Hotărâre 4944 din 23.11.2017

Pe rol se află judecarea cauzei civile privind cererea formulată de reclamanţii S.B., S.I.I. şi S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., având ca obiect acţiune în constatare.

În lipsa părţilor.

Mersul dezbaterilor a fost consemnat în încheierea de şedinţă din data 16.11.2017, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea hotărârii pentru termenul de astăzi, 23.11.2017, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

INSTANŢA

Deliberând asupra cauzei civile, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 17.01.2017, sub nr. 584/320/2017, reclamanţii S.B., S.I.I. şi S.A., au solicitat în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. instanţei să constate:

I. că în Contractul de credit nr. HL26804 din data de 08.08.2008 încheiat între reclamanţi şi pârâtă sunt stipulate clauze abuzive şi anume:

1. Clauza prevăzută la art.2 pct.2.3 din contractul de credit reprezentând comision de acordare a creditului de 1,50% din valoarea totala a creditului precum si art. III pct. 2 din contractul de credit (condiţii generale de creditare), care da dreptul paratei de a decide/modifica unilateral rata dobânzii, comisioanele si taxele bancare;

II. să se dispună anularea acestor clauze, şi drept consecinţă: repunerea părţilor în situaţia anterioară şi obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate nelegal de la subsemnaţii reclamanţi reprezentând “comision de acordare” in cuantum de 1200 CHF precum şi diferenţa de dobândă, dintre dobânda care trebuia percepută, astfel cum a fost stabilită la momentul încheierii contractului de credit şi dobânda efectiv percepută, deoarece această modalitatea de stabilire a variaţiei dobânzii este lăsată la discreţia băncii, iar aceasta nu a fost respectată;

III. obligarea pârâtei la plata dobânzii legale asupra fiecărei sume plătite pârâtei cu titlu de comision de acordare, precum şi diferenţa dintre dobânda iniţială şi dobânda majorată de la data plăţii a fiecărei sume de bani în parte şi până la data restituirii efective de către pârâtă a acestor sume;

IV. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare reclamanţii au arătat că, au contractat de la pârâta B. S.A., un credit în cuantum de 80.000 CHF pe o perioadă de 360 luni, încheindu-se Contractul de credit nr. HL26804 din data de 08.08.2008.

La momentul contractării creditului, în cadrul contractului încheiat în 2008 era menţionată în mod expres rata dobânzii şi ce cuprinde aceasta, fiind alcătuită din marja fixă (câştigul băncii) + indicele de referinţă LIBOR la 6 luni. Prin simpla scădere a indicelui LIBOR din dobânda de achiziţie, rezultă marja fixă iniţială, marjă ce nu putea fi schimbată pe toată perioada de derulare a creditului.

Pârâta, deşi la momentul contractării creditului a fost stipulat în mod expres care e valoarea marjei fixe, precum şi faptul că rata dobânzii este variabilă în funcţie de Libor, a înţeles să perceapă o dobânda raportată la acel moment. Deşi de la data încheierii contractului de credit din 2008, indicele Libor a scăzut considerabil, în anul 2009 era la un minim de 0,20%, Banca nu a înţeles să modifice dobânda în sensul arătat.

Ceea ce pârâta a omis este faptul ca marjă fixă exista chiar de la momentul contractării şi nu putea fi modificată în mod unilateral de către pârâtă.

În consecinţă, se impune ca odată stabilit caracterul abuziv al clauzei privind posibilitatea pârâtei de a decide şi modifica în mod unilateral dobânda, să se restituie către reclamanţii toate sumele achitate cu titlu de diferenţă de dobândă raportat la formula de calcul stabilită iniţial: marja fixă iniţială de 4,9 + indicele Libor la 6 luni.

În prezentarea făcută de către reprezentanţii băncii, semnarea contractului din 2008 ar fi urmat să îi aducă o serie de beneficii, beneficii care însă, nu doar că lipsesc în totalitate ci noile prevederi contractuale au îngreunat cu mult situaţia subsemnaţilor cuprinzând o serie de clauze abuzive.

În sprijinul afirmaţiilor sal stă şi indicele LIBOR CHF, avut în vedere la stabilirea dobânzii, care, în mod deloc surprinzător pentru noi în acest moment, s-a aflat în continuă scădere de la data contractării creditului iar în prezent se află în stagnare, indice disponibil pe site-ul : www.conso.ro.

Tot de referinţă în opinia lor stau şi dispoziţiile art. II alin. 9 din O.G Nr. 174/2008: "După articolul 9 se introduc unsprezece noi articole, articolele 9.1-9.11, cu următorul cuprins: Art. 9.1. - (1) În cazul serviciilor financiare, consumatorul are dreptul de a fi informat în mod corect, încă din faza precontractuală, asupra tuturor condiţiilor contractuale, dobânzile, precum şi toate comisioanele, taxele, tarifele, spezele bancare sau orice alte costuri aferente acordării şi derulării contractului, respectiv aferente unor servicii în privinţa cărora consumatorul nu dispune de libertate de alegere vor fi menţionate în contract, fără a se face trimiteri la condiţii generale de afaceri ale furnizorului de servicii financiare, lista de tarife şi comisioane sau orice alt înscris”.

Consideră abuzive clauzele stipulate la articolele din Contractul de credit mai-sus menţionat, având în vedere următoarele:

1 Cu privire la clauză care prevede comisionul de acordare credit în cuantum de 1,50% din valoarea totală a creditului:

Învederează ca acest aşa numit “comision de acordare” nu este definit de către banca acest, ci este doar perceput.

Respectiva clauză contractuală, în mod nelegal şi neîntemeiat, a fost prevăzută în contract fără a da posibilitatea subsemnaţilor de a o negocia, sau de a solicita înlăturarea ei.

Clauză a fost impusă şi inclusă în cadrul contractului în virtutea poziţiei dominante pe care o instituţie bancară o are faţă de cocontractanţii ei precum şi prin prisma caracterului de adeziune a contractului de creditare.

Mai arată că, nu au fost informaţi în niciun fel asupra temeiului care justifică în viziunea băncii includerea acestui comision de acordare în cadrul ambelor contracte, neavând cunoştinţe de specialitate în materie financiar-bancară. Aceeaşi situaţie a fost reţinută de în practică raportat la obligaţia de informare şi echivocul rolului comisionului instituit.

În realitate, cauza juridică (scopul urmărit) a instituirii respectivei prevederi contractuale a fost acela de a încasa importante sume băneşti din partea împrumutaţilor şi a căror încasare să fie disimulată sub forma unui comision motivat, dar care, de fapt, nu-şi găseşte vreo aplicabilitate legală, nefiind deloc normal ca pentru operaţiunea simplă de a se analiza documentele în baza cărora a solicitat un credit să fie „taxată” cu o asemenea sumă. Consideră că instituirea şi perceperea acestor comisioane este una nelegală şi maschează în mod evident un comision de risc, interzis prin lege.

Or, suma de 1200 CHF achitată de reclamanţi, în mod total nejustificat, fără a cunoaşte care este contraprestaţia paratei pentru a primi această sumă, nu este deloc de neglijat.

Preţul serviciului cumpărat de ei este dobânda lunară, tot ce este perceput ca şi costuri în plus faţă de bancă, fiind doar acumulări mascate sub titlul de comision.

Consideră că respectivul comision de acordare este evident nelegal şi nefondat, nu are un temei în fapt şi drept deoarece prin garanţiile pe care le-a constituit în favoarea instituţiei de creditare (ipotecă, fidejusori, alte comisioane, clauze contractuale stipulate în favoarea băncii ce conduc, în cadrul economiei contractului la favorizarea netă a creditoarei, fiind asigurată chiar cazul de forţă majoră/cazul fortuit, scadenţa anticipată etc.) am asigurat banca, în mod cât se poate de clar şi serios, că împrumutul respectiv va fi restituit. Prin urmare, este de neînţeles de ce un comerciant percepe un comision de acordare, având în vedere că pentru ceea ce acordă clientului, îşi primeşte preţul, care este de fapt dobânda lunară. Or, pentru banca nu este de ajuns faptul că pentru produs bancar vândut lor se achită preţul lui, care înseamnă dobânda, iar în cazul în care nu achită preţul, sunt pasibili de a fi executaţi silit, pârâta alegând total discreţionar a le percepe şi o sumă de acordare, ca şi cum “bunăvoinţă” unui comerciant de a-şi vinde produsele, nu de a da cu titlu gratuit, trebuie remunerata de cumpărător. Lipseşte astfel, cu prisosinţa, poziţia de egalitate pe care trebuie să se afle părţile contractante.

Solicită să se constate caracterul abuziv al dispoziţiei contractuale referitoare la comisionul de acordare, raportat la normele juridice generale prevăzute de legislaţia de drept comun reprezentată de Vechiul Cod Civil sub care convenţiile de creditau fost încheiate, respectiv:

- în ce priveşte cauza juridică ca şi condiţie esenţială de validitate a actelor juridice, solicită să se observe că prin prevederile contractuale privind instituirea comisionului de acordare au fost încălcate dispoziţiile art.966, art. 968 raportat la art. 948 ale C.civ. de la 1864, întrucât consideră că obligaţia de achitarea a comisionului este lipsită de cauză juridică, întrucât acordarea creditului are ca şi contraprestaţie din partea clientului achitarea preţului , care e dobânda.

