Dreptul muncii

Refuzul angajatorului de a-i elibera adeverinţă fostului salariat timp de 2 ani. Lipsa prejudiciului moral în condiţiile în care reclamantul nu a adus în cererea sa un minim de argumente şi indicii din care să rezulte măsura afectării drepturilor nepatrimoniale prin fapta ilicită a pârâtului.

  Decizia civilă nr. 132/15.03.2018  a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa civilă nr. 195/13.04.2017, Tribunalul Vrancea a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul …, în contradictoriu cu pârâta ..., având ca obiect obligaţie de a face.

A obligat pârâta să elibereze reclamantului o adeverință în cuprinsul căreia să ateste drepturile salariale lunare, defalcate pe eventuale sume componente, încasate de reclamant pentru munca prestată în perioada 01.05.1986 – 19.04.1993.

A respins ca nefondat capătul al doilea de cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la acordarea de daune-morale.

În motivare Tribunalul a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vrancea – Secția I Civilă reclamantul … a chemat în judecată pe pârâta ... solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să fie obligată pârâta:

1) să elibereze reclamantului o adeverință din care să reiasă situația salariilor pe care le-a încasat pe perioada 1986 – 1994 și să pună la dispoziție statele de plată;

2) la plata de daune morale de 25.000 lei pentru repararea prejudiciului cauzat prin refuzul eliberării adeverinței respective.

3) să fie obligată pârâta la cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamantul a arătat, în esenţă, că a adresat pârâtei o cerere la data de 25.05.2016 prin care i-a solicitat să-i emită o adeverință din care să rezulte situația salariilor lunare încasate în perioada în care a fost angajat al pârâtei, un astfel de act fiind necesar pentru recalcularea drepturilor de pensie, însă pârâta a refuzat eliberarea unui astfel de înscris.

În drept, s-au invocat prevederile art. 34 alin. 5) din Codul muncii, art. 8 din HG 500/2011 și art. 1349 Cod civil.

Pârâta … a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii.

În esență, pârâta a învederat că prin cererea depusă la societate reclamantul nu a indicat perioada lucrată, salariatul de compartimentul personal fiind inițial în imposibilitate de a stabili perioada angajării, iar ulterior, ca urmare a unor solicitării de informații suplimentare, reclamantul a manifestat un comportament agresiv.

De asemenea, s-a arătat că reclamantul nu a ieșit la pensie din cadrul pârâtei, că pensia sa a fost determinată pe baza mențiunilor din cartea de muncă, că nu se poate vorbi despre îndreptățirea sa la recalcularea pensiei atât timp cât se află în posesia cărții de muncă, iar reclamantului i s-au eliberat adeverințe prin care s-a atestat vechimea în muncă și grupa de muncă.

Prin urmare, este lipsită de interes cererea reclamantului atât timp cât acesta deține toate documentele care atestă veniturile încasate.

La termenul de judecată din data de 27.02.2017 instanța a solicitat lămuriri reclamantului cu privire la obiectul real al primului capăt de cerere, reclamantul declarând că dorește obligarea pârâtei doar la emiterea adeverinței în care să ateste veniturile obținute, iar nu și obligarea la predarea statelor de plată.

De asemenea, la același termen reclamantul a precizat că salariile pe care le încasa erau mai mari decât cele stipulate în cartea de muncă.

În dovedirea cererii și în apărare s-a administrat proba cu înscrisuri.

Analizând acţiunea de faţă, Tribunalul a reținut următoarele.

I. Cu privire la primul capăt de cerere.

a) Prin primul capăt de cerere reclamantul a solicitat obligarea pârâtei să-i emită o adeverință în cuprinsul căreia să ateste drepturile salariale lunare de care a beneficiat reclamantul în perioada 01.05.1986 – 19.04.1993.

b) Obligația angajatorilor, foștilor angajatori sau deținătorilor arhivei foștilor angajatori de a elibera angajaților sau foștilor angajați adeverință în care să ateste drepturile salariale de care au beneficiat în perioada raporturilor de muncă este una indiscutabilă, ea rezultând din cuprinsul prevederilor art. 34 alin. 5) din Codul muncii, precum și din anumite prevederi din legislația pensiilor, respectiv art. 165 alin. 2) din Legea nr. 263/2010 și art. 125 din HG 257/2011 privind normele de aplicare a legii pensiilor.

c) Pârâta nu a făcut dovada eliberării către reclamant a unei adeverințe în care să ateste drepturile salariale încasate de către reclamant în perioada raporturilor de muncă, circumstanțe în care primul capăt de cerere este întemeiat.

d) Apărările formulate de către pârâtă nu pot fi reținute pentru următoarele considerente.

d1) Astfel, sub un prim aspect, deși nu a înțeles să invoce în mod expres excepția lipsei de interes a acțiunii, pârâta a făcut mențiuni în finalul întâmpinării cu privire la o pretinsă lipsă de interes a reclamantului în obținerea unei adeverințe cuprinzând drepturile salariale, indicând drept argument faptul că reclamantul se află în posesia cărții de muncă și a două adeverințe în care i s-a atestat vechimea în muncă și grupa de muncă.

