Suspendarea executării actelor administrative

Potrivit art. 14 alin.1 din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.

După cum se cunoaşte, suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există.

Mai este de observat că suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.

În plus, instituţia juridică analizată trebuie să ofere justiţiabilului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului, ceea ce realizează şi Legea nr. 554/2004, modificată.

În altă ordine de idei, se impune a fi făcută precizarea că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate care, la rândul său, se bazează pe prezumţia de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă că emană) şi pe prezumţia de veridicitate (actul exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).

De aici, rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el însuşi titlu executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu executa actele administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică, într-un stat de drept şi o democraţie constituţională.

Din acest motiv, suspendarea efectelor actelor administrative reprezintă o situaţie de excepţie, la care judecătorul de contencios administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Totodată, din lecturarea art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, modificată, rezultă că, pentru a se dispune suspendarea actului administrativ, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui act administrativ, prezenţa unui caz bine justificat şi prevenirea unei pagube iminente.

Aşadar, o primă cerinţă pentru a interveni această măsură excepţională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezenţa unui asemenea act.

Potrivit art. 2 alin. 1 lit. c din actul normativ mai sus citat, prin noţiunea de act administrativ se înţelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În speţa de faţă, Decizia nr. X, face parte din cuprinsul unui act de natura celui individualizat de prevederile precitate, după cum a stabilit şi instanţa de fond, în raport de prevederile art. 1 pct. 1 din Legea nr. 207/2015, care îl definesc ca fiind ”actul emis de organul fiscal în exercitarea atribuţiilor de administrare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, pentru stabilirea unei situaţii individuale şi în scopul de a produce efecte juridice faţă de cel căruia îi este adresat”.

De asemenea, în speţă, a fost îndeplinită condiţia procedurală a recursului administrativ prealabil, prin formularea plângerii prealabile.

Conform art. 2 alin. 1 lit. t din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

În mod concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalităţii activităţii administrative presupune atât ca autorităţile administrative să nu eludeze dispoziţiile legale, cât şi ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.

În doctrina de drept administrativ, se susţine că principiul legalităţii impune trei reguli: existenţa unei baze legale, obligaţia de a respecta regulile care reglementează activitatea administraţiei, precum şi obligaţia de a respecta legile generale, fiind vorba de legile care nu sunt adoptate pentru a guverna activitatea administraţiei, dar care trebuie avute în vedere de către autoritate pentru că ele privesc alte interese pe care trebuie să le ocrotească administraţia.

Prin urmare, principiul legalităţii implică, pe de o parte, faptul că administraţia trebuie să respecte ierarhia normelor, iar pe de altă parte, faptul că aceasta nu poate acţiona dacă nu este „abilitată” de o regulă de drept. Această abilitare priveşte competenţa autorităţii administrative de a emite un act administrativ.

Respectarea principiului legalităţii impune posibilitatea ca actele administrative nelegale să poată fi revocate întrucât, în caz contrar, judecătorul poate proceda la anularea lor.

Pentru consolidarea principiului legalităţii, apreciat ca un adevărat postulat constituţional, sunt necesare reguli sistematizate, clare şi coerente, care să guverneze activitatea autorităţilor administrative.

După cum au subliniat în mod constant teoreticienii şi practicienii dreptului european, legalitatea este unul din elementele dreptului la buna administrare.

În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin 5 şi art. 16 alin. 2 din Constituţie. Astfel, primul text constituţional precizează faptul că, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În speţa de faţă, Curtea constată că, într-adevăr, argumentele prezentate de către petentă sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii deciziei administrative contestate, în condiţiile în care au fost indicate argumente referitoare la cerinţele de fond ale actului atacat (nemotivarea deciziei, neaudierea contribuabilului).

Pe de altă parte, în speţă, este îndeplinită condiţia prevenirii pagubei iminente, impusă de art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, modificată.

Astfel, conform art. 2 alin. 1 lit. ş din legea în discuţie, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ şi deci, există urgenţă atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă şi imediată unui interes public, situaţiei reclamantului sau intereselor pe care acesta înţelege să le apere.

Argumentul petentei, precum că paguba iminentă ce se impune a fi prevenită este una efectivă şi concret determinată, este pertinent şi concludent, aceasta întrucât pretinsa pagubă în acest caz, (fără a discuta despre cuantumul sumelor, sau aspectul pecuniar), prin raportare la art. 2 alin.1 lit. s din lege, vizează o perturbare gravă, previzibilă, a desfăşurării activităţii de către societatea reclamantă.

Mai exact, ipoteza legală se impune a fi apreciată în raport de calitatea petentei, a cărui activitate nu se poate desfăşura în bune condiţii, fără a fi puternic afectată de consecinţele executării actului atacat în cauză, întrucât societatea desfăşoară activitate care poate asigura din punct de vedere financiar stabilitatea societăţii şi plata obligaţiilor băneşti către salariaţi.

În consecinţă, pentru aceste considerente, Curtea, apreciind că recursul formulat de petentă este fondat, urmează să îl admită ca atare, potrivit art. 496 alin. 1 teza I Cod. proc.civ., şi în rejudecare, în limitele investirii,  casând hotărârea atacată, să admită cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta ANAF-Direcţia Regională Antifraudă Fiscală 7 Sibiu şi să dispună suspendarea executării Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. X emisă de pârâtă în ceea ce priveşte poprirea asiguratorie asupra sumelor datorate de către terţe persoane şi poprirea asiguratorie asupra disponibilităţilor băneşti din conturile bancare până la soluţionarea pe fond a acţiunii.

Domenii speta

Spete similare