Dreptul muncii

Condiția justificării unui interes în exercitarea cailor de atac presupune că partea interesată a căzut în tot sau în parte în pretenții, urmare a judecății sale în fața primei instanțe. Excepția lipsei de obiect a apelului pe motiv că în cursul procesului a fost adoptată Legea nr. 78/ 2018, privind exonerarea personalului plătit din fonduri publice de la plata unor sume reprezentând venituri de natură salarială, nu este întemeiată, întrucât aceasta nu echivalează cu rămânerea fără obiect a căii de atac a apelului, în condițiile în care prin motivele învederate sunt antamate aspecte vizând legalitatea și temeinicia hotărârii judecătorești criticate.

Obiectul judecății de față îl constituie apelul declarat și exercitat de pârât împotriva încheierii de ședință și a sentinței civile pronunțate de prima instanță astfel încât nu se poate considera un atare demers procedural ca fiind unul lipsit de obiect.

Obiectul judecății îl constituie pretențiile reclamantei față de pârât, respectiv restituirea sumei de 4019 lei, cu titlu de plată nedatorata, cuantumul drepturilor salariale încasate fără temei legal, în baza dispozițiilor art. 256 aliniat 1 din Codul Muncii, potrivit cărora salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorata este obligat să o restituie. Prevederile legale referitoare la salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice au forță juridică superioară, iar angajatorul nu poate să își asume obligația plății unor sume de bani care exced unei prevederi legale, iar angajații nu pot dobândi alte drepturi salariale decât cele stabilite în legile de salarizare.

Sumele primite de pârât au avut ca temei legal clauzele cuprinse în contractul colectiv de muncă încheiat  la nivelul societății, aflat în contradicție cu legile care reglementează salarizarea personalului bugetar pentru anii 2014 – 2015, având o forță juridică superioară și care nu puteau  prevedea acordarea unor astfel de drepturi.

În sarcina salariatului nu poate fi reținut în nici un fel de răspundere bazată pe culpă, dar textul de lege art. 138 alineat 5 din Legea nr. 62/2011 nu exclude posibilitatea aplicării dispozițiilor art. 256 din Codul muncii, într-un  în litigiu inițiat de angajatorul care tinde să își îndeplinească obligația izvorâtă din raportul juridic de drept fiscal ce antrenează răspunderea sa față de stat, de a recupera suma plătită și care se întemeiază în raport cu salariatul pe o instituție juridică distinctă de cea a răspunderii patrimoniale care nu presupune culpa, ci doar o îmbogățire fără justă cauză a patrimoniului acestuia. Nu se poate reține că salariatul nu ar mai trebui să restituie sumele încasate necuvenit, întrucât le-a încasat cu bună credință.

În cauza de față obligația de restituire a fost stinsă prin apariția Legii nr. 78/2018, privind  exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială pe care personalul prevăzut la articolul 1 nu trebuie să le restituie, drept consecință a constatării de către Curtea de Conturi sau alte instituții cu atribuții de control a unor prejudicii. Ca urmare a intervenirii unei situații juridice noi care exonerează  pe salariat  de la restituirea prejudiciului, Curtea a apreciat ca fiind nefondată acțiunea formulată de angajator împotriva salariatului său.

Decizia civilă nr.410/14.06.2018 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată la data de 29.09.2017 pe rolul Tribunalului Vrancea sub nr. 2965/91/2017, reclamanta ... a chemat în judecată pe pârâtul ..., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 4019 lei, reprezentând plată nedatorată (indemnizaţie de pensionare) pe care acesta a încasat-o de la angajatorul ... în luna februarie 2015.

În motivare reclamanta a arătat că potrivit art. 28 alin. 8 raportat la art. 23 lit. q din HG nr. 1176/2005, salarizarea personalului preluat de ... se face în conformitate cu reglementările legale aplicabile instituţiilor finanţate integral din venituri proprii, Consiliul de conducere al ... stabilind unităţilor din subordinea sa competenţe cu privire la politica de personal.

Reclamanta a menţionat că între aceasta şi pârât a fost încheiat contractul individual de muncă nr. 107 din 06.01.2006, pârâtul fiind angajat în funcţia de agent hidrotehnic la Formaţia de lucru ,,...”, iar prin Decizia Directorului ... nr. 13 din 16.02.2015 s-a constatat încetarea de drept a contractului individual de muncă al angajatului ..., urmare a îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare de la data de 16.02.2015, conform art. 56 alin. 1 lit. c din Legea nr. 53/2003.

Reclamanta a arătat că atât în anul 2012, cât şi în anul 2015, Curtea de Conturi a României a desfăşurat activitate de audit la sediul ... şi al unităţilor din subordine, fiind verificat modul de respectare a dispoziţiilor legale privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, iar urmare a auditului din anul 2012 Curtea de Conturi a României a emis Decizia nr. 11/2012 prin care a constatat majorarea fără temei a salariilor de bază prin acordarea unor drepturi de natură salarială fără temei legal, cum ar fi: premiul anual, prima de vacanţă, tichete de masă, spor de vechime peste nivelul maxim prevăzut de lege, spor de fidelitate, indemnizaţii la ieşirea la pensie, în caz de îmbolnăviri, naştere, deces, trasând măsuri de intrare în legalitate.

Împotriva Deciziei nr. 11/2012 reclamanta a formulat contestaţie, aceasta fiind respinsă irevocabil de Înalta Curte de casaţie şi Justiţie în cadrul dosarului nr. 8206/2/2012* prin Decizia nr. 653 din 09.03.2016, în considerentele căreia s-a reţinut că legiuitorul este cel care stabileşte principiile salarizării, inclusiv pentru personalul din instituţii publice, iar contractele colective de muncă trebuie încheiate cu respectarea legii pentru a constitui legea părţilor, prin ele  neputându-se înlătura de la aplicare dispoziţiile legale imperative, prin urmare, dispoziţiile legale care privesc drepturile salariale ale angajaţilor din instituţiile publice nu pot fi anulate sau modificate prin convenţii sau contracte colective, valabilitatea contractelor colective de muncă numai în limitele prevederilor legale rezultând şi din art. 229 alin. 4 din Legea nr. 53/2003.