În subsidiar, prevederea contractuală are la temei o cauză juridică, solicită să se constate că această cauză este falsă şi nelicită.

Falsitatea cauzei rezidă din această disimulare a argumentaţiei cu privire la scopul perceperii/încasării acestor sume băneşti, în realitate, este urmărit scopul pecuniar, în sensul măririi patrimoniului creditoarei.

Ilicitatea cauzei rezidă din faptul că aceasta contravine prevederilor legale privind buna-credinţă, principiul egalităţii părţilor contractante, principiul proporţionalităţii între prestaţiile celor două părţi, caracterul interdependent al prestaţiilor reciproce ale părţilor, existenta cauzei juridice a prestaţiei fiecărei părţi în prestaţia corelativă a celuilalt contractant.

Sub aspectul principiilor de drept civil încălcate de către această prevedere legală, sunt de reţinut următoarele:

Această prevedere contractuală a fost impusă de către creditoare profitând de poziţia de superioritate de care dispune, astfel contravenind principiului egalităţii părţilor în contracte.

Astfel, comisionul de acordare a fost instituit de bancă în mod unilateral, nu a putut fi negociat, fiind impus în mod forţat prin autoritatea pe care instituţia creditoare o poate exercita asupra clienţilor săi. Principiul invocat, care de altfel este unul primordial, reprezintă, de câteva sute de ani, ideea unanim acceptată că în materie civilă şi comercială, în dreptul civil privat în general, un contract este negociat şi încheiat de două părţi care se află pe aceeaşi poziţie de egalitate.

Astfel, părţile trebuie să poată, şi legea le conferă acest cadru, să-şi asume obligaţiile în mod liber. Astfel, una dintre părţi nu poate să-şi impună în mod unilateral condiţiile contractuale profitând de situaţia de nevoie în care se află cealaltă parte (acordarea unui credit).

Este de notorietate faptul că, în prezent instituţiile bancare au o mare putere de a-şi impune propriile reguli şi condiţii în faţa clienţilor săi constrângându-i într-un mod indirect (prin neacordarea creditelor sau a altor produse pe care le comercializează) să accepte condiţiile impuse de acestea. Astfel că împrumutaţii, nu de puţine ori, constrânşi de situaţiile obiective de necesitate a unor importante resurse financiare, sunt nevoiţi a încheia contracte de creditare în condiţii neavantajoase.

Astfel, instituţiile de creditare se dovedesc a fi deosebit de rigide în discuţiile de „negociere”, respectiva operaţiune ajungând a fi golită de orice conţinut şi a se rezuma la doar la o achiesare la contract din partea clientului. în acest sens contractul de credit fiind unul de adeziune.

În concluzie, prevederea contractuală referitoare la obligarea subsemnaţilor la plata comisionului de acordare este una nelegală datorită încălcării principiului egalităţii părţilor la încheierea actelor juridice de drept privat.

Este evident faptul că încălcarea principiului s-a efectuat prin mijlocirea unei clauze abuzive, fiind totodată încălcate prevederile Legii nr. 193/2000.

Reiese totodată cu prisosinţa faptul că între prestaţiile părţilor care alcătuiesc conţinutul raportului juridic născut există o disproporţie vădită. Practic, în cvasitotalitatea convenţiilor de credit sunt instituite numeroase obligaţii, pe când îndatoririle băncii sunt infinit mai puţine.

În mod corelativ, în ce priveşte situaţia drepturilor părţilor, aceasta este invers proporţională. în timp ce împrumutaţii beneficiază extrem de puţine drepturi (care se rezumă la tragerea împrumutului şi unele aspecte legate de informarea lor), băncii îi sunt atribuite numeroase drepturi (penalităţi, dobânzi, clauze de majorare a dobânzilor, scadenţa anticipată etc.).

Consideră de asemenea că sunt încălcate prevederile legale instituite prin art. 970 C.civ. şi anume principiul îndeplinirii obligaţiilor şi exercitării drepturilor cu bună-credinţă, precum şi efectele obligaţiilor conform art. 970 din C.civ. de la 1864:

alin. (1) Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă.

alin. (2) Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul său legea dă obligaţiei, după natura sa.

Cu privire la clauza prevăzută în Contractul de Credit privitoare la majorarea unilateral a dobânzii, ca urmare a nerespectării modului de calcul al dobânzii stabilită la momentul încheierii contractului:

După cum a subliniat şi anterior această majorare a fost aplicată fără vreo prealabilă informare a subsemnaţilor şi cu inducerea în eroarea cu privire la aplicarea unor reglementări mai favorabile cu încălcarea în fapt în mod flagrant a acestora.

REFERITOR LA RATA DOBÂNZII CURENTE:

RAPORTAT LA CONTRACTUL DE CREDIT încheiat:

Art. 2 pct.2.1 alin.2 - condiţii speciale din contract prevede “Rata dobânzii este variabilă în funcţie de Libor CHF la 6 luni la care se adaugă marja fixa în valoare de 4,9. Rata dobânzii se diminuează cu 0,25 p.p. după împlinirea termenului de 6 luni”.

Art. III pct.2 - condiţii generale din contract prevede: " Banca poate decide ca rata dobânzii să fie supusă unei revizuiri trimestriale în datele de 1 ianuarie şi 1 iulie ale fiecărui an, în funcţie de Libor CHF la şase luni. Banca va informa despre o asemenea modificare a dobânzii şi/sau comisioanelor percepute până cel târziu la data aplicării lor, ulitizând la alegerea unilateral a băncii orice mijloc de comunicare....”.

Din cele expuse mai-sus, rezultă faptul că dobânda este variabilă în conformitate cu politica băncii. în contract deşi este menţionata componenta efectivă a dobânzii: marja băncii + valoarea indicelui de referinţa - LIBOR, în cazul de fată, aceasta nu a fost respectata pe perioada de derulare a contractului.

Banca şi-a majorat aceasta dobânda, în pofida faptului că indicele de referinţa LIBOR a avut o evoluţie descrescătoare începând cu anul 2007 ajungând la o scădere dramatică în martie 2009 (0,43561%), în 31.01.2013, fiind de aproximativ 0,022%, în prezent fiind de 0,061%, ceea ce ar fi impus şi diminuarea corespunzătoare a ratei dobânzii, conform prevederilor contractuale şi legale.

La momentul contractării creditului, a fost informaţi şi a acceptat politica băncii de modificare (în sens crescător şi descrescător) unilaterală a dobânzii în funcţie de variaţia indicelui de referinţa LIBOR, convenind să suportăm doar riscul creşterii valorii dobânzii de referinţa LIBOR.

Consideră abuziva clauză de la art. III alin.2 din contract nu doar în sensul art.4 din Legea nr. 193/2000, ci consideră abuziva ŞI maniera pârâtei de interpretare şi aplicare a acestei clauze prin subînţelegerea unor aşa-zise prevederi contractuale nescrise şi nemenţionate în discuţiile care au precedat contractarea creditului, care îi conferă un drept ocult de a majoră unilateral şi discreţionar dobânda, prin refuzul de a respecta prevederile legale în sensul diminuării ratei dobânzii odată cu scăderea valorii indicelui LIBOR.

Omisiunea informării lor asupra unor aspecte esenţiale şi determinante pentru încheierea contractului constituie practica comercială înşelătoare în sensul art.7 din Legea nr.363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, sancţionata cu instituirea procedurilor legale corespunzătoare pentru încetarea practicilor comerciale incorecte.

În luna decembrie 2008 a fost actualizată OG nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor. Cu această ocazie, în art.9 ind.3, lit.g) din acest act normativ au fost stabilite regulile aplicabile contractelor de credit cu dobânda variabilă astfel:

- variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţa verificabili, menţionaţi în contract, sau la modificările legislative care impun acest lucru.

Drept urmare, băncile vor putea utiliza dobânzi variabile, dar modificările acestora trebuie să fie realizate în funcţie de indicii de referinţa ai pieţei, independent de voinţa băncii.

Politica băncii de modificare a dobânzii în funcţie de valoarea LIBOR are semnificaţia legală de majorare/diminuare a ratei dobânzii, în funcţie de creşterea/scăderea valorii indicelui de referinţă.

Reglementarea legală din OG nr.21/1992 art.9 indice 3 lit.g) pct.3 prevede: "formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicităţii şi/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât şi în cel al reducerii acesteia".

Astfel, prin contractul de credit, părţile au convenit, modificarea dobânzii de către banca, însă au stabilit, tocmai în considerarea faptului că modificarea se produce unilateral de către banca, ca această modificare să se facă în raport de indicii de referinţa ai pieţei monetare (LIBOR, Euribor, Robor).

OUG nr. 174/19.11.2008 a modificat şi completat mai multe acte normative printre care şi OG nr.21/1992 privind protecţia consumatorilor. S-a introdus art.93 care la litera f) prevede că "în cazul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi să menționează în contract tipul de dobânda, variaţia şi/sau fixa, iar la litera g) Stabileşte că în contractul de credit cu dobânda variabilă se va aplica următoarea regulă:

- dobânda poate varia în funcţie de dobânda de referinţa a furnizorului de servicii financiare, cu condiţia ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv şi să nu fie majorata peste un anumit nivel, stabilit prin contract;

- formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicată în mod expres în contract, cu precizarea periodicităţii şi/sau a condiţiilor în care survine modificarea ratei dobânzii, atât în sensul majorării, cât şi cel al reducerii acesteia;

Totodată, litera h) din art.93 prevede că sunt interzise clauzele contractuale care dau dreptul furnizorului de servicii financiare să modifice unilateral clauzele contractului, fără încheierea unui act adiţional.

