Competența funcțională în litigiile având ca obiect plata indemnizației de concediu de odihnă pentru foștii funcționari publici

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 22.12.2016 şi înregistrată sub nr. .../40/2016, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală obligarea pârâtei la plata indemnizaţiei pentru concediu de odihnă neefectuat aferent perioadei noiembrie 2013 - iulie 2014, actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda bancară, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare a arătat că prin decizia nr. 1033/23.09.2013 emisă de pârâtă a fost eliberat din funcţia publică de execuţie comisar clasa 1, grad profesional superior la Garda Financiară - Secţia Judeţeană B. potrivit art. 97 lit. c şi art. 99 al. l lit. a din Legea nr. l88/1999, iar începând cu data de 01.10.2013 i-a fost acordat un preaviz de 30 zile calendaristice.

Începând cu luna noiembrie 2013 şi până în luna iulie 2014 a fost în incapacitate temporară de muncă, indemnizaţia de boală fiindu-i achitată de către Casa de Asigurări Sociale, în acest sens fiindu-i eliberată adeverinţa nr. ../19.02.2015, această perioadă constituind vechime în muncă şi fiind valorificată ca atare la calculul pensiei. Potrivit art. 94 al. l lit. h din Legea nr. 188/1999, raportul de serviciu al unui funcţionar public se suspendă de drept atunci când acesta se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă pe o perioadă mai mare de o lună de zile. Faţă de cele prezentate anterior rezultă că în realitate raportul său de serviciu a încetat la finele lunii iulie 2014. Pentru a-i fi compensat în bani dreptul la concediul de odihnă cuvenit pentru perioada noiembrie 2013 - iulie 2014, s-a adresat în scris pârâtei la data de 30.05.2016 şi prin adresa nr. .../29.06.2016 i s-a răspuns că nu poate beneficia de indemnizaţie concediu de odihnă pentru perioada menţionată. Încetându-i raportul de serviciu la finele lunii iulie 2014 şi aflându-se în incapacitate temporară de muncă în perioada noiembrie 2013 - iulie 2014, este îndreptăţit la concediu de odihnă şi pentru această perioadă, acest drept fiind prevăzut ca atare de statutul funcţionarilor publici.

Art. 7 din Directiva nr. 2003/88/CE a Parlamentului European/4.01.2003 prevede dreptul la concediu anual plătit al lucrătorului care se află în concediu medical. Hotărârea Curţii Europene de Justiţie/21.01.2009 dispune că un lucrător nu-şi pierde dreptul la concediul anual de odihnă plătit pe care nu a putut să şi-l exercite pe motiv de boală.

Legislaţia românească conţine dispoziţii imperative potrivit cărora prioritate în aplicare o au normele de drept european faţă de reglementările interne, sens în care a invocat art. 148, a 1.2 din Constituţie. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art.5 din NCC - în materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului UE se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor.

Pârâta a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii.

În motivare a arătat că reclamantul a deţinut funcţia publică de execuţie specifică de comisar in cadrul Gărzii Financiare - Secţia judeţeană B. până la data de 31.10.2013, dată la care Garda Financiara a fost desfiinţată. Deciziile de eliberare a funcţionarilor publici din funcţiile publice deţinute în cadrul Gărzii Financiare ca urmare a desfiinţării instituţiei au fost emise în temeiul O.U.G. nr. 74/2013 şi ale H.G. nr. 520/2013, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 188/1999. Având în vedere că actele normative nu au prevăzut preluarea personalului din cadrul fostei Gărzi Financiare, angajaţii acestei instituţii au fost eliberaţi din funcţii conform prevederilor legale in vigoare la acel moment. Din acest motiv, în conformitate cu art. 32 alin. (1) din O.U.G. nr. 158/2005, drepturile prevăzute la art. 2 alin. (1) din acelaşi act normativ născute anterior desfiinţării angajatorului sunt achitate din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate de către casele de asigurări de sănătate.

Prin cererea care formează obiectul prezentei cauze, reclamantul solicită plata indemnizaţiei pentru concediul de odihnă neefectuat aferent perioadei noiembrie 2013 - iulie 2014, deci aferent unei perioade ulterioare datei desfiinţării Gărzii Financiare şi eliberării reclamantului din funcţia publică pe care a ocupat-o.

Directiva 2003/88/CE din 04.11.2003 face referire la calitatea de lucrător a persoanei, calitate pe care reclamantul nu o mai deţine din data de 31.10.2013.

Prin încheierea pronunţată la data de 31 mai 2017 Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată în soluţionarea acţiunii, a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o spre soluţionare Secţiei I civile – complet specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Secţiei I Civile sub nr. 3363/40/2016* primind termen de judecată la data de 26.09.2017.

Prin notele de şedinţă depuse la 25 septembrie 2017 pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală Bucureşti a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a Secţiei civile a Tribunalului Botoşani.

Prin încheierea de şedinţă din data de 24.10.2017 instanţa a respins excepţia de necompetenţă funcţională a Secţiei I civile invocată de pârâtă şi a constatat că în acord cu practica Curţii de Apel Suceava litigiile privind foştii funcţionari publici trebuie soluţionate de secţia competentă să soluţioneze litigiile de muncă. Astfel a constatat că, potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011, Secţia I civilă este competentă material, teritorial şi funcţional să soluţioneze prezenta cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 34 din 10 ianuarie 2018 Tribunalul Botoşani a respins excepţia de necompetenţă funcţională a Secţiei civile a Tribunalului Botoşani; a admis în parte acţiunea; a obligat pârâta să plătească reclamantului indemnizaţia aferentă concediului de odihnă pentru perioada 1.11.2013-31.07.2014, sumă ce va fi actualizată în funcţie de indicii de inflaţie şi dobânda legală de la data scadenţei până la data plăţii efective; a respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect plata cheltuielilor de judecată.

Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa a reţinut că reclamantul a fost salariatul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală în funcţia publică de execuţie specifică de comisar în cadrul Gărzii Financiare - Secţia judeţeană B. Conform certificatelor de concediu medical aflate la filele 27-44 dosar reclamantul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă începând cu data de 01.02.2013. Acestuia i-au fost acordate succesiv concedii pentru incapacitate temporară de muncă de la această dată şi până la 31.07.2014.

La data de 23.09.2013 a fost emisă de către pârâtă Decizia nr. 1033 prin care s-a dispus eliberarea din funcţia publică a petentului după expirarea termenului de preaviz de 30 zile ce ar fi trebuit să înceapă să curgă de la 01.10.2013. Atât la data de 23.09.2013 cât şi la 01.10.2013 reclamantul se afla în incapacitate temporară de muncă.

Conform art. 94 alin. 1 lit. H din Legea 188/1999 raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când funcţionarul public se află în una dintre următoarele situaţii:

h) se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, pe o perioadă mai mare de o lună, în condiţiile legi.

Potrivit art. 36 şi art. 96 alin. 3 din Legea 188/1999 pe perioada suspendării, raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa sau cu acordul funcţionarului public în cauză.

Nu a rezultat din actele dosarului că a existat vreun acord al lui A. privind încetarea raporturilor de serviciu la 30.10.2013.

În consecinţă la data de 30.10.2013 raporturile de serviciu ale reclamantului cu pârâta nu au încetat, acestea fiind suspendate conform art. 94 lit. h din Legea 188/1999.

În ceea ce priveşte dispoziţiile aplicabile privind dreptul la concediu, Tribunalul a observat că dispoziţiile Legii 188/1999 în forma în vigoare în perioada analizată nu conţinea precizări cu privire la situaţia în care salariatul se afla o perioadă mai îndelungată în incapacitate temporară de muncă. Prevederile art. 145 din Codul Muncii arătau că angajatorul asigură acordarea concediului de odihnă numai în raport cu activitatea efectiv prestată în cursul unui an calendaristic. Conform art. 145 alin. 2 din Codul Muncii în forma în vigoare în intervalul analizat durata efectivă a concediului de odihnă anual se stabileşte în contractul individual de muncă, cu respectarea legii şi a contractelor colective aplicabile, şi se acordă proporţional cu activitatea prestată într-un an calendaristic.

Începând cu 25.01.2015 acest articol a fost modificat arătându-se că „La stabilirea duratei concediului de odihnă anual, perioadele de incapacitate temporară de muncă şi cele aferente concediului de maternitate, concediului de risc maternal şi concediului pentru îngrijirea copilului bolnav se consideră perioade de activitate prestată.” Textul modificat însă nu este aplicabil pentru situaţiile anterioare datei de 25.01.2015.

Totuşi reclamantul a înţeles să invoce prevederile Directivei 2003/38/CE în special art. 7 şi respectiv jurisprudenţa relevantă a Curţii de Justiţiei Uniunii Europene în legătură cu acest articol.

Potrivit art. 7 din Directiva 2003/88/CE din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru „Statele membre iau măsurile necesare pentru ca orice lucrător să beneficieze de un concediu anual plătit de cel puţin patru săptămâni în conformitate cu condiţiile de obţinere şi de acordare a concediilor prevăzute de legislaţiile şi practicile naţionale.

Perioada minimă de concediu anual plătit nu poate fi înlocuită cu o indemnizaţie financiară, cu excepţia cazului în care relaţia de muncă încetează.”

În textul directivei s-a consemnat că aceasta intră în vigoare începând cu 01.08.2004, dată limită de transpunere în legislaţiile naţionale.

Acest articol a fost interpretat de Curtea de Justiţiei Uniunii Europene prin Hotărârea din 20.01.2009 din cauzele reunite C-350 şi 520/06 în sensul că „Articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unor dispoziţii sau unor practici naţionale care prevăd că, la încetarea raportului de muncă, nu se acordă nicio indemnizaţie pentru concediul anual plătit neefectuat lucrătorului care s-a aflat în concediu medical în toată perioada de referinţă sau într-o parte din aceasta şi/sau în toată perioada de report sau într-o parte din aceasta, motiv pentru care nu a putut să îşi exercite dreptul la concediul anual plătit. Pentru calculul indemnizaţiei menţionate, remuneraţia obişnuită a lucrătorului, care este cea care trebuie menţinută în perioada de repaus ce corespunde concediului anual plătit, este de asemenea determinantă.” Dar în ceea ce priveşte acelaşi articol 7 din Directiva 2003/88 a fost pronunţată şi Hotărârea CJUE din 24.01.2012 în cauza C-282/10 (cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de Cour de cassation — Franţa) — Maribel Dominguez/Centre informatique du Centre Ouest Atlantique, Préfet de la région Centre. Prin aceasta instanţa europeană a stabilit că: „15. Prin intermediul primei întrebări, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unor dispoziţii sau unor practici naţionale care prevăd că dreptul la concediul anual plătit este condiţionat de existenţa unei perioade minime de activitate efectivă de 10 zile sau de o lună în perioada de referinţă.

16. În această privinţă, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudenţe constante, dreptul fiecărui lucrător la concediul anual plătit trebuie considerat un principiu al dreptului social al Uniunii de o importanţă deosebită de la care nu se poate deroga şi a cărui punere în aplicare de către autorităţile naţionale competente poate fi efectuată numai în limitele prevăzute în mod expres chiar în Directiva 93/104/CE a Consiliului din 23 noiembrie 1993 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru (JO L 307, p. 18), această directivă fiind codificată, la rândul său, prin Directiva 2003/88 (a se vedea Hotărârea din 26 iunie 2001, BECTU, C-173/99, Rec., p. I-4881, punctul 43, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Schultz-Hoff şi alţii, C-350/06 şi C-520/06, Rep., p. I-179, punctul 22, precum şi Hotărârea din 22 noiembrie 2011, KHS, C-214/10, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 23).

