Exercitarea exclusivă a autorităţii părinteşti. Condiţii. Culpa în exercitarea normală a autorităţii comune. Consecinţe.

Decizie 189/A din 04.04.2018


Tribunalul reţine că art. 398 al. 1 Cod civil nu stabileşte concret criteriile ce trebuie avute în vedere pentru scindarea autorităţii părinteşti, însă în art. 36 al.7 din Legea 272/2004 republicată sunt exemplificate motive temeinice care ar putea justifica exercitarea autorităţii de un singur părinte: „alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti”.

În speţă nu au fost dovedite situaţii dintre cele mai sus enumerate, însă apelanta a invocat, ca motive temeinice în sensul art. 398 al. 1 Cod civil, dezinteresul tatălui faţă de copii după pronunţarea divorţului şi imposibilitatea sa de cooperare cu acesta, în condiţiile în care intimatul locuieşte în Italia. A învederat că, dat fiind exerciţiul autorităţii părinteşti în comun, este nevoită ca de fiecare dată când se solicită acordul ambilor părinţi, să îl localizeze pe tata şi să obţină acordul său, iar în cazul în care nu-l găseşte, ori dacă acesta refuză să se implice, este nevoită să demareze noi acţiuni în instanţa.

În faţa instanţei de apel, reprezentanţii părţilor au învederat că apelanta şi copiii se află în Anglia, iar intimatul în Italia, plecarea copiilor din ţară nefiind consimţită de tată.

Tribunalul reţine că dezinteresul intimatului faţă de copii nu a fost probat, iar stabilirea părinţilor în ţări diferite nu constituie, prin ea însăşi, un motiv temeinic care să justifice derogarea de la regula exercitării autorităţii părinteşti de către ambii părinţi.

Însă, probele administrate au relevat faptul că între părţi comunicarea este defectuoasă şi, cu toate că legea nu condiţionează exerciţiul în comun al autorităţii părinteşti de existenţa unor relaţii armonioase, lipsite de încrâncenare între părinţi, refuzul acestora de a coopera se răsfrânge în mod negativ asupra modului în care părinţii înţeleg să-şi exercite drepturile faţă de copii, ducând în final la transferarea puterii decizionale instanţei de judecată chemată să soluţioneze divergenţele parentale.

Drept dovadă, apelanta a formulat o cerere de ordonanţă preşedinţială pentru eliBea paşapoartelor pentru copii, deşi, locuind în străinătate, şi intimatul putea fi interesat în eliBea documentelor de călătorie pentru cei doi minori.

Dificultăţile de a colabora cu intimatul au fost deduse de tribunal inclusiv din susţinerile apărătorului ales al acestuia care a învederat instanţei în şedinţa publică din data de 22.03.2018 că, pentru ultimele două termene de judecată în apel, a fost în imposibilitate de a lua legătura cu intimatul care nu răspunde la telefon. Or, dacă într-o chestiune judiciară de aparent interes pentru intimat (şi-a angajat avocat, a formulat cerere reconvenţională), acesta nu poate fi contactat, se poate prezuma că acelaşi rezultat l-ar avea şi demersurile apelantei  în încercarea de a-l consulta într-o problemă vizându-i pe minori.

Ca atare, instanţa apreciază că in absenţa unei conduite cooperante a părinţilor, cum este situaţia şi în speţă, neînţelegerile şi lipsa de comunicare pot paraliza exerciţiul normal al autorităţii părinteşti chiar şi în privinţa unor acte care, în cadrul unor relaţii fireşti între părinţi, ar părea de minim importanţă, iar în asemenea circumstanţe care lipsesc de eficacitate principiul coparentalităţii, ceea ce, în final, impietează asupra interesului superior al copilului, se impune ca exercitarea autorităţii părinteşti să fie exercitată doar de mama apelantă