La stabilirea dobânzii datorate de împrumutaţi se au în vedere costurile băncii şi profitul obţinut de aceasta, precum şi, în cazul dobânzii variabile, indicii de referinţa în raport de care intervine variaţia dobânzii.

Ceea ce s-a prevăzut în contract a fost modificarea dobânzii în raport de evoluţia indicelui de referinţa (LIBOR) pe piaţa monetară, deci o mărire sau o scădere a dobânzii egală cu mărirea sau scăderea pe care indicele de referinţa existent la data încheierii contractului.

Dobânda include cheltuielile şi profitul Băncii, convenţional numite "marja băncii", deoarece dobânda reprezintă preţul contractual stabilit, pe care clientul îl achita băncii în schimbul împrumutului. Orice preţ contractual include profitul vânzătorului (banca), precum şi cheltuielile pe care acesta le efectuează pentru achiziţionarea produsului (banii) pe care îl pune la dispoziţia cumpărătorului.

Aşadar, marja băncii concretizează voinţa băncii (în special, profitul acesteia). Indicele LIBOR este o dobânda de referinţa a cărei valoare se stabileşte de către Asociaţia Bancherilor Britanici, independent de voinţa băncii sau a clientului, fiind utilizat de către instituţiile bancare de pretutindeni pentru a determina variaţia ratei dobânzii pentru creditele acordate în franci elveţieni.

În concluzie, dobânda variabilă = marja băncii (compusă din costurile şi profitul băncii) + indicele de referinţa LIBOR (actualizat periodic).

Reclamanţii arată că au fost informaţi şi au acceptat prin semnătură politică băncii de modificare unilaterală a dobânzii în funcţie de variaţia indicelui de referinţa Libor, şi în nici un caz în funcţie de variaţia marjei Băncii sau de alte modalităţi de calcul.

Principalele prevederi legale aplicabile protecţiei consumatorilor sunt O.G. nr. 21/1992 (modificată prin O.U.G. 174/2008).

Aşadar, conform prevederilor contractuale şi ale articolului 93 lit.g din O.G. nr.21/1992 modificată prin OUG 174/2008 privind protecţia consumatorilor, pârâta are obligaţia de a modifica dobânda periodic, atât în sens crescător cât şi descrescător, exclusiv în funcţie de variaţiile indicelui de referinţa, independent de voinţa băncii.

Deci singurul element variabil din componenţa dobânzii, conform contractului şi legii, este indicele Libor.

Cu privire la obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor încasate nelegal de la ei (drept consecinţă a repunerii părţilor în situaţia anterioară):

Consideră că sumele încasate cu titlul de mai-sus au fost încasate nelegal, în urma unor clauze nule. Este o cerere accesorie petitului de anulare a acestor clauze, în consecinţă consideră că se impune restituirea acestora de la data încasării lor.

Drept consecinţă a nulităţii, clauza cu privire la comisionul de acordare este lipsită de efect juridic retroactiv de la data încheierii acesteia, tot ceea ce s-a încasat în temeiul acesteia are titlu de plată nedatorată.

În lipsa unor obligaţii contractuale, se impune repunerea părţilor în situaţia anterioară cu consecinţa restituirii integrală a prestaţiilor efectuate în temeiul clauzei nule.

Aşadar, prin plăţile percepute abuziv, au suferit şi o însărăcire cauzată de lipsa folosirii acelor sume de bani, de la momentul respectivelor plăţi a fiecărei sume de bani în parte, însărăcire care se întinde până la momentul restituirii efective de către banca a respectivelor sume de bani. În mod corelativ, trebuie reliefat faptul că banca a beneficiat de o îmbogăţire fără justă cauză, prin faptul că a folosit şi va folosi respectivele sume de bani începând cu momentul fiecărei plăţi a consumatorilor şi până la momentul la care banca va restitui în mod efectiv consumatorilor fiecare sumă de bani în parte încasată.

Este de esenţa activităţii băncii folosirea sumelor de bani încasate de la clienţi. Valoarea însărăcirii respectiv îmbogăţirii fără justă cauza în discuţie, pentru intervalul de timp marcat de momentul fiecărei plăţi efectuate şi momentul restituirii efective de către banca a fiecărei sume de bani în parte, este evaluabila în bani, într-un mod exact.

Astfel, echivalentul bănesc al acestei însărăciri respectiv îmbogăţiri fără justa cauza îl reprezintă dobânda legală calculata asupra fiecărei sume de bani contestate de către noi, de la data plăţii a fiecărei sume de bani în parte, şi până la data restituirii efective de către parata a fiecărei sume de bani în parte. OG 9/2000 , cu modificările şi completările ulterioare, reglementează dobânda legală, ce reprezintă fără îndoiala echivalentul bănesc cauzat de nefolosirea unei sume de bani într-un anumit interval de timp determinat.

Astfel, comisionul de administrare a creditului le-a fost impus în mod unilateral de către Bancă prin intermediul contractului standard preformulat fără a avea posibilitatea de a negocia nici existenţa acestuia, nici valoarea sa.

Chiar dacă ar semnat contractul de credit nu se poate susţine că aceste clauze au fost negociate în mod direct cu subsemnaţii, din moment ce nu a avut nicio posibilitate reală şi concretă de a influenţa natura şi cuantumul acestora (art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000).

Clauzele evocate anterior nu cuprind o descriere a contraprestaţiei Băncii care să justifice perceperea acestor costuri suplimentare.

Dispoziţiile legale în materia protecţiei consumatorului instituie obligaţia fermă a Băncii de a explica consumatorului raţiunea instituirii anumitor costuri ale creditului, precum şi serviciile oferite de Bancă în schimbul încasării acestor comisioane. Astfel, potrivit art. 18 alin. 2 pct. c din OUG nr. 50/2010 Banca are obligaţia de a explica costurile ce fac parte din costul total al creditului, astfel încât consumatorii să înţeleagă ce plătesc, iar art. 33 alin. 2 dispune că aceste informaţii trebuie să fie complete, clare şi uşor de înţeles; de asemenea, art. 45 din Legea nr. 296/2004 prevede dreptul consumatorilor de a fi informaţi complet, corect şi precis cu privire la caracteristicile serviciilor financiare oferite de operatorii economici.

Dat fiind faptul că orice obligaţie a consumatorului trebuie să aibă drept fundament o contraprestaţie a Băncii, iar în cazul de faţă această contraprestaţie nu este detaliată, rezultă că aceste comisioane sunt perceput în mod nejustificat, reprezentând în realitate o dobândă ascunsă.

Disproporţia vădită dintre sumele percepute lunar cu titlu de comision de acordare şi diferenţe de dobândă şi contraprestaţia efectivă a Băncii este contrară cerinţelor bunei-credinţe.

Este adevărat că a semnat convenţia de credit, însă aceste clauze pe care le consideră abuzive nu au fost negociate cu subsemnaţii ci au fost clauze prestabilite de către Bancă.

În drept, s-au invocat dispoziţiile legale la care au făcut referire în text.

Pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivare pârâta a arătat că, anterior semnării contractului de credit reclamantul a putut consulta clauzele acestuia, a avut posibilitatea de a analiza şi studia cu atenţie fiecare dintre clauze, pentru a aprecia dacă acestea corespund sau nu intereselor sale, sau dimpotrivă, încalcă aceste interese. De asemenea, reclamantul a beneficiat de consultanţă cu privire la aspectele neclare din contract anterior semnării acestuia, astfel încât să îşi poată exprima consimţământul în deplină cunoştinţa de cauză. Aceasta este practică bancară obişnuita şi a fost respectată şi de către B. la încheierea fiecărui contract de credit, indiferent de tipul acestuia şi indiferent de consumator.

În situaţia în care reclamantul ar fi ajuns la concluzia că unele dintre clauzele contractuale nu corespund intereselor sau drepturilor proprii, ar fi putut opta pentru a nu încheia contractul de credit, realizându-şi obiectivele şi necesităţile de creditare fie prin intermediul altor produse de acelaşi gen pe care le oferea B. la acel moment, fie de la alte instituţii bancare care ar fi putut, din perspectiva domniei sale, să vină mai mult în întâmpinarea nevoilor proprii.

Astfel, reclamantul a avut posibilitatea reală, concretă, de a lua cunoştinţa despre fiecare dintre clauzele şi costurile cu privire la care ar fi avut nelămuriri sau dubii.

Prin a avea posibilitatea reală de a cunoaşte condiţiile contractuale la momentul încheierii contractului, trebuie să se înţeleagă faptul că reclamantul a avut la dispoziţie elementele necesare pentru a cunoaşte costurile şi condiţiile contractuale, indiferent dacă, în concret, a valorificat sau nu aceste condiţii.

Arată că niciuna dintre clauzele contractuale nu obligă pe consumator la suportarea unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului.

