bancare (sucursala sau centrală) se materializează o transpunerea a principiului executării ân natură a obligațiilor contractuale respectiv  executarea la termenul stabilit a obligaţiei de  plată a ratelor la termenul convenit contractual.

Prin efectul acestei clauze pârâta în calitate de împrumutător nu preia din conturile deschise la propriile unități vreo sumă mai mare , nici o sumă nedatorată ci o sumă devenită scadentă şi neachitată.

Această clauză a fost cunoscută şi acceptată ,  formulată clar şi explicit şi prin urmare nu se justifică prin raportare la dispozițiile legale în vigoare caracterul abuziv de vreme ce pârâta intervine exclusiv numai în privința sumelor scadente şi neachitate.

Având în vedere consideretele de fapt şi de drept anterior expuse se constată ca fiind întemeiată acţiunea sub aspectul petitelor nr. 4,5,6 şi 7 , urmând ca acţiunea să fie admisă în ceea ce priveşte pretenţiile ce fac obiectul acestora.

Sunt neîntemeiate petitele nr. 1,2 şi 3 urmând a fi respinse.

Potrivit dispozițiilor art.453 Cod procedură civilă  : ” Acordarea cheltuielilor de judecată. Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.”

Faţă de dispoziţiile anterior enunţate urmează ca în prezenta cauză pârâta să fie obligată la plata către reclamanţi a sumei în cuantum de 2500 lei cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat achitat de reclamanți - fila 18.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Admite în parte acţiunea formulată de reclamanţii .... în contradictoriu cu pârâtele .... şi ...., respectiv în ceea ce priveşte petitul nr. 4,5,6 şi 7.

Dispune îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în lei a francului elveţian de la data încheierii contractului.

Obligă pârâta la calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în lei a francului elveţian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, urmând să restituie reclamantului sumele plătite în plus de către acesta şi dobânda legală la suma ce urmează a fi restituită, calculată de la încasării fiecărei rate până la momentul plăţii efective a debitului.

Respinge ca neîntemeiate petitele nr. 1,2 şi 3.

Obligă pârâta la plata sumei de 2500 de lei către reclamant, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Cu apel în termen de 30 de zile de la comunicare. Cererea pentru exercitarea căii de atac se depune la Judecătoria Craiova.

Domenii speta

Spete similare