Faţă de considerentele deciziei pronunţate de instanţa supremă, reclamanta a apreciat că nelegalitatea acordării drepturilor de natură salarială reţinute de auditorii Curţii de Conturi, cu încălcarea normelor de ordine publică privind salarizarea a fost constatată irevocabil, beneficiind de prezumţia puterii de lucru judecat.

În urma auditului efectuat în anul 2015 Curtea de Conturi a României a constatat o serie de deficienţe, precum majorarea fără temei a salariilor de bază prin acordarea unor drepturi de natură salarială fără temei legal, cum ar fi: premiul anual, prima de vacanţă, tichete de masă, spor de vechime peste nivelul maxim prevăzut de lege, spor de fidelitate, indemnizaţii la ieşirea la pensie, în caz de îmbolnăviri, naştere, deces, pentru a căror înlăturare a fost emisă Decizia nr. 11 din 28.05.2015, pe care reclamanta a contestat-o, contestaţia fiind respinsă în primă instanţă de Curtea de Apel Bucureşti.

În acord cu măsurile executorii stabilite de Curtea de Conturi a României şi după consultarea federaţiilor sindicale, au fost emise Decizia nr. 816/2015 a Directorului General al ..., precum şi Nota nr.24484/14.12.2015, în vederea aplicării prevederilor legale generale, precum şi a celor anuale, privind salarizarea unitară a personalului din instituţiile publice, prin aplicarea succesivă a prevederilor legale menţionate în aceste acte.

Reclamanta a arătat că pârâtul a încasat de la ... un venit net în valoare de 4019 lei, reprezentând indemnizaţie de pensionare, iar potrivit Deciziilor nr. 11/2012, respectiv nr. 11/2015 ale Curţii de Conturi, această indemnizaţie a fost acordată nejustificat, astfel că trebuie restituită.

Reclamanta a învederat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile pentru forma specială de răspundere reglementată de dispoziţiile art. 256 alin. 1 din Codul muncii, respectiv existenţa unei plăţi către salariat, precum şi caracterul nedatorat al acestei plăţi, nefiind relevantă vinovăţia sau nevinovăţia salariatului în încasarea sumei datorate.

În drept, reclamanta a indicat dispoziţiile art. 256 alin. 1, art. 266 şi art. 269 alin. 1, 2 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, coroborat cu dispoziţiile art. 1341, art. 1470 şi art. 1635 din Codul civil, precum şi art. 192, 194 CPC.

În dovedire, reclamanta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a invocat pe cale de excepţie că ... nu justifică prezenţa în cadrul procesual sub aspectul calităţii procesuale active, acesta fiind o entitate fără personalitate juridică, calitate procesuală activă justificând doar ..., iar acţiunea nu a fost însuşită nici de  ..., nici de ..., aceasta fiind semnată doar de către directorul ..., instituţie lipsită de personalitate juridică.

Pe fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, arătând că plata drepturilor salariale pentru perioada octombrie 2014-decembrie 2015 reprezintă o plată datorată de către angajator ca efect al contractului colectiv de muncă ce îşi producea efectele la momentul exigibilităţii acestora, respectiv contractul colectiv de muncă pe anii 2011-2014, menţinut în anul 2015, contract ce nu a fost nici anulat, nici scos în afara legii, acesta producând efecte între părţile semnatare  cu privire la salarizare, condiţii de muncă, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă şi constituind legea părţilor conform art. 229 din Codul muncii.

Pârâtul a învederat că plata drepturilor salariale nu este consecinţa unei erori de calcul, nu excede cuantumul prevăzut prin contractul de muncă şi nici nu este făcută de către angajator pentru o perioadă în care relaţiile de muncă să fi fost suspendate sau într-un eventual raport extracontractual, ipoteze ce ar fi impus aplicarea instituţiei şi sunt caracteristice acesteia, pârâtul concluzionând că plăţile au fost datorate ca efect al dispoziţiilor conjuncte prevăzute de art. 160, art. 162 şi art. 229  din Codul muncii.

În ceea ce priveşte decizia Curţii de Conturi pârâtul a arătat că instituţia de control nu a indicat în acest act nici întinderea prejudiciului şi nici vinovăţia unui angajat al instituţiei reclamante relativ la producerea prejudiciului, iar reţinerea răspunderii vreunui angajat ar fi fost profund neîntemeiată, atâta vreme cât niciun angajat nu a fost subiect al controlului şi o eventuală vinovăţie a angajatului poate fi verificată doar în ipoteza descrisă de art. 254 din Codul muncii. Astfel, folosirea deciziilor Curţii de Conturi este, ca argument, incompatibilă cu instituţia reglementată de art. 256  din Codul muncii, întrucât aceste dispoziţii reglementează un cadru procedural ce nu presupune verificarea vinovăţiei salariatului, pe când aplicarea dispoziţiilor trasate de către Curtea de Conturi presupune identificarea prejudiciului şi în mod implicit al persoanelor vinovate de producerea acestuia.

Pârâtul a mai făcut referire la Dispoziţia nr. 816 din 14.12.2015 prin care reclamanta a dispus suspendarea drepturilor salariale semnificând cota de 1/12 din premiul anual şi prima de vacanţă şi contravaloarea tichetelor de masă şi s-au dispus măsuri cu privire la cuantumul salarial pentru viitor, fiind stabilit ca şi termen de debut al modificărilor  luna decembrie a anului 2015 şi a menţionat că din analiza acesteia nu se identifică sub nicio formă izvorul unei creanţe certe, conducerea ... dispunând doar pentru viitor, cu debut decembrie 2015, asupra drepturilor salariale, fără a prevedea în conţinutul actului şi măsuri cu privire la modificarea retroactivă a acestora.