Prin sentinţa civilă nr. 168/2017 din 17.05.2017 a Judecătoriei Dragomireşti s-a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta Ţ I C în contradictoriu cu pârâtul I G, s-a admis în parte cererea reconvenţională şi, în consecinţă, s-a încuviinţat ca pârâtul reclamant să aibă legături personale cu minorii IC C, născut la data de 17 septembrie 2008 şi IA C, născută la data de 2 octombrie 2009, după următorul program: primele două săptămâni ale lunii august în fiecare an, la domiciliul pârâtului reclamant din ţară, cu obligaţia acestuia de a înapoia minorii pârâtei. A fost obligată reclamanta pârâtă la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul reclamant în cuantum de 1020 lei.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că reclamanta Ţ I C a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul IG, ca instanţa să dispună schimbarea modalităţii de exercitare a autorităţii părinteşti cu privire la minorii ICC, născut la data de 17 septembrie 2008 şi IA-C, născută la data de 2 octombrie 2009, stabilite prin sentinţa civilă nr. 540/2012 a Judecătoriei Dragomireşti în dosar nr. 574/224/2012, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 4038/R/2013 a Curţii de Apel Cluj, în sensul exercitării în mod exclusiv, de către mamă a autorităţii părinteşti.

În fapt, reclamata a arătat că a fost căsătorită cu pârâtul, iar prin sentinţa civila nr.540/2012 a Judecătoriei Dragomireşti s-a dispus desfacerea căsătoriei prin acordul părţilor şi exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi cu privire la cei doi copii minori, cu stabilirea domiciliului minorilor la mamă.

După pronunţarea divorţului, pârâtul nu a mai ţinut legătura cu copiii săi minori şi nici nu a contribuit cu nimic la creşterea si educarea acestora.

Reclamanta a arătat că are loc de muncă în Anglia, se preocupă de copiii săi în permanenţă, însă faţă de lipsa de cooperare cu pârâtul, nu poate să exercite pe deplin atributele autorităţii părinteşti.

După pronunţarea hotărârii de divorţ tatăl minorilor nu s-a interesat de copiii săi, nu s-a implicat nici material, nici afectiv în creşterea şi educarea lor, dovedind o lipsă totală de interes faţă de copiii lui.

Exercitarea autorităţii părinteşti in comun presupune ca toate deciziile cu privire la minor sa fie luate in comun de către părinţi, indiferent care aspect al vieţii este avut in vedere; scoală, religie, sănătate, un tratament, o intervenţie chirurgicala, deplasările internaţionale ale minorului, participarea la diferite programe sau excursii organizate de către grădiniţa sau şcoală, etc.

În atare condiţii, reclamanta este condiţionată ca, de fiecare dată când se solicită acordul ambilor părinţi, să îl localizeze pe tata şi să obţină acordul său. In condiţiile în care acesta nu se mai interesează de minori ar fi nevoită să facă demersuri dificile, costisitoare și de durată, pentru fiecare semnătura necesară din partea lui, iar în cazul în care nu l-ar găsi, ori dacă acesta refuză să se implice, ar fi nevoită să demareze noi acţiuni în instanţa, care sunt nu doar de durată, dar şi costisitoare. Aceasta situaţie este în defavoarea minorilor, care vor fi mereu condiţionaţi de atitudinea şi de disponibilitatea tatălui.

In aprecierea interesului, este relevantă situaţia de fapt actuală a minorilor, respectiv faptul că doresc să meargă cu mama lor în Anglia, fiind ataşaţi puternic afectiv de aceasta, iar interesul superior al minorilor impune ca aceştia sa fie împreună cu părintele de care sunt ataşaţi şi care se preocupă îndeaproape de nevoile lor afective şi materiale.

Pârâtul a solicitat respingerea acţiunii, învederând că nu este de acord cu exercitarea in mod exclusiv a autorităţii părinteşti de către reclamanta. Nu este real ca nu a mai dorit să ţină legătura cu copiii şi nici faptul că nu a contribuit cu nimic la creşterea si educarea acestora. In urma desfacerii căsătoriei, s-a stabilit domiciliul copiilor la fostul domiciliu comun al soţilor, aceştia rămânând în casa în care au crescut alături de mama lor, deoarece au căzut de comun acord cu reclamanta, tocmai pentru a nu stresa şi mai tare copiii, să rămână la reclamanta, aceasta să locuiască şi în continuare acolo împreună cu copii, iar suma care trebuia să i-o achite cu titlu de sultă, a cedat-o în folosul minorilor, potrivit înţelegerii cu reclamanta.

A trimis acasă bani şi pachete, a încercat să ia legătura cu copiii, atât telefonic cât şi în persoana, când mergea acasă, dar nu i s-a permis acest lucru, nici reclamanta si nici fosta soacra nedorind să-i permită să-şi vadă copiii. De fiecare data când îşi suna copiii sau îi căuta personal, între el şi reclamantă sau familia acesteia izbucneau certuri, care aveau loc în faţa copiilor, motiv pentru care nu a mai dorit ca aceste" scene" să aibă loc in fata copiilor.

