Dreptul muncii

Reorganizarea activităţii prin  desfiinţarea doar a postului de director. Angajatorul nu a reuşit să dovedească măsura reorganizării societăţii doar prin desfiinţarea unui singur post de director. Criteriile aplicate de angajator.

Decizia civilă nr. 53/12.02.2018 a Curţii de Apel Galaţi

Prin sentinţa civilă nr. 930/25.09.2017 Tribunalul Galaţi a respins contestaţia formulată de contestatorul ...  în contradictoriu cu intimata …, ca fiind nefondată.

A obligat contestatorul la plata către contestator a sumei 7.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Galaţi, contestatorul … a formulat în contradictoriu cu intimata … contestaţie împotriva deciziei de concediere nr.106/29.11.2016, solicitând anularea acesteia, reintegrarea în funcţia deţinută anterior şi plata drepturilor salariale indexate, actualizate şi majorate cu indicele de inflaţie din momentul concedierii şi până la reintegrarea efectivă.

A mai solicitat şi obligarea intimatei la plata sumei de 4.263,84 euro, reprezentând contravaloare bonusuri fiscale.

În motivarea cererii, contestatorul a arătat că între părţi s-a încheiat contractul individual de muncă nr. …/23.04.2007, având funcţia de director executiv la Sucursala ..., cu un salariu lunar brut de 4.848 lei, care prin act adiţional a fost majorat la suma de 5.746 lei.

Prin decizia contestată s-a dispus încetarea contractului individual de muncă în temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii, decizie pe care o apreciază ca fiind nelegală şi netemeinică, întrucât au fost încălcate dispoziţiile art. 65 alin. 2 din Codul muncii.

Astfel, susţine că decizia este lovită de nulitate absolută, întrucât nu a fost semnată de reprezentantul legal a pârâtei-unicul administrator şi nici nu cuprinde motivele care au determinat concedierea, care să fie supuse controlului legalităţii şi temeiniciei instanţei de judecată.

Deşi prin actul contestat s-au invocat motive de optimizare şi eficientizare a cheltuielilor pentru menţinerea profitabilităţii societăţii în noile conjuncturi ale pieţii, reorganizarea activităţii la nivelul societăţii şi la nivelul Departamentului comercial prin reducerea costurilor, contestatorul arată că aceste motive sunt determinate generic, fără a fi indicate schemele de personal la nivelul societăţii, profitul realizat de societate, modalitatea efectivă de reducere a costurilor.

Mai arată că ultima organigramă a Departamentului comercial a fost comunicată la data de 29.02.2016, fără a fi efectuată vreo menţiune privind desfiinţarea vreunui post de director de magazin, precum şi faptul că decizia contestată a fost înregistrată în evidenţele societăţii anterior informării salariatului, aspect de natură să dovedească faptul că toate înscrisurile emise în justificarea luării deciziei de concediere au caracter formal, această decizie fiind luată anterior emiterii vreunei justificări sau a informării salariatului.

O altă neregularitate vizează faptul că angajatorul a invocat reorganizarea şi eficientizarea activităţii la nivelul întregii societăţi, aspect de natură să atragă incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 76 lit. c şi d din Codul muncii.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, arată că au fost încălcate dispoziţiile art. 65 alin. 2 din Codul muncii, în sensul că desfiinţarea locului de muncă nu a fost efectivă, întrucât în prezent postul de director magazin G. nu a fost desfiinţat, ci atribuţiile au fost transferate către un alt director de magazin, fără a se explica raţiunea preluării managementului punctului de lucru de la G. de către cel de la B. şi nu invers, fără a se face vreo departajare obiectivă între candidaţi.

Mai susţine că până la data de 21.06.2016 funcţia de manager magazin de la punctul de lucru B. a fost vacantă, interimatul fiind asigurat de el, iar după ocuparea postului a continuat să asigure suport de specialitate datorită experienţei sale bogate, precum şi faptul că reorganizarea invocată de intimată se putea face în cursul anului 2016 prin desfiinţarea posturilor vacante.

Mai mult, la momentul concedierii sale existau posturi de manageri în cadrul … T. şi P. vacante, însă acestea nu au fost desfiinţate şi nici propuse pentru a le ocupa.

Contestatorul mai arată că activitatea pe care a desfăşurat-o a condus la atragerea de venituri suplimentare pentru … - asociat unic al intimatei …, atât la Sucursala G., cât şi la cea din B., astfel că în cursul anului 2016 au fost negociate şi semnate, prin implicarea sa directă, contracte de închiriere ale unor spaţii comerciale, au fost efectuate demersuri pentru închirierea altor spaţii generatoare de venituri din chirii, aportul său ducând la realizarea de venituri anuale în sumă totală de 106.596 euro. Prin urmare, apreciază că desfiinţarea locului de muncă nu are o cauză reală şi serioasă.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, susţine că intimata a iniţiat acordarea unui bonus financiar reprezentând 4% din contravaloarea aferentă primului an din contractele de închiriere, însă deşi au fost stabilite condiţiile încheierii unor noi contracte cu noi parteneri, nu i  s-au stabilit şi acordat, acestea fiind în cuantum de 4.263,84 euro.

Mai mult, nu au fost respectate nici dispoziţiile art. 67 din Codul muncii, în sensul acordării unor compensaţii financiare pentru întreaga activitate depusă, aproximativ 10 ani.

În drept, au fost invocate dispoziţiile din Codul muncii.

Legal înştiinţată, intimata … a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată şi obligarea contestatorului la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, a arătat în esenţă că … este o societate care deţine în proprietate 14 centre comerciale şi o clădire de birouri în România, fiind şi beneficiara tuturor veniturilor obţinute în urma activităţii desfăşurate în cadrul acestora. În baza contractului de administrare din data de 01.07.2007, … îndeplineşte exclusiv activităţi de administrare şi supraveghere, având o structură proprie de angajaţi.

În aceste condiţii, rezultatele economice ale societăţii … conduc la stabilirea politicii de personal a …, performanţele economice ale centrelor comerciale fiind în legătură directă cu numărul de salariaţi.

Mai susţine că la data de 20.03.2007, între …, în calitate de angajator, şi contestator, în calitate de salariat, a intervenit contractul individual de muncă nr. 1028/20.03.2007, fiind încadrat pe poziţia de „Director executiv (sucursala G.)”, acesta fiind modificat prin acte adiţionale succesive, ultimul din data de 23.04.2013, prin care contestatorul a fost încadrat pe poziţia „Director magazin” pentru punctul de lucru din G.

Potrivit fişei postului, anexă la contractul de muncă, atribuţiile şi responsabilităţile contestatorului erau în legătură cu administrarea centrului comercial din Municipiul G, precum şi faptul că relaţiile de muncă s-au caracterizat prin bună-credinţă, dialog şi colaborare, chiar şi în contextul necesităţii implementării proiectului de reorganizare a activităţii societăţii, în scopul organizării şi eficientizării acesteia.

În ceea ce priveşte desfiinţarea efectivă a postului ocupat de către contestator, arată că este reală şi serioasă, că a intervenit în contextul reorganizării activităţii societăţii, în urma analizei economico-financiare realizate, fiind astfel desfiinţat din schema organizaţională poziţia de „Director Magazin” pentru punctul de lucru din Municipiul G, post ocupat de către contestator.

Din cuprinsul deciziei prin care s-a aprobat reorganizarea societăţii reiese că au fost avute în vedere motive obiective cu fundament pur economic, inclusiv particularităţile structurii organizatorice a societăţii de la nivelul anului 2016, prin raportare la punctele de lucru cele mai apropiate. Astfel, pentru raţiuni de eficientizare a cheltuielilor, persoana care ocupa postul de Director al magazinului din B. urma să aibă responsabilităţi extinse, inclusiv în ceea ce priveşte punctul de lucru din G, urmărindu-se practic crearea unei organizaţii performante, eficiente şi suple.

În ceea ce priveşte apărarea contestatorului în sensul că decizia nu cuprinde semnătura reprezentantului legal a intimatei, a arătat că decizia de concediere poartă semnătura persoanei împuternicite să semneze un asemenea act, în acord cu prevederile art. 10.13 din Actul constitutiv al societăţii, respectiv numita …, iar existenţa unei împuterniciri exprese pentru semnarea deciziei de concediere rezultă în mod incontestabil din mandatul acordat prin corespondenţă la data de 29.11.2016.