Prin sentinţa civilă nr.859/28.12.2017  Tribunalul Vrancea a  admis acţiunea civilă formulată de reclamanta ... prin ..., în contradictoriu cu pârâtul ...

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 4019 lei.

A respins ca neîntemeiată cererea pârâtului de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin prezenta acţiune reclamanta ... a chemat în judecată pe pârâtul ..., în calitate de fost angajat al reclamantei, solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 4019 lei, reprezentând plată nedatorată – indemnizaţie de pensionare, pe care aceasta a încasat-o de la angajator în luna februarie 2015, temeiul de drept al acţiunii fiind art. 256 alin. 1 din Codul muncii.

Potrivit susţinerilor reclamantei confirmate de poziţia procesuală a pârâtului şi de înscrisurile depuse la dosar, pârâtul a fost angajat de reclamantă ca agent hidrotehnic, fiind încheiat între părţi contractul individual de muncă înregistrat sub nr. nr. 106 din 06.01.2006 în registrul general de evidenţă a salariaţilor, contract care a încetat la data de 16.02.2015 conform art. 56 alin. 1 litera c din Codul muncii, iar în luna februarie 2015 pârâtul a primit suma de 4019 lei cu titlu de indemnizaţie de pensionare. Această sumă a fost plătită de reclamantă pârâtului în baza art. 59 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ... pentru anii 2011-2014, prelungit până la 22.02.2016, care prevedea că salariaţii care se pensionează primesc o singură dată o indemnizaţie egală cu trei salarii brute de bază avute la data pensionării.

Temeiul de drept al acţiunii, indicat expres de către reclamantă, este art. 256 alin. 1 Codul muncii,  care prevede că  salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie, astfel că pentru soluţionarea capătului principal de cerere instanţa trebuie să analizeze dacă pârâtul, în calitate de angajat al reclamantei, avea dreptul, potrivit legii, să încaseze sumele a căror restituire se solicită prin prezenta acţiune.

Potrivit art. 11 alin. 1 lit. a din HG nr. 1176/2005 reclamanta este o unitate cu personalitate juridică din cadrul ... şi, raportat la prevederile art. 28 alin. 8 din acelaşi act normativ, salarizarea personalului său se face în conformitate cu reglementările legale aplicabile instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii, prin art. 28 alin. 9 din HG nr. 1176/2005 stabilindu-se că drepturile şi obligaţiile personalului sunt stabilite prin contractul colectiv de muncă, regulamentul intern şi prin contractul individual de muncă, cu respectarea prevederilor legale în vigoare.

 Sumele de bani ce fac obiectul prezentei acţiuni au fost plătite pârâtului în baza contractului colectiv de muncă încheiat la nivelul ... pentru anii 2011- 2014, prelungit până la 22.02.2016, prin care s-a stabilit în favoarea personalului dreptul la o indemnizaţie de pensionare în cuantum de trei salarii brute de bază. Pe de altă parte, însă, aceste drepturi nu sunt prevăzute în legile de salarizare pentru personalul plătit din fonduri publice şi există dispoziţii exprese prin care se interzice stabilirea prin contracte colective de muncă a unor drepturi care excedează celor prevăzute în legile menţionate.

Astfel, art. 1 alin. 2 din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice (aplicabilă în cauză, raportat la prevederile art. 2 alin. 1 lit. c din actul normativ menţionat), prevede că „Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege”. Prin art. 37 alin. 1) din Legea nr. 284/2010  s-a stabilit că „Prin contractele colective de muncă sau acordurile colective de muncă şi contractele individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi în bani sau în natură care excedează prevederilor prezentei legi”.

Indemnizaţia de pensionare stabilită prin contractul colectiv de muncă nu face parte din componentele constitutive ale salariului, stabilite prin art. 160 din Codul muncii, având natura juridică a unui beneficiu, a unei compensaţii acordate de plătitorul de salariu la încetarea raportului de muncă al persoanei salariate, dar natura juridică a acestui drept nu înlătura incidenţa art. 37 din Legea nr. 284/2010.

Astfel, potrivit art. 1 alin. 1 din Legea nr. 284/2010, aceasta are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, iar prin art. 9 alin. 2 din acelaşi act normativ se stabileşte că sistemul de salarizare cuprinde salariile de bază, soldele/salariile de funcţie şi indemnizaţiile lunare de încadrare, sporurile, premiile, stimulentele şi alte drepturi în bani şi în natură, corespunzătoare fiecărei categorii de personal din sectorul bugetar.

Aşadar, Legea nr. 284/2010 nu reglementează doar drepturile salariale ale personalului bugetar, respectiv componentele salariilor, prevăzute de art. 160 din Codul muncii, ci şi stimulentele şi alte drepturi în bani şi în natură primite de acest personal ca urmare a desfăşurării raporturilor de muncă, astfel că prevederile art. 37 din Legea nr. 284/2010 sunt aplicabile în cauză.

Instanţa a constatat că în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ... pentru anii 2011-2014 (având în vedere art. 3 alin. 1 din contract acesta a intrat în vigoare la data de 23.02.2011, data înregistrării), prelungit până la 22.02.2016, s-a stabilit dreptul angajaţilor de a primi indemnizaţie de pensionare, deşi un astfel de drept nu era prevăzut de Legea nr. 284/2010 (care era în vigoare în acel moment) pentru categoria de personal din care face parte pârâtul, iar în Legea nr. 285/2010 (art. 13 alin. 1) exista prevedere expresă că în anul 2011 nu se acordau indemnizaţii la ieşirea la pensie, astfel de prevederi regăsindu-se în toate legile care au reglementat salarizarea din anul 2011 până în anul 2018.

