Răspundere civilă delictuală

În ce priveşte fondul cauzei, Curtea reţine că prin Procesul verbal nr. 138706/5 februarie 2015, D.G.R.F.P. Brașov– A.J.F.P. Harghita a declarat-o – în temeiul art. 176 din O.G. nr. 92/2003 - pe debitoarea ca fiind insolvabilă, reţinând, în esenţă, că societatea nu a respectat planul de reorganizare, iar prin continuarea activității a acumulat obligații bugetare curente în sumă de 4.302.047 lei, la data deschiderii falimentului, prin Sentința nr. 1745/2 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul Harghita, creanțele înscrise în tabelul definitiv consolidat fiind în sumă de 5.247.437 lei, din care suma de 4.302.047 lei era reprezentată de creanțe născute după data deschiderii procedurii. De asemenea, organul fiscal a reținut că societatea „are bunuri sau venituri urmăribile cu o valoare mai mică decât obligațiile fiscale de plată”. În Decizia nr. 134510/20 mai 2015, emisă de D.G.R.F.P. Brașov – A.J.F.P. Harghita, prin care s-a angajat răspunderea solidară, la plată, a reclamantului-recurent, în calitate de administrator al debitoarei , pentru obligațiile restante rămase neachitate la data emiterii Deciziei, pe temeiul art. 27 alin. 2 lit. d din O.G. nr. 92/2003, cât și în Decizia nr. 1299/17 august 2015, prin care D.G.R.F.P. Brașov a soluționat contestația administrativă formulată de , i s-a imputat acestuia faptul că în perioada 1 ianuarie 2008 – 18 martie 2014, în care a avut calitatea de administrator statutar al societății debitoare, nu a respectat obligația de a plăti la termenele legale impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului consolidat al statului, acumulând datorii în sumă de 5.217.213 lei. Organul fiscal a făcut trimitere la deschiderea procedurii de insolvență a , prin Încheierea nr. 3588/13 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Harghita, la planul de reorganizare judiciară confirmat prin Sentința nr. 3091/17 iunie 2013, la nerespectarea acestui plan, la Sentința nr. 1745/2 iunie 2014 prin care Tribunalul Harghita a dispus intrarea debitoarei în faliment – organul fiscal menționând că suma de 4.302.047 lei reprezintă creanță născută după data deschiderii procedurii –, la Raportul de inspecție fiscală nr. F-HR 764/14 noiembrie 2011, cu referire la următoarele aspecte: înregistrarea unor cheltuieli deductibile nejustificate, reprezentate de dobânzi aferente unor împrumuturi încheiate între persoana fizică („împrumutant”) și (persoană fizică), și nu între și x-x; nedeținerea unor documente care să ateste aprobarea, de către comitetul creditorilor și de către judecătorul sindic, a Contractului de colaborare nr. 1854/1 septembrie 2012, încheiat între S SRL și, continuarea activității în perioada ulterioară deschiderii procedurii insolvenței și până la data ridicării dreptului de administrare a debitoarei , cu acumularea de datorii bugetare în sumă de 4.274.823 lei, organul fiscal considerând că au fost generate prin încheierea unui contract dezavantajos pentru societate, și anume Contractul de colaborare nr. 1854/1 septembrie 2012 privind livrarea materiei prime, procesarea laptelui și valorificarea producției în parte către partenerul contractual, potrivit căruia, în perioada 2012-2013, P SA a achiziționat lapte crud de la societății intracomunitare și l-a livrat, în procentaj de 75%, tot ca lapte crud, către S SRL, contractul nefiind destinat să asigure o redresare economică a debitoarei deoarece tranzacțiile, deși asigurau realizarea unei cifre de afaceri, nu generau și plus valoarea necesară sustenabilității activității economice, laptele crud neintrând în procesul de producție al , ci în cel al SA S SRL, organul fiscal susținând și că, prin încheierea contractului de colaborare, s-a urmărit neachitarea TVA, respectiv transferarea obligației de plată a TVA către S SRL; lipsa lichidităților necesare achitării datoriilor către creditori, inclusiv a obligațiilor bugetare, a fost cauzată și de modalitatea de stingere a obligațiilor de plată generate de tranzacțiile derulate între și SA S SRL, și anume de compensările reciproce între societăți, prin care a fost lipsită de lichidități; în Raportul nr. 1686/4 februarie 2014, administratorul judiciar a menționat că, în opinia sa, continuarea activității debitoarei este în defavoarea creditorilor și duce la scăderea posibilității de plată a datoriilor față de creditori; lipsa de diligență și pasivitatea de care a dat dovadă administratorul statutar/administratorul special , prin neefectuarea plăților la bugetul general consolidat al statului, cu privire la creanțele născute înaintea deschiderii procedurii insolvenței, precum și prin continuarea activității în perioada ulterioară deschiderii procedurii insolvenței și până la data ridicării dreptului de administrare a debitorului, cu toate că avea informații cu privire la situația în care se află societatea sub aspectul obligațiilor fiscale restante, „au condus la prezumția că au fost determinate de reaua-credință a acestuia”.

