Suplinirea consimțământului părintelui pentru ieșirea copilului din țară. Interesul superior al copilului.

Chiar dacă raportul marital dintre părinţi a fost desfăcut prin divorţ, în cazul în care autoritatea părintească se exercită în comun, fiecare părinte îşi conservă, de principiu, toate drepturile în relaţia sa cu minorul, cu particularităţile impuse de noua realitatea. Astfel, toate deciziile majore cu privire la minor urmează a fi luate, în continuare, împreună de către foştii soţi, părintele la care s-a stabilit locuinţa minorului putând decide unilateral numai în chestiunile minore. Şi în acest din urmă caz însă, o colaborare fidelă şi loială între părinţi, ar presupune, în interesul superior al minorului, consultarea constantă.

În orice caz, unul dintre domeniile în care părintele care nu locuieşte cu minorul îşi conservă dreptul de a decide este cel al părăsirii ţării de către minor. Astfel, locul unde se află minorul în orice moment constituie un aspect esenţial asupra căruia fiecare dintre părinţi poate şi trebuie să decidă, în condiţiile în care de acesta depinde efectivitatea unor drepturi precum cel de a avea legături personale cu minorul, de a veghea la creşterea şi educarea acestuia şi de a se asigura că i se oferă condiţiile propice pentru dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios.

Dacă unul dintre soţi refuză să-şi dea consimţământul la părăsirea ţării de către minor, acesta poate fi suplinit de către instanţa de judecată. Totuşi, instanţa de tutelă poate dispune contrar voinţei părintelui numai atunci când refuzul acestuia la exprimarea consimţământului este unul abuziv şi contrar interesului superior al minorului. Sub acest aspect, refuzul părintelui de a-şi da acordul la deplasarea în străinătate a minorului poate fi considerat abuziv doar dacă nu este fundamentat pe argumente şi elemente obiective relative la starea de bine a minorului şi nu este în interesul superior al acestuia. Tocmai de aceea, la momentul analizei cererii, instanţa trebuie să aibă în vedere un ansamblu de circumstanţe şi împrejurări obiective şi să se raporteze la elemente factuale concrete şi determinante. În plus, consimţământul trebuie suplinit cu privire la fiecare plecare în parte, pentru că ceea ce face instanţa este să cenzureze un abuz de drept, iar abuzul de drept nu poate fi analizat, prin definiţie, decât atunci când se raportează la un aspect punctual, clar definit. Aşadar, nu se poate suplini, în mod abstract, consimţământul părintelui, pe o durată nedeterminată sau foarte lungă, dat fiind că, prin ipoteză, într-o atare situaţie este imposibil de stabilit dacă refuzul este sau nu unul abuziv. Se impune a fi subliniat că părintele nu are o obligaţie de a fi de acord cu orice părăsire a ţării de către minor. Din contră, obligaţia sa, prevăzută de art. 483 şi art. 487 C. civ., de a veghea la creşterea şi educarea minorului, îi impune să analizeze cu atenţie în ce măsură părăsirea teritoriului ţării de către minor este interesul superior al acestuia, în caz contrar având datoria de a se opune unei atare măsuri. Refuzul părintelui trece în sfera ilicită doar în situaţia în care excede interesului superior al minorului, dreptul care stă la baza acestuia fiind exercitat abuziv, contrar scopului pentru care a fost recunoscut de către legiuitor

S-a constatat că prin sentinţa civilă nr. 2630/2017 din 19.10.2017 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei s-a admis cererea formulată de reclamanta D C V în contradictoriu cu pârâtul B I M.

S-a suplinit acordul pârâtului privind emiterea paşaportului, pe numele  minorului B M, s-a suplinit acordul pârâtului privind călătoria în străinătate  a minorului B M, însoţit de mama-reclamantă, de la data pronunţării prezentei hotărâri şi până la majoratul minorului sau noi dispoziţii.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că prin acţiunea civilă înregistrată sub dosar nr. 1996/307/2017 la data de 29 iunie 2017, reclamanta D C V a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B I M, ca instanţa, prin sentinţa ce o va pronunţa, să dispună: pronunţarea unei sentinţe care să ţină loc de consimţământul pârâtului pentru ca minorul BM să călătorească în străinătate împreună cu reclamanta şi în vederea emiterii paşaportului turistic pe numele minorului; în caz de opunere solicită obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Părţile au fost legal căsătorite şi din căsătoria lor s-a născut minorul BM la 6 septembrie 2013, în Sighetu Marmaţiei .