Tribunalul constată însă că nu poate fi reținută această apărare a pârâtei în raport doar cu  aceste argumente și cu probele pe care a înțeles să le administreze.

În acest sens pârâta nu a înțeles să indice instanței (iar nu altor autorități) în cadrul dosarului de față ce categorii de drepturi salariale a încasat reclamantul în perioada raporturilor de muncă și să dovedească o astfel de susținere.

Dacă pârâta ar fi învederat că singurele categorii de drepturi salariale încasate de către reclamant ar fi fost retribuția tarifară (salariul de încadrare) care era stipulată în carnetul de muncă și sporul de vechime și ar fi dovedit această susținere prin depunerea la dosar a copiei statelor de plată (în extras), atunci s-ar fi justificat cu prisosință lipsa de interes a reclamantului în formularea cererii de chemare în judecată întrucât adeverința pe care dorește să o obțină nu ar fi putut atesta drepturi salariale mai mari decât cele valorificate deja la stabilirea pensiei. Așadar, adeverința nu ar fi putut conduce la recalcularea drepturilor de pensie cu consecința măririi pensiei.

În schimb, reclamantul a învederat instanței că în perioada raporturilor de muncă a încasat sume de bani mai mari decât cele stipulate în cartea de muncă, susținere care nu poate beneficia decât de prezumția de credibilitate mai ales în condițiile modului în care pârâta a înțeles să-și formuleze apărarea, omițând să afirme în mod tranșant ce categorii de drepturi salariale a încasat reclamantul.

Așadar, în raport de pozițiile procesuale exprimate de către părți, tribunalul acordă credibilitate susținerilor reclamantului, considerând astfel că este suficient de probabil că în perioada raporturilor de muncă reclamantul să fi încasat și diverse sume suplimentare salariului de încadrare și sporului de vechime, cum ar fi premii, spor de acord global, ore suplimentare, ore de noapte, etc.

d2) Sub un al doilea aspect, Tribunalul constată că pârâta a efectuat demersuri administrative la Casa de pensii pentru a solicita informații privind categoriile de venituri ce se pot valorifica pentru obținerea drepturilor de pensie, iar în urma răspunsului a comunicat reclamantului aceste informații, făcând trimitere la categoriile de sporuri care nu se iau în calcul la stabilirea pensiei, sporuri prevăzute la pct. VI din Anexa 15 din HG 257/2011.

Acest demers al pârâtei se înscrie în aceeași linie cu poziția procesuală exprimată în cauza de față, și anume, pârâta încearcă să dovedească și să convingă pe reclamant că eliberarea adeverinței cu drepturile salariale nu i-ar aduce niciun folos întrucât nu ar putea conduce la recalcularea pensiei cu consecința majorării acesteia.

Tribunalul constată că această conduită a pârâtei nu face nimic altceva decât să sporească prezumția de credibilitate în ceea ce privește susținerile reclamantului în sensul că ar fi obținut și sume suplimentare celor menționate în cartea de muncă. Astfel, nu se înțelege rațiunea logică pentru care i se aduce la cunoștință reclamantului că nu se iau în considerare o serie de anumite categorii de sume (sporuri, premii, etc) dacă reclamantul nu ar fi obținut niciuna dintre acestea.

Era elementar de simplu ca pârâta să înștiințeze reclamantul că a studiat toate statele de plată pe care le deține și a constatat că acesta nu a obținut nicio altă sumă cu excepția salariului de încadrare și a sporului de vechime, dacă aceasta ar fi situația reală, fiind lipsită de rațiune logică oferirea de explicații cu privire la sume care nu au fost încasate de către reclamant.

d3) Sub un al treilea aspect, luând ca premisă de lucru prezumția că reclamantul a obținut și alte sume decât salariul de încadrare și sporul de vechime, Tribunalul constată opinia pârâtei în sensul că reclamantul nu ar putea beneficia de o recalculare a pensiei este eronată, cauza acestei erori constând probabil în lipsa de informații complete referitoare la interpretarea și aplicarea legislației din materia pensiilor.

Astfel, dacă, ipotetic, reclamantul ar fi obținut sume cu titlu de spor de acord, premii sau alte categorii de sume suplimentare salariului de încadrare și sporului de vechime, atunci există probabilitatea destul de ridicată, aproape de certitudine, ca acesta să poată valorifica aceste venituri și să obțină recalcularea pensiei pe calea unei acțiuni judiciare specifice în ipoteza refuzului organului de pensie de a valorifica aceste ipotetice venituri, instanțele de judecată fiind obligate să interpreteze legislația pensiei în conformitate cu interpretarea ce a fost dată de ÎCCJ prin deciziile în interesul legii nr. 19/2012 (valorificarea la pensie a sumelor pentru care s-a plătit contribuție) și nr. 19/2011 (valorificarea sumelor primite cu titlu de acord global).

e) În raport de cele arătate mai sus la lit. a) - c), reținând îndreptățirea reclamantului la obținerea unei adeverințe în care să se ateste drepturile salariale obținute de acesta în perioada raporturilor de muncă și constatând că informațiile furnizate de către pârâtă și probele administrate de aceasta nu sunt suficiente pentru a considera că cererea este lipsită de interes, Tribunalul va admite primul capăt de cerere și va obliga pârâta să emită adeverința solicitată.