Curtea constată că reaua-credință, care a constituit fundamentul emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare a recurentului cu Societatea P SA, menținută prin decizia de soluționare a contestației administrative, nu a fost dovedită de către organul fiscal, cu toate că sarcina probei îi revenea, astfel cum a confirmat instanța supremă (Î.C.C.J. – Secția Contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3221/2012). În același sens, instanța are în vedere că, potrivit jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de Contencios administrativ și fiscal, răspunderea administratorului societății nu poate fi atrasă prin simpla emitere a unei decizii în temeiul art. 27 alin. 1 lit. b Cod procedură fiscală, legea instituind doar posibilitatea angajării acestei răspunderi, însă numai după administrarea de dovezi în sensul îndeplinirii condițiilor prevăzute de legiuitor, susținerile organului fiscal, în justificarea emiterii actului contestat, care au un caracter pur formal, nedovedind că administratorul societății a înstrăinat sau ascuns cu rea-credință bunurile mobile ale societății (Decizia nr. 3204/9 iunie 2009); pentru atragerea răspunderii solidare, organul fiscal este dator să dovedească modalitatea prin care s-a provocat starea de insolvabilitate a societății, precum și reaua-credință a persoanei obligate solidar, incluzând indicarea în concret și dovedirea implicării persoanei a cărei răspundere solidară s-a angajat, în ajungerea în stare de insolvabilitate a societății, cu demonstrarea legăturii de cauzalitate dintre declararea insolvabilității societății și fapta acelei persoane (Decizia nr. 1587/27 martie 2014).

Concluzia nedovedirii relei-credințe a reclamantului-recurent este confirmată, pe de o parte, de formulările cu caracter general cuprinse în actele administrativ-fiscale atacate, care nu redau, așadar, aspecte concrete ținând de manifestarea relei-credințe a reclamantului-recurent, în calitate de fost administrator al societății, respectiv de administrator special, în cadrul procedurii insolvenței – cu referire punctuală la motivele enumerate în actele administrativ-fiscale.

În acest context, motivul vizând „continuarea activității în perioada ulterioară deschiderii procedurii insolvenței și până la data ridicării dreptului de administrare a debitorului” relevă, chiar în termenii generali în care a fost formulat, o culpă concurentă a organului fiscal care, în calitate de creditor bugetar, înscris în tabelul de creanțe întocmit în dosarul Tribunalului Harghita, și de membru al comitetului creditorilor, începând cu data de 7 februarie 2014 (astfel cum a precizat în Decizia nr. 1299/17 august 2015 – a solicitat ridicarea dreptului de administrare al debitoarei numai prin adresa nr. 723/2014 (astfel cum s-a reținut în Încheierea din 10 februarie 2014, pronunțată de judecătorul sindic în dosarul Tribunalului Harghita), deci la peste 2 ani de la data deschiderii procedurii insolvenței prin Încheierea nr. 3588/13 noiembrie 2011. De asemenea, tot prin adresa nr. 723/2014, D.G.R.F.P. Brașov – A.J.F.P. Harghita a reformulat cererea de intrare a debitoarei în faliment – care, inițial, a fost formulată prin adresa nr. 37531/2013, adică numai după 2 ani de la deschiderea procedurii insolvenței –, în temeiul art. 107 lit. C din Legea nr. 85/2006, întrucât societatea nu şi-a îndeplinit obligaţia de a plăti în termenele legale impozitele datorate bugetului de stat, fiind create, ulterior deschiderii procedurii insolvenței, datorii în cuantum de 3.957.436 lei, astfel cum s-a consemnat în Încheierea din 10 februarie 2014.