Cei  doi copii au si un tata, îşi iubeşte copiii şi îşi doreşte să păstreze legătura cu ei. Niciodată nu a refuzat cererile reclamantei de a-şi exprima acordul in vederea scoaterii copiilor din tara, nu a refuzat discuţii legate de creşterea, educarea, îngrijirea copiilor, insa atitudinea reclamantei si a mamei sale era aceea de a nu-i oferi informaţii, de a nu-i cere părerea, de a nu îl implica in viata copiilor .

Nu sunt reale cele prezentate de reclamanta, că nu îl găseşte, având în vedere că are numărul lui de telefon, are rude care locuiesc în Ieud, a căutat copiii.

Pârâtul a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat să fie obligată reclamanta să-i permită păstrarea de legături personale cu minorii IAC şi ICC, să-i permită vizitarea acestora, purtarea de conversaţii telefonice, să permită şi să predea copiilor darurile trimise, vizitarea şi luarea minorilor de la domiciliul lor cu preluare în domiciliul meu, din tara sau străinătate Italia, în fiecare an, timp de două săptămâni, în luna august. Copiii nu pot fi separaţi de părinţii lor, având dreptul de a avea legături persoane cu părintele cu care nu locuiesc.

Dreptul de vizitare al minorului poate include: deplasarea părintelui la domiciliul minorului, unde va petrece un anumit timp împreuna cu acesta, deplasarea copilului la domiciliul părintelui unde va rămâne un timp determinat , petrecerea unui interval mai mare de timp, in general in perioada vacantelor şcolare, de către minor împreuna cu celalalt părinte in afara domiciliului acestuia (in tara sau in străinătate - cu acordul ambilor părinţi);

In urma desfacerii căsătoriei s-a stabilit domiciliul copiilor la mama lor, însă, deşi a încercat să ia legătura cu copiii, atât telefonic cât şi in persoana, nu i s-a permis acest lucru.

Din actele de  la dosar, prima instanţă a reţinut că din căsătoria părţilor au rezultat minorii ICC, născut la data de 17 septembrie 2008 şi IA-C, născută la data de 2 octombrie 2009.

Prin sentinţa civilă nr.540/2012 a Judecătoriei Dragomireşti în dosar nr. 574/224/2012, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 4038/R/2013 a Curţii de Apel Cluj, s-a dispus desfacerea căsătoriei părţilor şi exercitarea autorităţii părinteşti în comun de către ambii părinţi, cu stabilirea locuinţei la domiciliul mamei.

În cauză s-au efectuat anchete psihosociale la ambele domicilii şi din concluziile acestora  rezultă că minorii locuiesc cu bunicii  când reclamanta este plecată în Anglia.

Din declaraţiile martorilor Ţ I şi GG prima instanţă a reţinut că minorii se află în grija bunicilor materni, mama minorilor fiind plecată în Anglia, iar tatăl în Italia, ambii trimiţând bani şi pachete minorilor.

Potrivit dispoziţiilor art. 398 Cod Civil dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanţa poate hotărî ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către un părinte. Prima instanţă a apreciat că în cauză nu s-au dovedit motivele întemeiate care ar justifica exercitarea autorităţii părinteşti doar de către un părinte, motiv pentru care s-a respins acţiunea reclamantei.

Cu privire la solicitarea pârâtului reclamant de a avea legături personale cu minorii, reclamanta pârâtă este de acord în principiu cu cererea, dar fără luarea efectivă a acesteia de la locuinţa sa.

A reţinut prima instanţă că părintele care nu locuieşte împreună cu minorul, respectiv tatăl, are dreptul de a păstra legături personale cu acesta în condiţiile art. 401 din Noul Cod Civil şi, având în vedere vârsta minorilor, a stabilit următorul program de vizitare: primele două săptămâni ale lunii august în fiecare an, la domiciliul pârâtului reclamant din ţară, cu obligaţia acestuia de a înapoia minorii pârâtei.

A considerat prima instanţă că stabilirea programului de vizitare nu trebuie să aducă atingere dreptului copilului de a avea relaţii personale şi contacte directe cu tatăl său, schimbarea bruscă şi radicală a mediului în care a crescut şi a anturajului putând  altfel să pericliteze dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală ori socială a minorei, motiv pentru care programul a fost stabilit la domiciliul din ţară, în caz contrar hotărârea neavând nicio finalitate în lipsa altor dispoziţii pe care le implică deplasarea minorilor în străinătate.