17. Astfel, Directiva 93/104 trebuie interpretată în sensul că se opune ca statele membre să limiteze în mod unilateral dreptul la concediul anual plătit recunoscut tuturor lucrătorilor prin stabilirea unei condiţii de exercitare a acestui drept care conduce la excluderea anumitor lucrători de la beneficiul acestui drept (Hotărârea BECTU, citată anterior, punctul 52).

18. Desigur, statelor membre le este permis să definească, în reglementarea lor internă, condiţiile de exercitare şi de transpunere a dreptului la concediul anual plătit, dar acestea nu pot totuşi condiţiona în vreun mod constituirea însăşi a acestui drept (a se vedea Hotărârea Schultz-Hoff şi alţii, citată anterior, punctul 46).

19. Astfel, modalităţile de executare şi de aplicare necesare pentru punerea în aplicare a prevederilor Directivei 93/104, codificată prin Directiva 2003/88, pot cuprinde anumite divergenţe în ceea ce priveşte condiţiile de exercitare a dreptului la concediul anual plătit, dar această directivă nu permite statelor membre să excludă chiar naşterea unui drept acordat în mod expres tuturor lucrătorilor (Hotărârile citate anterior BECTU, punctul 55, precum şi Schultz-Hoff şi alţii, punctul 47).

20. În plus, întrucât Directiva 2003/88 nu face nicio distincţie între lucrătorii care, în perioada de referinţă, sunt absenţi de la serviciu pentru că se află în concediu medical şi cei care au lucrat efectiv în perioada menţionată (a se vedea Hotărârea Schultz-Hoff şi alţii, citată anterior, punctul 40), rezultă că, în ceea ce îi priveşte pe lucrătorii aflaţi în concediu medical prescris în mod legal, un stat membru nu poate condiţiona dreptul la concediul anual plătit conferit de această directivă tuturor lucrătorilor de obligaţia de a fi lucrat efectiv în perioada de referinţă stabilită de statul menţionat (Hotărârea Schultz-Hoff şi alţii, citată anterior, punctul 41).

21. Din cele de mai sus rezultă că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că se opune unor dispoziţii sau unor practici naţionale care prevăd că dreptul la concediul anual plătit este condiţionat de existenţa unei perioade minime de activitate efectivă de 10 zile sau de o lună în perioada de referinţă.

Cu privire la a doua întrebare

22. Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanţa de trimitere solicită, în esenţă, să se stabilească dacă articolul 7 din Directiva 2003/88 trebuie interpretat în sensul că, într-un litigiu între particulari, o dispoziţie naţională care prevede că dreptul la concediul anual plătit este condiţionat de existenţa unei perioade minime de activitate efectivă în perioada de referinţă, contrară articolului 7 menţionat, trebuie înlăturată.

23. Trebuie arătat încă de la început că problema dacă o dispoziţie naţională, în măsura în care este contrară dreptului Uniunii, nu trebuie aplicată se pune numai în cazul în care nu este posibilă nicio interpretare conformă a dispoziţiei în cauză.

24. În această privinţă, potrivit unei jurisprudenţe constante, la aplicarea dreptului intern, instanţele naţionale sunt obligate, în măsura posibilului, să interpreteze dispoziţiile acestuia în lumina textului şi a finalităţii directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit de aceasta şi, prin urmare, să se conformeze articolului 288 al treilea paragraf TFUE. Această obligaţie de interpretare conformă a dreptului naţional este într-adevăr inerentă sistemului Tratatului FUE, în măsura în care permite instanţelor naţionale să asigure, în cadrul competenţelor lor, deplina eficacitate a dreptului Uniunii atunci când judecă litigiile cu care sunt sesizate (a se vedea în special Hotărârea din 5 octombrie 2004, Pfeiffer şi alţii, C-397/01-C-403/01, Rec., p. I-8835, punctul 114, Hotărârea din 23 aprilie 2009, Angelidaki şi alţii, C-378/07-C-380/07, Rep., p. I-3071, punctele 197 şi 198, precum şi Hotărârea din 19 ianuarie 2010, Kücükdeveci, C-555/07, Rep., p. I-365, punctul 48).

25. Desigur, acest principiu al interpretării conforme a dreptului naţional are anumite limite. Astfel, obligaţia instanţei naţionale de a se referi la conţinutul unei directive atunci când interpretează şi aplică normele relevante de drept intern este limitată de principiile generale de drept şi nu poate fi utilizată ca temei pentru o interpretare contra legem a dreptului naţional (a se vedea Hotărârea din 15 aprilie 2008, Impact, C-268/06, Rep., p. I-2483, punctul 100, precum şi Hotărârea Angelidaki şi alţii, citată anterior, punctul 199).

26. În cauza principală, instanţa de trimitere consideră că se află în prezenţa unei astfel de limite. Potrivit acesteia, articolul L. 223-2 primul paragraf din Codul muncii, care prevede că dreptul la concediul anual plătit este subordonat condiţiei unei activităţi efective minime de o lună în perioada de referinţă, nu poate fi interpretat în conformitate cu articolul 7 din Directiva 2003/88.

27. În această privinţă, trebuie amintit că principiul interpretării conforme impune în plus ca instanţele naţionale să facă tot ce ţine de competenţa lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuţie şi pentru a identifica o soluţie conformă cu finalitatea urmărită de aceasta (a se vedea Hotărârea din 4 iulie 2006, Adeneler şi alţii, C-212/04, Rec., p. I-6057, punctul 111, precum şi Hotărârea Angelidaki şi alţii, citată anterior, punctul 200).

28. Or, în cauza principală, articolul L. 223-4 din Codul muncii, care prevede că anumite perioade de absenţă de la locul de muncă înlătură condiţia activităţii efective în perioada de referinţă, este parte integrantă a dreptului intern care trebuie luat în considerare de instanţele naţionale.

29. Astfel, dacă articolul L. 223-4 din Codul muncii era interpretat de instanţa naţională în sensul că o perioadă de absenţă cauzată de un accident de traseu trebuie asimilată unei perioade de absenţă cauzate de un accident de muncă pentru a asigura efectul deplin al articolului 7 din Directiva 2003/88, această instanţă nu s-ar afla în prezenţa limitei interpretării conforme a articolului L. 223-2 din Codul muncii, menţionată la punctul 26 din prezenta hotărâre.

30. În această privinţă, trebuie să se precizeze că articolul 7 din Directiva 2003/88 nu face nicio distincţie între lucrătorii absenţi în perioada de referinţă pentru că se află în concediu medical şi cei care au lucrat efectiv în această perioadă (a se vedea punctul 20 din prezenta hotărâre). Rezultă că un stat membru nu poate condiţiona dreptul la concediul anual plătit al unui lucrător absent din motive de sănătate în perioada de referinţă de obligaţia de a fi lucrat efectiv în aceeaşi perioadă. Astfel, potrivit articolului 7 din Directiva 2003/88, dreptul oricărui lucrător la concediul anual plătit de cel puţin patru săptămâni nu poate fi afectat, indiferent dacă acesta se află în concediu medical în perioada de referinţă menţionată ca urmare a unui accident survenit la locul de muncă sau în altă parte ori ca urmare a unei boli de orice natură sau având orice cauză.

31. Din cele de mai sus rezultă că revine instanţei de trimitere sarcina de a verifica, luând în considerare ansamblul dreptului intern, în special articolul L. 223-4 din Codul muncii, şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta efectivitatea deplină a Directivei 2003/88 şi pentru a identifica o soluţie conformă cu finalitatea urmărită de aceasta, dacă poate ajunge la o interpretare a acestui drept care să permită asimilarea absenţei lucrătorului ca urmare a unui accident de traseu cu una dintre situaţiile menţionate la articolul amintit din Codul muncii.

32. În cazul în care o astfel de interpretare nu ar fi posibilă, trebuie să se examineze dacă articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 produce un efect direct şi, dacă este cazul, în ce măsură doamna Dominguez se poate prevala de acesta împotriva pârâţilor din acţiunea principală, în special împotriva angajatorului său, şi anume CICOA, având în vedere natura juridică a acestora din urmă.

33. În această privinţă, dintr-o jurisprudenţă constantă a Curţii rezultă că, în toate cazurile în care dispoziţiile unei directive sunt, în ceea ce priveşte conţinutul, necondiţionate şi suficient de precise, particularii au dreptul să le invoce în faţa instanţelor naţionale împotriva statului fie atunci când acesta nu a transpus în termenele stabilite directiva în dreptul naţional, fie atunci când a transpus în mod incorect directiva în cauză (a se vedea în special Hotărârea Pfeiffer şi alţii, citată anterior, punctul 103, precum şi jurisprudenţa citată).

34. Or, articolul 7 din Directiva 2003/88 îndeplineşte aceste criterii, dat fiind că pune în sarcina statelor membre, în termeni neechivoci, o obligaţie de rezultat precisă şi care nu este supusă niciunei condiţii cu privire la aplicarea normei pe care o prevede, constând în acordarea unui concediu anual plătit de cel puţin patru săptămâni oricărui lucrător.

35. Chiar dacă articolul 7 din Directiva 2003/88 lasă statelor membre o anumită marjă de apreciere în adoptarea condiţiilor de obţinere şi de acordare a dreptului la concediul anual plătit pe care îl prevede, această împrejurare nu afectează însă caracterul precis şi necondiţionat al obligaţiei prevăzute la acest articol. În această privinţă, trebuie să se observe că articolul 7 din Directiva 2003/88 nu se numără printre dispoziţiile directivei menţionate de la care articolul 17 din aceasta permite să se deroge. Prin urmare, se poate determina protecţia minimă care trebuie, în orice caz, să fie pusă în aplicare de statele membre în temeiul acestui articol 7 (a se vedea, prin analogie, Hotărârea Pfeiffer şi alţii, citată anterior, punctul 105).

36. Întrucât articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 îndeplineşte condiţiile cerute pentru a produce un efect direct, trebuie, în plus, să se constate că CICOA, unul dintre cei doi pârâţi din acţiunea principală, angajatorul doamnei Dominguez, este un organism care îşi desfăşoară activitatea în domeniul securităţii sociale.

37. Este adevărat că, potrivit unei jurisprudenţe constante, o directivă nu poate, prin ea însăşi, să creeze obligaţii în sarcina unui particular şi, prin urmare, nu poate fi invocată ca atare împotriva sa (a se vedea în special Hotărârea din 14 iulie 1994, Faccini Dori, C-91/92, Rec., p. I-3325, punctul 20, Hotărârea din 7 martie 1996, El Corte Inglés, C-192/94, Rec., p. I-1281, punctul 15, Hotărârea Pfeiffer şi alţii, citată anterior, punctul 108, precum şi Hotărârea Kücükdeveci, citată anterior, punctul 46).