Totodată, în raport de deciziile în interesul legii nr.19/2011 și nr. 19/2012, pentru a se preîntâmpina eventuale neclarități în ipoteza în care instanța ar fi sesizată ulterior cu vreo nouă acțiune, se va stabili ca adeverința să cuprindă drepturile salariale lunare defalcate pe eventuale sume componente.

II. Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere.

Prin cel de-al doilea capăt de cerere s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 25.000 lei cu titlu de daune morale pentru refuzul pârâtei de a elibera adeverința de venituri la cererea scrisă a reclamantului.

Tribunalul reține că neîndeplinirea de către pârâtă a obligației de a emite adeverință reclamantului a generat suferirea unui prejudiciu moral de către acesta, nefiind necesar a se administra probe suplimentare în acest sens.

În raport de fapta săvârșită și de intensitatea rezonabilă a prejudiciului Tribunalul constată  că pentru repararea acestuia nu se impune acordarea vreunei sume de bani, recunoaștere dreptului reclamantului și soluția dispusă în soluționarea primului capăt de cerere constituind o satisfacție morală suficientă pentru repararea prejudiciului moral suferit de către reclamant.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul …, solicitând schimbarea în parte a ei, în sensul obligării pârâtei la plata daunelor morale solicitate prin acțiune.

În motivare a arătat că pârâta i-a creat un prejudiciu moral semnificativ, ca urmare ar trebui obligată la o reparație morală, chiar mai mică decât cea solicitată, dar proporțională cu prejudiciul.

Hotărârea pronunțată de instanța de fond la primul capăt de cerere nu poate fi calificată ca un echivalent al prejudiciului moral ce se impunea a-i fi acordat.

În drept, cererea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 466 și urm. Cod de procedură civilă. 

Intimata nu a formulat întâmpinare.

Examinând apelul declarat prin prisma  motivelor invocate de apelant,  Curtea apreciază că acesta este nefondat faţă de următoarele considerente:

Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la viaţă, la sănătate şi integritate corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.

Scopul acordării daunelor morale constă în realizarea, în primul rând, a unei satisfacţii morale pentru suferinţe de acelaşi ordin, iar nu a unei satisfacţii patrimoniale.

 Repararea daunelor morale trebuie să fie înţeleasă ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie sau uşurare, pentru suferinţele îndurate.

Repararea prejudiciului moral trebuie să fie realizată printr-o compensare echitabilă, aceasta presupune că nu se poate ignora natura valorilor lezate dar nici nu se poate constitui în temei al îmbogăţirii, pentru că s-ar deturna finalitatea acordării daunelor morale, care trebuie să se producă efecte, în primul rând, pe plan afectiv şi moral.

În privinţa criteriilor de stabilire a despăgubirilor reprezentând daune morale, Înalta Curte de Casație și Justiție a fost constantă în a decide că acestea se stabilesc prin apreciere, în raport cu consecinţele negative suferite de victimă pe plan fizic, psihic și afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, perpetuarea în timp a acestor consecințe, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. În cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

Referitor la prejudiciul moral, judecătorul apreciază, de la caz la caz, dacă prejudiciul trebuie reparat sub formă bănească şi în ce cuantum sau, dimpotrivă, dacă nu trebuie astfel reparat întrucât gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură.

Cade în sarcina reclamantului să aducă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte măsura afectării drepturilor nepatrimoniale prin fapta ilicită a pârâtului.

În speță, reclamantul nici măcar nu a motivat în ce a constat prejudiciul moral suferit. Desigur, se poate presupune că refuzul fostului angajator de a-i elibera adeverința solicitată de aproape doi ani este de natură a  crea o stare de stres, de insatisfacție sau de revoltă, însă nu s-a făcut dovada că acestea ar fi atins un asemenea grad în care să aducă atingere acelor valori care definesc personalitatea umană, mai sus menționate.

În mod corect a reţinut instanţa de fond că în raport de fapta săvârșită și de intensitatea rezonabilă a prejudiciului creat nu se impune acordarea vreunei sume de bani, recunoașterea dreptului reclamantului și soluția dispusă în soluționarea primului capăt de cerere constituind o satisfacție morală suficientă pentru repararea prejudiciului moral suferit de către reclamant.

În consecinţă, în baza art. 480 N. Cod de procedură civilă, instanţa va respinge apelul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare