Civil plângere contravențională – parcare în stația de mijloace de transport în comun

PLÂNGERE CONTRAVENȚIONALĂ – PARCARE ÎN STAȚIA DE MIJLOACE DE TRANSPORT ÎN COMUN

Deliberând asupra plângerii contravenţionale de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buzău la data de ….., sub nr. …, petentul L. C. a solicitat, în contradictoriu cu intimata PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUZĂU – DIRECŢIA DE POLIŢIE LOCALĂ, anularea procesului verbal de constatare a contravenţie seria …. nr. …. din data de ….., iar în subsidiar, înlocuirea sancţiunii contravenţionale a amenzii cu avertisment.

În motivarea în fapt a plângerii a arătat, în esenţă, că la data de 22.09.2017, după orele 13:00, a fost sancţionat contravenţional prin procesul verbal contestat, reţinându-se că a oprit autoturismul marca Opel Astra H în faţa magazinelor Bian-Profi, în zona staţiei mijloacelor de transport  în comun, îngreunând traficul în zona Unirii, staţia Profi.

A mai arătat că, deşi a susţinut în faţa agentului constatator că are obiecţiuni cu privire la existenţa vreunui semn de oprire interzisă şi că zona staţiei nu este până la locul opriri autoturismului său, acesta nu a consemnat aceste aspecte în actul sancţionator.

A învederat că agentul constatator nu avea dreptul să îi solicite datele personale şi nici să aplice vreo sancţiune contravenţională conform Deciziei nr. 11/2017 pronunţată în dosarul nr. 3/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit că doar agentul constatator diin cadrul poliţiei rutiere are competenţa de a solicita proprietarului sau deţinătorului mandatat al unui vehicul comunicarea identităţii persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice, precum şi de a aplica sancţiunile prevăzute de lege.

A menţionat că nu se face vinovat de fapta contravenţională reţinută în sarcina sa, în primul rând, pentru că pe tot parcursul bulevardului Unirii nu sunt semne sau indicatoare de interzicere a staţionării, iar în al doilea rând, pentru că nu a împiedicat în niciun fel desfăşurarea traficului în staţia din faţa magazinului Profi, tocmai pentru că a oprit între alte maşini, dincolo de zona staţiei.

A solicitat, în principal, constatarea nulităţii absolute a procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, întocmirea actul sancţionator şi aplicarea sancţiunilor revenind exclusiv lucrătorului de poliţie rutieră, iar în subsidiar, înlocuirea sancţiunii amenzii contravenţionale cu avertisment, având în vedere că nu se consideră vinovat pentru săvârşirea faptei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile OG 2/2001 şi 195/2002, Decizia nr. 11/2017 a ÎCCJ.

În dovedire, a solicitat proba cu înscrisuri şi planşe foto.

Cererea a fost timbrată cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 20 lei, potrivit disp. art. 19 din OUG nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Prin rezoluţia judecătorului, cererea s-a comunicat intimatului pentru ca în termen de 25 zile să formuleze şi să depună întâmpinare.

În conformitate cu prevederile art. 205-208 cod proc. civilă, intimata PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUZĂU – DIRECŢIA DE POLIŢIE LOCALĂ a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea plângerii ca neîntemeiată.

S-a arătat că în data de 22.09.2017, orele 13:45, s-a constatat că petentul a condus şi oprit voluntar autoturismul marca Opel, cu numărul de înmatriculare …., în zona staţiei mijloacelor de transport în comun , îngreunând traficul din zona Unirii, staţia „Profi”, motiv pentru care a fost legal sancţionat cu suma de 290 lei şi 2

puncte penalizare pentru încălcarea prevederilor art. 108 alin. (1) lit. a pct. 8 din OUG

195/2002, faptă sancţionată de art. 99 alin. 2 din OUG 195/2002. Abaterea a fost

fotografiată.

Petentul, fiind de faţă la întocmirea procesului verbal, nu a formulat obiecţiuni şi a semnat actul sancţionator.

Referitor la competenţa agenţilor de poliţie locală de a constata contravenţii la regimul rutier s-a arătat că potrivit art. 17 alin. (2) din Legea nr. 155/2010, poliţistul local este investit cu exerciţiul autorităţii publice, pe timpul şi în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor şi a îndatoririlor de serviciu, în limitele competenţelor stabilite de lege.