În ceea ce priveşte salarizarea personalului bugetar din anul 2015, când s-a plătit pârâtului indemnizaţia de pensionare, s-a emis OUG 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, acest act normativ completând Legea cadru nr. 284/2010. În art. 9 alin. 1 din  OUG 83/2014 s-a prevăzut expres că în anul 2015 nu se acordă indemnizaţii la ieşirea la pensie.

În acest context, stipularea în contractul colectiv de muncă încheiat pentru anii 2011 -2014, prelungit până la 22.02.2016, a unei clauze care stabileşte indemnizaţie de pensionare în favoarea angajaţilor, deşi un astfel de drept nu era recunoscut prin legile de salarizare, reprezintă, în mod clar, o încălcare a dispoziţiilor legale menţionate anterior, angajatorul (reclamanta) asumându-şi obligaţia de a plăti sume de bani ce exced drepturilor stabilite prin legile de salarizare.

Este adevărat că părţile, la încheierea  contractelor, pot deroga de la normele de ordine privată, însă nu au această libertate contractuală şi în ceea ce priveşte normele de ordine publică, iar în cazul de faţă nu puteau deroga de la prevederile legilor de salarizare, întrucât acestea reprezintă norme de ordine publică, interesul ocrotit prin acestea fiind unul general, iar nu particular.

Natura juridică a normelor încălcate a fost analizată şi de ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în Decizia nr. 17/2016, instanţa supremă reţinând că legea care reglementează bugetul de stat ocroteşte un interes public, astfel încât sancţiunea edictată în cazul nerespectării interdicţiei de a negocia drepturi neprevăzute de această lege, se impune a fi calificată ca o nulitate absolută. S-a menţionat că o astfel de interpretare se justifică şi prin faptul că legiuitorul a inserat expres referirea la sancţiunea nulităţii absolute chiar în conţinutul art. 138 (care priveşte încheierea contractelor colective de muncă în sectorul bugetar) şi nu s-a limitat la menţiunea din art. 142 care reglementează, cu caracter de principiu, nulitatea clauzelor negociate cu încălcarea art. 132.

În aceeaşi decizie ÎCCJ a arătat că orice clauză ce nu ocroteşte un interes particular şi încalcă un interes public poate fi analizată, din oficiu, în privinţa legalităţii, atunci când o instanţă este învestită cu cereri ce pun în discuţie efectele produse de această clauză. Astfel, controlul legalităţii unei astfel de clauze este posibil atât în litigiile în care se solicită pe cale principală aplicarea sancţiunii nulităţii absolute (prin acţiunea sau cererea reconvenţională a angajatorului), dar şi pe cale de excepţie, în litigiile în care se solicită valorificarea clauzei sau, dimpotrivă, se contestă efectele juridice ale acesteia. S-a precizat că sintagma "a constata nulitatea pe cale de excepţie" presupune ca instanţa, pe cale incidentală, să nu recunoască efectele juridice produse de o clauză nelegală, excepţia la care textul de lege face referire nefiind o excepţie de drept procesual, ci un mijloc de apărare a intereselor generale care permite analiza conformităţii cu legea a clauzei respective.

De asemenea, în considerentele deciziei menţionate s-a reţinut: ,,Acest raţionament nu contravine dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul muncii, republicat, întrucât instanţa are posibilitatea de a invoca nulitatea pe cale de excepţie într-un litigiu în care se analizează eficacitatea juridică a respectivei clauze din contractul colectiv de muncă pe toată durata sa de existenţă, în condiţiile în care efectele acesteia se produc şi după expirarea termenului convenit de părţi pentru punerea în executare a contractului. Existenţa unei clauze ce instituie o situaţie juridică de care beneficiarul se poate prevala nu se limitează la termenul pentru care a fost încheiat contractul, ci reprezintă perioada în care părţile pot invoca efectele juridice generate de executarea sau neexecutarea clauzei. O interpretare restrictivă a acestor dispoziţii ar permite valorificarea unei clauze contractuale, fără posibilitatea de cenzurare a legalităţii sale.

Ca atare, într-un dosar în care se solicită restituirea plăţilor efectuate în temeiul acestei clauze, instanţa poate pune în discuţie şi analiza, printr-un act de judecată propriu, legalitatea clauzei, fără a fi ţinută de constatările Curţii de Conturi, instituţie care, astfel cum s-a precizat anterior, se află într-un raport juridic de drept fiscal cu angajatorul, raport în baza căruia acesta a fost obligat a acţiona în vederea recuperării pagubei. Decizia Curţii de Conturi, ce instituie o prezumţie relativă privind situaţia juridică constatată, poate constitui un mijloc de probă în procesul de stabilire a legalităţii acelei clauze.

În cazul în care consideră că respectiva clauză încalcă dispoziţiile imperative ale legilor de salarizare în vigoare la încheierea contractului colectiv de muncă [în aplicarea dispoziţiilor art. 132 alin. (1) din Legea nr. 62/2011 coroborate cu prevederile art. 138 alin. (1) - (4) din acelaşi act normativ] instanţa va lipsi clauza de efecte juridice, exonerând pe angajator de obligaţia de a executa o astfel de clauză nelegală.”

Aşadar, după cum reiese şi din considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 17/2016, prezenta instanţă poate analiza legalitatea clauzei contractului colectiv de muncă încheiat între părţi, valabil în perioada 2011-2014, prelungit până la data de 22.02.2016, în baza căreia s-au acordat pârâtului sumele a căror restituire se cere, întrucât este învestită cu o cerere ce pune în discuţie efectele produse de această clauză, reclamantul solicitând restituirea acestor sume întrucât reprezintă drepturi în bani neprevăzute de lege.