Prin sentinţa civilă nr. 1915 din 15 septembrie 2016 a Judecătoriei Sighetu Marmaţiei dosar nr. 2748/307/2015 s-a dispus desfacerea căsătoriei părţilor iar locuinţa minorului a fost stabilită la reclamantă.

Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus exercitarea în comun a autorităţii părinteşti de ambii părinţi, şi a fost stabilit un program de vizită pentru pârât când poate avea legături personale cu minorul BM. Deoarece pârâtul refuză nejustificat să dea consimţământul ca minorul împreună cu reclamanta să călătorească în străinătate şi să se elibereze paşaport turistic pentru acesta, reclamanta a fost nevoită să se adreseze instanţei.

Arată că libera circulaţie a cetăţenilor români este un drept  constituţional motiv pentru care refuzul pârâtului nu se justifică cu nimic.

În conformitate cu dispoz. art. 23 alin 2 din Legea 272/2004 deplasarea copiilor minori în străinătate se realizează cu respectarea prevederilor Legii 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.

Conform art. 30 alin 1 lit. b din Legea 248/2005 minorii pot ieşi din ţară numai dacă sunt însoţiţi de o persoană majoră şi în situaţia în care călătoreşte numai cu un părinte este necesar şi o declaraţie a celuilalt părinte din care să rezulte acordul său cu privire la efectuarea călătoriei.

Ţinând seama de faptul că în dosarul de divorţ s-a dispus exercitarea autorităţii părinteşti de ambii  părinţi este necesar şi acordul tatălui pentru plecarea în călătorie în străinătate a minorului cu reclamanta fapt ce pârâtul a refuzat.

În privinţa eliberării paşaportului turistic se aplică dispoziţiile legii 248/2005 potrivit căreia este necesar cererea ambilor părinţi pentru eliBea unui paşaport turistic,iar în caz de conflict între părinţi  instanţa este în măsură să soluţioneze această situaţie.

În soluţionarea acestor cauze instanţele de judecată trebuie să analizeze situaţia potrivit interesului superior a copiilor sens în care este şi jurisprudenţa CEDO şi dispoz. art 2 din Legea 272/2004.

Pârâtul a depus întâmpinare prin care a arătat că nu se opune admiterii acţiunii, însă după o prealabilă indicare a ţării de destinaţie, locul şederii precum şi perioada călătoriei, cu respectarea programului de vizitare stabilit în favoarea pârâtului prin sentinţa civilă nr. 1915/15.09.2016.

Totodată a arătat că între reclamantă şi pârât nu a existat niciodată o discuţie pe această temă.

S-a reţinut de instanţă faptul că s-a dispus desfacerea căsătoriei părţilor prin divorţ conform sentinţei civile nr. 1915/15.09.2016 pronunţată de Judecătoria Sighetu Marmaţiei în dosar nr. 2748/307/2015. Tot prin această sentinţă au fost soluţionate şi cererile accesorii divorţului inclusiv domiciliul minorului care a fost stabilit la reclamantă iar exercitarea autorităţii părinteşti a fost dispusă în favoarea ambilor părinţi.

Potrivit art. 17 al. 2 din Legea 248/2005 modificată şi completată, emiterea paşaportului simplu electronic pentru minor, în situaţia în care există neînţelegeri între părinţi cu privire la exprimarea acordului ori unul dintre părinţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa, se efectuează numai după soluţionarea acestor situaţii de către instanţa de judecată. Art. 18 al. 2 din Legea nr.257/2013, prevede că deplasarea copiilor în străinătate se realizează cu respectarea prevederilor Legii nr.248/2005, modificată şi completată privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul BIM, care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul suplinirii acordului tatălui privind călătoria în străinătate a minorului pe o perioadă determinată de un an sau cel mult trei ani şi nu până la majorat aşa cum s-a dispus prin sentinţa de fond.

În motivarea apelului, apelantul a învederat că prin sentinţa pronunţată îi este încălcat dreptul de a exercita autoritatea părintească în ce-l priveşte pe fiul părţilor, mama acestuia având posibilitatea de a părăsi oricând ţara, fără a fi anunţat, fără să îi comunice adresele unde vor rezida, putând părăsi definitiv ţara, astfel apelantul pierzând legătura definitiv cu fiul său.

De asemenea, apelantul consideră că prin sentinţa pronunţată suplinind acordul său până la majoratul minorului, instanţa a omis să protejeze drepturile sale părinteşti, şi în consecinţă şi drepturile minorului de a păstra legăturile personale cu tatăl lui.