Așadar, susținerea intimatei, vizând „prezumția de rea-credință” a recurentului, prin raportare la continuarea activității în perioada ulterioară deschiderii procedurii insolvenței și până la data ridicării dreptului de administrare a debitoarei, cu toate că recurentul avea informații cu privire la situația în care se află societatea sub aspectul obligațiilor fiscale restante, se poate aplica și organului fiscal pentru că, în aceeași măsură, avea toate informațiile referitoare la datoriile restante ale față de bugetul consolidat al statului și, totuși, a formulat prima cerere de intrare a societății în faliment numai după 2 ani de la deschiderea procedurii insolvenței, a solicitat ridicarea dreptului de administrare a debitoarei numai la peste 2 ani de la deschiderea procedurii și a întocmit procesul verbal de insolvabilitate doar la 3 ani și aproape 3 luni de la deschiderea procedurii insolvenței.

Curtea reține și faptul că, în considerentele Sentinței nr. 904/18 martie 2014, prin care judecătorul sindic a dispus ridicarea dreptului de administrare al debitoarei, la cererea D.G.R.F.P. Brașov – A.J.F.P. Harghita, nu sunt cuprinse referiri la reaua-credință a administratorului , împrejurare care se coroborează cu cea potrivit căreia, în cadrul procedurii derulate în temeiul prevederilor Legii nr. 85/2006 – pentru care s-a format dosarul al Tribunalului Harghita, precum și dosarele asociate, nu s-a formulat cerere de atragere a răspunderii personale patrimoniale a lui , pe temeiul dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006, nici administratorul judiciar/lichidatorul judiciar și nici creditorii neconsiderând, prin urmare, că i-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitoarei . Așadar, deși avea posibilitatea, în cadrul legal menționat, D.G.R.F.P. Brașov – A.J.F.P. Harghita nu a invocat aspectele enumerate în Raportul de inspecție fiscală nr. F-HR 764/14 noiembrie 2011, ca fapte imputabile administratorului statutar , care să fi dus la apariţia stării de insolvenţă a debitoarei , astfel cum cere art. 138 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, ci a așteptat peste 3 ani, după care a întocmit Procesul verbal nr. 138706/5 februarie 2015 de declarare a stării de insolvabilitate de debitoarei , enumerând motive ce țineau și de procedura insolvenței, aflate în derulare, însă neinvocate în fața judecătorului sindic în perioada de la deschiderea procedurii (Încheierea nr. 3588/13 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Harghita) și până la emiterea Procesului verbal nr. 138706/5 februarie 2015.

Curtea reține și faptul că, potrivit Raportului nr. 3146/25 aprilie 2012 privind cauzele și împrejurările care au dus la insolvență, administratorul judiciar „nu a identificat fapte care să îndeplinească elementele răspunderii prevăzute și reglementate de art. 138 din Legea nr. 85/2006” și, cu toate că, numai după ce au trecut 2 ani și 5 luni de la întocmirea acestui Raport, creditoarea D.G.R.F.P. Brașov – A.J.F.P. Harghita a cerut, la data de 9 septembrie 2014, reanalizarea, de către administratorul judiciar, a cauzelor și împrejurărilor insolvenței (astfel cum s-a consemnat în Încheierea din 29 septembrie 2014, pronunțată de judecătorul sindic), nu a făcut dovada că au fost identificate astfel de elemente, care să probeze culpa reclamantului-recurent în ajungerea societății debitoare în insolvență.

Este adevărat că, în acord cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, desfășurarea unei proceduri speciale, pe temeiul prevederilor Legii nr. 85/2006, nu blochează dreptul organului fiscal de a parcurge procedura reglementată de art. 176, art. 28 din O.G. nr. 92/2003 – e.g., în Decizia nr. 3221/2001 și în Decizia nr. 3204/2009, instanța supremă făcând trimitere clară la derularea procedurii insolvenței, la data emiterii deciziei de angajare a răspunderii solidare, în temeiul art. 27 din O.G. nr. 92/2003, fără să rețină că existența acestei proceduri presupunea, cu necesitate, doar utilizarea căii speciale de atragere a răspunderii personale patrimoniale, în cadrul stabilit de Legea nr. 85/2006, ci, dimpotrivă, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat susținerile părților și din perspectiva conținutului raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au determinat starea de insolvență a societății debitoarei, respectiv din perspectiva atragerii/neatragerii răspunderii organelor de conducere ale societății, în cadrul acestei proceduri. De altfel, atât O.G. nr. 92/2003, cât și OPANAF nr. 127/2014 fac distincție între procedura de insolvabilitate și procedura de insolvență, conținând prevederi referitoare la angajarea răspunderii solidare, în temeiul normelor de procedura fiscală, cu „debitorul aflat în insolvență”, respectiv cu „debitorul declarat insolvent” – spre deosebire de „debitorul declarat insolvabil în condițiile prezentului cod” – adică a Codului de procedură fiscală (bunăoară, art. 27 alin. 3 din O.G. nr. 92/2003 sau art. 121.2 din Ordin), așa încât, cele două proceduri nu se exclud reciproc.

Așadar, prima instanță a respins, în mod corect, și excepția prescripției dreptului la acțiune, susținută de reclamant prin raportare la prevederile Decretului nr. 167/1958, mai exact la termenul general de prescripție de 3 ani, dat fiind că, în speță, prescripția este reglementată de normele speciale cuprinse în O.G. nr. 92/2003 – incluzând și modul de calcul al acesteia. De asemenea, în ce privește lipsa avizului judecătorului sindic, Curtea constată că, astfel cum a reținut prima instanță, art. 5.1. din OPANAF nr. 127/2014 – care prevedea că, în cazul debitorului declarat insolvent, angajarea răspunderii solidare a persoanelor care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 27 din Codul de procedură fiscală se va demara doar după primirea avizului judecătorului sindic –, a fost abrogat prin art. I pct. 1 din OPANAF nr. 2869/2014 (publicată în M.O. nr. 693 din 23 septembrie 2014), această dispoziție nefiind, deci, în vigoare la data demarării procedurii de către organul fiscal, prin Nota de constatare nr. 138650/3 februarie 2015.

Însă, faptul că, în calitatea sa de creditor bugetar, participant la procedura insolvenței derulată împotriva debitoarei în dosarul Tribunalului Harghita, organul fiscal nu a considerat necesar să supună dezbaterii adunării creditorilor și, ulterior comitetului creditorilor, din care a făcut parte, sau să învestească judecătorul sindic cu analiza vreunuia aspectele enunțate în decizia de angajare a răspunderii solidare, neuzând nici de posibilitatea de a fi desemnat, de către adunarea creditorilor, în temeiul art. 138 alin. 3 din Legea nr. 85/2006, pentru a formula o cerere de angajare a răspunderii personale patrimoniale împotriva lui , confirmă, în coroborare cu celelalte argumente redate în aceste considerente, că nu s-a raportat la atitudinea reclamantului-recurent ca fiind una de rea-credință.

În același sens, în condițiile în care planul de reorganizare propus de debitoarea a fost confirmat de judecătorul sindic, prin Sentința nr. 3091/17 iunie 2013 a Tribunalului Harghita, împotriva căreia creditoarea D.G.R.F.P. Brașov – A.J.F.P. Harghita nu și-a exercitat dreptul de recurs, după cum nu a formulat nici contestații împotriva rapoartelor trimestriale de activitate întocmite de administratorul judiciar, potrivit Încheierii din 24 februarie 2014, pronunțată de judecătorul sindic, în perioada de derulare a planului de reorganizare, prima cerere de intrare în faliment fiind formulată de organul fiscal numai după 2 ani de la deschiderea procedurii insolvenței, susținerea din Decizia nr. 134510/20 mai 2015, referitoare la „continuarea activității în perioada ulterioară deschiderii procedurii insolvenței și până la data ridicării dreptului de administrare a debitorului”, de către reclamantul-recurent , cu rea-credință, este lipsită de suport probator.