Mai arată că în cuprinsul deciziei sunt indicate motivele care au justificat concedierea, că pot fi identificate şi raţiunile care au impus reorganizarea efectivă a activităţii, precum şi faptul că motivarea deciziilor de concediere nu implică transcrierea tuturor documentelor interne ale societăţii ori reiterarea, în amănunt, a tuturor studiilor şi analizelor examinate, aceste cerinţe fiind vădit excesive faţă de prevederile art. 76 din Codul muncii.

Nu sunt întemeiate nici susţinerile contestatorului privind modalitatea de înregistrare a deciziei de concediere în evidenţele societăţii, întrucât este vorba de o operaţiune materială inexactă, iar pe de altă parte ambele acte au fost înregistrate în aceeaşi zi, iar ordinea în care contestatorul a luat cunoştinţă de acte nu are relevanţă.

Referitor la susţinerile că desfiinţarea poziţiei ocupate de contestator în cadrul societăţii nu ar fi efectivă arată că sunt neîntemeiate, întrucât această măsură s-a impus ca urmare a implementării deciziei de reorganizare a societăţii, decizie prin care s-a dispus desfiinţarea postului ocupat de către contestator, din schema organizaţională fiind eliminată funcţia de „Director Magazin” punct de lucru G, atribuţiile acestui post fiind preluate de Directorul de magazin de la punctul de lucru din B, aspect dovedit cu fişa postului corespunzătoare noii poziţii ”Director Magazin B şi G”.

Mai arată că la momentul concedierii contestatorului la … nu existau posturi vacante şi mai mult societatea nu avea obligaţia de a comunica lista locurilor de muncă disponibile contestatorului şi nici nu era necesară efectuarea de către societate a unei selecţii, întrucât pe de o parte această cerinţă se referă exclusiv la ipoteza concedierii colective potrivit art. 68-74 din Codul muncii, nu la concedierea întemeiată pe prevederile art. 65 din Codul muncii, iar pe de altă parte decizia de concediere a avut la bază rezultatul evaluării performanţelor economice ale societăţii şi ale punctelor de lucru.

Se susţine că justeţea măsurii concedierii este dovedită inclusiv prin tabelul cuprinzând situaţia contractelor de locaţiune încheiate în perioada 2014-2016 la nivelul punctelor de lucru B. şi G. (cel de la B. obţinând rezultate favorabile), prin tabelul privind situaţia încasărilor la nivelul celor două puncte de lucru în aceeaşi perioadă (cel de la B. venitul obţinut fiind în creştere, în timp ce la G. a fost în continuă scădere), precum şi prin rapoartele analitice privind veniturile şi cheltuielile din cadrul celor două puncte de lucru (cel de la B. fiind mai eficient şi profitabil).

Cu privire la oportunitatea reorganizării activităţii societăţii, arată că instanţa de judecată nu poate face o analiză în acest sens, întrucât s-ar încălca principiul fundamental al liberei iniţiative economice, astfel că singura persoană îndreptăţită să se pronunţe asupra oportunităţii unei astfel de măsuri este angajatorul, în acest sens fiind şi dispoziţiile art. 40 alin. 1 lit. a din Codul muncii.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere referitor la plata unor bonusurile financiare, arată că societatea şi-a îndeplinit toate obligaţiile de plată faţă de contestator, că acest sistem de motivare este reglementat prin prevederile Hotărârii unicului administrator al societăţii nr. 1/07.01.2016, fiind stabilite cumulativ mai multe condiţii, care în cazul contestatorului nu au fost îndeplinite.

Astfel, era necesar ca termenul contractului de locaţiune să depăşească un an, locatorul nu trebuia să înregistreze debite şi să constituie în favoarea societăţii garanţia obligatorie, inclusiv condiţia existenţei calităţii de salariat. În cauză, nu au fost îndeplinite cumulativ aceste condiţii, întrucât raporturile de muncă au încetat la data de 03.01.2017, iar condiţiile au fost îndeplinite la data de 17.01.2017, dată la care locatorul … a prezentat garanţia obligatorie, respectiv scrisoarea de garanţie bancară.

Nici susţinerea potrivit căreia la momentul încetării contractului de muncă nu i-au fost acordate compensaţii financiare nu este întemeiată, întrucât nu există temei legal pentru astfel de pretenţii şi nici vreo obligaţie stabilită în acest sens prin contract colectiv de muncă, neexistând la nivelul societăţii un astfel de contract. Mai mult, arată că dând dovadă de bună-credinţă faţă de contestator, i-a achitat acestuia două salarii brute (în cuantum de 14.709 lei).

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 205-208 C.pr.civ., art. 65, 76 lit. a, 40 alin. 1 lit. a şi art. 275 Codul muncii, art. 216 alin. 1 Legea nr. 62/2011, art. 45 Constituţia României.

În temeiul dispoziţiilor art. 258 C.pr.civ., instanţa a încuviinţat pentru părţi proba cu înscrisuri, iar pentru contestator şi proba cu interogatoriu intimatei.

Analizând şi coroborând materialul probator administrat în prezenta cauză, instanţa a reţinut  următoarele:

În fapt, se reţine că la data de 20.03.2007, între ..., în calitate de angajator, şi contestatorul …, în calitate de salariat, a intervenit contractul individual de muncă nr. 1028/20.03.2007, acesta fiind încadrat pe funcţia de „Director executiv la sucursala G”.

Prin acte adiţionale succesive, contractul individual de muncă a fost modificat, iar prin cel din data de 23.04.2013 contestatorul a fost încadrat pe funcţia de „Director magazin” pentru punctul de lucru din G., cu un salariu de bază lunar brut de 5.746 lei.

Prin decizia unicului administrator al … din data de 29.11.2016 s-a constatat că se impune reorganizarea activităţii societăţii, desfiinţare postului ocupat de contestator şi implicit concedierea acestuia. Prin urmare, în noua organigramă nu mai este prevăzută această funcţie, motiv pentru care se reţine că în mod corect intimata a dispus concedierea individuală a salariatului în baza dispoziţiilor art. 65 alin. 1 din Codul muncii.

Faţă de cele reţinute anterior, faţă de dispoziţiile art. 65 alin. 1, art. 68 din Codul muncii, faţă de faptul că a fost concediat un singur salariat raportat la numărul tuturor salariaţilor societăţii, se reţine că în mod corect în cauză nu se poate vorbi de o concediere colectivă. În aceste condiţii, nu trebuia respectată procedura reglementată de dispoziţiile art. 69 şi urm. din Codul muncii.

În drept, se reţine astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 65 din Codul muncii, potrivit cărora „(1) Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.

 (2) Desfiinţarea locului de muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reală şi serioasă”.

De altfel, prin decizia contestată, respectiv decizia nr. 106/29.11.2016 emisă de intimata ..., s-a dispus încetarea contractului individual de muncă al contestatorului ... în temeiul art. 65 alin. 1 din Codul muncii, ca urmare a reorganizării activităţii comerciale a companiei.

 În ceea ce priveşte modul de organizare a societăţii angajatoare ..., instanţa reţine că în baza contractului de administrare a proprietăţii încheiat cu ...la data de 01.09.2007 şi a actelor adiţionale ulterioare, aceasta îndeplineşte doar activităţile de administrare şi supraveghere a bunurilor pe care le deţine în proprietate, respectiv 14 centre comerciale şi o clădire de birouri în România.

Pentru îndeplinirea activităţilor, intimata ... are o structură proprie de angajaţi, printre care a fost contestatorul din prezenta cauză, aspect care este confirmat şi prin faptul că în cauză contractul individual de muncă a fost încheiat cu această societate.

Un motiv al contestaţiei vizează faptul că decizia de concediere este lovită de nulitate absolută, întrucât nu a fost semnată de reprezentantul legal a pârâtei-unicul administrator, ci de consilierul juridic, …, care nu avea o procură specială.