Apelantul mai învederează instanţei, că şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a denunţat comportamentul ilicit al părintelui la care copilul locuieşte, care se opune la legătura dintre celălalt părinte şi minor şi a apreciat că statul are obligaţia de a lua măsurile adecvate şi suficiente pentru a fi respectate dispoziţiile art. 8 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale „din momentul şi datorită însăşi împrejurării naşterii copilului, între părinţi şi copil există o legătură constitutivă de viaţă de familie pe care evenimentele ulterioare nu o pot distruge decât în circumstanţe excepţionale”.

Prin atitudinea pe care o manifestă reclamanta-intimată, încalcă drepturile apelantului, şi nu în ultimul rând drepturile propriului copil, creând astfel o stare de pericol pentru desfăşurarea normală a relaţiilor personale între părinte şi copil.

Apelantul arată că nu doreşte împiedicarea intimatului de a pleca în concedii sau călătorii în străinătate, doreşte doar să fie implicat în creşterea şi educarea fiului său, pentru a evita răcirea relaţiilor dintre el şi copil.

Intimata DCV a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului formulat de pârâtul BIM ca nefondat şi menţinerea hotărârii de fond ca legală şi temeinică.

Intimata a arătat că nu a fost împotrivă ca apelantul şi părinţii acestuia să păstreze legături personale cu copilul. Dimpotrivă consideră că este importanta pentru buna dezvoltare a copilului ca acesta să păstreze legături personale cu tatăl şi bunicii paterni.

Împrejurarea că intimata s-a adresat instanţei de judecată pentru a suplini acordul tatălui copilului denotă faptul că între aceasta şi apelant nu a existat posibilitatea ajungerii la un acord în această privinţă.

Necesitatea deplasării nestingherite în străinătate a copilului apare şi din faptul că bunica, mătuşa, verişorii din partea mamei, locuiesc în străinătate.

Intimata mai arată că prin soluţia adoptată de instanţa de fond s-a avut în vedere că dreptul minorului de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu rudele şi cu persoanele faţă de care acesta a dezvoltat legături de ataşament să se realizeze efectiv şi neîngrădit.

Apelantul-pârât este în eroare când susţine că prin soluţia dată s-a dispus ca domiciliul minorului să se poată modifica pe de o parte, iar pe de altă parte că în acest mod i se îngrădeşte dreptul de a avea legături personale cu minorul.

Edificator în acest sens este faptul că apelantul locuieşte în Anglia, venind de maxim trei ori pe perioada unui an calendaristic în ţară, intimatei fiindu-i astfel foarte greu să ajungă la un acord cu acesta privind deciziile de creştere şi educarea minorului.

Analizând apelul cu care a fost investită prin raportare la normele juridice incidente şi la probele administrate s-a arătat că părţile au fost căsătorite, căsătoria acestora fiind desfăcută prin sentinţa civilă nr. 1915/2016, pronunţată de Judecătoria Sighetu Marmaţiei în dosar nr. 2748/307/2015. În aceeaşi hotărâre s-a statuat în sensul exercitării în comun a autorităţii părinteşti cu privire la minorul BM.

Prin cererea adresată primei instanţe, intimata a solicitat suplinirea consimţământului apelantului la deplasarea în străinătate a minorului BM şi la eliberarea paşaportului acestuia. Prima instanţă a admis cererea reclamantei şi a dispus suplinirea consimţământului pentru eliberarea paşaportului şi pentru ieşirea acestuia din ţară, de la data pronunţării soluţiei şi de până la majoratul minorului. 

Apelantul a criticat sentinţa primei instanţe invocând, în esenţă, că prin intermediul acesteia a fost golit de conţinut dreptul său de a se exprima cu privire la deplasarea în străinătate a minorului, solicitând reducerea perioadei pentru care se suplineşte consimţământul la un an sau cel mult 3 ani.

Apelul este fondat pentru argumentele ce urmează a fi expuse.

Conform art. 483 alin. 1 C. civ. ,,Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi”. În acelaşi sens, art. 503 alin. 1 C. civ. statuează că ,,Părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea părintească.” În caz de neînţelegere între părinţi relativ la modul de exercitare a autorităţii părinteşti, art. 486 C. civ. prevede că ,,Ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, instanţa de tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi şi luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile.” Cât priveşte părăsirea ţării de către minor, conform art. 2 alin. 2 din Legea nr. 248/2005 ,,Cetăţenii români minori pot călători în străinătate numai însoţiţi, cu acordul părinţilor ori al reprezentanţilor legali, în condiţiile prezentei legi. În sensul prezentei legi, prin reprezentant legal se înţelege persoana desemnată, potrivit legii, să exercite drepturile şi să îndeplinească obligaţiile părinteşti faţă de minor.” 