În argumentarea caracterului nedatorat al plăţii, reclamanta a făcut referire la considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 653 din 09.03.2016, pronunţată în cadrul Dosarului nr. 8206/2/2012*, apreciind că nelegalitatea acordării drepturilor de natură salarială reţinute de auditorii Curţii de Conturi, cu încălcarea normelor de ordine publică privind salarizarea, a fost constatată irevocabil, beneficiind de prezumţia puterii de lucru judecat.

Chiar dacă prin decizia menţionată instanţa supremă a analizat o decizie a Curţii de Conturi din anul 2012 emisă ca urmare a unui control cu privire la o perioadă anterioară (anul 2011) celei în care s-a plătit suma a cărei restituire se cere, instanţa a constatat că în cadrul acestei hotărâri Înalta Curte a analizat şi acea constatare a Curţii de Conturi privind faptul că în anul 2011 s-au achitat, contrar prevederilor legale, drepturi de natură salarială, precum indemnizaţii la ieşirea la pensie, acordate în baza Contractului colectiv de muncă 2011-2014, precum şi a contractului colectiv de muncă anterior şi a arătat că în mod temeinic şi legal  instanţa de fond a menţinut actele administrative contestate. În considerente s-a reţinut că dispoziţiile legale care privesc drepturile salariale ale angajaţilor din instituţiile publice nu pot fi anulate sau modificate prin convenţii şi contracte colective, contracte care sunt valabile numai în limitele prevederilor legale, conform art. 229 alin. 4 din Codul Muncii, instanţa supremă constatând, totodată, că în acea perioadă existau dispoziţii legale exprese care interziceau indemnizaţiile cuvenite la pensionare.

Raportat la acestea, ceea ce invocă, în fapt, reclamanta este că, întrucât ... a fost parte în dosarul nr. 8206/2/2012*, ceea ce a stabilit ÎCCJ prin Decizia nr. 653 din 09.03.2016 se impune cu putere de lucru judecat pentru aceasta, considerentele hotărârii fiind preluate ca argumente în susţinerea prezentei acţiuni în sensul că plata indemnizaţiei de pensionare faţă de pârât era una nedatorată, întrucât clauza privind acordarea indemnizaţiei de pensionare din Contractul Colectiv de Muncă 2011-2014 este neconformă cu dispoziţiile imperative ale legii în materia salarizării. Aşadar, din analiza motivelor de fapt expuse de reclamantă rezultă că aceasta invocă nulitatea clauzei prevăzute de art. 59 alin. 1 din Contractul Colectiv de Muncă 2011-2014, prelungit până la 22.02.2016, întrucât este nelegală, instanţa fiind învestită să constate, pe cale de excepţie (în sensul celor reţinute de ÎCCJ prin Decizia nr. 17/2016), nulitatea clauzei în baza căreia s-a plătit pârâtului indemnizaţia de pensionare.

Astfel cum s-a arătat anterior, clauza prevăzută în art. 59 alin. 1 din Contractul Colectiv de Muncă 2011-2014, prelungit până la 22.02.2016, prin care s-a prevăzut dreptul salariaţilor reclamantei de a primi indemnizaţie de pensionare este nelegală şi, în consecinţă, nulă, întrucât legile care reglementează salarizarea personalului plătit din fonduri publice pe anii 2011- 2015 nu prevăd astfel de drepturi. Prin urmare, având în vedere că reclamanta nu putea să-şi asume obligaţia de a plăti sume de bani care exced prevederilor legale şi, corelativ, angajaţii nu puteau dobândi alte drepturi salariale decât cele stabilite în legile de salarizare, instanţa constată că suma plătită de reclamant şi solicitată prin acţiunea de faţă reprezintă sumă nedatorată, pe care pârâtul nu avea dreptul, potrivit legii, să o încaseze, astfel că, în condiţiile art. 256 alin. 1 din Codul muncii, reclamantul este îndreptăţit la restituirea acesteia.

După cum a reţinut ÎCCJ în considerentele Deciziei nr. 17/2016, faptul că art. 138 alin. (5) din Legea nr. 62/2011 prevede că răspunderea pentru încheierea, cu nerespectarea prevederilor alin. 1 -3, a contractului colectiv de muncă revine angajatorului, nu este de natură  a-l scuti pe salariat de obligaţia de a restitui o sumă încasată necuvenit, în baza unei clauze nelegale, o astfel de acţiune nereprezentând o acţiune în răspundere patrimonială bazată pe culpa salariatului, ci o acţiune derivând din îmbogăţirea fără justă cauză a patrimoniului acestuia.

Instanţa nu a analizat acele apărări ale pârâtului care fac referire la Deciziile Curţii de Conturi emise faţă de reclamantă, întrucât, prezenta cauză nu a fost soluţionată în baza acestor decizii, constatarea nelegalităţii clauzei contractului colectiv de muncă în baza căreia  s-au plătit sumele de bani a căror restituire se cere, precum şi a caracterului de sumă nedatorată realizându-se prin propria analiză a instanţei.

Faţă de soluţia dată în cauză şi dispoziţiile art. 453 Cod procedură civilă, instanţa a respins ca neîntemeiată cererea pârâtului de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva sentinței civile şi a încheierii de şedinţă din data de 12.12.2017 a declarat apel pârâtul ..., criticându-le pentru următoarele motive:

... nu justifică prezenţa în cadrul procesual, sub aspectul calităţii sale procesuale active.

Reclamanta este o entitate fără personalitate juridică prin efectul dispoziţiilor art. 1 alin. 4 ind. 1 Anexa nr. 2, lit. C, pct. 9 din OUG 107/2002, calitate procesuală activă justificând doar ..., iar cererea de chemare în judecată nu a fost însuşită de către ... și nici de ...

Chiar dacă există un mandat din partea unei entităţi cu personalitate juridică, apare imposibilă executarea lui de către o entitate fără personalitate juridică.

Organele de administrare ale ... sunt direcțiile de ape, cum este cazul ..., ce justifică prin lege personalitatea juridică și deține potrivit contractului individual de muncă calitatea de angajator.