În acest sens, se reţine că potrivit art. 11.1 din Actul constitutiv al intimatei ... printre atribuţiile administratorului unic în prezenta cauză, se regăseşte şi cea privind angajarea şi concedierea personalului, iar potrivit art. 10.13 din acelaşi act se constată că administratorul unic poate transmite puterile stabilite în sarcina acestuia, putând nominaliza mandatari care să acţioneze în numele şi/sau în folosul societăţii, eliberându-se în acest sens o procură specială în cazurile necesare.

Referitor la mandatul consilierului juridic ..., se constată că acesta a fost acordat printr-un e-mail din data de 29.11.2016, mandat apreciat de instanţa de judecată ca fiind suficient, având în vedere natura actului juridic emis, precum şi faptul că pentru valabilitatea deciziei de concediere nu era necesară forma autentică a acesteia, pentru a se solicita forma autentică şi pentru mandat.

Mai mult, se constată că printre cauzele care atrag sancţiunea nulităţii absolute nu se regăseşte şi aspectul invocat, astfel că ar putea fi apreciat cel mult ca un caz de nulitate relativă, iar în prezenta cauză contestatorul nu a dovedit nicio vătămare pentru a se putea reţine că ar interveni această sancţiune.

În ceea ce priveşte susţinerea că decizia de desfacere a contractului de muncă  nu cuprinde motivele care au determinat concedierea, că au fost încălcate dispoziţiile art. 76 din Codul muncii, instanţa constată că este neîntemeiată, întrucât din cuprinsul acesteia se pot reţine aspectele care au fost avute în vedere şi care au fost concludente, respectiv analiza activităţii pentru menţinerea profitului, necesitatea reorganizării activităţii prin reducerea costurilor, inclusiv a celor de personal, pentru menţinerea profitabilităţii.

Un alt motiv de nemulţumire a contestatorului vizează faptul că angajatorul a invocat reorganizarea şi eficientizarea activităţii la nivelul întregii societăţi, aspect de natură să atragă incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 76 lit. c şi d din Codul muncii, însă faţă de faptul că aceste dispoziţiile legale vizează doar concedierea colectivă, instanţa constată că nu sunt incidente în prezenta cauză, unde este vorba de o concediere individuală. Mai mult, având în vedere faptul că a fost desfiinţat singurul post existent la punctul de lucru din G. prevăzut în vechea organigramă ocupat de contestator, se reţine că nu a avut loc o selecţie pentru ocuparea vreunui post, întrucât în noua organigramă nu mai era prevăzut un astfel de post. În concluzie, nu se justifica stabilirea de către intimată a unor criterii ce ar fi trebuit avute în vedere pentru a se dispune concedierea contestatorului.

Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 65 alin. 2 din Codul muncii, instanţa reţine că desfiinţarea locului de muncă este efectivă atunci când locul de muncă este suprimat din structura angajatorului, când nu se mai regăseşte în organigrama acestuia, iar cauza este reală când prezintă un caracter obiectiv, adică este impusă de dificultăţi economice şi serioasă când se impune din necesităţi evidente privind îmbunătăţirea activităţii.

Analizând decizia contestată prin prisma motivelor invocate şi prin prisma înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, instanţa constată că a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor Codului muncii.

Astfel, desfiinţarea postului deţinut de către contestator a fost efectivă având în vedere că potrivit noii organigrame nu mai există funcţia de „Director magazin” pentru punctul de lucru din Municipiul G.

Totodată, se apreciază că desfiinţarea a avut o cauză reală şi serioasă întrucât a avut un caracter obiectiv.

Astfel, se reţine că a fost avut în vedere tabelul cuprinzând situaţia contractelor de locaţiune încheiate în perioada 2014-2016 la nivelul punctelor de lucru B şi G (cel de la B obţinând rezultate favorabile), tabelul privind situaţia încasărilor la nivelul celor două punte de lucru în aceeaşi perioadă (cel de la B venitul obţinut fiind în creştere, în timp ce la G a fost în continuă scădere), precum şi prin rapoartele analitice privind veniturile şi cheltuielile din cadrul celor două puncte de lucru, cel de la B. fiind mai eficient şi profitabil, iar faţă de modalitatea de organizare a societăţii intimate nu are relevanţă în cauză situaţia economică a ...

Instanţa reţine că nu era necesar ca intimata să facă dovada existenţei unei dificultăţi grave economico-financiare pentru a lua măsuri de reorganizare a activităţii. Este esenţial ca desfiinţarea locului de muncă să corespundă unei nevoi a angajatorului, concedierea putând fi determinată şi de schimbarea politicii angajatorului, de necesitatea de a eficientiza activitatea societăţii în scopul utilizării cu randament maxim a resurselor umane şi financiare, fiind atributul exclusiv al angajatorului de a hotărî asupra modalităţii în care îşi organizează activitatea, nefiind necesară demonstrarea unei situaţii economice dificile.

Angajatorul poate lua orice măsură de ordin organizatoric vizând creşterea performanţelor în activitate, fiind singurul îndreptăţit să decidă în acest sens, fiind liber să gestioneze politica de personal în direcţiile pe care le consideră oportune pentru rentabilizarea activităţii, interesul legitim al angajatorului pentru concedierea salariatului fiind dictat tocmai de nevoia eficientizării activităţii sale.

Instanţa reţine că nu este chemată să analizeze oportunitatea desfiinţării locului de muncă, ci doar legalitatea şi temeinicia măsurii.

Referitor la capătul de cerere privind obligarea intimatei la plata sumei de 4.263,84 euro, reprezentând contravaloare bonusuri fiscale, instanţa reţine că acest sistem de motivare este reglementat prin prevederile Hotărârii unicului administrator al societăţii nr. 1/07.01.2016, hotărâre prin care au fost stabilite mai multe condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ de salariaţi.

Astfel, s-a stabilit un „bonus de succes” în cuantum de 4% din valoarea anuală a contractului de închiriere pentru primul an de activitate, însă pentru a beneficia era necesar ca persoana să aibă calitatea de salariat, termenul contractului de locaţiune să depăşească un an, locatorul nu trebuia să înregistreze debite şi să constituie în favoarea societăţii garanţia obligatorie.

În speţă este avut în vedere contractul de închiriere nr. 961/17.10.2016 încheiat cu societatea …, însă instanţa constată că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile stabilite în mod expres, întrucât la data de 17.01.2017, respectiv momentul depunerii garanţiei obligatorii-scrisoarea de garanţie bancară nr. .../05.01.2017, condiţiile nu erau îndeplinite, întrucât începând cu data de 03.01.2017 contestatorul nu mai avea calitatea de salariat. Faţă de toate acestea, se reţine că aceste pretenţii nu sunt întemeiate.

Nici susţinerea potrivit căreia la momentul încetării contractului de muncă contestatorul trebuia să beneficieze de compensaţii financiare nu este întemeiată, întrucât nu a fost indicat niciun temei convenţional în acest sens, respectiv contract individual sau colectiv de muncă, ori alte documente interne ale angajatorului, iar faptul că i s-a acordat o sumă cu acest titlu nu-l îndreptăţeşte să mai solicite astfel de drepturi.

Faţă de aceste considerente, instanţa reţine că decizia contestată a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 65 alin. 1 şi 2 din Codul muncii, desfiinţarea locului de muncă al contestatorului fiind efectivă şi având la bază o cauză reală şi serioasă, şi prin urmare va respinge contestaţia formulată ca fiind nefondată.

În ceea ce priveşte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimată, instanţa constată că acestea sunt în cuantum de 25.936,71 lei şi reprezintă onorariu avocat.

Este adevărat că potrivit art. 453 C.pr.civ. partea căzută în pretenţii va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, ca o sancțiune a culpei procesuale a acesteia. Pentru a fi acordate trebuie îndeplinite mai multe condiţii, respectiv să fie făcută o cerere în acest sens (condiţie îndeplinită în speţă, fiind solicitate atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi cu ocazia dezbaterilor asupra fondului cauzei), partea să fi căzut în pretenţii (condiţie îndeplinită, întrucât cererea a fost respinsă) şi să se facă dovada unor astfel de cheltuieli, condiţie care a fost apreciată de instanţa de fond ca fiind îndeplinită (în acest sens au fost depuse ordinele de plată aferent privind plata onorariului apărătorului ales).