Având în vedere normele citate, Tribunalul reţine că autoritatea părintească implică pentru fiecare părinte un ansamblu de drepturi şi obligaţii în relaţia cu minorul. Chiar dacă raportul marital dintre părinţi a fost desfăcut prin divorţ, în cazul în care autoritatea părintească se exercită în comun, fiecare părinte îşi conservă, de principiu, toate drepturile în relaţia sa cu minorul, cu particularităţile impuse de noua realitatea. Astfel, toate deciziile majore cu privire la minor urmează a fi luate, în continuare, împreună de către foştii soţi, părintele la care s-a stabilit locuinţa minorului putând decide unilateral numai în chestiunile minore. Şi în acest din urmă caz însă, o colaborare fidelă şi loială între părinţi, ar presupune, în interesul superior al minorului, consultarea constantă.

În orice caz, unul dintre domeniile în care părintele care nu locuieşte cu minorul îşi conservă dreptul de a decide este cel al părăsirii ţării de către minor. Astfel, locul unde se află minorul în orice moment constituie un aspect esenţial asupra căruia fiecare dintre părinţi poate şi trebuie să decidă, în condiţiile în care de acesta depinde efectivitatea unor drepturi precum cel de a avea legături personale cu minorul, de a veghea la creşterea şi educarea acestuia şi de a se asigura că i se oferă condiţiile propice pentru dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios.

Dacă unul dintre soţi refuză să-şi dea consimţământul la părăsirea ţării de către minor, acesta poate fi suplinit de către instanţa de judecată. Totuşi, instanţa de tutelă poate dispune contrar voinţei părintelui numai atunci când refuzul acestuia la exprimarea consimţământului este unul abuziv şi contrar interesului superior al minorului. Sub acest aspect, refuzul părintelui de a-şi da acordul la deplasarea în străinătate a minorului poate fi considerat abuziv doar dacă nu este fundamentat pe argumente şi elemente obiective relative la starea de bine a minorului şi nu este în interesul superior al acestuia. Tocmai de aceea, la momentul analizei cererii, instanţa trebuie să aibă în vedere un ansamblu de circumstanţe şi împrejurări obiective şi să se raporteze la elemente factuale concrete şi determinante. În plus, consimţământul trebuie suplinit cu privire la fiecare plecare în parte, pentru că ceea ce face instanţa este să cenzureze un abuz de drept, iar abuzul de drept nu poate fi analizat, prin definiţie, decât atunci când se raportează la un aspect punctual, clar definit. Aşadar, nu se poate suplini, în mod abstract, consimţământul părintelui, pe o durată nedeterminată sau foarte lungă, dat fiind că, prin ipoteză, într-o atare situaţie este imposibil de stabilit dacă refuzul este sau nu unul abuziv. Se impune a fi subliniat că părintele nu are o obligaţie de a fi de acord cu orice părăsire a ţării de către minor. Din contră, obligaţia sa, prevăzută de art. 483 şi art. 487 C. civ., de a veghea la creşterea şi educarea minorului, îi impune să analizeze cu atenţie în ce măsură părăsirea teritoriului ţării de către minor este interesul superior al acestuia, în caz contrar având datoria de a se opune unei atare măsuri. Refuzul părintelui trece în sfera ilicită doar în situaţia în care excede interesului superior al minorului, dreptul care stă la baza acestuia fiind exercitat abuziv, contrar scopului pentru care a fost recunoscut de către legiuitor.

Raportat la prezenta cauză, Tribunalul a reţinut că intimata reclamantă a formulat cererea fără să circumstanţieze intervalul temporar cu privire la care să fie suplinit acordul pârâtului apelant cu privire la părăsirea teritoriului ţării de către minor. Prin întâmpinarea formulată, pârâtul apelant a arătat că nu se opune admiterii cererii, sub condiţia ca reclamanta intimată să indice destinaţia, locul şederi, precum şi perioada călătoriei, cu respectarea programului de vizitare. Este de observat, sub acest aspect, că precizările solicitate de către apelant erau necesare şi pertinente pentru analiza temeiniciei cererii formulate de către intimată, fiind elemente indispensabile pentru a determina caracterul abuziv sau nu al unui eventual refuz. Cu toate acestea, apelanta nu şi-a precizat în nici un fel cererea, rezumându-se, la termenul de judecată din 19 octombrie 2017, să arate că nu poate preciza cele solicitate şi că solicită ,,la modul general, pentru a nu fi nevoită reclamanta pentru ca în fiecare concediu sau vacanţă să introducă o acţiune în instanţă”. Instanţa, făcând trimitere la o parte din dispoziţiile legale incidente, la poziţia procesuală a pârâtului exprimată în întâmpinare, la interesul superior al minorului şi reţinând îndeplinite condiţiile legale, a admis acţiunea şi a suplinit consimţământul apelantului pentru părăsirea ţării de către minor, până la majoratul celui din urmă.