Prima instanţă a avut în vedere  nevoia minorilor de a-şi cunoaşte celalalt părinte încă de la aceasta vârstă, deoarece orice copil are nevoie de grija şi afecţiunea directă a ambilor părinţi, pentru a nu suferi traume emoţionale ce le-ar afecta personalitatea în curs de formare şi, implicit, viitorul lor ca persoane, aceasta fiind raţiunea pentru care în Convenţia cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr.18/1990, s-a consacrat dreptul copilului de a nu fi separat de părinţii săi şi de a avea cu ambii relaţii personale şi contacte directe, în mod regulat, chiar dacă aceştia îşi au reşedinţa în locaţii diferite.

Este evident că neliniştea şi conflictul dintre părinţi sunt pe deplin resimţite de copii, fiind foarte important ca minorii să păstreze o relaţie de calitate şi strânsă cu ambii părinţi, aceştia trebuind să le acorde un timp special, să nu lipsească din viaţa lor, trebuind să simtă că părinţii îi iubesc şi că relaţia pe care o au cu ei nu se va schimba.

Acest drept de vizitare trebuie să fie unul efectiv şi nu formal, astfel, pentru a stabili un program adecvat şi totodată eficient pentru întreţinerea de către pârât a legăturilor personale cu minorii, având în vedere ca programul încuviinţat să nu le afecteze dezvoltarea armonioasă atât din punct de vedere psihic, cât şi fizic.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 NCPC, a fost obligată reclamanta pârâtă la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul reclamant în cuantum de 1020 lei, reprezentând onorariu avocaţial şi taxă timbru.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta Ţ I C, care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul de a se admite cererea aşa cum a fost formulată.

În motivarea apelului, apelanta a învederat că acţiunea sa a fost respinsă raportat la faptul că în cauză nu s-au reţinut motive temeinice care să conducă la schimbarea modalităţii de exercitare a autorităţii părinteşti.

Pe cale reconvenţională pârâtul a solicitat stabilirea unui program de vizitare al minorilor la domiciliul din ţară, program care i-a fost încuviinţat de instanţa de fond.

Apelanta consideră că hotărârea primei instanţe nu este temeinică, raportat la probele administrate în cauză; astfel, a arătat că pârâtul nu plăteşte obligaţia legală de întreţinere datorată minorilor de la data desfacerii căsătoriei, că ea se ocupă exclusiv de creşterea şi educarea lor, că pârâtul este mai mereu plecat din ţară şi nici nu are un domiciliu stabil, iar legătura cu acesta este sporadică şi conflictuală, lucruri evidenţiate atât prin declaraţia de martor, cât şi prin audierile minorilor.

Cu toate acestea prima instanţă nu a reţinut niciuna din probele administrate de către apelantă, invocând doar la modul general prevederile legale privind exercitarea în comun a autorităţii părinteşti.

In concordanţă cu jurisprudenţa C.E.D.O., dar şi cu prevederile art. 2 din Legea nr. 272/2004, principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii, inclusiv în cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.

Acest principiu este impus inclusiv în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului şi trebuie să prevaleze în toate cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti. Ambii părinţi sunt responsabili pentru creşterea şi educarea copiilor lor.

In măsura în care există neînţelegeri între părinţi, care afectează în mod direct şi minorul, iar instanţa judecătorească este chemată să se pronunţe cu privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, este necesar să fie considerat în primul rând interesul superior la copilului, astfel încât măsura dispusă să asigure bunăstarea materială şi spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin asigurarea creşterii, educării şi întreţinerii sale, prin menţinerea copilului într-un mediu cât mai apropiat de cel în care a fost crescut.

Interesul superior al copiilor urmează a fi stabilit prin examinarea tuturor criteriilor consacrate în acest scop de doctrină şi jurisprudenţă. Aceste criterii sunt: vârsta copilului, posibilităţile părintelui de a-i asigura o bună dezvoltare fizică, intelectuală şi morală, ataşamentul faţă de minor şi al minorului faţă de părinte, precum şi grija manifestată de părinţi în timpul convieţuirii şi după despărţirea lor.