Referitor la art. 4 din Legea 193/2000 care menţionează că: "(1) O clauză contractuală care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerată abuziva dacă, prin ea în şa şi sau împreuna cu ai te prevederi din contract; creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ intre drepturile şi obligaţiile parţilor", precizează următoarele:

- la momentul încheierii contractului de credit exista pe piaţa bancară o varietate de produse de creditare, selecţia aparţinând consumatorului, în funcţie de varianta cea mai avantajoasă. Existenţa unor produse predefinite şi a unor contracte de credit standardizate nu afectează libertatea împrumutatului de a opta pentru un anumit tip de comisioane şi nici nu poate duce la concluzia caracterului nenegociabil al clauzei, opţiunea clientului fiind liber exprimata;

- prin completarea cererii de credit reclamantul a optat pentru produsul care corespundea intereselor proprii;

- contractele de credit prevăd care sunt condiţiile şi consecinţele tipului de dobândă şi de comisioane şi totodată modul în care sunt calculate, acestea fiind analizate de către împrumutat.

În momentul acordării creditului, pârâta B. S.A punea la dispoziţia clienţilor o anumită oferta pentru dobânzile, taxele, comisioanele percepute, pentru fiecare tip de credit. Aceste oferte variază în fiecare an în funcţie de evoluţia pieţei bancare, tarifele practicate de banca fiind influenţate de mai mulţi factori, dar în special, de costul fondurilor, precum şi marja de risc a ţării.

Între părţi, în data de 08.08.2008 B. s-a semnat contractul de credit HL26804 prin care banca a acordat reclamantului un credit în valoare de 80000.00 CHF pentru o perioadă de 360 de luni.

Din portofoliul de soluţii de creditare oferite de banca clienţilor săi la vremea respectivă, reclamantul a ales un produs de creditare cu dobânda variabilă acordat în moneda CHF.

Solicită să se observe faptul că prin semnarea contractului de credit, împrumutatul a confirmat că a citit, înţeles şi acceptat termenii şi toate condiţiile prevăzute în clauzele contractuale privind acordarea creditului, respectiv derularea contractului.

Pentru o mai mare transparenta în relaţia cu clienţii începând cu 2009 toate Actele adiţionale semnate cu aceştia presupuneau o rescriere a contractului de credit pentru ca prevederile OUG 174/2008 să fie respectate.

Menționează că în anul 2010 B. SA a trimis la adresa de corespondenţă a clientului o notificare cu privire la intrarea în vigoare a Ordonanţei de Urgenţă 50/2010. Notificarea conţinea principalele modificări contractuale determinate de actul normativ şi informă cu privire la posibilitatea semnării unui Act Adiţional la contractul de credit în unitatea B. care a acordat creditul.

Modificările impuse de Ordonanţa de Urgenţă 50/2010 sunt în favoarea clienţilor impunând transparenta în modalitatea de variaţie a dobânzii prin raportarea la fluctuaţiile indicilor de referinţa EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referinţa a BNR, în funcţie de valută creditului şi totodată, limitarea numărului de comisioane percepute de bancă.

Dobânda aferentă contractului clientului a fost transparentă din momentul semnării contractului de credit şi astfel OUG nr. 50/2010 nu a adus nicio modificare asupra componentei dobânzii.

Menționează că Actul Adiţional includea strict modificările prevăzute de lege prin OUG nr. 50/2010. Conform dispoziţiilor legale din actul normativ menţionat, începând cu data de 19.09.2010 nesemnarea Actelor adiţionale a fost considerată acceptare tacită şi modificările prezentate în Actul Adiţional s-au aplicat de drept.

Aplicarea legii în vigoare la data încheierii contractelor în raport cu principiul neretroactivităţii legii.

Înainte de a trece la examinarea fondului pretenţiilor deduse judecaţii, doresc să învederează instanţei de judecată care sunt, în realitate, dispoziţiile legale incidente în cauză, prin raportare, pe de o parte, la pluralitatea temeiurilor de drept pe care reclamantul le invocă şi la momentul la care aceste dispoziţii legale au intrat în vigoare, iar, pe de altă parte, prin raportare la momentul la care a fost încheiat contractul de credit, intre bancă şi reclamantul.

De asemenea, în stabilirea actelor normative incidente în prezenţa cauza, este necesar să se aibă în vedere faptul că o parte din pretenţiile reclamantului decurg din contractul de credit, categorie de contracte cunoscând, la momentul încheierii lui, reglementari distincte şi speciale, derogatorii de la dreptul comun şi care nu se completează reciproc. Cadrul legislativ în materia protecţiei consumatorilor în contractele de credit este unul complex şi a suferit în timp o dinamică semnificativă, de care instanţa urmează să ţină seama în aplicarea şi interpretarea corectă a legii aplicabile în timp contractului ce constituie obiectul prezentei cauze.

Din motivarea cererii de chemare în judecata rezulta că reclamantul ¡şi întemeiază pretenţiile pe prevederile Legii nr. 193/2000, republicată şi ale Directivei 93/13/CEE.

NETEMEINICIA CERERII DE CHEMARE ÎN JUDECATĂ

REFERITOR LA COMISIONUL DE ACORDARE

Învederează că respectivele clauze sunt neîntemeiate întrucât comisionul de acordare a creditului reprezintă costul suportat de bancă pentru serviciile de analiză a bonităţii clientului ce sunt efectuate înainte de a fi acordat creditul. Respectivul comision fost reţinut o singură dată, în momentul acordării creditului, fără a fi returnat odată cu rambursarea creditului.

Astfel, în vederea analizării profilului reclamantului, ca potenţial client ai băncii, banca indisponibilizează importante resurse (umane, de timp, de birotica, etc.) pentru ca reclamantul să primească aprobarea împrumutului. Mai mult decât atât, banca nu solicită efectuarea unor verificări reclamantului, care se prezuma că este o persoană diligenţa, având evidentele veniturilor lui, ci banca este obligată să supună analizei interne informaţiile oferite de către client - în folosul acestora, respectiv pentru a le acorda împrumutului, în măsură în care aceştia îndeplinesc condiţiile necesare. De asemenea, cuantumul acestui comision poate fi uşor stabilit întrucât este exprimat într-un procent fix aplicat la valoarea iniţială a creditului, astfel încât consumatorul cunoaşte încă de la început ce sumă urmează să plătească pentru acordarea creditului.

Mai mult decât atât, reclamantul nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiilor de constatare a caracterului abuziv al respectivei clauze: clauza să nu fi fost negociata direct cu consumatorul; clauză, prin ea însăşi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor; clauza să nu se refere la obiectul principal al contractului.

Totodată, clauza contractuală privind comisionul de acordare credit este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar şi precis, motiv pentru care nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Mai mult decât atât, legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului de credit nu interzicea stipularea acestui tip de comision, astfel încât se poate observa că nu a fost invocată încălcarea vreunei dispoziţii legale ca urmare a stipulării clauzei referitore la comisionul de acordare credit.

Prin urmare, nu poate fi reţinut caracterul abuziv al clauzei privitoare la comisionul de acordare a creditului, acesta fiind perfect valabil pentru motivele arătate mai sus.

Prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobânda variabilă şi dreptul băncii de a modifica dobânda. taxele şi comisioanele bancare.

Precizează faptul că în data de 26.06.2009 între părţi s-a încheiat Actul Adiţional la contractul de credit prin care au fost reeşalonate obligaţiile împrumutatului prin diminuarea acestora pentru o perioadă determinată. Până la data reeşalonării reclamantul înregistra datorii cu privire la dobânda, comision de administrare, acestea fiind reeşalonate.

Cu privire la dreptul băncii de a modifica dobânda, învederează instanţei de judecata ca susţinerile reclamantului sunt neîntemeiate întrucât posibilitatea de băncilor de a modifica nivelul dobânzii în chiar cursul executării contractului de credit este prevăzută de alin. (1) lit. a) teza a Il-a din Anexă la Legea nr. 193/2000 potrivit cărora, „prevederile acestei Utere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiata, în condiţiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul". Prin urmare, prevederile anterior menţionate consacra în mod expres dreptul profesionistului de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator în condiţiile în care exista o motivaţie întemeiata, consumatorul este notificat cu privire la acest aspect, iar acesta din urmă are posibilitatea de a denunţa unilateral contractul.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 93 lit. g) pct. 2 din OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, „în cadrul contractelor încheiate cu consumatorii, furnizorii de servicii financiare sunt obligaţi să respecte următoarele reguli: dobânda poate varia în funcţie de dobânda de referinţa a furnizorului de servicii financiare, cu condiţia ca aceasta să fie unică pentru toate produsele financiare destinate persoanelor fizice ale operatorului economic respectiv şi să nu fie majorata peste un anumit nivel, stabilit prin contract". Din analiza acestora dispoziţii legale se poate observa că clauzele din contractele de credit referitoare la dobânda nu sunt abuzive, fiind stipulate cu respectarea prevederilor legale aplicabile.

În opinia reclamantului, clauză care conferă pârâtului un astfel de drept are caracter abuziv în sensul Legii nr. 193/2000.

Învederează instanţei de judecata că nu sunt aplicabile prevederile art. 4 din această lege, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de acest text.

Din modul în care a fost formulată şi motivată cererea de chemare în judecată, rezultă că motivul nemulţumirii reclamantului este reprezentat de dreptul unilateral pe care îl are banca de a modifica dobânda, deci însuşi caracterul variabil al dobânzii. O astfel de critică este neîntemeiată, iar clauză care conferă băncii acest drept nu are caracter abuziv, astfel cum vor arăta în continuare.