În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată, se reţine în lumina jurisprudenţei CEDO şi a dispoziţiilor art. 453 C.pr.civ., că partea care a avut câştig de cauză este îndreptăţită doar la recuperarea acelor cheltuieli de judecată în care se cuprind acele sume de bani care în mod real, necesar şi rezonabil au fost plătite de partea care solicită acordarea lor.

Astfel, în Hotărârea din 19 octombrie 2006, în Cauza Raicu împotriva României (cererea nr. 28104/03), publicată în Monitorul Oficial nr. 597/29.08.2007, Curtea a statuat în sensul că un „reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care li s-au stabilit realitatea, necesitatea şi caracterul rezonabil al cuantumului”.

O asemenea prerogativă a instanţei este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este un terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţă prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanţa dobândeşte caracter cer, lichid şi exigibil.

Faţă de cele menţionate, faţă de obiectul procesului, faţă de complexitatea cauzei, faţă de faptul că dosarul s-a soluţionat într-un termen rezonabil (doar trei termene de judecată), fără administrarea unui probatoriu complex, se reţine că suma de 7.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată este rezonabilă, astfel că în cauză contestatorul, ca parte căzută în pretenţii, a fost obligat la plata către intimată a sumei 7.500 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinței a declarat apel reclamantul ... criticând soluția instanței de fond ca fiind netemeinică și nelegală.

Apelantul-reclamant a adus următoarele critici soluției pronunțate de Tribunalul Galați:

În mod eronat a apreciat Tribunalul Galați că decizia de concediere îndeplinește condițiile legale pentru valabilitate întrucât, în realitate, decizia nu conține motivele ce au dus la concedierea sa, acestea fiind consemnate generic și nu a fost semnată de reprezentantul legal al intimatei.

Decizia de concediere nr.106/29.11.2016 și informarea nr.107/29.11.2017 sunt lovite de nulitate pentru că nu au fost semnate de către administratorul pârâtei, ci de consilierul juridic ..., în lipsa unei procuri speciale emise în acest sens. Consideră apelantul-reclamant că emailul din 29.11.2016 nu echivalează un mandat expres pentru semnarea deciziei de concediere.

Instanța de fond nu a menționat nimic în hotărâre referitor la faptul că în aceeași zi- 29.11.2016, administratorul unic a semnat toate  actele. 

În ceea ce privește motivarea deciziei de concediere Tribunalul Galați nu a cenzurat aspectul că motivele concedierii au fost indicate generic, iar ultima organigramă a departamentului comercial a fost comunicată la 29.02.2016, fără a fi efectuată vreo mențiune privind desființarea vreun post de director de magazin.

Acest aspect, de asemenea, nu a fost analizat de instanța de fond. Cele reținute de Tribunalul Galați, respectiv situația contractelor de locațiune, rapoartele analitice privind veniturile și cheltuielile, nu au constituit motive ale concedierii care să fi fost invocate prin decizia de concediere. Consideră apelantul - reclamant că s-a încercat a fi completate motivele concedierii prin întâmpinare, motive însușite și de instanța de fond cu încălcarea dispozițiilor art. 79 din Codul muncii.

Referitor la înregistrarea deciziei de concediere în evidențele societății, anterior informării salariatului, instanța nu a făcut absolut nicio analiză. Această operațiune materială inexactă reprezintă dovada faptului că înscrisurile emise în justificarea luării deciziei de concediere au caracter formal, decizia de concediere fiind luată practic anterior emiterii unei justificări sau a informării salariatului.

Desființarea postului reclamantului nu a fost efectivă deoarece reorganizarea societății s-a produs în realitate, după efectuarea concedierii reclamantului … Concedierea a avut loc pe 29.11.2016, iar noua organigramă a fost emisă la 04.01.2017. În realitate, postul de director magazin G. nu a fost desființat, ci doar atribuțiile au fost transferate către un alt director de magazin, fără a se explica care a fost rațiunea preluării management a punctului de lucru G. de către cel de la B. și nu invers și fără a fi efectuată vreo departajare obiectivă între candidați.

Pârâta a desființat postul de director magazin G. și a înființat un post nou de director magazin B-G, în schimb a omis să desființeze postul de director magazin B, pârâta încercând să eludeze prevederile legale în materia Codului muncii.

Consideră că desființarea postului nu a avut un caracter real și obiectiv, ci unul subiectiv. Postul nu a fost desființat, ci doar atribuțiile predate unui alt director urmărindu-se în realitate înlăturarea reclamantului cu orice preț din unitate.

Referitor la condiția privind cauza reală și serioasă, Tribunalul Galați a reținut că acest aspect rezultă din situația contractelor de locațiune în perioada 2014 - 2016, tabelul privind situația încasărilor la nivelul celor 2 puncte de lucru, rapoartele analitice privind veniturile și cheltuielile. Cu privire la acest aspect apelantul-reclamant critică soluția instanței de fond având în vedere că aceste aspecte de fapt sunt străine de decizia de concediere. Niciuna din scrisorile la care s-a făcut referire de către instanța de fond nu a făcut obiectul deciziei de concediere.

Pe de altă parte instanța a omis să precizeze faptul ca la punctul de lucru G. au avut investiții de peste 1.000.000 euro a căror amortizare, evident, că scade nivelul profitului, însă încasările nu au avut de suferit urmare a vreunei acțiuni directe a apelantului contestator.

Indicatorii de performanță la nivel local nu au făcut obiectul analizei deciziei de concediere, însă instanța de fond s-a raportat la situațiile întocmite de intimată

Intimatei … nu i-a fost impusă vreo restricție bugetară, reducere de cheltuieli sau reorganizare care să impună eficientizarea cheltuielilor pentru menținerea profitabilității societății. Din situațiile financiare depuse la dosarul cauzei chiar de către intimata rezultă faptul că cifra de afaceri a crescut în mod continuu, iar profitul brut realizat în anul 2016 față de anul 2015 s-a dublat.

Faptul că nu putem discuta despre un caracter real și serios al concedierii rezultă și din minuta comercială din 06.10.2016 care face o analiză a întregii societăți, iar din datele prezentate în această minută se ajunge la concluzia că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 65 al. 2 teza finală din Codul muncii, în sensul că, nu a fost făcută dovada cauzei reale și serioase a concedierii.

Referitor la bonusurile financiare instanța de fond a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile reglementate prin decizia administratorului unic nr.1/07.01.2016, deoarece la momentul depunerii garanției de către …, 05.01.2017, contestatorul nu mai avea calitatea de salariat.

Apelantul-reclamant consideră că există o strânsă legătură între primul capăt de cerere și cel de-al doilea, deoarece în situația anulării deciziei și repunerii părților în situația anterioară, în mod evident, este îndeplinită și această condiție. Condițiile stipulate în Hot. 1/07.01.2016 prevăd astfel: ,,bonusul de succes se va acorda membrului echipei departamentului comercial care a stabilit și determinat condițiile care au dus la perfectarea contractului, inclusiv în cazul clienților introduși de consultanți’’. Prezentarea de către … a garanției contractuale înainte sau după data de 04.01.2017 ține de condiții subiective ale activității sale comerciale, ceea ce nu influențează în niciun fel derularea contractului său de închiriere.

Plata sumei de 8.060 lei compensație, și a sumei de 6649 lei, salariu aferent lunii decembrie 2016, consideră apelantul că echivalează cu o recunoaștere parțială a pretențiilor, iar prin deducerea plăților efectuate după introducerea acțiunii, contravaloarea bonusurilor financiare a fost diminuată la suma de 2472 euro, având un curs de 4,5 lei.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată, consideră apelantul reclamant că instanța a procedat corect la diminuarea acestora raportat la complexitatea cauzei.

A solicitat apelantul-reclamant admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, anularea Deciziei 106/29.11.2016, repunerea părților în situația anterioară emiterii actului contestat, reîncadrarea contestatorului în funcția de manager centru comercial director magazin, obligarea intimatei la plata tuturor drepturilor salariale indexate, majorate si reactualizate cu indicele de inflație, până la momentul reintegrării efective, precum și obligarea pârâtei la 2472 Euro, echivalentul în lei la data plății, reprezentând contravaloarea bonusurilor și financiare.