Curtea ține seama și de faptul că, în Încheierea din 29 septembrie 2014, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul de insolvență s-a menționat punctul clar de vedere al administratorului judiciar care a arătat că „în fiecare raport de activitate a fost prezentată evoluţia economico-financiară şi rezultatele activităţii economice. Astfel, creditorii aveau toate informaţiile necesare de a stopa activitatea debitoarei în orice moment după deschiderea procedurii insolvenţei şi orice creditor putea să solicite declanşarea procedurii falimentului în condiţiile art. 105 alin. 1 din lege”.

Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât continuarea activității în cadrul procedurii insolvenței, respectiv a reorganizării judiciare, nu a depins, în mod exclusiv, de administratorul statutar ori de administratorul special, având în vedere că, potrivit art. 25 alin. 1 lit. e, n din Legea nr. 85/2006, administratorul judiciar supraveghează operațiunile de gestionare a patrimoniului debitoarei și sesizează judecătorul sindic în legătură cu orice problemă care ar cere o soluţionare de către acesta. De altfel, însuși organul fiscal a invocat, în Decizia nr. 134510/20 mai 2015, art. 18 din Legea nr. 85/2006, cu referire la calitatea lui de administrator special, arătând că acesta „administrează activitatea debitorului sub supravegherea administratorului judiciar, după confirmarea planului”, și, în condițiile în care nu a atacat cu contestație rapoartele de activitate ale administratorului judiciar sub aspectul consemnărilor vizând îndeplinirea atribuțiilor acestuia, din perspectiva supravegherii administrării activității debitoarei , pe parcursul derulării procedurii, iar aceste rapoarte nu relevă elemente de rea-credință din partea administratorului special - D.G.R.F.P. Brașov – A.J.F.P. Harghita neinvocând, de altfel, asemenea elemente prin trimitere la rapoartele administratorului judiciar -, condiția relei-credințe, cerută expres de art. 27 din O.G. nr. 92/2003, nu a fost dovedită, în speță.

Faptul că, în Raportul nr. 1686/4 februarie 2014, administratorul judiciar a menționat că, în opinia sa, continuarea activității debitoarei este în defavoarea creditorilor și duce la scăderea posibilității de plată a datoriilor față de creditori, propunând intrarea debitoarei în faliment, nu constituie, ipso facto, proba relei-credințe a administratorului special, mai ales prin prisma modului în care s-a derulat procedura insolvenței și prin prisma atitudinii creditorilor, respectiv administratorului judiciar care nu au invocat și probat existența relei-credințe a lui , în calitate de administrator statuar sau administrator special.

De altfel, în Sentința nr. 1745/2 iunie 2014 prin care Tribunalul Harghita a dispus intrarea debitoarei în faliment, nu au fost reținute aspecte ținând de reaua-credință a conducerii debitoarei în perioada de derulare a planului de reorganizare judiciară – cu atât mai mult cu cât, astfel cum a afirmat reclamantul-recurent, iar această afirmație nu a fost contrazisă nici prin susțineri și nici prin probe, de către organul fiscal –, în perioada derulării procedurii insolvenței debitoarei , s-a achitat către A.J.F.P. Harghita suma de 1.045.151 lei, din care suma de 565.000 lei reprezenta TVA colectată în timpul desfășurării acestei proceduri. De asemenea, astfel cum rezultă din Raportul trimestrial nr. 2055/30 mai 2015, publicat în Buletinul Procedurilor de Insolvență nr. 12194/26 iunie 2014, în perioada reorganizării judiciare s-au făcut încasări în valoare totală de 7.245.362 lei și plăți în valoare de 7.245.362 lei, în ordinea prevăzută de normele speciale (fiind achitate cheltuielile poștale, cu combustibilul, cu piesele de schimb, cu salariile, cu energia electrică, cu utilitățile, cheltuielile cu furnizorii, cu materiile prime, cu materiale de birotică și consumabile, cu prestațiile externe, cu obligațiile bugetare aferente salariilor, TVA, cheltuieli cu comisioanele bancare, cu delegațiile, decontul administratorului judiciar). Împrejurarea menționată de administratorul judiciar (în acest raport privind al patrulea trimestru de derulare a planului de reorganizare judiciară), potrivit căreia, în opinia sa, continuarea unei activități ineficiente este în defavoarea creditorilor și duce la scăderea posibilității achitării datoriilor înregistrate față de creditori, fără niciun element negativ ținând de activitatea sau atitudinea administratorului special, nu poate contura condiția relei-credințe, cerută de art. 27 alin. 2 lit. d din O.G. nr. 92/2003, în privința neachitării creanței fiscale conform graficului de plăți ce făcea parte din planul de reorganizare judiciară, având în vedere faptul că în această situație, a neîncasării creanțelor înscrise în tabel, s-au aflat și ceilalți creditori, în condițiile în care „debitoarea nu a reușit să desfășoare o activitate profitabilă după confirmarea planului de reorganizare”.