Criteriile de apreciere a interesului superior al minorului formează un ansamblu guvernat de principiul egalităţii, ceea ce înseamnă că nu se poate reţine caracterul primordial sau determinant al unuia sau altuia dintre criteriile respective.

Altfel spus, în aprecierea interesului superior al minorului nu se poate absolutiza vreunul dintre criteriile enunţate, instanţa urmând a le evalua în ansamblul lor, prin analizarea fiecărui criteriu în contextul celorlalte.

Instanţa de fond nu a reţinut că minorii au asistat de-a lungul timpului la acte de violenţă exercitate de tatăl lor asupra mamei, care au lăsat un impact psihic major asupra acestora, audierea acestora a fost una formală, iar minorii, deşi au arătat că nu doresc să-şi vadă tatăl deoarece le este frică de el, instanţa nu a menţionat aceste aspecte în motivarea hotărârii.

Intimatul IG a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea sentinţei civile nr. 168/2017 pronunţată de către Judecătoria Dragomireşti ca temeinică şi legală.

Intimatul a arătat că apelanta reclamantă a solicitat exercitarea exclusivă a autorităţii părinteşti cu privire la minorii ICC născut la 17.09.2008 şi IAC născuta la 02.10.2009, motivând ca aceasta este cea care se ocupă de creşterea minorilor, intimatul pârât nefiind interesat de copii. Prin cererea de apel, apelanta reiterează aceleaşi chestiuni legate de neimplicarea sa, violenţele exercitate asupra apelantei, petrecute în faţa copiilor, faptul că locuieşte în Italia, nu are domiciliul stabil, nu şi-a văzut copiii din anul 2013, nu participă în niciun fel la creşterea copiilor.

Aşa cum rezultă din probele administrate în faţa Judecătoriei Dragomireşti, după divorţ, intimatul şi-a reluat munca în Italia, iar apelanta reclamantă este plecată în Anglia.

Copiii au rămas acasă la Ieud cu părinţii apelantei, fiind crescuţi de aceştia, deşi în cursul acţiunii de divorţ intimatul a solicitat ca minorii să fie încredinţaţi lui, copiii ai rămas la ultimul domiciliu comun al părţilor, intimatul apreciind în final că este în interesul copiilor să rămână şi crească în casa în care locuiseră până atunci.

După divorţ apelanta şi părinţii acesteia nu au permis intimatului să mai vadă copiii, să ia legătura cu ei, i s-a interzis orice contact fizic sau verbal cu copiii, până şi cadourile trimise au fost aruncate în stradă.

Este prin urmare adevărat că intimatul nu şi-a mai văzut copiii de 4 ani, însă acest fapt se datorează refuzului şi interdicţiilor impuse de apelantă sau familia acesteia, în special mama apelantei în a cărei îngrijire se află copiii.

Intimatul a trimis bani copiilor prin intermediul persoanelor care veneau din Italia în Ieud, trimiţând o sumă mai mare o dată la câteva luni. Este adevărat că uneori şi mai ales cu precădere în ultimii 2 ani sumele trimise nu au fost acceptate de către familia apelantei.

Intimatul mai arată că în urma divorţului, s-a efectuat partajul, intimatul şi apelanta au convenit ca banii pe care aceasta trebuia să-i achite lui cu titlu de sultă să rămână pentru întreţinerea minorilor, deoarece intimatul nu avea certitudinea veniturilor pe care urma să le realizeze în Italia.

Intimatul a dorit să ţină legătura cu minorii, a încercat să vorbească cu aceştia la telefon, însă nu i s-a permis să intre în curte, de fiecare dată mama apelantei reacţionând agresiv verbal şi făcând scandal.

Nu este real că intimatul nu poate fi contactat, în condiţiile în care în mod evident mama apelantei are numărul de telefon al intimatului, aceasta afirmând că a fost sunată de intimat înainte de Crăciun însă l-a închis pentru că intimatul a sunat-o noaptea şi vorbea prostii. Realitatea este că apelantul a sunat-o pentru a vorbi cu copiii, însă mama apelantei, aşa cum face de obicei, a închis telefonul, celelalte chestiuni legate de ora sau conţinutul convorbirii sunt pure invenţii, pentru a justifica de ce a închis telefonul.