În primul rând, poziţia procesuală a apelantului, exprimată prin întâmpinarea depusă  în faţa primei instanţe, nu poate fi apreciată ca fiind în sensul unei admiterii necondiţionate a cererii, astfel cum a fost formulată, acesta arătând că este de acord cu cererea, doar dacă intimata o precizează în sensul celor anterior indicate.

În al doilea rând, premisa suplinirii consimţământului unui părinte la părăsirea teritoriului ţării de către copilul său minor o constituie existenţa unui refuz anterior exprimat de către acesta, hotărârea instanţei nefăcând altceva decât să cenzureze caracterul abuziv al manifestării de voinţă. Din acest punct de vedere, trebuie subliniat că exercitarea autorităţii părinteşti în comun presupune de o potrivă drepturi şi obligaţii, părinţii având, printre altele, datoria de a depune toate eforturile posibile şi rezonabile de a colabora şi conlucra spre binele minorului şi de a se consulta în mod constant şi activ în tot ceea ce-l priveşte pe copil. Intervenţia instanţei de judecată se impune a fi privită ca o ultima ratio, când, în ciuda tuturor eforturilor, părinţii nu au reuşit să ajungă la un acord. Intervenţia instanţei este posibilă chiar şi în lipsa unui refuz doar în situaţii cu totul excepţionale, când părintele este în imposibilitatea obiectivă de a-şi manifesta voinţa. Or, la dosarul cauză nu există nicio dovadă din care să rezulte că apelantul s-ar fi împotrivit părăsirii ţării de către minor şi cu atât mai puţin că acest refuz ar fi fost unul abuziv. Tribunalul nu poate primi alegaţia intimatei în sensul că însăşi formularea cererii este o dovadă a existenţei unor neînţelegeri a părţilor sub acest aspect, în condiţiile în care actori incubit probatio, iar simpla formularea a unei cereri introductive de instanţă nu are valoarea probatorie.

În al treilea rând, în acordul cu susţinerile apelantului, modul în care a fost admisă cererea intimatei prin hotărârea dedusă judecăţii în calea de atac, afectează substanţial o serie din drepturile ce compun autoritatea părintească, în special dreptul de a se exprima cu privire la oportunitatea unor plecări în străinătate a minorului, de a avea legături personale cu minorul, de a veghea la creşterea şi educarea acestuia şi de a de a se asigura că i se oferă condiţiile propice pentru dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios. Este de subliniat, sub acest aspect, că minorul are vârsta de doar 4 ani, prin hotărârea dedusă judecăţii fiind, astfel, suplinit acordul apelantului în ceea ce priveşte părăsirea ţării de către minor, pentru un interval de aproape 14 ani. În acest context, dreptul apelantului de a consimţi, sau nu, pe viitor, la părăsirea ţării de către minor a fost, în fapt, complet aneantizat, cu toate că între data pronunţării hotărârii şi data majoratului minorului se interpune o perioadă îndelungată. O atare măsură poate, după cum am văzut, afecta substanţial efectivitatea altor drepturi şi altera, pe termen lung, relaţia părintelui cu copilul său. Argumentul intimatei, cum că măsura se impune întrucât o parte din familia extinsă a minorului locuieşte în străinătate, fapt ce ar impune părăsirea adesea a ţării, este lipsit de pertinenţă. Într-adevăr, în conformitate cu art. 17 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, părintele nu poate împiedica relaţiile personale ale copilului cu bunicii, fraţii şi surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie, însă norma în cauză nu poate constitui temei pentru a aneantiza vreun drept al părintelui. În plus, aceasta poate fi avută în vedere la momentul analizei unui refuz concret al părintelui de a consimţi la părăsirea ţării de către minor, însă nu pentru a dispune o măsură generală, precum în prezenta cauză.

Reţinând limitele apelului cu care a fost investită şi considerentele anterior expuse, Tribunalul va admite cererea apelantului, urmând să schimbe în parte hotărârea primei instanţe, în sensul că va suplini consimţământul apelantului la părăsirea ţării de către minor pe o durată de un an de la data pronunţării.

Apelantul a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, fiind depusă, în acest sens, chitanţa nr. 39/28.12.2017 privind onorariu avocaţial în cuantum de 1.000 de lei şi chitanţa de la fila 23 relativă la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 20 de lei.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată art. 453 C. proc. civ. prevede că ,,(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată

Domenii speta

Spete similare