Referitor la caracterul „dezavantajos” al Contractului de colaborare nr. 1854/1 septembrie 2012, încheiat între și S SRL, la lipsa aprobării acestui contract de către comitetului creditorilor și de către judecătorul sindic, Curtea constată, pe de o parte, că simpla afirmare a unui astfel de caracter, neînsoțită de dovezi de rea-credință a reclamantului-recurent, care să fi urmărit, prin încheierea contractului, tocmai obținerea unui rezultat defavorabil , care să aibă ca efect nedeclararea/neplata la scadență a datoriilor la bugetul de stat, nu poate conduce la reținerea condiției relei-credințe. În acest sens, Curtea constată că, astfel cum a notat administratorul judiciar în Raportul trimestrial nr. 2055/30 mai 2014, în luna decembrie 2011 au început tratativele comerciale cu S SRL, „cu ajutorul acestui partener strategic a fost finanțată reluarea activității de producție a debitoarei și tot cu ajutorul acestui partener a fost asigurată revenirea pe piață a debitoarei”, în Raportul nr. 3138/25 aprilie 2012 privind modul de îndeplinire a atribuțiilor, publicat în BPI nr. 6595/9 mai 2012, administratorul judiciar arătând că „în vederea susținerii activității debitoarei a fost încheiat un contract de colaborare cu S SRL din Timișoara, care se referă la livrarea materiei prime, procesarea laptelui și valorificarea producției în parte către partenerul contractual (colaborator), precum și către alte societăți – în special lanțuri de magazine cu care există contracte de livrare încheiate. Având în vedere buna colaborare cu S SRL s-a reușit renegocierea prețului la materia primă, de la 1,60 lei/litru, cu livrare la Timișoara, practicat în ianuarie-aprilie 2012, la 1,35 lei/litru cu livrare la sediul societății în perioada de vară (mai-septembrie 2012). În vederea comercializării produselor finite, inclusiv în țările membri UE, societatea este nevoită să obțină ștampila de control sanitar veterinar ovală, pentru care s-au efectuat pașii necesari. Există tratative cu lanțuri de magazine din Grecia – Carrefour Greece și din Ungaria – lanțul de magazine Tesco Magyarorszag. Tratativele comerciale cu lanțul de magazine LIDL România sunt finalizate și urmează semnarea noului contract pentru anul 2012; livrarea produselor în depozitul lor central va fi începută din luna mai 2012. Totodată, au fost finalizate discuțiile comerciale cu lanțul de magazine Interex, unde în aproximativ două săptămâni urmează să fie începută livrarea produselor debitoarei”.

Împotriva măsurilor administratorului judiciar, conținute în acest raport, relevând demersuri concrete cu privire la colaborarea dintre debitoare și S SA, „pentru revenirea pe piață a debitoarei”, creditoarea D.G.R.F.P. Brașov – A.J.F.P. Harghita nu a formulat contestație, neinvocând nici aspecte de procedură și nici aspecte de fond. Curtea reține, de asemenea, că în Raportul nr. 3339/28 septembrie 2012, publicat în BPI nr. 14304/15 octombrie 2012, administratorul judiciar, după ce a prezentat în mod punctul veniturile și cheltuielile debitoarei a conchis: „…putem constata faptul că singura activitate economică profitabilă desfășurată de debitoare a fost cea de comercializare a produselor lactate (diferența dintre valoarea de achiziție a mărfurilor și cea de vânzare fiind de 16.972,72 lei), însă, chiar în condițiile diminuării simțitoare a pierderilor lunare, activitatea debitoarei, în ansamblu, a rămas nerentabilă, astfel cum s-a precizat în Raportul nr. 1622/17 ianuarie 2013, fără ca administratorului statutar/special să-i fie reproșate acțiuni sau inacțiuni în legătură cu încheierea Contractului de colaborare nr. 1854/1 septembrie 2012.