Din nicio probă administrată în faţa Judecătoriei Dragomireşti nu a rezultat că intimatul exercită sau a exercitat violenţe împotriva intiM sau a minorilor, iar din audierea minorilor efectuată în faţa Judecătoriei Dragomireşti, nu rezultă că aceştia nu doresc să-şi vadă tatăl pentru că le este frică de el, aceştia declarând că nu şi-au văzut tatăl şi doresc să rămână cu mama.

Intimatul nu contestă afecţiunea existentă între apelantă şi minori, în condiţiile în care în ultimii 4 ani, bunicii materni şi mama sunt singurele persoane care s-au aflat în preajma minorilor. Contestă însă modul în care apelanta şi părinţii acesteia înţeleg să se îngrijească de dezvoltarea psihică şi afectivă a copiilor, rupând orice legătură afectivă între tată şi copii.

Este adevărat că exercitarea exclusivă a autorităţii părinteşti este prevăzută de lege, dar ca o excepţie, avându-se în vedere interesul superior al copilului, ori în cazul de faţă, intimatul apreciază că nu ar fi deloc în interesul superior al minorilor să mai alba nici o relaţie cu tatăl lor, să nu-l vadă, să nu-l cunoască. Legea stabileşte ca şi celalalt părinte la care nu se află copii, are dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului.

Aşa cum practica şi doctrina au statuat, atunci când autoritatea părintească este comuna ambii părinţi se numesc părinţi custodieni, iar unul dintre ei este şi părinte rezident, adică părintele la care locuieşte copilul. Cei doi părinţi custodieni se consultă reciproc în ceea ce priveşte cele mai importante decizii cu privire la educarea şi creşterea copilului: la ce şcoală să înveţe, la ce medic să fie înregistrat, ce sporturi să practice, ce cursuri opţionale să urmeze, etc., iar părintele care doreşte să iasă din ţară cu copilul trebuie să aibă acordul celuilalt părinte.

Solicitarea unui părinte adresată instanţei în sensul acordării exercitării exclusive a autorităţii părinteşti poate fi admisă cu condiţia ca motivele sale pentru o asemenea solicitare să fie întemeiate, iar probele să-l convingă pe judecător că nu este în interesul copilului ca şi celălalt părinte să exercite autoritate părintească, sau mai direct spus acţiunile şi deciziile acelui părinte îl pun pe copil în primejdie, îl rănesc, etc. Legea de protecţie a copilului 272/2004 modificată prin Legea 257/2013 enumeră câteva situaţii generale care îl îndreptăţesc pe judecător să acorde o autoritate părintească exclusivă: „Se consideră motive întemeiate pentru ca instanţa să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti.”

Nu sunt motive întemeiate faptul că celalalt părinte trăieşte în străinătate, are altă familie, are altă orientare sexuală sau religioasă.

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate de apelantă, a dispoziţiilor legale incidente şi a probatoriului administrat, tribunalul a reţinut faptul că prima instanţă a respins cererea principală, apreciind că în speţă nu au fost dovedite motive temeinice pentru ca exercitarea autorităţii părinteşti minorilor ICC, născut la data de 17 septembrie 2008, şi IA-C, născută la data de 2 octombrie 2009, rezultaţi din căsătoria părţilor, să fie exercitată exclusiv de mama apelantă.

Tribunalul a reţinut că art. 398 al. 1 Cod civil nu stabileşte concret criteriile ce trebuie avute în vedere pentru scindarea autorităţii părinteşti, însă în art. 36 al.7 din Legea 272/2004 republicată sunt exemplificate motive temeinice care ar putea justifica exercitarea autorităţii de un singur părinte: „alcoolismul, boala psihică, dependenţa de droguri a celuilalt părinte, violenţa faţă de copil sau faţă de celălalt părinte, condamnările pentru infracţiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracţiuni cu privire la viaţa sexuală, infracţiuni de violenţă, precum şi orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorităţii părinteşti”.

În speţă nu au fost dovedite situaţii dintre cele mai sus enumerate, însă apelanta a invocat, ca motive temeinice în sensul art. 398 al. 1 Cod civil, dezinteresul tatălui faţă de copii după pronunţarea divorţului şi imposibilitatea sa de cooperare cu acesta, în condiţiile în care intimatul locuieşte în Italia. A învederat că, dat fiind exerciţiul autorităţii părinteşti în comun, este nevoită ca de fiecare dată când se solicită acordul ambilor părinţi, să îl localizeze pe tata şi să obţină acordul său, iar în cazul în care nu-l găseşte, ori dacă acesta refuză să se implice, este nevoită să demareze noi acţiuni în instanţa.