Prin întâmpinare intimata, …, a solicitat respingerea apelului declarat de către …, menținerea în tot a sentinței apelate în sensul respingerii în integralitate a cererii de chemare în judecată ca nefondată și obligarea apelantului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În conținutul întâmpinării formulate intimata a arătat în esență următoarele:

Din rațiuni obiective, în legătură cu necesitatea menținerii profitabilității societății, conducerea …, în urma analizei economico-financiare a activității desfășurate la punctul de lucru din G., a decis reorganizarea societății, respectiv desființarea din schema organizațională a poziției de director, urmând ca atribuțiile postului de director să fie preluate de către o altă persoană, directorul de magazin în cadrul punctului de lucru B. Decizia societății a avut la bază analiza volumului de activitate al magazinului G. și a gradului de profitabilitate al acestui punct de lucru.

Desființarea s-a fundamentat exclusiv pe necesități și rațiuni obiective. Motivele care au fundamentat decizia societății sunt exprimate cu deosebită claritate în cuprinsul deciziei de reorganizare și dovedește existența unei analize obiective. Suprimarea postului a fost efectivă. A dat dovadă de bună-credință și corectă comunicare cu reclamantul, contrar celor susținute de acesta în cererea de chemare în judecată. Măsura luată de desființare a postului a fost strict necesară prin raportare la restricțiile bugetare existente și la necesitatea reducerii costurilor operaționale privind punctul de lucru din G.

Față de motivele de apel invocate de către reclamant, consideră că se pune problema inadmisibilității motivelor invocate direct în apel potrivit dispozițiilor art. 478 al. 2 Codul de procedură civilă.

La simpla analiză a cererii de apel rezultă elemente noi invocate în această fază, apelantul-reclamant solicitând instanței de control judiciar o reanalizare a cauzei pe baza unor aspecte care nu au fost invocate la instanța de fond, ceea ce este inadmisibil. Astfel se susține că situația contractelor de locațiune, tabelul privind situația încasărilor la cele două puncte de lucru, rapoartele analitice privind veniturile și cheltuielile nu ar fi constituit motive ale concedierii, conform deciziei emise câtă vreme aceste documente nu se regăsesc menționate în cuprinsul deciziei contestate. De asemenea, apelantul-reclamant invocă și atașează pentru prima dată în calea de atac a apelului documente care arată investițiile realizate în anul 2014 pentru deschiderea magazinului …, susținând că amortizarea acestor investiții scade nivelul profitului. Aceste două motive invocate sunt inadmisibile pentru că sunt invocate pentru prima dată în apel.

Cu privire la semnarea deciziei de concediere, intimata a susținut că din analiza prevederilor actului constitutiv și a corespondenței electronice din data de 29.11.2016, rezultă, dincolo de orice îndoială, existența unei împuterniciri valid acordate de către administratorul unic numitei ... pentru a semna decizia de concediere.

Pretinsele erori în înregistrare a deciziei de concediere, în evidențele societății, nu reprezintă o condiție de valabilitate a actului menționat. Decizia de reorganizare exprima însăși voința socială îndeplinind toate condițiile de valabilitate pentru o decizie emisă de către administratorul unic al … Decizia de concediere indică, în detaliu, motivele care au justificat măsura concedierii. Motivarea deciziilor de concediere nu implică transcrierea tuturor documentelor interne ale societății în amănunt.

 Înregistrarea actelor în registru este doar o operațiune materială și nu are nicio legătură cu ordinea întocmirii actelor ori cu momentele în care apelantul-reclamant a luat cunoștință de acestea. În legătură cu aceste aspecte consideră intimata că împrejurarea invocată este complet nerelevantă pentru soluționarea cauzei.

Corect instanța de fond a reținut că decizia de concediere a fost emisă în temeiul art. 65 din Codul muncii, context în care nu se mai impune și prezentarea criteriilor de stabilire a ordinii de preferință. Art. 69 din Codul muncii, invocat de către reclamant este aplicabil doar în materia concedierii colective. Desființarea postului ocupat de către apelantul reclamant este o măsură efectivă.

Instanța de fond a decis corect că realitatea organizării se reflectă în structura organizatorică a societății, ulterioară datei de 29.11.2016, în care postul ocupată de către apelant nu se mai regăsește în organigrama … La momentul emiterii deciziei de concediere nu existau alte posturi vacante, în plus societatea nu avea obligația de a comunica lista locurilor de muncă disponibile la momentul concedierii. Analiza amănunțită făcută pentru punctul de lucru G. a dus la concluzia că există rezultate vădit nesatisfăcătoare în contextul unei scăderi substanțiale a profitabilității activității acestei unități. Activitatea  punctului de lucru din G. este confirmată și de extrasul din analiza lunară a veniturilor pentru perioada 2015-2016 pentru fiecare din sucursalele ..., prin urmare, desființarea funcției de director magazin din cadrul punctului de lucru din G a fost fundamentată exclusiv pe rezultatele economice ale punctelor de lucru și, în mod special ținând cont de activitatea redusă și neprofitabilă a celui din municipiul G, context în care nu se mai justifică menținerea acestui post.

Câtă vreme rezultatele financiare de la punctul de lucru B. au fost mai bune decât cele din G., societatea a luat decizia de a suprima postul de director de magazin de la punctul de lucru din G., considerând că atribuțiile acestui post pot fi exercitate de către directorul de magazin de la B.

Din motivele de apel formulate de către reclamant se înțelege că acesta urmărește ca instanța să procedeze în mod nepermis la o analiză a oportunității măsurii reorganizării activității subscrise.

Literatura de specialitate și practica judiciară au stabilit în această materie, în mod constant, că singura persoana îndreptățită să se pronunțe asupra oportunității adoptării măsurii de desființare a locului de muncă în raport cu dificultățile economice, transformările tehnologice, strategiile de dezvoltare organizare și reorganizare a activității, este angajatorul. Instanța nu poate să cenzureze pe angajator să păstreze o anumită schemă organizațională a societății pentru a da eficiență mai degrabă intereselor salariatului afectat. Intervenția instanței de judecată ar reprezenta o lezare directă a principiului liberei inițiative economice, directivă de bază a societății democratice și a economiei de piață. Nu este necesar ca intimata să facă dovada existenței unei dificultăți grave economico-financiare pentru a putea lua masuri de reorganizare a activității.

În mod corect instanța de fond a respins cel de al doilea capăt de cerere pentru că societatea și-a îndeplinit toate obligațiile de plată față de reclamant. În susținerea pretențiilor reclamantului, acesta invocă pretinsa încheiere, în anul 2016, a unui contract de închiriere în cadrul punctului de lucru G. cu Societatea ... Contractul de locațiune cu această societate a fost încheiat la 06.10.2015, prin intermediul …, în absența oricărei implicări din partea apelantului-reclamant. Apelantul-reclamant nu prezintă nici o probă, nici în calea de atac, în susținerea acestor pretenții, pretinzând în schimb că ar fi procedat la negocierea în anul 2016 a unui contract perfectat în realitate în anul 2015. Politica de bonusare a societății este reglementată de Hotărârea administratorului unic nr. 1 din 12 ianuarie 2015, potrivit căreia beneficiază de un bonus de succes acel angajat din cadrul departamentului comercial care a stabilit și determinat condițiile care au condus la perfectarea contractului. Negocierile au fost inițiate exclusiv de către societatea intermediară a societății, … Aceste împrejurări rezultă din corespondența existentă cu privire la perfectarea contractului de locațiune. Cu toate acestea, cu bună-credință intimata arată că a procedat la plata către apelantul-reclamant a unui bonus în cuantum de 260,93 euro, în acord cu dispozițiile art. 2 paragraful 8 din Hotărârea unicului administrator al societății nr. 1/2015, fiind astfel executate obligațiile pe care le avea față de acesta.

Susținerile privind contractul de locațiune încheiat cu locatarul … sunt neîntemeiate, bonusurile financiare, precum și modalitatea concretă de calcul a acestuia sunt expuse pe larg în cuprinsul prezentării privind modalitatea de calcul a bonusului aferentă anului 2016, respectiv termenul contractului de locațiune trebuie să depășească un an, locatarul trebuie să nu înregistreze debite,  locatarul trebuie să constituie în favoarea societății o garanție obligatorie. Acestor condiții li se adaugă o condiție suplimentară, respectiv existența calității de salariat, fiind necesară, în mod firesc, menținerea raporturilor de muncă în temeiul unui contract de muncă. Pentru reclamant condițiile de acordare a bonusului nu au fost niciodată îndeplinite în perioada la care acesta face referire.