În primul rând, prin contract s-a prevăzut expres faptul că dobânda aplicabilă împrumutului este o dobândă variabilă. Fiind vorba despre o dobândă variabilă, de esenţa acesteia este înregistrarea unor fluctuaţii, a unor modificări fie în sensul creşterii ei, fie în sensul reducerii. Acest aspect a fost cunoscut şi agreat de către ambele părţi, atât de către consumator, cât şi de către bancă la momentul încheierii contractului.

Practic, contractele de credit ipotecar/de credit de consum au, în privinţa caracterului variabil al dobânzii, caracter aleatoriu, ambele părţi având atât şansa unui câştig, cât şi riscul unei pierderi. în cazul în care dobânda scade, cel care câştigă este consumatorul, dacă dobânda creşte, cea care obţine un câştig este banca. Nu mai puţin, acest risc a existat şi a fost asumat de ambele părţi la momentul încheierii contractului, iar nu doar pentru consumator.

În al doilea rând, deşi reclamantul critică faptul că banca avea dreptul de a modifica în mod unilateral dobânda, nu trebuie pierdut din vedere faptul că această modificare opera nu ca urmare a voinţei unilaterale şi arbitrale a băncii, ci ca urmare a punerii în aplicare, a executării clauzei contractuale care prevede că dobânda aplicabilă contractului este variabilă, potrivit acordului părţilor, în funcţie de anumiţi indici de referinţă.

În al treilea rând, este important să se facă o departajare clară între ceea ce înseamnă dobânda variabilă şi dreptul unilateral al băncii de a modifica dobânda, pe de-o parte, şi modul în care această prevedere contractuală a fost efectiv pusă în executare.

În acest sens, din moment ce părţile au agreat prin contract că, începând cu un anumit moment, dobânda care li se va percepe nu va avea un caracter fix, ci va fluctua în funcţie de anumiţi indicatori, este evident faptul că acestea, semnând contractul, şi-au exprimat consimţământul faţă de aceste prevederi (art. 969 C.civ. în vigoare la încheierea contractelor).

Practic, reclamantul critică faptul că banca a modificat dobânda (dar nu oricum, ci făcând aplicarea clauzelor contractuale care îi permiteau să procedeze astfel, în condiţiile acolo menţionate), în mod unilateral, adică fără să ceară opinia împrumutatului asupra acestei modificări. O astfel de critică este vădit neîntemeiată din moment ce debitorul şi-a exprimat consimţământul la aceste modificări ale dobânzii (în sensul creşterii sau reducerii ei) încă de la momentul încheierii contractului. Este firesc ca bancă, în cazul dobânzii variabile, să aibă iniţiativa modificării acesteia, în condiţiile variaţiei indicilor de referinţă, dobânda fiind unul dintre elementele esenţiale ale contractului de credit, în lipsa căruia banca nu ar fi încheiat contractul, reprezentând practic „fructul civil" al sumei împrumutate.

În realitate, ceea ce reclamantul critică, însă doar la nivel principial, nu este dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, drept care decurge, aşadar, din esenţa variabilă a dobânzii, ci este modul în care a fost efectiv aplicată clauza contractuală care stabilea dobânda variabilă, nemulţumirea reclamantului provenind din faptul că dobânzile au crescut. însă această problemă este distinctă de modul în care a fost formulată clauza criticată şi nu constituie obiectul prezentului litigiu, în cadrul căruia critica vizează clauza contractuală însăşi.

În al patrulea rând, pct. 1 lit. a) alin. (1) din Anexă la Legea nr. 193/2000 prevede expres că: „prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părţi contractante şi acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul."

Or, tocmai acest text din lege a constituit premisa legalităţii practicilor bancare prin care s-au stipulat în contractele de credit dobânzi variabile. Deşi textul are în vedere strict aspectul referitor la notificarea modificării dobânzii, este neîndoielnic faptul că premisă (ipoteza) de la care porneşte este aceea a legalităţii dobânzii variabile şi a dreptului băncii de a modifica rata dobânzii.

Prin urmare, este evident faptul că nu poate fi calificată ca fiind abuzivă clauza prin care se stabileşte în contractele de credit o dobândă variabilă şi dreptul băncii de a modifica această dobândă, pentru că însăşi Legea nr. 193/2000, în vigoare la data încheierii contractelor admitea posibilitatea încheierii unor asemenea contracte, precum şi dreptul unilateral al instituţiei de credit de a modifica dobânda.

Astfel cum a arătat, pct. 1 lit. a) alin. (1) din Anexă la Legea nr. 193/2000 admitea dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, ca şi ipoteză normativă care nu intra sub incidenţa clauzei prin care comerciantul ar avea dreptul să modifice unilateral clauzele contractului şi pe care legea o califica drept abuzivă. Această dispoziţie legală, care legitimează dobânda variabilă şi dreptul băncii de a o modifica, face practic inutilă analiza clauzei din perspectiva condiţiilor prevăzute la art. 4.

Cu toate acestea, chiar dacă nu este aplicabilă în cauză, dar numai pentru a forma convingerea instanţei cu privire la faptul că dobânda variabilă astfel stabilită era permisă, chiar şi la nivelul reglementărilor comunitare, art. 11 alin. 2 Directiva 2008/48/CE a Parlamentului european şi a Consiliului din data de 23 aprilie 2008, care prevede următoarele: «cu toate acestea, părţile pot conveni în contractul de credit ca informaţiile ia care se face referire la alineatul (1) să fie transmise periodic consumatorului, în cazuri unde modificarea ratei dobânzii aferente creditului este cauzată de o modificare a ratei de referinţă şi noua rată de referinţă este făcută publică prin mijloace corespunzătoare, iar informaţiile privind noua rată de referinţă sunt puse la dispoziţie la sediul creditorului».

Or, în condiţiile în care alin. 1 al articolului 11 se referă la informarea consumatorului asupra modificării ratei dobânzii, este evident că premisă legală pe care o presupune este aceea că dobânda variabilă este permisă.

Având însă în vedere faptul că reclamantul s-a referit şi la aceste condiţii legale, astfel cum vor arăta în continuare, în speţă, niciuna dintre aceste condiţiile prevăzute la art. 4 nu este îndeplinită.

Negocierea clauzelor contractuale referitoare ia dobândă

Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 193/2000, „o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului său serviciului respectiv."

În speţă nu sunt în prezenta unei asemenea ipoteze, respectiv clauza privind dobânda variabilă nu este o clauză „impusă" consumatorilor. Astfel:

a)la momentul încheierii contractelor de credit exista o varietate de produse de creditare, selecţia aparţinând consumatorului în funcţie de varianta cea mai avantajoasă. Existenţa unor produse predefinite şi a unor contracte de credit standardizate nu afectează libertatea împrumutatului de a opta pentru un anumit tip de dobândă şi nici nu poate duce la concluzia caracterului nenegociabil al clauzei, opţiunea clientului fiind liber exprimată;

b)prin completarea cererilor de creditare persoanele interesate au optat pentru produsul care corespundea intereselor proprii;

c)condiţiile generale aplicabile contractelor de credit prevăd care sunt condiţiile şi consecinţele fiecărui tip de dobândă şi totodată modul în care variază, acestea fiind analizate de către împrumutat;

d)condiţiile de creditare specifice fiecărui contract, astfel cum au fost selectate de fiecare client sunt menţionate în contractul semnat de acesta şi particularizate în funcţie de opţiunile personale.

În concluzie, consumatorul a optat pentru un anumit tip de produs. Opţiunea consumatorului în speţă a fost pentru încheierea unui contract de credit cu dobândă variabilă, fiind liber exprimată.

Prin urmare, nu se poate considera că ar fi îndeplinită condiţia prevăzută la art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că « dobânda variabilă » ar fi fost impusă clientului băncii, deoarece aceştia aveau posibilitatea de a opta pentru un produs de creditare cu dobândă fixă sau, pe parcursul derulării creditului puteau realiza o refinanţare a creditului prin convertirea acestuia într-un alt produs de creditare oferit de bancă.

Lipsa dezechilibrului semnificativ între părţile contractante

Nu se poate reţine faptul că, în materie de creditare, clauza privind dobânda variabilă ar fi o clauză abuzivă, în sensul că ar crea un dezechilibru semnificativ între părţile contractate, pentru următoarele argumente:

a) constituie clauze abuzive fie cele care sunt prevăzute în Lista anexă la Legea nr. 193/2000, fie clauzele contractuale care pot fi considerate abuzive prin efectele produse. Chiar dacă enumerarea nu este limitativă, în sensul că, potrivit art. 4 alin. (4), clauzele menţionate în Anexă au semnificaţia unor exemple, este de reţinut că lista nu cuprinde şi clauza referitoare la dobânda variabilă.

Pe de altă parte, chiar noile modificări intervenite la sfârşitul anului 2008 permiteau în continuare comercianţilor folosirea unor dobânzi variabile (a se vedea art. ÎI, pct. 9, art. 93, lit. f din OUG nr. 174/2008). De asemenea, Directiva 2008/48/CE a Parlamentului european şi a Consiliului din data de 23 aprilie 2008 cu termen de transpunere 12 mai 2010, menţinea posibilitatea încheierii unor contracte de credit cu dobândă variabilă (a se vedea de exemplu art. 10, alin. 2 lit. f).