A solicitat respingerea cererii ca fiind formulată de o persoană ce nu justifică calitatea procesuală activă.

În mod greşit a reţinut prima instanţă că drepturile salariale solicitate se impun a fi restituite în condiţiile art. 256 alin. 1 Codul muncii.

Plata drepturilor salariale ca face obiectul acțiunii a fost datorată de angajator ca efect al obligaţiei având ca izvor contractul colectiv de muncă, care își producea efectele la momentul exigibilității acestora și nu a fost anulat.

A invocat Decizia nr. 17/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Dispozițiile art. 256 alin. 1 Codul muncii au fost greșit interpretate de instanța de fond, care avea obligația să analizeze cauza cu privire la noțiunea de plată nedatorată în oglinda dispozițiilor legislației civile și a prevederilor art. 278 alin. 1 Codul muncii.

Plata făcută şi încasată a avut un izvor contractual și nu poate fi restituită atâta vreme cât contractul nu a fost desfiinţat și nu reprezintă rezultatul unei erori.

În mod greşit instanţa nu a analizat dispoziţiile art. 254 din Codul muncii şi răspunderea angajaţilor, nelegalitatea contractului colectiv de muncă nefiind imputabilă salariaților, ci cosemnatarilor acestuia.

A solicitat admiterea apelului, admiterea excepției lipsei calității procesuale active a ..., schimbarea în tot a hotărârii cu consecința respingerii pretențiilor formulate prin cererea de chemare în judecată și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, și-a întemeiat apelul pe dispoziţiile art. 480 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă.

Intimata ... prin ... a formulat întâmpinare solicitând pe cale de excepţie respingerea apelului ca rămas fără obiect, iar pe fond respingerea ca nefondat.

A invocat faptul publicării la data de 28 martie 2018 a Legii nr. 78/2018 privind exonerarea personalului plătit din fonduri publice de la plata unor sume reprezentând venituri de natură salarială, în conformitate cu art. 2 apelantul-pârât fiind exonerat de la plata acestor sume.

Sentinţa civilă apelată este legală şi temeinică, instanţa de judecată apreciind în mod just asupra cauzei dedusă judecăţii.

Examinând sentința civilă apelată potrivit motivelor invocate şi dispoziţiilor legale incidente în materie,  în conformitate cu prevederile art. 479 alin. 1 din noul Cod de  procedură civilă curtea reține următoarele:

Prevederile art. 245 alin. 1 din noul Cod de procedură civilă definesc excepţia procesuală ca fiind mijlocul prin care, în condiţiile legii, partea interesată, procurorul sau instanţa invocă, fără să pună în discuţie fondul dreptului, neregularităţi procedurale privitoare la compunerea completului sau constituirea instanţei, competenţa instanţei ori la procedura de judecată sau lipsuri referitoare la dreptul la acţiune urmărind, după caz, declinarea competenţei, amânarea judecăţii, refacerea unor acte ori anularea, respingerea sau perimarea cererii.

În ceea ce privește obiectul unei acţiuni civile, acesta constă în pretenţiile concrete deduse judecăţii, și presupune existenţa unui drept subiectiv sau a unui interes legitim pentru a cărui realizare calea justiţiei este obligatorie.

În speţă, obiectul judecății de față îl constituie apelul declarat şi exercitat de pârât împotriva încheierii de ședință și a sentinței civile menționate, astfel încât nu se poate considera un atare demers procedural ca fiind unul lipsit de obiect.

Faptul adoptării în cursul judecății a Legii nr.78/28.03.2018 privind exonerarea personalului plătit din fonduri publice de la plata unor sume reprezentând venituri de natură salarială nu echivalează cu rămânerea fără obiect a căii de atac a apelului, în condițiile în care prin motivele învederate sunt antamate aspecte vizând legalitatea și temeinicia hotărârilor judecătorești criticate.

Prevederile art. 458 din noul Cod de procedură civilă instituie condiția justificării unui interes în exercitarea căilor de atac, fapt ce presupune că partea interesată a căzut în tot sau în parte în pretenţii urmare a judecăţii cauzei sale în faţa unei prime instanţe.

În consecinţă, excepţia lipsei de obiect a apelului invocată de intimata-reclamantă nu poate fi reținută.

În ceea ce priveşte apelul declarat de pârât împotriva încheierii de ședință din data de 12.12.2017, curtea constată că prin această hotărâre instanţa de fond a lămurit cadrul procesual din perspectiva denumirii părții reclamante, ca fiind ... iar nu ...

 Prevederile art. 36 din noul Cod de procedură civilă definesc calitatea procesuală ca rezultând din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Așadar, calitatea procesuală reprezintă îndreptăţirea unei persoane de a figura ca parte în proces, și presupune existenţa unei identităţi între titularii raportului juridic dedus judecăţii din punct de vedere al dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum şi a obligaţiei corelative (calitate procesuală pasivă). Calitatea procesuală se stabileşte în funcţie de dreptul ce face obiectul judecăţii, a cărui existenţă sau inexistenţă urmează a se constata prin hotărârea judecătorească.

În speţă, cererea de chemare în judecată a fost formulată de reclamanta ... prin ..., fiind legal semnată de directorul acestei structuri prin delegarea atribuțiilor în baza deciziei nr. 102/31.05.2017 și a împuternicirii nr.17913/EA/18.09.2017 emise de ...

În consecinţă, criticile referitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamantei ... prin ... nu sunt găsite întemeiate, apelul declarat sub acest aspect împotriva încheierii din 12.12.2017 a Tribunalului Vrancea urmând a fi respins ca nefondat.

Privind fondul cauzei, obiectul judecății îl constituie pretențiile reclamantei vizând obligarea pârâtului la restituirea unei sume de 4019 lei cu titlul de plată nedatorată, reprezentând cuantumul unor drepturi salariale încasate fără temei legal în luna februarie 2015, temeiul de drept principal al acțiunii fiind reprezentat de prevederile art. 256 alin. 1 Codul muncii potrivit cărora salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie.