Susținerile reclamantului privind pretinsa recunoaștere parțială a pretențiilor de acordare a bonusului sunt nefondate. În fața instanței de fond intimata a arătat că a efectuat această plată din solidaritate și bună-credință, în absența oricărui temei legal pentru care intimatei i-ar reveni obligația de a achita anumite compensații financiare. Suma de 14.709 lei, ce a fost achitată reclamantului se compune din 4631 lei, valoare netă prin plafonarea CAS, suma a fost mai mare cu 601 lei decât între o lună obișnuită a salariului aferentă lunii decembrie 2016, 8.060 lei reprezentând valoarea netă a compensației acordate de societate ca urmare a încetării raporturilor de muncă și 2.018 lei reprezentând suma netă pentru concediu de odihnă neefectuat.

Cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată a apreciat intimata că onorariul de avocat a fost unul rezonabil având în vedere valoarea pricinii, munca efectiv depusă de către avocat, criteriile subiective, respectiv pregătirea profesională a avocatului, prestanță și notorietatea acestuia. Se impune a fi avut în vedere faptul că societatea ce a reprezentat în cauză intimata este o societate de avocatură plasată de către companiile și organizațiile internaționale de evaluare a avocaților pe prima poziție în ceea ce privește litigiile și arbitrajul.

Față de aceste motive a solicitat intimata respingerea cererii de apel și menținerea soluției pronunțate de instanța de fond.

În drept, a invocat dispozițiile art. 471 al. 5 Cod procedură civilă, art. 275 Codul muncii, art. 216 din Legea nr.62/2011,  art. 40 din Codul muncii, art. 45 din Constituția României.

Examinând sentința apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, cu aplicarea dispozițiilor legale incidente în cauză Curtea reține următoarele:

 Referitor la primul motiv de apel:

 Reclamantul-apelant, …, a contestat decizia de concediere nr.106/29.11.2016, emisă de … pe excepţie şi pe fond.

Pe excepţie, apelantul-reclamant a susţinut că decizia de concediere este nulă deoarece, pe de o parte nu a fost semnată de reprezentantul legal care este administratorul unic, ci de o persoană fără împuternicire, iar pe de altă parte, decizia nu conţine motivele care au determinat luarea măsurii, în așa fel încât acestea să poată fi verificate de către instanţă, pârâta enumerând aceste motive doar într-o manieră generică.

Tot referitor la forma actului contestat reclamantul-apelant a mai învederat că înscrisurile întocmite în data de 29.11.2016 au un caracter formal, mai precis, informarea nr. 107 a fost înregistrată ulterior deciziei de concediere, ceea ce atrage neregularitatea acesteia.

Pe fondul cauzei, apelantul-reclamant a invocat nelegalitatea deciziei deoarece desfiinţarea locului său de muncă nu a fost determinată de o cauză reală şi serioasă, că în realitate postul de director nu a fost desființat, ci doar au fost transferate atribuţiile către un alt director de magazin, că organizarea societăţii nu a avut un caracter efectiv, criteriile indicate de pârâtă nefăcând referire la activitatea reclamantului de la momentul angajării şi până la momentul emiterii deciziei, fiind evident că  reorganizarea a fost  invocată în mod formal.

Analizând conţinutul deciziei de concediere nr. l06/29.11.2016 emisa de pârâta … prin prisma excepţiei nulităţii invocate de apelantul - reclamant, Curtea constată că susţinerile acestuia nu sunt întemeiate pentru următoarele considerente:

Potrivit art.78 Codul muncii, concedierea dispusă eu nerespectarea procedurii prevăzute de lege este lovită de nulitate absolută.

Sub aspect formal decizia criticată nu prezintă elemente care să atragă nulitatea acesteia.

Astfel, Curtea constată că decizia cuprinde motivele care au determinat luarea măsurii concedierii reclamantului conform art. 65 alin. 1 Codul muncii.

Aşadar, din punct de vedere formal, motivele ce au determinat desfiinţarea postului reclamantului sunt expuse în decizia de concediere, astfel că nu se poate reţine nulitatea deciziei pe motiv că aceasta nu cuprinde motivarea în fapt şi în drept a măsurii luate.

Referitor la susţinerea că motivele indicate în cuprinsul deciziei sunt de o manieră generică şi nu concretă, instanţa de apel apreciază că această susţinere este neîntemeiată, deoarece prin aceste motive angajatorul a arătat că desfiinţarea postului a fost determinată de analiza activităţii desfăşurate la punctul de lucru al …, că structura organizatorică impune reorganizarea activităţii în cadrul departamentului comercial, că există necesitatea reducerii costurilor prin reducerea poziţiilor din organigramă şi, mai ales, că nu se mai justifică poziţia de manager-centru comercial pentru punctul de lucru G. în cadrul companiei.

Chiar dacă motivele sunt prezentate de o manieră generală, aceasta nu echivalează cu nemotivarea deciziei de concediere, angajatorul nu ar fi putut să prezinte în cadrul deciziei de concediere datele concrete, statisticile, cifrele, veniturile şi cheltuielile, care au determinat luarea unei astfel de măsuri de desfiinţare a postului.

Nici conţinutul art. 65 Codul muncii nu impune o anumită formă de prezentare a motivelor deciziei de concediere.

Prin urmare, această critică a apelantului-reclamant ce vizează condiţia de formă a deciziei de concediere nu este întemeiată şi nu va fi admisă.

Totodată, Curtea mai constată că decizia de concediere este semnată în numele administratorului unic … cu un semn în faţă, semnul care arată că pentru acesta semnează o altă persoană.

Având în vedere e-mailul din dosarul de fond, prin care numita … îi solicită administratorului unic încuviinţarea de a semna personal actele pentru concedierea reclamantului …, iar administratorul unic a încuviinţat acest mandat (şi ulterior nu a contestat actul semnat), Curtea constată că decizia îndeplineşte condiţiile de formă privind semnătura administratorului, fiind respectate astfel clauzele actului constitutiv al societăţii.

Astfel, decizia de concediere este semnată pentru administratorul unic … de o altă persoană, …, persoană care însă a primit mandat din partea administratorului unic de a semna actele în numele său.

Curtea mai reţine, pe de altă parte că eventual angajatorul prin administrator unic şi nu

partea adversă putea contesta existenţa acestui mandat.

Cum însă, ulterior acestei împuterniciri, administratorul …nu a contestat mandatul dat salariatei sale pentru semnarea actelor de concediere, nici reclamantul … nu poate să se prevaleze de o astfel de neregularitate ca afectând nulitatea deciziei sale de concediere.

Cu privire la înregistrarea deciziei de concediere înaintea înregistrării actului denumit „informare” cu nr.107/29.11.2016, faptul că într-un registru al angajatorului a fost înregistrată iniţial decizia de concediere şi abia ulterior informarea nr.107/29.11.2016, nu duce automat la concluzia că acestea au fost şi emise de angajator în aceeaşi ordine, respectiv întâi s-a emis decizia de concediere şi abia mai apoi a fost emis actul de informare către reclamantul …

În concluzie, Curtea apreciază că excepţia nulităţii deciziei de concediere pentru motivele invocate de către apelantul-reclamant nu este întemeiată, iar soluţia primei instanţe sub acest aspect este legală şi temeinică.

Cu privire la fondul cauzei Curtea nu achiesează la opinia primei instanţe pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 65 alin. 1 şi 2 Codul muncii, concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.

Aşadar, Curtea reţine că, prima condiţie prevăzută de textul de lege mai sus invocat este ca desfiinţarea locului de muncă să fie efectivă la momentul luării măsurii concedierii salariatului.

Desfiinţarea postului este efectivă atunci când locul de muncă este suprimat din schema de personal a  angajatorului.

În cauza de faţă reclamantul a învederat că postul său de director la punctul de lucru din G. nu a fost desfiinţat în realitate. Curtea constată  că, într-adevăr, deşi angajatorul l-a concediat pe reclamant în baza art. 65 Codul muncii,  la data de 29.11.2016, nu a făcut şi  dovada desfiinţării concomitente a postului ocupat.