38. Cu toate acestea, trebuie amintit că, în cazul în care justiţiabilii pot invoca o directivă nu împotriva unui particular, ci a unui stat, aceştia pot invoca directiva în cauză indiferent de calitatea în care acţionează statul menţionat: de angajator sau de autoritate publică. Astfel, în ambele cazuri, trebuie să se evite posibilitatea ca statul să obţină avantaje de pe urma încălcării de către acesta a dreptului Uniunii (a se vedea în special Hotărârea din 26 februarie 1986, Marshall, 152/84, Rec., p. 723, punctul 49, Hotărârea din 12 iulie 1990, Foster şi alţii, C-188/89, Rec., p. I-3313, punctul 17, precum şi Hotărârea din 14 septembrie 2000, Collino şi Chiappero, C-343/98, Rec., p. I-6659, punctul 22).

39. Astfel, printre entităţile faţă de care se pot invoca dispoziţiile unei directive de natură a avea efecte directe figurează un organism care, indiferent de forma sa juridică, a fost însărcinat în temeiul unui act al autorităţii publice să îndeplinească, sub controlul acesteia din urmă, un serviciu de interes public şi care dispune, în acest scop, de puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relaţiile dintre particulari (a se vedea în special Hotărârile citate anterior Foster şi alţii, punctul 20, şi Collino şi Chiappero, punctul 23, precum şi Hotărârea din 19 aprilie 2007, Farrell, C-356/05, Rep., p. I-3067, punctul 40).

40. Prin urmare, revine instanţei naţionale sarcina de a verifica dacă articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 poate fi invocat împotriva CICOA.

41. Întrucât, în caz afirmativ, articolul 7 din Directiva 2003/88 ar îndeplini condiţiile cerute pentru a produce un efect direct, acesta ar avea drept consecinţă faptul că instanţa naţională ar trebui să înlăture orice dispoziţie naţională contrară.

42. În caz negativ, trebuie amintit că nici chiar o dispoziţie clară, precisă şi necondiţionată a unei directive care are ca obiect să confere drepturi sau să impună obligaţii particularilor nu poate fi aplicată ca atare în cadrul unui litigiu care se poartă exclusiv între particulari (a se vedea Hotărârea Pfeiffer şi alţii, citată anterior, punctul 109).

43. Într-o astfel de situaţie, partea lezată de neconformitatea dreptului naţional cu dreptul Uniunii ar putea totuşi să se prevaleze de jurisprudenţa rezultată din Hotărârea din 19 noiembrie 1991, Francovich şi alţii (C-6/90 şi C-9/90, Rec., p. I-5357), pentru a obţine, dacă este cazul, repararea prejudiciului suferit.

44. În consecinţă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că revine instanţei de trimitere sarcina de a verifica, luând în considerare ansamblul dreptului intern, în special articolul L. 223-4 din Codul muncii, şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, pentru a garanta efectivitatea deplină a articolului 7 din Directiva 2003/88 şi pentru a identifica o soluţie conformă cu finalitatea urmărită de aceasta, dacă poate ajunge la o interpretare a acestui drept care să permită asimilarea absenţei lucrătorului ca urmare a unui accident de traseu cu una dintre situaţiile menţionate la articolul amintit din Codul muncii;

– în cazul în care o astfel de interpretare nu este posibilă, revine instanţei naţionale sarcina de a verifica dacă, având în vedere natura juridică a pârâţilor din acţiunea principală, efectul direct al articolului 7 alineatul (1) din Directiva 2003/88 poate fi invocat împotriva acestora;

– dacă instanţa naţională nu reuşeşte să obţină rezultatul prevăzut la articolul 7 din Directiva 2003/88, partea lezată de neconformitatea dreptului naţional cu dreptul Uniunii ar putea totuşi să se prevaleze de Hotărârea Francovich şi alţii, citată anterior, pentru a obţine, dacă este cazul, repararea prejudiciului suferit.”

În raport cu cele stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a observat în primul rând că începând cu data de 01.01.2007 Directiva 2003/88 stabileşte obligaţii şi în sarcina Statului Român în sensul că acesta era obligat să transpună actul comunitar în dreptul naţional. Această transpunere a avut loc însă abia la 25.01.2015.

În ceea ce priveşte art. 145 alin. 2 din Codul Muncii s-a observat în al doilea rând că prevederile condiţionează acordarea concediului de odihnă de prestarea efectivă a activităţii. Perioada în care salariatul se află în incapacitate temporară de muncă este catalogată de legiuitor ca fiind stagiu de cotizare în ceea ce priveşte asigurările sociale şi dreptul la pensie conform celor menţionate în art. 45 din OUG 158/2005. Nu există o altă prevedere care să arate că această perioadă este considerată ca fiind de activitate efectiv prestată. În consecinţă, nu există posibilitatea interpretării art. 145 alin. 2 din Codul Muncii în sensul art. 7 din Directiva 20003/88, respectiv că perioada incapacităţii temporare de muncă este considerată ca generând dreptul la acordarea concediului de odihnă ca activitate efectiv prestată.

În al treilea rând, în prezenta cauză reclamantul este îndreptăţit să invoce aplicarea directă a art. 7 din Directiva 2003/88 /CE. Astfel, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală este instituţie publică. Rezultă aşadar că în raport cu punctul 39 din Hotărârea din cauza 282/10 este entitate care, indiferent de forma sa juridică, a fost însărcinată în temeiul unui act al autorităţii publice să îndeplinească, sub controlul acesteia din urmă, un serviciu de interes public şi care dispune, în acest scop, de puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relaţiile dintre particulari iar în măsura în care acţiunea de faţă ar fi respinsă statul ar obţine avantaje de pe urma încălcării de către acesta a dreptului Uniunii în sensul că o parte din fondurile colectate ar rămâne la dispoziţia statului în loc să fie acordate în calitate de compensare drepturi aferente concediului de odihnă.