Astfel, în conformitate cu art. 7 lit. h) din acest act normativ, care se referă la atribuţiile poliţiei locale în domeniul circulaţiei pe drumurile publice, acesta „constată contravenţii şi aplică sancţiuni pentru încălcarea normelor legale privind oprirea, staţionarea, parcarea autovehiculelor şi accesul interzis, având dreptul de a dispune măsuri de ridicare a autovehiculelor staţionate neregulamentar."

Totodată, potrivit prevederilor art. 43 alin. (2) din actul normativ mai sus invocat, procesele verbale de constatare a contravenţiilor încheiate de poliţiştii locali cu atribuţii în domeniul circulaţiei rutiere pentru abateri care presupun aplicarea de puncte de penalizare se comunică în termen de 24 de ore, în copie, la unităţile/structurile teritoriale ale Poliţiei Române, pentru a fi introduse în baza de date, în baza protocolului încheiat între părţi.

A mai arătat că, potrivit răspunsului Inspectoratului General al Poliţiei Române la adresa nr. 3556 din 30.07.2012 a Poliţiei Locale Ploieşti, prin care se solicita un punct de vedere cu privire la competenţa poliţiştilor locali de a constata contravenţii şi aplica sancţiuni în materie rutieră: „Sancţiunile care pot fi aplicate de către poliţiştii locali, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 195/ 2002 privind circulaţia pe drumurile publice, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sunt următoarele :conform art. 99 alin.(1) - 2 sau 3 puncte -amendă : pct. 3 - nerespectarea de către pietoni a normelor privind circulaţia pe drumurile publice ; pct. 11 - nerespectarea regulilor de circulaţie de către conducătorii de animale; conform art. 100 alin. (1)-4 sau 5 puncte amendă: pct. 11 - nerespectarea obligaţiei ce revine conducătorului de moped de a avea în funcţiune, în timpul zilei, luminile de întâlnire în circulaţia pe drumurile publice; conform art. 101 alin. (1)-de la 6 la 8 puncte - amendă: pct. 8 - nerespectarea normelor privind circulaţia bicicletelor; pct. 15- oprirea autovehiculelor destinate transportului public de persoane în alte locuri decât în staţiile semnalizate ca atare;  conform art. 102 alin. (1)- de la 9 la 20 puncte - amendă : pct. 3 - conducerea unui vehicul cu tracţiune animală, neînregistrat; pct. 16- nerespectarea obligaţiilor ce revin conducătorilor de vehicule cu tracţiune animală; pct. 37- încălcarea obligaţiilor referitoare la circulaţia pe drumurile publice a vehiculelor care transportă produse sau mărfuri periculoase, ori a vehiculelor cu masă şi/sau gabaritul depăşit;  conform art. 108 alin. (1) lit. a)-2 sau 3 puncte - amendă şi 2 puncte penalizare: pct. 5 - circulaţia pe un sector de drum pe care accesul este interzis; pct. 8 - oprirea neregulamentară; conform art. 108 alin. (1) lit. b)-4 sau 5 puncte amendă şi 3 puncte de penalizare: pct. 7 - staţionarea neregulamentară.”

Totodată, s-a arătat că „dreptul poliţiştilor locali de a constata şi aplica sancţiuni la regimul circulaţiei rutiere a fost instituit prin Legea nr. 155/2010, act normativ de acelaşi nivel ca şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2002, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, astfel încât, pentru punerea în aplicare a prevederilor legale nu este necesară o împuternicire specială".

Referitor la Decizia nr. 11/2017 a ÎCCJ, intimata a arătat că aceasta stabileşte modul de interpretare şi aplicare a disp. art. 39, art. 102 alin. 1 pct. 14 şi art. 105 pct. 10 din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice.

Având în vedere aceste aspecte, coroborat cu faptul că din înscrisurile existente la dosar nu rezultă o altă situaţie de fapt decât cea relevată de actul constatator şi sancţionator, intimata a apreciat ca neîntemeiată plângerea reclamantului, şi, pe cale de consecinţă, a solicitat respingerea sa.

A apreciat, totodată, că între sancţiunea aplicată şi gradul de pericol social al faptei nu există o disproporţie vădită care să poată conduce la înlocuirea sancţiunii amenzii cu avertisment.

A depus înscrisuri în probaţiune. (f. 26-25)

Petentul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a arătat că menţine în toatalitate cele susţinute prin cererea introductivă de instanţă.

A învederat că petentul se bucură de prezumţia de nevinovăţie, sarcina probei incumbând autorităţilor statului. În acelaşi timp, însă, are dreptul la un proces echitabil în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă şi să invoce orice argumentare pentru dovedirea împrejurării că situaţia de fapt din procesul verbal nu corespunde realităţii.

Astfel, a arătat că pe bulevardul Unirii Sud, prima bandă de circulaţie este amenajată ca parcare şi semnalizată cu indicatorul de informare cu semnificaţia „parcare” şi nu există vreun indicator de „oprire interzisă”. Este un fapt de notorietate care poate fi confirmat şi de către Direcţia Tehnică – Serviciul de Gospodărire Comunală din cadrul Primăriei Buzău, că pe toată lungimea bulevardului Unirii nu există indicatoare sau semne de „oprire interzisă”.

A susţinut că, în timp ce aştepta în maşină emiterea procesului verbal de contravenţie, o altă maşină a parcat în partea sa stângă, agentul constatator coborând şi doar avertizându-l pe conducătorul auto ce se afla la volan, fără să îl amendeze.

A învederat că a doua zi, la aceeaşi oră, a mers să fotografieze locul amnedării şi a constatat că delimitarea spaţiului de parcare de staţia de autobuz se face doar printr-o linie de bordură de 20-30 cm, invizibilă de la nivelul şoferului, delimitare prost făcută, mai ales în condiţiile în care în ziua sancţionării era o ploaie torenţială care nu permitea să vezi nimic.

Totodată, a arătat că, din fotografiile anexate, făcute în zilele următoare, în aceeaşi locaţie a sancţionării sale, aproximativ la aceleaşi ore, staţia de autobuz este aproape plină de maşini parcate.

A arătat că apreciază că legea trebuie aplicată oricând şi tuturor, nu la întâmplare.

A susţinut în continuare că este o vădită disproporţie între sancţiunea aplicată şi gradul de pericol soaicl al faptei săvârşite, în primul rând pentru că nu există indicatoare care să interzică oprirea pe tot parcursul bulevardului Unirii, deci fapta sa nu poate fi încadrată la contravenţia de „oprire interzisă”, iar în al doilea rând, pentru că în fiecare zi se practică fără putinţă de tăgadă aglomerarea acestei zone, fără ca acest „fenomen” să poată constitui vreun pericol social, staţia de autobuz fiind oricum în spatele locului unde parcase, neîncurcând în niciun fel buna desfăşurare a trficului ori vizibilitatea în zonă, bulevardul fiind marcat cu linie dublă şi semaforizat.

A depus planşă fotografică şi adresa nr. ……. emisă de Urbis Serv SRL.

Analizând materialul probator administrat în cauză, constată următoarele:

În fapt, la data de …. a fost emis procesul verbal de constatare a contravenţiei seria …… nr. …….. de către un agent constatator din cadrul intimatei PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUZĂU – DIRECŢIA DE POLIŢIE LOCALĂ, prin care s-a reţinut că petentul a condus şi oprit voluntar autoturismul marca Opel, cu numărul de înmatriculare ……, în zona staţiei mijloacelor de transport în comun, îngreunând traficul din zona Unirii, staţia „Profi”.

Abaterea a fost fotografiată.

Pentru fapta săvârşită, petentul a fost sancţionat contravenţional cu amendă în cuantum de 290 lei şi 2 puncte penalizare pentru încălcarea prevederilor art. 108 alin. (1) lit. a pct. 8 din OUG 195/2002, faptă sancţionată de art. 99 alin. 2 din OUG 195/2002.

Procesul verbal de constatare a contravenţieie a fost semnat de către petent, iar la rubrica „Alte menţiuni” s-a consemnat că „petentul nu are obiecţiuni”.

În temeiul art. 34 din O.G. nr. 2/2001, instanţa învestită cu soluţionarea unei plângeri contravenţionale trebuie să verifice dacă aceasta a fost formulată în termenul prescris de lege, iar apoi, prin prisma probatoriului administrat, va proceda la analizarea legalităţii şi temeiniciei procesului verbal, putând să hotărască şi cu privire la individualizarea sancţiunii.