Aşadar, clauza privind dobânda variabilă nu numai că nu poate fi considerată în sine drept o clauză abuzivă, dar chiar este recunoscută de legislaţia în vigoare şi reglementările comunitare ca fiind o clauză valabilă, frecvent utilizată în practica bancară.

b) Clauza privind dobânda variabilă nu poate fi considerată, prin efectele ei, că ar crea «un dezechilibru semnificativ între părţile contractante», deoarece, prin natura ei, ea nu acţionează doar în mod unilateral, în favoarea băncii, ci în mod « bilateral», în sensul că dobânda poate fie să crească, fie să scadă.

Dobânda variabilă are, pe de-o parte, avantajul de a oferi pe întreg parcursul creditării cea mai bună dobândă în funcţie de condiţiile pieţei, permiţând consumatorului să beneficieze de scăderi de dobândă şi, pe de altă parte, de a preîntâmpina pierderile inerente unei modificări intempestive a costurilor de finanţare; o dobândă fixă prezintă în mod cert avantajul plăţii unei rate fixe pe toată durata contractului, dar are dezavantajul de a nu putea fi modificată în funcţie de evoluţia viitoare a condiţiilor de piaţă. Aşadar, în sine, dobânda variabilă nu poate fi considerată ca fiind o clauză abuzivă.

c) În ceea ce priveşte structura dobânzii variabile, teoretic, aceasta poate să varieze în funcţie de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau în funcţie de mai mulţi factori care influenţează costurile resurselor Băncii, precum: condiţiile pieţei monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul şi remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu aprovizionarea obligatorie şi costurile de refinanţare pe pieţe şi nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către Bancă. Concret, aceste modificări au respectat întru totul mecanismul agreat prin contract, fiind determinate de modificarea factorilor care influenţează costurile resurselor B..

Precizează faptul că aceasta era o practică bancară generalizată şi permisă, în condiţiile în care nu există nicio dispoziţie legală de natură să limiteze sau să interzică un asemenea mod de calcul al dobânzii variabile în raport cu mai mulţi factori care reflectă costul intern al băncii. Mai mult, precizează faptul că aceştia constituiau factori obiectivi, neavând niciun temei aserţiunea reclamantului în sensul că modificarea s-ar face discreţionar de către bancă.

În concluzie, nu se poate reţine faptul că, prin clauza referitoare la dobânda variabilă, s-ar crea un dezechilibru semnificativ între drepturile părţilor.

C. Buna credinţă a băncii în aplicarea clauzei. Notificarea împrumutatului prin intermediul modalităţilor agreate contractual.

În executarea clauzei privind dobânda variabilă, s-au respectat întocmai clauzele contractuale, în sensul că:

a)banca a afişat la sediul său toate modificările intervenite ;

b)banca a comunicat împrumutatului modificările contractuale. Astfel, exceptând modificarea cuantumului dobânzii determinată de trecerea de la dobânda fixă la cea variabilă a fost transmisă informarea clientului prin intermediul notificărilor (scrisori simple sau cu confirmare de primire, e-mail sau sms);

Pe cale de consecinţă, clauză care prevede aplicarea unei dobânzi variabile în contractele de credit, nu are caracter abuziv şi nu contravine prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, prin contractul încheiat părţile au convenit că dobânda percepută începând de la un anumit moment contractual să devină, din fixa, variabilă. Aceasta a fost înţelegerea parţilor, iar potrivit art. 969 din Codul civil din 1864, „convenţiile legale făcută au putere de lege între părţile contractante".

În aceste condiţii, părţile, în deplină cunoştinţa de cauză, au agreat că dobânda aplicabilă contractului să fie variabilă, aceasta fiind voinţa lor. Este inadmisibil ca după o lungă perioadă de timp, de la încheierea contractelor, împrumutatul să revină asupra consimţământului pe care l-a exprimat la încheierea contractului de credit, nemulţumit fiind, de efectele produse de anumite clauzele contractuale pe care chiar el le-a agreat. În mod cert, dacă indicatorii obiectivi care influenţează nivelul dobânzii ar fi cunoscut o scădere fata de nivelul existent la momentul încheierii contractului, împrumutatul nu ar fi avut nicio obiecţiune fata această modificare şi nu ar fi apreciat ca clauză în temeiul căreia s-ar fi produs schimbarea este abuziva.

În concluzie, faptul că împrumutatul este nemulţumit de evoluţia pe care a înregistrata nivelul dobânzii pe parcursul derulării contractului nu este de natură a întemeiata, pe de o parte, caracterul abuziv al clauzei care se referă la caracterul variabil al dobânzii, iar pe de altă parte, caracterul fix al dobânzii aplicabil cauzei. Nu acesta a fost produsul de creditare pentru care a optat reclamantul, ci dimpotrivă, a optat pentru un produs de creditare care se particularizează, printre altele, prin caracterul variabil al dobânzii (în anumite cazuri, după expirarea perioadei de dobândă fixa menţionata, în contractul de credit) asumându-şi şi dezavantajele pe care le implica o astfel de dobândă.

Prin semnarea actului adiţional reclamanţii şi-au asumat întru totul clauzele contractuale, aceştia au avut timp să le citească, să solicite lămuriri asupra acestora. Prin încheierea şi semnarea Actului adiţional reclamanţii şi-au asumat obligaţiile contractuale cât şi efectele acestora, şi-au manifestat acordul de voinţa asupra clauzelor.

Reclamanţii se plâng de faptul că nerespectarea obligaţiilor contractuale sau a obligaţiilor decurgând din contracte accesorii contractelor de credit (cum este cazul contractului de ipotecă în cazul creditelor ipotecare), atrage scadenţa anticipată a creditului. O astfel de sancţiune, spun reclamanţii, este disproporţionată din moment ce neexecutarea oricărei obligaţii, indiferent de gravitate, poate să atragă scadenţa anticipată a creditului.

În realitate, sumele disproporţionat de mari pe care le invocă reclamanţii sunt chiar sumele de bani pe care le-au împrumutat de la bancă, de care au beneficiat în schimbul respectării unor obligaţii expres prevăzute de împrumutător. Neexecutarea obligaţiilor ce le revin în schimbul folosinţei sumelor de bani împrumutate nu îi obligă la plata unor sume suplimentare faţă de cele datorate băncii şi care au ieşit din patrimoniul acesteia, trecând în patrimoniul împrumutaţilor, cu condiţia ca aceştia să aibă o conduită ce se concretizează tocmai în obligaţiile ce le revin şi a căror executare şi-au asumat-o.

Acele sume disproporţionat de mari sunt, în realitate, egale cu valoarea creditului pe care l-au obţinut de la bancă şi care la momentul declarării scadenţei anticipate erau neachitate. împrumutaţii aveau oricum obligaţia rambursării sumei împrumutate, indiferent dacă această rambursare ar fi avut loc la momentul agreat prin contract iniţial, în cazul în care şi conduita consumatorilor ar fi fost una conformă contractului, sau anticipat. Faptul că banca îşi asigură posibilitatea de a declara scadenţa anticipată a creditului ca urmare a neexecutării obligaţiilor de către împrumutat, ceea ce reflectă o bonitate redusă a acestuia, nu reprezintă altceva decât o măsură de protecţie a creditorului bancar care, la momentul acordării creditului, se vede lipsit de o sumă de bani pentru a cărei recuperare trebuie să îşi asigure, la rândul său, garanţii şi măsuri adecvate.

În concluzie, dispoziţia legală invocată de către reclamanţi nu este incidenţă în cauză, iar în cazul declarării anticipate a scadenţei, împrumutaţii nu ar fi avut de plătit altceva decât suma pe care au obţinut-o de la bancă şi pe care au utilizat-o în interes propriu şi, după caz, accesoriile. Este firesc ca bancă, în cazul în care constată nereguli la executarea contractului, să îşi ia măsuri pentru recuperarea creanţei, existând riscul ca, în caz contrar, dacă ar rămâne în pasivitate şi ar permite consumatorului orice fel de conduită, să se supună riscului de nu-şi vedea recupera creanţa.

Cu privire la petitele din cererea de chemare în judecata privind restituirea/rambursarea sumelor plătite "abuziv" de către reclamanţi, cu titlu de comision de administrare, comision de acordare, sumele achitate în plus faţă de diferenţa de schimb valutar de la data încheierii contractelor până la zi, în temeiul clauzelor contractuale abuzive, cu privire la care a fost solicitată constatarea nulităţii.

Având în vedere că toate dobânzile şi comisioanele percepute de banca se întemeiază pe aplicarea prevederilor contractuale agreate de părţi, cât şi faptul că această cerere are caracterul accesoriu al acestora faţă de primele capete de cerere, rugam onorată instanţa să respingă acest capăt de cerere ca inadmisibil.

În cererea dedusă judecaţii, cauza perceperii dobânzilor şi comisioanelor este reprezentată de contractul de credit. Acest contract este valabil în integralitatea lui şi îşi produce efectele ca atare. În temeiul acestora, dobânzile şi comisioanele au fost datorate către bancă şi corect percepute de aceasta, motiv pentru care solicită respingerea acestui capăt de cerere.

Referitor la solicitarea reclamanţilor de a emite un nou grafic de rambursare solicită respingerea acestui capăt de cerere ca fiind unul accesoriu faţă de primele.

In drept, s-au invocat dispoziţiile art. 1578 din Codul civil din 1864, art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, art. 107 din Legea nr. 71/2011, art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR 4/2005, precum si pe cele ale art. 244 din noul Cod de procedură civilă.