În raport cu cele trei puncte dezvoltate anterior, Tribunalul a hotărât că dispoziţiile art. 145 alin. 2 din Legea 53/2003 în forma în vigoare până la 25.01.2015 este contrară art. 7 din Directiva 2003/88 iar aplicarea art. 145 din Codul Muncii în forma anterioară datei de 25.01.2015 trebuie înlăturată conform celor menţionate de CJUE la punctul 41 din cauza C-282/10. În consecinţă, în temeiul art. 7 din Directiva 2003/88/CE Tribunalul a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantului indemnizaţia aferentă concediului de odihnă pentru perioada 1.11.2013-31.07.2014, sumă ce va fi actualizată în funcţie de indicii de inflaţie, cât şi dobânda legală de la data scadenţei până la data plăţii efective.

Împotriva sentinţei şi a încheierii de şedinţă din data de 24.10.2017 pronunţate de Tribunalul Botoşani – Secţia I civilă, precum şi a încheierii de şedinţă din 31 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Botoşani – Secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat apel pârâta, solicitând anularea hotărârilor atacate, admiterea excepţiei necompetenței funcţionale a Secţiei civile a Tribunalului Botoşani și trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Botoşani, iar în subsidiar, schimbarea în tot a sentinţei atacate şi respingerea cererii ca neîntemeiată.

În motivare, a arătat că hotărârile atacate sunt nelegale şi netemeinice, fiind date cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

În mod nelegal, Tribunalul Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea de şedinţă din data de 31.05.2017, şi Tribunalul Botoşani - Secţia I civilă, prin încheierea de şedinţă din data de 24.10.2017 şi prin sentinţa civilă nr. 34/10.01.2018, au apreciat că, în cauză, competenţa de soluţionare nu ar aparţine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal, ci Secţiei civile.

Potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.

Prezentul litigiu se referă la un aspect strâns legat de raportul de serviciu al intimatului-reclamant, astfel încât competenţa de soluţionare aparţine Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Botoşani.

Nu poate fi reţinută motivarea instanţei de fond potrivit căreia constată că în acord cu practica Curţii de Apel Suceava litigiile privind foştii funcţionari publici trebuie soluţionate de Secţia competentă să soluţioneze litigiile de muncă, astfel că, potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011 Secţia I civilă este competentă material, teritorial şi funcţional să soluţioneze prezenta cauza.

Motivarea mai sus arătată încalcă în mod evident prevederile art. 109 din Legea nr. 188/1999, iar practica judiciară nu constituie izvor de drept.

Prin motivarea potrivit căreia la data de 30.10.2013 raporturile de serviciu ale reclamantului cu pârâta nu au încetat, în mod vădit nelegal Tribunalul Botoşani - Secţia I Civilă s-a pronunţat implicit inclusiv asupra deciziei de eliberare din funcţie a intimatului-reclamant, respectiv a deciziei nr. 1033/23.09.2013 emisă de Garda Financiară - Comisariatul General, în condiţiile în care prin această decizie, act administrativ, a încetat raportul de serviciu al domnului A. cu Garda Financiară. Potrivit art. 106 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, în cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcţionarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanţei de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004, precum şi plata de către autoritatea sau instituţia publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate, şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public.

Şi în ceea ce priveşte fondul cauzei sentinţa este nelegală şi netemeinică, fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

În mod vădit nelegal instanţa de fond a reţinut că la data de 30.10.2013 raporturile de serviciu ale reclamantului cu pârâta nu au încetat, acestea fiind suspendate conform art. 94 lit. h din Legea nr. 188/1999.

La data de 23.09.2013 a fost emisă decizia nr. 1033 (de către Garda Financiară - Comisariatul General şi nu de către A.N.A.F.), prin care reclamantul a fost eliberat din funcţia publică pe care o ocupă în cadrul Gărzii Financiare ca urmare a desfiinţării acestei instituţii, iar raportul de serviciu al intimatului-reclamant cu instituţia publică menţionată anterior a încetat la data expirării termenului de preaviz de 30 de zile acordat prin decizie.

Reclamantul a deţinut funcţia publică de execuţie specifică de comisar în cadrul Gărzii Financiare - Secţia judeţeană B. până la data de 31.10.2013, dată la care Garda Financiară a fost desfiinţată.

Deciziile de eliberare a funcţionarilor publici din funcţiile publice deţinute în cadrul Gărzii Financiare ca urmare a desfiinţării instituţiei au fost emise în temeiul prevederilor O.U.G. nr. 74/2013 şi ale H.G. nr. 520/2013, cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 188/1999.

Având în vedere că actele normative nu au prevăzut preluarea personalului din cadrul fostei Gărzi Financiare, angajaţii acestei instituţii au fost eliberaţi din funcţii conform prevederilor legale în vigoare la acel moment.

Din acest motiv, în conformitate cu art. 32 alin. 1 din O.U.G. nr. 158/2005, drepturile prevăzute la art. 2 alin. l) din acelaşi act normativ născute anterior desfiinţării angajatorului sunt achitate din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate de către casele de asigurări de sănătate.

Prin motivarea potrivit căreia la data de 30.10.2013 raporturile de serviciu ale reclamantului cu pârâta nu au încetat, acestea fiind suspendate, conform art. 94 lit. h) din Legea nr. 188/1999, instanţa de fond a lipsit practic de efecte decizia de eliberare din funcţie, în condiţiile în care acest act administrativ este valabil, nefiind anulat prin nicio hotărâre judecătorească.

Potrivit art. 106 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, în cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcţionarul public le consideră netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanţei de contencios administrativ anularea actului administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, în condiţiile şi termenele prevăzute de Legea nr. 554/2004, precum şi plata de către autoritatea sau instituţia publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi recalculate, şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public.