În faţa instanţei de apel, reprezentanţii părţilor au învederat că apelanta şi copiii se află în Anglia, iar intimatul în Italia, plecarea copiilor din ţară nefiind consimţită de tată.

Tribunalul a arătat că dezinteresul intimatului faţă de copii nu a fost probat, iar stabilirea părinţilor în ţări diferite nu constituie, prin ea însăşi, un motiv temeinic care să justifice derogarea de la regula exercitării autorităţii părinteşti de către ambii părinţi.

Însă, probele administrate au relevat faptul că între părţi comunicarea este defectuoasă şi, cu toate că legea nu condiţionează exerciţiul în comun al autorităţii părinteşti de existenţa unor relaţii armonioase, lipsite de încrâncenare între părinţi, refuzul acestora de a coopera se răsfrânge în mod negativ asupra modului în care părinţii înţeleg să-şi exercite drepturile faţă de copii, ducând în final la transferarea puterii decizionale instanţei de judecată chemată să soluţioneze divergenţele parentale.

Drept dovadă, apelanta a formulat o cerere de ordonanţă preşedinţială pentru eliBea paşapoartelor pentru copii, deşi, locuind în străinătate, şi intimatul putea fi interesat în eliBea documentelor de călătorie pentru cei doi minori.

Dificultăţile de a colabora cu intimatul au fost deduse de tribunal inclusiv din susţinerile apărătorului ales al acestuia care a învederat instanţei în şedinţa publică din data de 22.03.2018 că, pentru ultimele două termene de judecată în apel, a fost în imposibilitate de a lua legătura cu intimatul care nu răspunde la telefon. Or, dacă într-o chestiune judiciară de aparent interes pentru intimat (şi-a angajat avocat, a formulat cerere reconvenţională), acesta nu poate fi contactat, se poate prezuma că acelaşi rezultat l-ar avea şi demersurile apelantei  în încercarea de a-l consulta într-o problemă vizându-i pe minori.

Ca atare, instanţa a apreciat că in absenţa unei conduite cooperante a părinţilor, cum este situaţia şi în speţă, neînţelegerile şi lipsa de comunicare pot paraliza exerciţiul normal al autorităţii părinteşti chiar şi în privinţa unor acte care, în cadrul unor relaţii fireşti între părinţi, ar părea de minim importanţă, iar în asemenea circumstanţe care lipsesc de eficacitate principiul coparentalităţii, ceea ce, în final, impietează asupra interesului superior al copilului, se impune ca exercitarea autorităţii părinteşti să fie exercitată doar de mama apelantă.

În ce priveşte soluţia dată cererii reconvenţionale, tribunalul o apreciază ca fiind corectă, dreptul părintelui separat de  copil de a avea legături personale cu acesta fiind consacrat de art. 401 Cod civil.

Raţiunea instituirii legăturilor personale cu minorii are ca scop consolidarea raporturilor afective dintre părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul şi acesta din urmă, însă principiul interesului superior al copilului este cel care dictează necesitatea impunerii anumitor restrângeri, instanţa neputând suprima exercitarea acestui drept, aşa cum solicită apelanta.

De altminteri, deşi a solicitat schimbarea soluţiei de stabilire în favoarea intimatului tată a unei modalităţi de exercitare a relaţiilor personale cu minorii în sensul respingerii cererii reconvenţionale, apelanta nu a formulat critici concrete împotriva programului fixat de prima instanţă, care oricum este extrem de restrictiv, deşi corespunde solicitărilor intimatului.

Faţă de considerentele mai sus expuse, în baza art. 480 al. 2 Cod procedură civilă, tribunalul va  admite în parte apelul formulat de apelanta ŢIC împotriva sentinţei civile nr.168 din 17.05.2017 pronunţate de Judecătoria Dragomireşti, pe care o va schimba în parte în sensul că va dispune exercitarea autorităţii părinteşti în privinţa minorilor ICC, născut la data de 17 septembrie 2008 şi IAC, născută la data de 2 octombrie 2009, exclusiv de către mamă, apelanta ŢIC, urmând a reduce cheltuielile de judecată stabilite de prima instanţă în sarcina reclamantei la suma de 500 lei ce corespunde astfel pretenţiilor şi apărărilor de fond admise pârâtului.