A fost administrată proba cu înscrisuri fiind depuse la dosar: contractul de credit de consum însoţit de acte adiţionale (f.13-26); tranzacţii (f.27-81); ordin de plată (f.117).

Analizând actele şi lucrările dosarului instanţa reţine următoarele:

Prin contractul de credit HL 26804/08.08.2008 pârâta B. S.A. le-a acordat reclamanților S.B., S.A. și S.I.I. în calitate de împrumutați, un credit în cuantum de 80.000 CHF, perioada de rambursare a creditului convenită de către părţi fiind de 360 de luni. Pe calea prezentului demers procesual reclamanții solicită constatarea caracterului abuziv al anumitor clauze contractuale inserate în contractul de credit încheiat cu pârâta, cu consecința anulării acestora și a repunerii părților în situația anterioară perfectării contractului.

Cu titlu preliminar instanţa reţine ca analizarea caracterului pretins abuziv al clauzelor contractuale contestate se impune a fi efectuată prin prisma dispoziţiilor Legii 193/2000. La art. 1 respectivul act normativ prevede că: al. 1 orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, al. 3 se interzice profesioniştilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. În speţă contractul de credit în cuprinsul căruia sunt prevăzute clauzele analizate reprezintă o convenţie perfectată în exercitarea activităţii de creditare desfăşurată de către bancă ce acţionează în calitate de profesionist pe de o parte respectiv de către reclamanţi în calitate de consumatori, persoane fizice pe de altă parte. Prin urmare actul normativ ce interzice inserarea unor clauze cu caracter abuziv în cuprinsul contractelor de această natură este pe deplin aplicabil în cauză, dispoziţiile contractuale relevante reglementate de către acesta fiind următoarele :

- art. 4 al. 1 - o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor;

- art. 4 al. 2 - o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv;

- art. 4 al. 3 - faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de profesionist. Dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens;

- art. 4 al. 6 - Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Instanţa mai reţine că în jurisprudenţa sa relevantă Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero ( C – 240/98 ) că protecţia acestui act normativ conferă judecătorului naţional de a aprecia din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. În acelaşi sens Prin Hotărârea nr. C-618/10/2012, Banco Espanol de Crédito vs Joaquín Calderón Camino, CJUE a arătat că sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.

Din analiza dispoziţiilor legale enunţate, ce reprezintă în fapt transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor Directivei nr. 93/13/1993 a Consiliului, prin prisma jurisprudenţei relevate a CJUE dar şi a jurisprudenţei naţionale instanţe reţine că pentru a constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale trebuiesc îndeplinite în mod cumulativ trei condiţii :

1) clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant şi consumator;

2) această clauză să genereze, prin ea însăşi sau împreună cu alte clauze, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe;

3) clauza analizată să nu vizeze obiectul principal al contractului.

În speţă reclamanții au solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind instituirea comisionului de acordare credit respectiv privind caracterul variabil al dobânzii remuneratorii aferentă împrumutului acordat.. Prin urmare instanţa va proceda la analizarea fiecărei clauze contractuale contestate prin prisma celor trei condiţii enumerate.

I. Potrivit art. 2 pct. 2.3 în cuprinsul Contractului de credit HL 26804/08.08.2008 – condiții speciale de creditare Comisionul de acordare a creditului este de 1,50 % din valoarea totală a creditului.”

(i) Analizând condiţia lipsei negocierii clauzelor contractuale contestate instanţa reţine că potrivit naturii sale contractul de credit bancar reprezintă un contract standard cu clauze preformulate nesupuse unei negocieri prealabile a părţilor contractante. Partea interesată are doar opţiunea de semna un astfel de tip de contract cu condiţia acceptării necondiţionate a conţinutului său putând de asemenea refuza încheierea unui astfel de contract. Este certă inexistenţa oricărei posibilităţi a consumatorului de a influenţa conţinutul unui astfel de contract prin impunerea unei clauze proprii sau modificarea unei clauze preexistente. În cazul unor asemenea tipuri de contracte standardizate legiuitorul a instituit o prezumţie simplă a lipsei de negociere ce operează în favoarea consumatorului, revenindu-i profesionistului sarcina probei pentru a demonstra negocierea directă cu partenerul său contractual a clauzei analizate. În speţă, deşi conform celor expuse unitatea bancară avea îndatorirea de a proba negocierea directă cu reclamanta a clauzei privind comisionul de acordare a creditului, aceasta nu a administrat nicio astfel de probă de natură să răstoarne prezumţia ce operează împotriva sa.

Negocierea unui contract presupune o etapă prealabilă de dezbatere contradictorie, fiecare parte având interesul de inserare a unor dispoziţii contractuale cât mai apropiate de interesul propriu. O astfel de negociere implică un proiect iniţial urmat de mai multe variante contractuale, propuneri şi contrapropuneri finalizate cu forma contractului însuşită de către părţi prin semnare. În speţă, o negociere efectivă a comisionului de acordare credit presupunea existenţa unor dezbateri contradictorii cu privire la oportunitatea introducerii unui astfel de cost suplimentar stabilit în sarcina consumatorului respectiv a unor propuneri privind cuantumul respectiv cota procentuala de percepere a acestui cost. Cu alte cuvinte o negociere reală presupunea acordarea posibilităţii consumatorului de a influenţa introducerea unui astfel de comision în cuprinsul convenţiei de credit respectiv de a stabili de comun acord cu unitatea bancară cuantumul în care va fi perceput respectivul comision.

Din probele administrate în cauză nu rezultă că între părţi a avut loc o negociere efectivă a dispoziţiilor contractuale, beneficiarii împrumutului aderând la condiţiile standard uzitate de către pârâtă fără a avea posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora. În opinia instanţei negocierea concretă a dispoziţiilor contractuale poate fi dovedită doar prin elemente extrinseci ale contractului de credit vizat. Din înscrisurile existente la dosar rezultă că o asemenea etapă prealabilă a informării cu privire la conţinutul contractului a lipsit cu desăvârşire reclamanții însuşindu-şi practic întrutotul condiţiile impuse de bancă fără a avea posibilitatea de modificare a conţinutului acestora Prin urmare instanţa apreciază că în speţă este îndeplinită condiţia lipsei negocierii clauzei contractuale privind instituirea unui comision de acordare credit.

(ii) Analizând cea de-a două condiţie aferentă constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale instanţa apreciază că în speţă s-a produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante în detrimentul reclamantului.

Conform definiţiei de la art. 2 pct. 2.3 raţiunea perceperii comisionului de acordare este acela de acoperire a cheltuielilor efectuate de către unitatea bancară cu acordarea împrumutului. Nicăieri în cuprinsul contractului de credit nu se detaliază care sunt acele costuri suportate de către pârâtă cu ocazia acordării facilităţii de credit către reclamant. Modalitatea de formulare a clauzei contractuale contestate nu permite determinarea efectivă a cheltuielilor concrete suportate de către bancă cu ocazia acordării împrumutului, respectiv nu permite determinarea unor criterii de cuantificare a acestor cheltuieli.

Instanţa reţine că pentru analizarea condiţiei existenţei unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor se impune mai întâi determinarea prestaţiei efective a băncii corelativă comisionului perceput iar apoi stabilirea modalităţii de cuantificare a costului perceput pentru respectiva prestaţie. Doar în urma determinării cu claritate a acestor două elemente instanţa poate aprecia existenţa unui echilibru sau din contră a unei neconcordanţe între prestaţia băncii şi costul perceput pentru aceasta.

În speţă, prestaţia efectuată de către unitatea bancară este reprezentată de acordarea creditului respectiv de punerea la dispoziţia consumatorului a sumei de bani împrumutate. Scopul instituirii comisionului analizat este acela de acoperire a costurilor aferente acestei operaţiuni. Pentru analizarea condiţiei dezechilibrului dintre drepturile şi obligaţiile părţilor instanţa este chemată să stabilească existenţa unei proporţionalităţi între serviciile furnizate de către unitatea bancară şi costurile percepute pentru acestea. Mai exact se impune stabilirea finalităţii, a scopului perceperii unor astfel de sume de bani, determinarea funcţiei economice a unui astfel de comision.

Obiectul principal de activitate al unei unităţi bancare îl reprezintă acordarea de împrumuturi băneşti scopul instituţiei fiind acela de a obţine profit ca urmare a dobânzii remuneratorii percepute aferentă capitalului acordat. Aşadar contraprestaţia cuvenită unităţii bancare aferentă împrumutului acordat este reprezentată de dobânda remuneratorie datorată de către împrumutat. Prin urmare, costurile suportate de către profesionist aferente obţinerii şi punerii la dispoziţie a capitalului sunt acoperite de dobânda remuneratorie aferentă folosinţei acestuia, dobândă ce reprezintă în fapt preţul contractului de credit.

În opinia instanţei în condiţiile în care pentru operaţiunea de punere la dispoziţie a sumei împrumutate unitatea bancară percepe dobândă remuneratorie apare ca fiind total nejustificată perceperea unui comision suplimentar reprezentând contravaloarea aceleiaşi prestaţii. Dezechilibrul vădit dintre drepturile şi obligaţiile părţilor rezultă tocmai din conduita unităţii bancare de percepere a unui comision suplimentar pentru operaţiune de acordarea a facilităţii de credit pentru care percepe în mod separat dobândă remuneratorie. În lipsa unor criterii minimale în baza cărora să poată fi determinată modalitatea de stabilire a cotei procentuale de 1,50% aferentă acestui comision, apar ca justificate susţinerile reclamanților conform cărora acesta reprezintă în fapt o modalitatea artificială de sporire a cuantumului dobânzii.

În concluzie, perceperea de către pârâtă a unui comision de acordare credit , operaţiune ce constituie obiectul său principal de activitate pentru care percepe dobândă remuneratorie, este apreciată de către instanţă drept o practică abuzivă de natură să producă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante în defavoarea împrumutatului.

(iii) Instanţa apreciază că în cauză este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie privind caracterul abuziv al clauzei analizate.

În cuprinsul considerentelor expuse în cadrul Hotărârii pronunţate în cauza C-143/13/2015 Matei vs. Volksbank Romania S.A., CJUE a stabilit criteriile ce se impun a fi avute în vedere de către instanţa naţională pentru a stabili dacă o clauză contractuală poate fi circumscrisă noţiunii de obiect principal al contractului şi pe cale de consecinţă exclusă de la controlul instanţei în ceea ce priveşte caracterul său abuziv. În cuprinsul paragrafului 54 al hotărârii citate se reţine că :

” Curtea a statuat că clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii „obiectul [principal al] contractului”, în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate de obiect principal al contractului. Revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esențial al prestației debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziția sa de împrumutător (a se vedea în acest sens Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282, punctele 49-51)”. Rezultă că sunt excluse e la controlul instanţei privind caracterul abuziv doar acele clauze contractuale ce stabilesc prestaţiile esenţiale ale contractului. În continuare în cuprinsul paragrafului nr. 55 ale aceleiaşi hotărâri se reţine că, categoria clauzelor excluse controlului privind caracterul abuziv are un domeniu de aplicare restrâns deoarece nu priveşte decât caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei prevăzute faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora.

În speţă, în opinia instanţei obligaţia consumatorului de plată a unui comision de acordare a creditului nu reprezintă o prestaţie esenţială ce caracterizează convenţia de credit fiind circumscrisă astfel noţiunii de obiect al contractului şi implicit exclusă de la controlul privind caracterul abuziv al acesteia. Potrivit naturii contratului de credit prestaţiile esenţiale specifice părţilor sunt pe de o parte punerea la dispoziţia consumatorului a sumei împrumutate iar pe de altă parte rambursarea de către acesta a împrumutului precum şi plata dobânzii remuneratorii. Clauza contractuală privind instituirea unui comision de acordare nu reglementează o prestaţie esenţială specifică acestui contract astfel încât aceasta poate fi supusă controlului instanţei din perspectiva îndeplinirilor condiţiilor legale privind constatarea caracterului abuziv.

Prin urmare constatând că sunt îndeplinite cele trei condiții inerente constatării caracterului abuziv al clauzei analizate instanța va constata nulitatea absolută a acesteia.

II. Potrivit art. III pct. 2 din contractul de credit banca poate decide că rata dobânzii va fi suspusă unei revizuiri semestriale în datele de 1 ianuarie și 1 iulie a fiecărui an în funcție de EURIBOR/LIBOR CHF/LIBOR/BUBOR la șase luni comunicată în ultima zi lucrătoare a lunilor noiembrie respectiv mai a fiecărui an. Clauza contractuală contestată de către reclamanți vizează caracterul variabil al dobânzii remuneratorii aferentă creditului acordat. Potrivit susținerilor contestatorilor modalitatea în care este reglementată clauza contractuală analizată dă posibilitatea băncii pârâte să modifice în mod unilateral cuantumul dobânzii percepute. Astfel de modificări cu caracter discreționar și total lipsite de predictibilitate au fost operate în mod constant de către bancă. Astfel reclamanții s-au confruntat cu creșterea permanentă a cuantumului ratelor aferente împrumutului de care au beneficiat deși indicele de referință Libor a scăzut fapt ce trebuia să atragă în mod automat și diminuarea obligațiilor de plată ale reclamanților.

În opinia instanței, clauza contestată de către reclamanți se impune a fi coroborată cu prevederile clauzei de la art. 2.1 din condițiile speciale de creditare aferente contractului. Conform respectivei clauze rata dobânzii aferentă primelor 6 luni contractuale este de 4,90% pe an. Ulterior aceasta este variabilă fiind compusă din EURIBOR/LIBOR CHF/LIBOR/BUBOR la 6 luni la care se adaugă marja fixă de 4,9. Prin urmare clauza de la art. 2.1 din condițiile speciale de creditare nuanțează practic modalitatea în care variază dobânda remuneratorie al cărei caracter variabil este consacrate prin clauza contractuală contestată. Astfel dobânda remuneratorie variază în funcție de indicele de referință Libor CHF la 6 luni fără a fi incidentă modificarea unilaterală de către bancă a cuantumului dobânzii percepute.

Potrivit prevederilor art. 37 lit. a din OUG 50/2010 în contractele de credit cu dobândă variabilă dobânda va fi compusă dintr-un indice de referinţă EURIBOR/ROBOR/LIBOR la o anumită perioadă sau din rata dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul adaugă o anumită marjă fixă pe toată perioada derulării contractului. În speță modalitatea în care a fost consacrat caracterul variabil al dobânzii remuneratorii în cuprinsul contractului de credit este în deplină concordanță cu dispozițiile legale incidente. Dobânda remuneratorie este formată din marja băncii la care se adaugă indicele de referință Libor CHF la 6 luni. Prin urmare dobânda remuneratorie percepută de către bancă variază în concordanță cu evoluția indicelui de referință în funcție de care aceasta este calculată. Sunt nefondate susținerile reclamanților conform cărora dobânda remuneratorie este stabilită în mod discreționar lipsit de transparență de către unitatea bancară. În realitate caracterul variabil al dobânzii remuneratorii este stabilit în funcție de un element obiectiv a cărui evoluție nu poate fi influențată de către pârâtă.

În concluzie modalitatea de reglementare a caracterului variabil al dobânzii remuneratorii nu contravine dispozițiilor legale incidente și nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților în detrimentul reclamanților. Reținând neîndeplinirea condiției enunțate instanța va respinge cererea reclamanților privind constatarea caracterului abuziv al respectivei clauze contractuale.

Raportat la soluția de constatarea a caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare instanța reține că unul din efectele juridice al constatării nulităţii absolute îl constituie repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului anulat, părţile având obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în temeiul acestuia. Ca urmare a cererii formulate de către reclamanți instanţa o va obliga pe pârâtă la restituirea către aceștia a sumelor încasate în baza clauzelor contractuale al căror caracter abuziv a fost constatat. Prin aplicarea cotei procentual de 1,50% la valoarea totală a împrumutului acordat rezultă o sumă de 1200 CHF percepută cu titlul de comision de acordare, sumă pe care pârâta va fi obligată să o restituie către reclamanți.

Făcând aplicarea art. 1535 al. 1 NCC instanţa o va obliga pe pârâtă la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente sumei încasate cu titlul de comision de acordare calculată de la data perceperii acestuia şi până la data restituirii efective.

În final, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 453 C.Proc. Civ. conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată la cererea părţii care a câştigat să plătească acesteia cheltuielile de judecată, instanţa raportat la soluţia de admitere în parte a cererii introductive o va obliga pe pârâtă la plata către reclamanți a sumei de 1500 de lei cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial acordat parțial. La stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate instanța a aplicat următorul algoritm : în condițiile în care prin cererea introductivă s-a solicitat anularea a două clauze contractuale fiind anulată o singură clauză, din suma totală de 3000 lei solicitată cu titlul de onorariu avocat a fost acordată doar jumătate respectiv suma de 1500 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE:

Admite în parte cererea de chemare în judecată având ca obiect acţiune în constatare clauze abuzive formulată de către reclamanții S.B., având CNP …, S.A., având CNP …. și S.I.I., având CNP ……, toţi cu domiciliul în …. şi domiciliul procesual ales în …., jud. Mureş, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., având CUI …, …, cu sediul în …..

Constată caracterul abuziv şi pe cale de consecinţă nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzută la art. 2 pct. 2.3 în cuprinsul Contractului de credit HL 26804/08.08.2008 – condiții speciale de creditare, având următorul conţinut : „Comisionul de acordare a creditului este de 1,50 % din valoarea totală a creditului.”

Obligă pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1200 CHF (contravaloarea în lei la cursul oficial al BNR din ziua plății) încasată cu titlul de comision de acordare.

Obligă pârâta la plata către reclamanți a dobânzii legale aferente sumei încasate cu titlul de comision de acordare calculată de la data perceperii acestuia şi până la data restituirii efective.

Respinge în rest cererea de chemare în judecată.

Obligă pârâta la plata către reclamanți a sumei de 1500 de lei cu titlul de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial acordat parțial.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare. Cererea de apel se va depune la Judecătoria Târgu Mureș.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei, astăzi 23.11.2017.

Domenii speta

Acţiuni (în): anulare, posesorie, regres, pauliană etc.

Actiune in constatare

Domenii speta

Spete similare

Sentinţă civilă - 04.08.2010

Decizie - 29.06.2016

Sentinţă civilă - 30.10.2014

Decizie - 07.09.2016

Sentinţă comercială - 11.01.2010