Prin deciziile nr. 11/2012 pct. II.1 și 11/2015 pct. II.4 ale Curții de Conturi a României s-a dispus conducerii instituției evaluarea exactă a prejudiciului produs la nivelul ... inclusiv la administrațiile bazinale de apă subordonate, ca urmare a nerespectării prevederilor legale referitoare la efectuarea cheltuielilor de personal și luarea măsurilor legale pentru recuperarea prejudiciului suferit și virarea sumelor cuvenite la bugetul statului.

Cu ocazia controlului judecătoresc exercitat împotriva deciziilor mai sus menționate, instanțele de judecată au statuat asupra prerogativei legiuitorului de a stabili salarizarea personalului din instituțiile publice, prin contractele colective de muncă neputându-se înlătura de la aplicare dispozițiile legale imperative.

Așa cum a reținut și prima instanță, prevederile legale referitoare la salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice au o forță juridică superioară, angajatorul neputându-și asuma obligația plății unor sume de bani care exced unor prevederi legale, iar angajații nu pot dobândi alte drepturi salariale decât cele stabilite în legile de salarizare.

Este adevărat că prin Decizia nr. 17/2016 pronunţată  de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă, s-a stabilit în interpretarea prevederilor art. 1, art. 21 şi art. 26 lit. h raportat la prevederile art. 64 din Legea nr. 94/1992, a prevederilor art. 132, art. 138 alin. 5, art. 142, art. 148, art. 151 şi art. 152 din Legea nr. 62/2011 şi a prevederilor art. 229 alin. 4, art. 254 şi art. 268 alin. 1 lit. d din Codul muncii, republicat, că o decizie a Curţii de Conturi, emisă în exercitarea atribuţiilor sale de control, prin care s-a stabilit că anumite drepturi prevăzute în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unei instituţii publice finanţate integral din venituri proprii au fost acordate nelegal, raportat la prevederile legale privind salarizarea în instituţiile publice, nu lipseşte de efecte clauzele contractului colectiv de muncă prin care acele drepturi au fost stabilite, a căror nulitate nu a fost constatată de către instanţele judecătoreşti, în condiţiile legii.

În interpretarea prevederilor art. 138 alin. 3-5 şi art. 142 alin. 2 din Legea nr. 62/2011, nulitatea unei clauze a contractului colectiv de muncă negociate cu nerespectarea art. 138 alin. 1-3 din Legea nr. 62/2011 poate fi cerută de către părţile interesate, fie pe cale de acţiune, fie pe cale de excepţie, respectiv poate fi invocată de către instanţă, din oficiu, pe durata existenţei contractului colectiv de muncă.

Se reține însă în motivare că este posibil controlul legalităţii unei astfel de clauze atât în litigiile în care se solicită pe cale principală aplicarea unei astfel de sancţiuni (prin acţiunea sau cererea reconvenţională a angajatorului), dar şi pe cale de excepţie, în litigiile în care se solicită valorificarea clauzei sau, dimpotrivă, se contestă efectele juridice ale acesteia.

Sintagma „a constata nulitatea pe cale de excepţie” presupune ca instanţa, pe cale incidentală, să nu recunoască efectele juridice produse de o clauză nelegală, excepţia la care textul de lege face referire nefiind o excepţie de drept procesual, ci un mijloc de apărare a intereselor generale care permite analiza conformităţii cu legea a clauzei respective.

Acest raţionament nu contravine dispoziţiilor art. 268 alin. 1 lit. d din Codul muncii, republicat, întrucât instanţa are posibilitatea de a invoca nulitatea pe cale de excepţie într-un litigiu în care se analizează eficacitatea juridică a respectivei clauze din contractul colectiv de muncă pe toată durata sa de existenţă, în condiţiile în care efectele acesteia se produc şi după expirarea termenului convenit de părţi pentru punerea în executare a contractului.

Existenţa unei clauze ce instituie o situaţie juridică de care beneficiarul se poate prevala nu se limitează la termenul pentru care a fost încheiat contractul, ci reprezintă perioada în care părţile pot invoca efectele juridice generate de executarea sau neexecutarea clauzei. O interpretare restrictivă a acestor dispoziţii ar permite valorificarea unei clauze contractuale, fără posibilitatea de cenzurare a legalităţii sale.

Ca atare, într-un dosar în care se solicită restituirea plăţilor efectuate în temeiul acestei clauze, instanţa poate pune în discuţie şi analiza, printr-un act de judecată propriu, legalitatea clauzei, fără a fi ţinută de constatările Curţii de Conturi, instituţie care se află într-un raport juridic de drept fiscal cu angajatorul, raport în baza căruia acesta a fost obligat a acţiona în vederea recuperării pagubei. Decizia Curţii de Conturi, ce instituie o prezumţie relativă privind situaţia juridică constatată, poate constitui un mijloc de probă în procesul de stabilire a legalităţii acelei clauze.

Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 229 alin. 1 Codul muncii contractul colectiv de muncă este convenţia încheiată în formă scrisă între angajator sau organizaţia patronală, de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă, iar potrivit alin. 4 contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale, constituie legea părţilor.

Însă, potrivit art. 132 alin. 1 din Legea 62/2011 clauzele contractelor colective de muncă pot stabili drepturi şi obligaţii numai în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege, iar art. 138 din aceeași lege stabilește că:

(1) Prin contractele/acordurile colective de muncă încheiate în sectorul bugetar nu pot fi negociate sau incluse clauze referitoare la drepturi în bani şi în natură, altele decât cele prevăzute de legislaţia în vigoare pentru categoria respectivă de personal.