De altfel, așa cum s-a reținut în considerentele Deciziei nr. 690/R/1 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Tg.-Mureș, D.G.R.F.P. Brașov – A.J.F.P. Harghita nu a solicitat constatarea nulității operațiunilor comerciale efectuate de părți, facturile emise de debitoarea , în temeiul Contractului de colaborare nr. 1854/1 septembrie 2012 nefiind anulate. Așadar, organul fiscal nu a considerat necesar să învestească instanța cu analizarea legalității operațiunilor comerciale derulate în temeiul acestui contract, cu excepția compensărilor între cele două societăți, situație în care, față de abordarea D.G.R.F.P. Brașov – A.J.F.P. Harghita, susținerile vizând reaua-credință a reclamantului-recurent prin raportare la încheierea acestui contract rămân fără suport probator.

În privința compensărilor a căror nulitate s-a constatat prin Sentința nr. 179/9 februarie 2015 A Tribunalului Harghita, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 690/R/1 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Tg.-Mureș, dispunându-se repunerea părților în situația anterioară și, implicit, virarea la bugetul de stat a TVA rezultată în urma tranzacțiilor efectuate, în sumă de 1.653.570 lei, nefiind, însă, reținută reaua-credință a administratorului special, cu atât mai mult cu cât, neîncadrarea, chiar greșită, în prevederile art. 49 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, a fost determinată de interpretarea naturii contractului de colaborare, de către administratorul special și administratorul judiciar, precum și considerarea, în mod greșit, ca incidentă, a dispoziției art. 52 din Legea nr. 85/2006. Curtea reține și faptul că, pentru angajarea răspunderii solidare potrivit art. 27 alin. 2 lit. d din O.G. nr. 92/2003, premisa este existența lichidităților – context în care obligațiile către bugetul de stat nu sunt achitate, cu rea-credință –, or, operațiunea compensării nu este menită să aducă, în mod efectiv, lichidități în patrimoniul unei persoane juridice, din care să se poată proceda la plăți, ci determină o diminuare a datoriilor, prin stingerea reciprocă a acestora, până la concurența celei mai mici dintre ele.

Referitor la dobânda plătită pentru împrumutul pentru care a fost încheiat contractul încheiat și autentificat de un notar public din Ungaria, la 28 iulie 2008, Curtea constată că, deși în contract a fost menționat , în calitate de creditor, și , în calitate de debitor, din „angajamentul” semnat de rezultă cu claritate că împrumutul i-a fost acordat lui în calitatea de acționar majoritar și administrator al , creditorul angajându-se să nu retragă împrumutul acordat, în sumă de 464 mii RON (echivalentă cu 100.000 euro), în următorii 2 ani, după aceea putându-l retrage numai cu acordul B.C.R. SA, „în condițiile în care nu este afectată capacitatea de rambursare și lichiditatea societății comerciale , și aceasta înregistrează un serviciu bun al datoriei și indicatorii economico-financiari au o evoluție corespunzătoare”. De asemenea, din înscrisul eliberat de Erste Bank Hungary Rt. rezultă că suma împrumutată de a fost virată în contul , deschis la BCR – Odorheiu Secuiesc. Prin urmare, în condițiile în care suma de bani împrumutată a fost virată societății, fiind lăsată la dispoziția acesteia, nu s-a dovedit achitarea, cu rea-credință, a dobânzii, de către debitoare, către creditor și legătura de cauzalitate cu stare de insolvabilitate a societății debitoare.

Având în vedere argumentele expuse, Curtea va admite recursul reclamantului, va casa hotărârea atacată – art. 496 alin. 1 teza I, alin. 2 teza I Cod proc. civ. – și, rejudecând cauza – art. 498 alin. 1 Cod proc. civ. -, va admite cererea de chemare în judecată, anulând Decizia nr. 1299/17 august 2015 privind soluționarea contestației administrative și Decizia de atragere a răspunderii solidare nr. 134510/20 mai 2015. În temeiul art. 453 alin. 1 Cod proc. civ., pârâta-intimată D.G.R.F.P. Brașov – A.J.F.P. Harghita va fi obligată să-i plătească reclamantului-recurent suma de 400 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, în primă instanță și recurs, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Domenii speta

Spete similare