În cauza de faţă, la data  concedierii reclamantului, postul său de director la punctul de

lucru G nu a dispărut din schema de personal.

Acest fapt s-a întâmplat mult mai târziu, - după promovarea în instanţă a contestaţiei de faţă - respectiv începând cu anul următor, situaţie care rezultă din corespondenţa electronică şi din noua organigramă depuse la dosar vol.I.

Referitor la cea de-a doua condiţie legală - cauza desfiinţării postului să fie reală şi serioasă, de asemenea pârâta nu a făcut dovada îndeplinirii acesteia.

Din apărările pârâtei, sub acest aspect, Curtea reţine că măsura concedierii a fost determinată din considerente pur economice, conform rezultatelor analizelor derulate în legătură cu eficientizarea activităţii.

Astfel, a susţinut pârâta că, din raţiuni obiective, în legătură cu necesitatea de îmbunătăţire a activităţii, conducerea … a aprobat reorganizarea societăţii şi că în contextul necesităţii transformării structurii organizatorice s-a hotărât desfiinţarea din schema unităţii a poziţiei de director magazin pentru punctul de lucru din municipiul G, post ocupat de către reclamant.

Angajatorul a mai susţinut că măsura concedierii reclamantului prin desfiinţarea postului a avut la bază decizia Unicului administrator al … din 29 noiembrie 2016.

Conform acestei decizii, a fost analizată activitatea desfăşurată la punctul de lucru … din municipiul G, precum şi toate liniile de business şi de activitate în vederea optimizării şi eficientizării cheltuielilor pentru menţinerea profitabilităţii societăţii.

S-a mai arătat că există necesitatea organizării şi eficientizării activităţii la nivelul întregii societăţi şi, în particular, la nivelul departamentului comercial ţinând cont de faptul că structura organizatorică actuală impune o reorganizare a activităţii în cadrul departamentului comercial.

A rezultat astfel, necesitatea reducerii costurilor, inclusiv a celor de personal, prin reducerea poziţiilor din organigramă.

Prin aceeaşi decizie s-a mai prevăzut că nu se mai justifică poziţia de manager centru comercial pentru punctul de lucru din Galaţi întrucât atribuţiile acestui post se vor preda către un alt director care va gestiona activitatea punctului de lucru G.

Pe baza acestor argumente măsura rezultată a fost desfiinţarea postului de director al punctului de lucru … G şi concedierea individuală a acestui angajat.

Prin urmare, împrejurarea pe care angajatorul o arată pentru măsura de desfiinţare a postului de director este aceea că, în aceeaşi zi, a fost analizată situaţia punctului de lucru … situat în municipiul G. şi s-a şi hotărât desfiinţarea postului de director.

Curtea constată ca în această decizie a Unicului administrator, - decizie considerată a fi anterioară emiterii deciziei de concediere, - administratorul foloseşte argumente complet generale şi nu arată în concret deficienţele punctului de lucru din G.

Foloseşte termeni generici ca de exemplu, necesitatea reducerii costurilor, inclusiv a celor de personal prin reducerea poziţiilor din organigramă, dar concluzia acestei măsuri este doar reducerea postului de director.

Instanţa de apel consideră astfel, că nici circumstanţele de fapt şi nici contextul în care s-a ajuns la desfiinţarea postului de director nu au fost prezentate de către pârâtă, în mod concret pentru a se putea înţelege condiţiile concrete în care s-a luat măsura desfiinţării postului de director şi care sa dea credibilitate tezei propuse de intimată.

Este adevărat că angajatorul este singurul în măsură să-şi reorganizeze societatea, în schimb instanţa trebuie să înţeleagă împrejurările concrete care au dus la luarea acestei măsuri pentru a vedea dacă măsura desfiinţării postului în baza art. 65 din Codul muncii este o măsură reală, determinată de anumite circumstanţe, într-un anumit context sau, în realitate, este vorba doar de indicarea unui anumit termen juridic, respectiv art. 65 din Codul muncii, pentru a putea fi înlăturat un salariat, fără a putea fi exercitat un control din partea instanţei de judecată.

Angajatorul, chiar dacă nu poate fi verificat cu privire la oportunitatea şi necesitatea luării unui astfel de măsuri, desfiinţarea unui anumit post, aceasta nu înseamnă că nu trebuie să facă dovada faptului că măsura a fost dispusă ca o concluzie a unor a unei situaţii de fapt concrete şi nu pentru înlăturarea unui anumit salariat prin desfiinţarea postului.

Având în vedere argumentele expuse mai sus, respectiv faptul că angajatorul este cel care decide cu privire la o astfel de măsură, se poate vorbi ipotetic la un moment dat ca un punct de lucru să fie preluat de un alt director dintr-o altă localitate de la un alt punct de lucru. Nu se poate exclude de plano o astfel de posibilitate.

Pentru a părea credibilă o astfel de măsură din partea angajatorului, acesta trebuie să expună însă o ipoteză anterioară rezonabilă şi credibilă care să poată forma convingerea instanţei că, în realitate, nu s-a dorit desfiinţarea postului, doar înlăturarea unui anumit angajat.

Or, această situaţie anterioară trebuia expusă de pârâta în cauza de faţă prin întâmpinarea formulată.

În concluzie, analizând argumentele expuse în decizia de la fila 89, decizia emisă de Unicul administrator al … instanţa de apel constată că împrejurările de fapt şi circumstanţele enumerate în decizie sunt expuse pur formal şi nu se referă la un context care să ducă ulterior la o concluzie.

De asemenea, şi această decizie este semnată de aceeaşi persoană care a semnat decizia de concediere, desemnată să semneze acte în locul Unicului administrator.

Acest aspect duce la concluzia că, în realitate, nu a existat o întâlnire de lucru în care

să fie analizate condiţiile economice si concrete ale punctului de lucru G. în prealabil, din care să rezulte că managerul centrului comercial poate fi desfiinţat şi înlocuit cu un alt manager. Angajatorul nu a făcut dovada unor circumstanţe anterioare emiterii deciziei, circumstanţe care să arate că a fost o întâlnire de lucru la nivelul angajatorului şi că aceasta reprezintă o măsură necesară pentru societate.

Din chiar conţinutul întâmpinării rezultă că angajatorul a luat decizia de desfiinţare a postului reclamantului, dar şi de reorganizare a societăţii, respectiv a punctului de lucru din G. în ziua de 29 noiembrie 2016.

Nu au fost invocate alte împrejurări anterioare la nivel de conducere a pârâtei care să ducă la necesitatea organizării punctului de lucru din G.

Prin urmare, în data de 29 noiembrie 2016 au fost luate şi întocmite toate deciziile, care într-un în final au avut efect doar asupra reclamantului, director al punctului de lucru G. Din semnarea actelor de către o altă persoană, respectiv …, toate în aceeaşi zi,  respectiv decizia de concediere individuală, decizia de reorganizare a punctului de lucru din G., rezultă că a fost mai mult o decizie spontană a pârâtei.

Această împrejurare formează premisele ideii potrivit căreia pârâta a încercat doar să înlăture pe salariatul său, prin desfiinţarea postului de director.

Este, de altfel, puţin credibil a ajunge la o astfel de măsură, desfiinţarea postului de director şi păstrarea tuturor celorlalte posturi din cadrul punctului de lucru. Deşi instanţa este gata să primească această teză  în anumite circumstanţe, - pârâta nu a reuşit să arate măcar la nivel teoretic, împrejurarea şi contextul care să facă credibilă şi reală ipoteza propusă de ea prin întâmpinare, respectiv că a existat această măsură şi a fost o măsură necesară.

Aşadar, pârâta nu a reuşit să susţină o teză rezonabilă care să poată duce firesc la justificarea măsurii luate în data de 29 noiembrie 2016.

Instanţa de apel reţine, de asemenea, şi faptul că, potrivit celor susţinute de pârâtă, a avut loc o reorganizare a două puncte de lucru, G. şi B., şi nu doar a celui din G., aşa cum a înţeles angajatorul. Odată ce atribuţiile directorului din G. au fost transferate către directorul din B., în realitate vorbim de reorganizarea a două puncte de lucru.