În condiţiile în care decizia de eliberare din funcţie este valabilă, intimatului-reclamant încetându-i raportul de serviciu cu Garda Financiară începând cu data de 31.10.2013, este vădit nelegală reţinerea instanţei de fond potrivit căreia la data de 30.10.2013 raporturile de serviciu ale reclamantului cu pârâta nu au încetat, acestea fiind suspendate conform art. 94 lit. h) din Legea nr. 188/1999.

Prin cererea care formează obiectul prezentei cauze, intimatul-reclamant a solicitat plata indemnizaţiei pentru concediul de odihnă neefectuat aferent perioadei noiembrie 2013 - iulie 2014, deci aferent unei perioade ulterioare datei desfiinţării Gărzii Financiare şi eliberării sale din funcţia publică pe care a ocupat-o.

Pe cale de consecinţă, nu au nicio relevanţă în cauză trimiterile făcute de instanţa de fond la Directiva 2003/88 şi la cele menţionate de CJUE în diverse cauze. Directiva 2003/88/CE din 04.11.2003 invocată de reclamant în cererea de chemare în judecată şi reţinută de către instanţa de fond în motivare face referire la calitatea de lucrător a persoanei, calitate pe care intimatul-reclamant nu o mai deţine din data de 31.10.2013.

Faţă de cele arătate anterior, rezultă în mod clar că instanţa de fond a dispus în mod vădit nelegal obligarea instituţiei la plata indemnizaţiei aferentă concediul de odihnă pentru o perioadă, respectiv 1.112013-31.07.2014, în care intimatul-reclamant nu mai avea calitatea de angajat al fostei Gărzi Financiare.

Nu poate fi reţinută motivarea instanţei de fond în sensul că dispoziţiile Legii nr. 188/1999 în forma în vigoare în perioada analizată nu conţinea precizări cu privire la situaţia în care salariatul se afla o perioadă mai îndelungată în incapacitate temporară de muncă.

Sunt vădit nelegale trimiterile făcute de către instanţa de fond la prevederile din Codul muncii referitoare la concediul de odihnă.

Nu sunt aplicabile dispoziţiile Codului muncii pentru că există acte normative speciale care reglementează concediul de odihnă în ceea ce priveşte funcţionarii publici, respectiv H.G. nr. 250/1992, aşa cum a fost modificată prin O.G. nr. 6/2007.

În drept, a invocat dispoziţiile art.466 şi urm. C.pr.civ., Legea nr. 188/1999, O.U.G. nr. 158/2005.

Prin întâmpinare, reclamantul intimat a solicitat respingerea apelului ca nefondat.

La termenul de astăzi instanţa a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii apelului declarat împotriva încheierii de şedinţă din 31 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Botoşani – Secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va analiza cu precădere, conform art. 248 C.pr.civ., şi cu privire la care reţine următoarele:

Conform art. 200 alin. 2 C.pr.civ., „în cazul în care cauza nu este de competenţa sa, completul căruia i-a fost repartizată cererea dispune, prin încheiere dată fără citarea părţilor, trimiterea cauzei completului specializat competent sau, după caz, secţiei specializate competente din cadrul instanţei sesizate. Dispoziţiile privitoare la necompetenţă şi conflictele de competenţă se aplică prin asemănare”.

Iar art. 132 alin. 3 C.pr.civ. stabileşte că, „dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac...”.

În conformitate cu art. 457 alin. 1 C.pr.civ., „hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege…”.

În acelaşi sens, art. 129 alin. 2 din Constituţie stabileşte că „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”, iar art. 17 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară arată că „hotărârile judecătoreşti pot fi desfiinţate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege şi exercitate conform dispoziţiilor legale”.

Art. 466 alin. 4 C.pr.civ. stabileşte că „Împotriva încheierilor premergătoare nu se poate face apel decât odată cu fondul, afară de cazul când legea dispune altfel”.

Având în vedere că dispoziţiile art. 200 alin. 2 rap. la art. 132 alin. 3 C.pr.civ. stabilesc că încheierea de trimitere a cauzei la o altă secţie specializată nu este supusă niciunei căi de atac, Curtea constată că excepţia invocată din oficiu este întemeiată şi, în baza art. 480 alin. 1 C.pr.civ., va respinge ca inadmisibil apelul declarat împotriva încheierii din 31.05.2017 a Tribunalului Botoşani, Secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Verificând, în limitele motivelor de apel, conform art. 477, art. 479 alin. 1 N.C.pr.civ., stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Curtea constată următoarele cu privire la apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 34/10.01.2018 şi a încheierii din 24.10.2017 pronunţate de Tribunalul Botoşani, Secţia I civilă:

Obiectul cauzei de faţă este cererea reclamantului, fost angajat al Gărzii Financiare B., de obligare a Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală la plata indemnizaţiei de concediu de odihnă neefectuat aferent perioadei noiembrie 2013 - iulie 2014, în care a avut calitatea de funcţionar public, apreciind că raportul său de serviciu a încetat la sfârşitul lunii iulie 2014.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 94 alin. 1 lit. h din Legea nr. 188/1999, art. 7 din Directiva nr. 2003/88/CE, Hotărârea C.J.U.E. din 21.01.2009 (privind cauzele reunite C-350 şi 520/06), art. 148 alin. 2 din Constituţie

 În cauză este necontestat faptul că reclamantul a avut calitatea de funcționar public până la 31.10.2013, fiind în litigiu perioada noiembrie 2013 - iulie 2014, pentru când reclamantul-intimat susţine că a păstrat această calitate, apărare contestată de apelantă.

Pentru a se stabili natura litigiului, în funcție de care se va stabili și competența funcțională a secției, Curtea apreciază că trebuie avute în vedere următoarele dispoziții legale:

Art. 1 lit. p din Legea nr. 62/2011 definește conflictul individual de muncă ca fiind conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă ori din acordurile colective de muncă şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, precum şi din legi sau din alte acte normative. De asemenea, sunt considerate conflicte individuale de muncă următoarele:

(i) conflictele în legătură cu plata unor despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de părţi prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin contractul individual de muncă ori raportul de serviciu;

(ii) conflictele în legătură cu constatarea nulităţii contractelor individuale de muncă ori a unor clauze ale acestora;

(iii) conflictele în legătură cu constatarea încetării raporturilor de serviciu ori a unor clauze ale acestora;

 Potrivit art. 208 din același act normativ conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal.

Conform art. 231 din Codul muncii prin conflicte de muncă se înţelege conflictele dintre salariaţi şi angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de muncă iar art. 232 din Codul muncii prevede că procedura de soluţionare a conflictelor de muncă se stabileşte prin lege specială.

 Potrivit art. 266 din Codul muncii jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.

Art. 267 din Codul muncii: Pot fi părţi în conflictele de muncă:

a) salariaţii, precum şi orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligaţii în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;

b) angajatorii - persoane fizice şi/sau persoane juridice -, agenţii de muncă temporară, utilizatorii, precum şi orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfăşurată în condiţiile prezentului cod;

c) sindicatele şi patronatele;

d) alte persoane juridice sau fizice care au această vocaţie în temeiul legilor speciale sau al Codului de procedură civilă.

Art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici: cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe.

 Art. 54 alin. 1 din Legea nr. 304/2004:

(1) Cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale.

Art. 55 alin. 1 din Legea nr. 304/2004:

Completul pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale se constituie dintr-un judecător şi 2 asistenţi judiciari.

Din aceste dispoziții rezultă că toate conflictele de muncă sunt de competența tribunalului.

De asemenea se observă că Legea nr. 62/2011 care definește conflictele individuale de muncă include în această categorie și conflictele care derivă dintr-un raport de serviciu nu doar pe cele care obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligaţii care decurg din contractele individuale şi colective de muncă. Însă pentru a se stabili care conflicte individuale de muncă intră în competența jurisdicției muncii trebuie avute în vedere prevederile art. 266 și 267 din Codul muncii. Din coroborarea acestor dispoziții rezultă că toate litigiile care decurg dintr-un raport de muncă, care fie se fundamentează pe un contract individual de muncă, materializat în urma încheierii, semnării de către părţi, fie nu are la bază un astfel de contract (cum este cazul magistraţilor care constituie o categorie specială de personal care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis – Decizia nr. 46/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, sau a primarilor/viceprimarilor – Decizia nr. 16/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii), sunt de competența completelor specializate pentru soluționarea litigiilor de muncă, cu excepția situațiilor când prin lege se prevede altfel.

Art. 109 din Legea nr. 188/1999, prevede că anumite conflicte individuale de muncă sunt de competența instanțelor de contencios administrativ mai precis cele care au ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public. Prin urmare trebuie analizat dacă prezenta cauză are ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public.

Raporturile de serviciu se nasc şi se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în condiţiile legii și încetează tot prin emiterea unui act administrativ (art. 4, 97, 98, 99 din Legea nr. 188/1999). Raportul de serviciu poate fi modificat sau suspendat în condițiile reglementate de Cap. IX din același act normativ. De asemenea, art. 31 alin. 1 și 2 din Legea nr. 188/1999 prevede că pentru activitatea desfășurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din salariul de bază și sporul de vechime, și beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii. Rezultă că un litigiu are ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public dacă acesta privește nașterea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea raportului de serviciu.

În speța de față, obiectul acțiunii este cererea unui fost funcționar public de obligare a fostului angajator la contravalorii indemnizaţiei pentru concediul de odihnă neefectuat în perioada în care se susţine că raportul de serviciu era suspendat. Curtea constată în consecință că prezenta cauză vizează suspendarea/încetarea raportului de serviciu şi drepturile ce decurg din perioada pentru care partea invocă în continuare calitatea de funcţionar public

Faptul că indemnizaţia pentru concediul de odihnă neefectuat se solicită după momentul încetării raportului de serviciu nu este relevant întrucât litigiul decurge din suspendarea/încetarea raportului de serviciu al funcționarului public, de modul în care, în derularea acestuia, părțile și-au îndeplinit obligațiile legale, astfel încât competența de soluționare a cauzei revine instanței de contencios administrativ. Ieşirea la pensie a funcţionarului public nu poate afecta în mod retroactiv natura raportului juridic avut cu angajatorul său.

Că această interpretare este corectă rezultă și din Decizia nr. 5/5.03.2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava și s-a stabilit că litigiile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, polițiștii și funcționarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere, în temeiul art. 20 alin. (1) din Capitolul 2 al Anexei VII din Legea nr. 284/2010 sunt de competența în primă instanță a secțiilor/completelor specializate în soluționarea litigiilor de muncă, respectiv, raportat la calitatea de funcționar public a reclamanților, a secțiilor/completelor specializate de contencios administrativ. Or, şi în cazul acestor litigii drepturile bănești sunt solicitate de la fostul angajator de către foști funcționari publici.

Având în vedere că acţiunea a fost soluţionată de către o instanţă care nu era competentă funcţional, iar necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii-f. 11 dosar fond (respectiv de către pârâtă prin întâmpinare, conform art. 130 alin. 3 C.pr.civ., fiind vorba de o necompetenţă de ordine privată potrivit art. 129 alin. 3 C.pr.civ.), în baza art. 480 alin. 4 C.pr.civ., Curtea va admite apelul, va anula în tot sentinţa apelată şi încheierea de şedinţă din 24.10.2017 şi va trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul Botoşani - Secţia a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Domenii speta

Spete similare