În urma verificărilor cerute de dispoziţiile art. 34 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001, instanţa constată că plângerea contravenţională a fost înregistrată pe rolul instanţei în data de 04.10.2017, în termenul legal de 15 zile prevăzut de art. 31 alin. 1, calculat de la comunicarea actului (22.09.2017).

Procedând la verificarea, potrivit art. 34 alin.1 din OG nr. 2/2001, a legalităţii si temeiniciei procesului-verbal contestat, instanţa retine, în ceea ce priveşte legalitatea, că actul contestat cuprinde menţiunile prevăzute de art. 17 din OG nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, nefiind incident vreunul din motivele de nulitate care se constată din oficiu de către instanţă de judecată.

De asemenea, instanţa constată că pentru fapta descrisă a fost stabilită în mod corect încadrarea în textele de lege indicate ca temei legal al constatării şi sancţionării contravenţiei, respectiv art. 108 alin. 1 lit. a pct. 8 din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, în conformitate cu care constituie contravenţie pentru care se aplică şi un număr de două puncte de penalizare oprirea neregulamentară, iar sancţiunea aplicată se încadrează în limitele prevăzute de art. 99 alin. 2 din acelaşi act normativ.

Instanţa găseşte neîntemeiate criticile petentului privind competenţa agentului de poliţie locală în a dispune sancţionarea sa, disp. art. 7 lit. h din Legea nr. 155/2010 privind Poliţia Locală, asigurând legimititate poliţistul local, în domeniul cirulaţiei pe drumurile publice, în ceea ce priveşte constatarea contravenţiilor şi aplică sancţiunilor pentru încălcarea normelor legale privind oprirea, staţionarea, parcarea autovehiculelor şi accesul interzis, având, totodată, dreptul de a dispune măsuri de ridicare a autovehiculelor staţionate neregulamentar.

Decizia nr. 11/2017 pronunţată în Recurs în Interesul Legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu îşi găseşte aplicabilitatea în speţă, ea tranşând o situaţie aparte faţă de situaţia de fapt din cauză, aceea a competenţei de a solicita proprietarului sau deţinătorului mandatat al unui autovehicul de a comunica identitatea persoanei căreia i-a încredinţat vehiculul pentru a fi condus pe drumurile publice, precum şi de a aplica sancţiunile contravenţionale prevăzute de lege în cazul necomunicării acestor relaţii.

Sub aspectul temeiniciei procesului-verbal contestat, instanţa apreciază că prezentul litigiu trebuie să ofere garanţiile procesuale recunoscute şi garantate de articolul 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, care, în baza articolului 11 din Constituţia României, face parte din dreptul intern şi are prioritate în temeiul articolului 20 alin. 2 din legea fundamentală.

Aceasta deoarece acest gen de contravenţie intră în sfera "acuzaţiilor în materie penală" la care se refera primul paragraf al articolului 6 din Convenţia Europeană.

Mai mult, în cauza Anghel împotriva României, hotărâre din 04.10.2007, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat, cu referire la aplicabilitatea art.6 din Convenţie în litigiul în care reclamantul a fost sancţionat în temeiul art.2 alin.1 din Legea nr.61/1991, în sensul ca în lumina criteriilor ce decurg din jurisprudenţa sa constanta în materie (cauza Ezeh şi Connors împotriva Regatului Unit, nr.39665/98, CEDH 2003-X), în pofida naturii pecuniare a sancţiunii efectiv aplicate reclamantului, a cuantumului sau redus şi a naturii civile a legii care incriminează aceasta contravenţie, procedura în cauza poate fi asimilata unei acuzaţii în materie penala. S-a constatat mai întâi ca dispoziţiile art. 2 alin.1 din Legea nr.61/1991 au un caracter general şi nu se adresează unui grup determinat de persoane, ci tuturor cetăţenilor, ca prescriu un anumit comportament însoţit de o sancţiune menita sa prevină şi să reprime în acelaşi timp (cauza Ozturk c.Germania, hotărârea din 21.02.1984).

În jurisprudenţa sa, (cauza Maszini vs. României din 2006) Curtea Europeana a Drepturilor Omului a considerat ca aceste criterii, care sunt alternative, iar nu cumulative, sunt suficiente pentru a demonstra că fapta în discuţie are caracter penal, în sensul art. 6 din Convenţie.

În atare situaţie, întrucât procedura de soluţionare a unei plângeri contravenţionale este calificata drept o procedura "penală", contravenientul se bucură de protecţia conferită în cadrul unei astfel de proceduri, printre care şi prezumţia de nevinovăţie.

Nu trebuie uitat însă că, în dreptul nostru contravenţional, procedura soluţionării unei cereri privind o plângere contravenţională este reglementata în mare parte de Codul de procedură civilă (art. 47 din O.G. nr. 2/2001) şi că procesul-verbal de contravenţie este un act administrativ, astfel încât unele elemente ale principiului prezumţiei de nevinovăţie nu trebuie absolutizate, existând posibilitatea, cu respectarea cerinţei proporţionalităţii mijloacelor folosite cu scopul legitim urmărit, să funcţioneze şi alte prezumţii de drept si de fapt, chiar si în favoarea organului constatator (cauza Blum împotriva Austriei).

Transpunând aceste principii în speţă, instanţa constată că petentul are dreptul la un proces echitabil, conform art. 31-36 din O.G. nr. 2/2001, în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă şi să invoce argumente pentru dovedirea împrejurării ca situaţia de fapt din procesul-verbal nu corespunde modului de desfăşurare a evenimentelor, iar sarcina instanţei de judecata este de a respecta limita proporţionalităţii între scopul urmărit de autorităţile statului de a nu rămâne nesancţionate acţiunile antisociale prin impunerea unor condiţii imposibil de îndeplinit si respectarea dreptului la apărare al persoanei sancţionate contravenţional.

Totodată, instanţa, reţinând aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 6 paragraf 1 CEDO, în latura sa penală, este ţinută şi de prevederile paragrafului 2 şi 3 ale aceluiaşi articol, care instituie garanţii procedurale specifice în domeniul penal.

Printre aceste garanţii se numără şi cea referitoare la obligativitatea respectării prezumţiei de nevinovăţie.

Această prezumţie priveşte atât atitudinea organelor judiciare faţă de soluţionarea cauzei, cât şi sarcina probei.

Tot pe cale jurisprudenţială (cauza Salabiaku vs. Franţa), Curtea Europeană a stabilit că prezumţia de nevinovăţie nu este una absolută, admiţând posibilitatea existenţei unor prezumţii de drept sau de fapt în cadrul sistemelor de drept naţionale.

Prezumţia de temeinicie de care se bucură procesul-verbal trebuie să respecte însă un raport de proporţionalitate între scopul urmărit de lege (consolidarea exercitării autorităţii de stat prin prisma agenţilor constatatori) şi mijloacele utilizate.

Instanţa a considerat că analiza trebuie să urmărească în mod esenţial asigurarea condiţiilor exercitării efective a dreptului la apărare de către petent. Petentul trebuie să aibă posibilitatea de a combate în mod real procesul – verbal de constatare a contravenţiei prin mijloace de probă pe care să le poată administra.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată şi de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumţiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept şi nu sunt interzise de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanţa scopului urmărit, dar şi respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku v. Franţa, hotărârea din 7 octombrie 1988, paragraful 28; cauza Vastberga Taxi Aktiebolga şi Vulic v. Suedia, hotărârea din 23 iulie 2002, paragraful 113).

Forţa probantă a rapoartelor sau a proceselor-verbale încheiate de agenţii statului este lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, putându-se reglementa importanţa oricărui mijloc de probă, însă instanţa are obligaţia de a respecta caracterul echitabil al procedurii în ansamblu atunci când administrează şi apreciază probatoriul (cauza Bosoni v. Franţa, hotărârea din 7 septembrie 1999).

Prezumţia de legalitate şi temeinicie a procesului-verbal de contravenţie nu este înfrântă de garanţia de care beneficiază petentul prin prezumţia de nevinovăţie, ci acestea trebuie analizate împreună.

Instanţa este ţinută să asigure o procedură echitabilă în ansamblul ei atunci când încuviinţează şi administrează probatoriul, persoana sancţionată având dreptul la un proces echitabil în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă şi să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situaţia de fapt reţinută nu este reală.

Sarcina instanţei este de a respecta limita proporţionalităţii între scopul urmărit de autorităţile statului de a nu rămâne nesancţionate acţiunile antisociale prin impunerea unor condiţii imposibil de îndeplinit şi respectarea dreptului la apărare al persoanei sancţionate contravenţional (cauza Anghel c. României, hotărârea din 4 octombrie 2007, cauza Neaţă c. României, decizia de inadmisibilitate din 18 noiembrie 2008).

Procesul-verbal de contravenţie care conţine constatările personale ale agentului constatator beneficiază de prezumţia de autenticitate, veridicitate şi legalitate, având forţã probantã prin el însuşi, aşa cum a statuat şi Curtea Europeanã în cauza Ioan Pop c. României, Curtea, neînlãturând prezumţia de legalitate a procesului-verbal din procedura contravenţionalã românã, ci impunând echilibrul ce trebuie sã existe între prezumţia de nevinovãţie specificã materiei şi prezumţia de legalitate şi validitate a procesului-verbal de contravenţie. Prezumţia de temeinicie a proceselor-verbale de constatare a contravenţiei nu este una absolutã, ci doar una relativã în sensul cã i se permite, în anumite condiţii, presupusului contravenient ca, în cursul judecãrii plângerii sale, sã depunã la dosarul cauzei înscrisuri ori sã administreze orice alte probe din care sã rezulte faptul cã cele arãtate în procesul verbal de constatare a contraventiei sunt neadevãrate.

Cu toate acestea, inversarea prezumţiei în favoarea petentului nu opereazã automat doar prin simpla solicitare de anulare a actului, ci petentul trebuie sã administreze probe din care să rezulte contrariul, organul constatator fiind acela care întocmind procesul-verbal de constatare constituie o probã în vederea dovedirii faptei sancţionate contravenţional, se aflã din acel moment pe o poziţie de superioritate având avantajul probei preconstituite care, în acelaşi timp, se bucurã de o prezumţie de autenticitate şi de veridicitate.

În aceste condiţii, singura posibilitate de echilibrare a şanselor, a armelor şi a garanţiilor procesuale este aceea ca presupusului contravenient sã-i fie puse la dispoziţie un ansamblu de mijloace procesuale prin intermediul cãrora sã poatã dovedi netemeinicia actului sancţionator.

Odata declanşat controlul jurisdicţional, ca urmare a plângerii formulate, petentul a beneficiat de toate garanţiile procedurale inerente unui demers judiciar. Trebuie relevat cã în faţa instanţei petentul a avut posibilitatea de a administra probe cu respectarea principiilor egalitaţii de arme, nemijlocirii şi contradictorialitaţii, pentru a combate cele reţinute în procesul verbal, or, în cauză petentul nu a administrat nicio probã care sã demonstreze că situaţia de fapt reţinută în actul de constatare ar fi diferita de cea reală.

În speţă, petentul a avut posibilitatea de a-şi proba susţinerile şi de a-şi formula apărările, acestuia fiindu-i comunicată întâmpinarea depusă de intimat. Mai mult, instanţa a încuviinţat pentru petent proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi le-a administrat conform legii, însă acesta nu a adus dovezi din care să reiasă nevinovăţia sa.

Din proba cu înscrisuri administrată a rezultat că în mod temeinic s-a reţinut în sarcina acestuia de către agentul constatator săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 108 alin. 1 lit. a pct. 8 din OUG nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice, petentul săvârşind fapta reţinută în procesul verbal de contravenţie, aspect ce reiese fără dubiu din planşa fotografică depuse de către intimată la dosar (f. 45), parcând în zona destinată staţiei mijloacelor de transport în comun marcată corespunzător.

Potrivit art. 142 lit. g din ROUG nr. 195/2002, se interzice oprirea voluntară a vehiculelor în staţiile mijloacelor de transport public de persoane, precum şi la mai puţin de 25 m înainte şi după acestea.

Astfel, motivul invocat de către petent cu privire la lipsa indicatoarelor de „Oprire interzisă” pe tot bulevardul Unirii este neîntemeiat. Petentul, în calitate de conducător auto, are obligaţia cunoaşterii legislaţiei în domeniul rutier şi nu se poate prevala de necunoaşterea ei.

De altfel, aspectele relevate de către acesta în răspunsul la întâmpinare, referitoare la aplicarea neunitară a dispoziţiilor legale, în sensul că alţi conducători auto aflaţi în aceeaşi situaţie cu a sa nu au fost sancţionaţi cu amendă, ci doar avertizaţi verbal de către agentul constatator, exced analizei instanţei în această cauză şi nu îl exonerează pe acesta de respectarea prevederilor legale.

Analiza situaţiei şi a împrejurărilor în care un alt conducător auto a fost sancţionat doar cu avertisment verbal aparţine agentului constatator, nu petentului, şi nu instanţei de judecată în acest dosar de judecată.

Mai mult decât atât, din susţinerile petentului în cuprinsul răspunsului la întâmpinare a reieşit aspectul că, în timp ce autovehiculul a fost oprit în staţia de transport pentru mijloace în comun marcată corespunzător prin imprimarea inscripţiei „BUS” în imediata apropriere a locului unde petentul a parcat, acesta a părăsit autovehiculul pentru o vreme, motiv pentru care agentul constatator i-a lăsat pe parbrizul acestuia o solicitare de prezentare la sediul instituţiei din cadrul căreia face parte.

Totodată, instanţa apreciază ca la aplicarea sancţiunii contravenţionale agentul constatator a avut în vedere dispoziţiile art. 5 si art. 21 al. 3 din OG nr. 2/2001, sancţiunea aplicată fiind proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit şi urmarea produsă, dar şi de circumstanţele personale ale contravenientului, ţinându-se cont de criteriile de individualizare prevăzute de lege, petentul fiind sancţionat contravenţional cu amenda minimă prevăzută de lege pentru această faptă (2 puncte amendă), situaţie în care nu se impune reindividualizarea.

Instanţa învederează că pericolul social prevăzut de legislaţie nu este echivalentul pericolului concret la care se referă petentul.

Noţiunea de pericol social vizează aptitudinea unei acţiuni sau inacţiuni de a aduce atingere valorilor sociale apărate prin lege. Pericolul social generic este evaluat de către legiuitor în momentul incriminării faptei în raport de un complex de elemente comune tutoro faptelor de acest fel şi se reflectă în limitele legale ale pedepsei. Pericolul social concret se evaluează, în fiecare caz în parte, de către instanţa de judecată care poate ajunge la concluzia că fapta prezintă un grad mai scăzut sau mai ridicat decât pedeapsa aplicată.

În speţă, în ceea ce priveşte pericolul social generic este fără dubiu că, atâta vreme cât legiuitorul a prevăzut această faptă drept contravenţie, o asemenea conduită este una antisocială prohibită. Cât priveşte pericolul social concret, se observă că fapta a fost sancţionată cu amenda minimă prevăzută de lege, astfel că nu poate fi pusă în discuţie reevaluarea sa.

Este drept că OG nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor a prevăzut posibilitatea aplicării sancţiunii avertismentului chiar şi în cazul în care actul normativ nu prevede această sancţiune, însă, date fiind circumstanţele săvârşirii faptei, dar şi atitudinea petentului ulterioară săvârşirii contravenţiei, de nerecunoaştere şi de neasumare a faptei sale, instanţa apreciază că nu este utilă înlocuirea amenzii cu sancţiunea avertismentului.

În acest sens, reţine că sancţiunea contravenţională are un rol de constrângere, dar şi unul preventiv-educativ, urmărind ocrotirea relaţiilor sociale şi formarea unui spirit de responsabilitate, iar în speţă, înlocuirea sancţiunii amenzii aplicate petentului cu sancţiunea avertismentului nu ar conduce la îndeplinirea acestor scopuri ale sancţiunii.

În analiza principiului proporţionalităţii, instanţa reţine şi că dispoziţiile OUG nr. 195/2002 au drept scop asigurarea unei bune circulaţii pe drumurile publice, care, în mod firesc, pentru a avea eficienţă şi pentru a fi îndeplinit scopul în care au fost edictate trebuie respectate de orice participant la trafic.

Întrucât petentul nu a reuşit să dovedească netemeinicia procesului-verbal contestat, reţinând vinovăţia acestuia, dar şi gradul de pericol social al contravenţiei săvârşite, instanţa va respinge plângerea ca neîntemeiată şi va menţine ca temeinic şi legal procesul  verbal de contravenţie întocmit de PRIMĂRIA MUNICIPIULUI BUZĂU – DIRECŢIA DE POLIŢIE LOCALĂ.

Domenii speta

Spete similare