Hărţuire la locul de muncă; hărțuirea psihologică; mobbing; interdicția instrumentalizării persoanei salariatului; nulitatea actului juridic privind încetarea raporturilor de muncă prin acord; răspunderea angajatorului

Temei de drept: art. 4 lit. d1 din Legea 202/2002; art. 39 Codul Muncii art.3 alin.2 din Directiva 2000/78/CE; art.26 din Carta Sociala Europeana, adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificata de România prin LEGE Nr. 74 din 3 mai 1999;

Art. 1216 din Codul civil reprezintă doar norma generală în materie de consimţământ, iar violenta morală capătă valenţe particulare şi imperative în materia dreptului muncii. Astfel, potrivit art.3 alin.2 din Directiva 2000/78/CE hărţuirea este considerată o formă de discriminare, iar legea română prin prevederile art.4 lit.d ind. 1 din Legea nr. 202/2002 oferă un standard de protecţie foarte ridicat, prin generalitatea reglementării. Or, pe tarâmul discriminării, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut „regimul de sancţiuni instituit pentru transpunerea art. 17 din Directiva 2000/78 în ordinea juridică a unui stat membru trebuie în special să asigure, în paralel cu măsurile adoptate pentru punerea în aplicare a art. 9 din aceeaşi Directivă, o protecţie juridică efectivă şi eficientă a drepturilor pe care aceasta le prevede (Cauza C-81/2012, Hotărârea Curţii (Camera a treia) din 25 aprilie 2013, Asociaţia ACCEPT împotriva Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, parag. 63). În condiţiile în care interzicerea hărţuirii morale are ca scop legal protecţia demnităţii persoanei la locul de muncă, în baza art.1247 alin.1 C.civ, aplicabil în temeiul art.278 C.muncii, sancţiunea juridică ce intervine este nulitatea absolută a actelor juridice încheiate cu încălcarea interdicţiei. În acest sens, hărţuirea morală nu reprezintă un simplu viciu de consimţământ, ci reprezintă încălcarea unei dispoziţii instituite pentru ocrotirea unei valori fundamentale a statului (demnitatea persoanei).

Domenii speta

Spete similare