(2) Prin excepţie de la prevederile art. 129 alin. 3 contractele colective de muncă în sectorul bugetar se negociază, în condiţiile legii, după aprobarea bugetelor de venituri şi cheltuieli ale ordonatorilor de credite, în limitele şi în condiţiile stabilite prin acestea.

(3) Drepturile salariale din sectorul bugetar se stabilesc prin lege în limite precise, care nu pot constitui obiect al negocierilor şi nu pot fi modificate prin contracte colective de muncă. În cazul în care drepturile salariale sunt stabilite de legi speciale între limite minime şi maxime, drepturile salariale concrete se determină prin negocieri colective, dar numai între limitele legale.

(4) Clauzele cuprinse în contractele colective de muncă încheiate cu încălcarea prevederilor alin. 1 - 3 sunt lovite de nulitate.

Ca urmare, sumele primite au avut ca temei clauzele cuprinse în Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul ... aflate însă în contradicție cu legile care reglementează salarizarea pentru anii 2014 și 2015, având o forță juridică superioară și care nu prevedeau acordarea unor astfel de drepturi.

Faptul că art. 138 alin. 5 din Legea nr. 62/2011 prevede că răspunderea pentru încheierea, în aceste condiţii, a contractului colectiv de muncă revine angajatorului, instituirea unei astfel de răspunderi nu este de natură a-l scuti pe salariat de obligaţia de a restitui o sumă încasată necuvenit. 

 Chiar dacă, conform art. 138 alin. 5 din Legea nr. 62/2011, în sarcina salariatului nu poate fi reţinută niciun fel de răspundere bazată pe culpă, textul de lege menţionat nu exclude posibilitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 256 din Codul muncii, într-un litigiu iniţiat de angajatorul care tinde să îşi îndeplinească obligaţia izvorâtă din raportul juridic de drept fiscal ce antrenează răspunderea sa faţă de stat, de a recupera suma plătită nedatorat şi care se întemeiază, în raportul cu salariatul, pe o instituţie juridică distinctă de cea a răspunderii patrimoniale, care nu presupune culpa, ci doar o îmbogăţire fără justă cauză a patrimoniului acestuia.

Deşi este reglementată în Codul muncii la cap. III - Răspunderea patrimonială, din titlul XI - Răspunderea juridică, instituţia restituirii sumelor nedatorate achitate salariaţilor nu se confundă cu răspunderea patrimonială, această interpretare dată textului de lege fiind confirmată prin Decizia nr. 274/2011 a Curţii Constituţionale în considerentele căreia se reţine că „textul de lege criticat (s.n. art. 256 din Codul muncii actual) nu dă o definiţie exactă a noţiunii de «sumă nedatorată» şi nici nu detaliază condiţiile în care se naşte obligaţia de restituire. El vine să acopere însă, prin excluderea tuturor celorlalte situaţii prevăzute de lege care antrenează răspunderea patrimonială a salariatului, cazurile când, fără a fi reţinută vinovăţia acestuia, este obligat la restituirea unor sume încasate de la angajator, întrucât acestea nu i se cuveneau, neexistând o justă cauză.”

Ca urmare, nu se poate reține că salariatul nu ar mai trebui să restituie sumele încasate necuvenit, întrucât le-a încasat cu bună-credință. Prezenta acțiune nu reprezintă o acţiune în răspundere patrimonială bazată pe culpa salariatului, ci o acţiune derivând din îmbogăţirea fără justă cauză a patrimoniului acestuia.

Pe de altă parte, la data de 28.03.2018 a fost publicată în Monitorul Oficial al României Legea nr. 78/2018 privind exonerarea personalului plătit din fonduri publice de la plata unor sume reprezentând venituri de natură salarială.

Potrivit prevederilor art. 1 prezenta lege se aplică personalului ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite în baza actelor normative privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice aplicabile anterior intrării în vigoare a prezentei legi.

Conform art. 2 se aprobă exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială încasate în temeiul unor acte administrative sau clauze ale contractelor/acordurilor colective de muncă în vigoare la data plăţii acestor drepturi, sume considerate a fi încasate nelegal şi pe care personalul prevăzut la art. 1 trebuie să le restituie drept consecinţă a constatării de către Curtea de Conturi sau alte structuri/instituţii cu atribuţii de control a unor prejudicii.

Sumele recuperate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, ca urmare a deciziilor prevăzute la alin. 1, nu se restituie.

Se exonerează de la plată şi impozitul pe venit, contribuţiile sociale şi obligaţiile fiscale accesorii drepturilor de natură salarială prevăzute la alin. 1, consecinţă a constatării Curţii de Conturi sau a altor structuri/instituţii cu atribuţii de control a unor prejudicii, atât pentru salariaţi, cât şi pentru angajatorii acestora.

Drept urmare, în speța de față obligația de restituire a fost stinsă prin apariția Legii nr. 78/2018 prin care s-a aprobat exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială pe care personalul prevăzut la art. 1 trebuie să le restituie drept consecință a constatării de către Curtea de Conturi sau alte instituții cu atribuții de control a unor prejudicii.

Împrejurările de fapt şi de drept incidente unei cauze trebuiesc analizate prin raportare la obiectul acţiunii şi la circumstanţele sale, rolul instanţelor judecătoreşti fiind acela de a realiza justiţia, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective, iar instanţa de judecată nu are competenţa să refuze incidenţa unui act normativ adoptat cu putere de lege având efect exonerator de la plată.

În consecință, ca urmare a intervenirii unei situaţii juridice noi care îl exonerează pe apelantul-pârât de la restituirea prejudiciului, curtea va respinge ca nefondată acţiunea reclamantei ... prin ...

În conformitate cu dispoziţiile art. 480 alin. 2 din noul Cod de procedură civilă va fi admis apelul declarat de pârât, schimbată în parte sentinţa civilă apelată şi, în rejudecare:

Va fi respinsă ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta ... prin ...

Domenii speta

Spete similare