În aceste condiţii se pune problema criteriilor aplicate de angajator pentru selecţia celor doi directori, a celor două puncte de lucru, criterii care trebuie să fie obiective, transparente şi care să poată fi verificate de instanţa de judecată ori, în cauză, angajatorul nu a făcut vorbire de o astfel de selecţie, deşi din două posturi de acelaşi fel, a fost păstrată o singură persoană.

În realitate, angajatorul nici nu şi-a pus problema necesităţii a unei astfel de selecţii.

Acest aspect a fost reclamat de apelantul …, prin cererea de chemare în judecată, dar şi prin cererea de apel, astfel că instanţa de apel nu schimbă cu nimic cadrul procesual analizat, respectiv motivele cererii de chemare în judecată. Împrejurarea de fapt potrivit căreia, atribuţiile punctului de lucru G. au fost transferate directorului punctului de lucru B., nu este contestată de vreuna dintre părţi, astfel că pornind de la aceste date, instanţa de apel consideră că, deși se susţine că a avut loc o reorganizare a magazinului G., în realitate, au fost reorganizate două puncte de lucru, G. şi B.

Şi din acest motiv invocat concedierea reclamantului a fost o măsură nelegală, pentru că, chiar dacă nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 76 din Codul muncii, criteriile de departajare trebuie aplicate şi în cazul prevăzut de art. 65 din Codul muncii, atunci când pentru postul desfiinţat există mai multe persoane care ocupă acelaşi fel de post.

Procedând altfel, la acest moment, angajatorul nu poate justifica cum a păstrat pe unul din cei doi directori, şi nu a dat şansa celui înlăturat de a participa la o selecţie.

Referitor la cel de-al doilea motiv de apel:

Acesta vizează respingerea de către prima instanţă a cererii de acordare a bonusurilor financiare pentru încheierea contractului cu … Prima instanţă a considerat că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile reglementate în mod expres prin decizia administratorului unic nr.1/07.01.2016 deoarece la momentul depunerii garanţiei de către …, reclamantul nu mai avea  calitatea de salariat.

 Curtea apreciază că această soluţie nu se mai justifică faţă de împrejurarea că prin admiterea apelului reclamantului a fost admisă contestaţia şi anulată decizia de concediere, cu consecinţa repunerii acestuia în situaţia anterioară, respectiv cu reintegrarea salariatului apelant în vechiul său loc de muncă şi cu recuperarea tuturor drepturilor de care ar fi beneficiat acesta.

Or, faţă de această situație, nu mai constituie un impediment pentru acordarea bonusurilor faptul că SC … a depus garanţia la data 17.01.2017.

Potrivit Hotărârii nr.1/07.01.2016 Unicul administrator a hotărât ca angajaţii cu atribuţii de negociere a contractelor de închiriere care se constituie în membrii echipei Departamentului comercial şi anume Commercial Manager, Area manager şi Branch, manager, vor primi  un bonus de succes  care va fi  acordat  pentru contractele  de închiriere nou semnate  pe o durată de 1 an, în conformitate  cu strategia comerciala a companiei, cu excepţia reînoirilor/a noilor condiţii.

Bonusul de succes se va acorda membrului echipei departamentului comercial care a stabilit şi determinat condiţiile care au dus la perfectarea contractului, inclusiv în cazul clienţilor introduşi de consultanţi. Bonusul de succes este în cuantum de 4% din valoarea anuală a contractului (VAC=chirie anual-discount) fără TVA, prevăzuta în contractul de închiriere pentru primul an de activitate.

S-a mai hotărât de către Administratorul Unic prin Hotărârea nr.1/07.01.2016 că bonusul de succes se acordă cu obligativitatea ca următoarele condiţii să fie îndeplinite cumulativ:

- Contract  cu durată minimă de 1 an, care la momentul acordării bonusului să fie încă în vigoare;

- Garanţiile constituite conform condiţiilor contractuale;

-  La momentul acordării bonusului debitele contractului în speţă să nu fie în valoare mai mare de contravaloare a  1  lună de chirie şi utilităţi.

Aşadar, la data de 17.01.2017 au fost îndeplinite toate aceste condiţii cumulative şi în plus este îndeplinită şi condiţia suplimentară a existenţei unui raport de muncă.

Urmare a celor de mai sus Curtea apreciază ca fiind întemeiat şi cel de-al doilea motiv de apel şi, astfel, se impune schimbarea sentinţei, în sensul  admiterii acestei cereri şi obligarea pârâtei la plata sumei de 2472 euro în echivalentul în lei reprezentând c/v bonusuri financiare cuvenite pentru încheierea contractului cu ...

În ceea ce priveşte cel de-al treilea motiv de apel ce se referă la cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat apelantul prin sentinţa de fond Curtea constată că în condiţiile în care apelul reclamantului a fost admis pentru celelalte două motive şi admisă contestaţia  în totalitate, nu se mai impune a se face aplicarea dispoziţiilor art.453 Cod procedură civilă  privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată către intimată deoarece nu mai are calitatea de parte căzută în pretenţii.

 În concluzie, faţă de toate aceste considerente, Curtea apreciază că apelul este întemeiat şi că decizia de concediere este nelegală nefiind întrunite cerinţele legii pentru măsura concedierii salariatului în baza art. 65 Codul muncii.

Ca atare, se impune admiterea apelului şi schimbarea sentinţei în sensul admiterii contestaţiei, anularea deciziei de concediere  nr.106/29.11.2016 şi conform art.80 Codul muncii reintegrarea reclamantului în postul avut înainte de concediere cu obligarea intimatei la plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate şi celelalte drepturi de care ar fi beneficiat.

SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

1. Titlu: Validarea deciziilor acordarea de despăgubiri privind acordarea de despăgubiri pentru bunurile abandonate în Bulgaria de către persoanele refugiat în baza Tratatului dintre România Bulgaria, semnat la Craiova la 7 Septembrie 1940 trebuie realizată cu verificarea și compararea bunurilor efectiv abandonate cu cele primite de la statul român în conformitate cu Legea 715/1946.

Cuprins pe materii: Drept administrativ

Legislaţie relevantă: Legii nr. 9/1998, art. 7 din Legea nr. 164/2014, Legea nr. 715/1946.

Rezumat: Prin sentinţa nr. 780/11.10.2017 a Tribunalului Galați - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă cererea formulată reclamant, anulată decizia de invalidare nr.1915/14.06.2016 şi obligată A.N.R.P. să emită o decizie de validare totală a hotărârii nr. 8/02.12.2010 a Comisiei pentru aplicarea Legii 9/98 din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului Galaţi.

Prin aceeași sentință s-a stabilit că în caz de neîndeplinire a obligaţiei, A.N.R.P. va fi obligat la plata de penalităţi în valoare de 100 lei/zi și că termenul de îndeplinire a obligaţiei va fi de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii prezente.

De asemenea, a fost obligată pârâta A.N.R.P. la plata către reclamant a actualizării despăgubirilor începând cu 2.12.2010 cu indicele de creştere a preţurilor de consum.

În dezacord cu instanța de fond Curtea a apreciat că soluția instanței de fond de obligare a pârâtei A.N.R.P. să emită o decizie de validare totală a hotărârii nr.8/02.12.2010 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 9/98 din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului Galaţi nu ține seama de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între autorul ... (numit în contract „colonist”) și Statul Român depus la dosarul de fond și de valoarea bunurilor abandonate efectiv în Bulgaria și dovedite prin înscrisuri depuse la dosar. 

Decizia nr. 420/27 februarie 2018 a Curţii de Apel Galaţi

La data de 01.08.2016 pe rolul Tribunalului Galaţi secţia CAF a fost înregistrată sub nr. 3010/121/2016 cererea formulată de reclamanţii ... şi ... în contradictoriu cu pârâta A.N.R.P. prin care au solicitat anularea deciziei de invalidare nr 1915/14.06.2016, constatarea ca fiind validă hotărârea nr 8/02.12.2010 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului G. şi obligarea pârâtei la acordarea compensaţiilor băneşti în sumă de 165.255 lei, cu actualizarea sumei începând cu data de 02.12.2010.

În termen legal, reclamanţii şi-au modificat cererea în sensul  următor:

- anularea deciziei de invalidare nr. 1915/14.06.2016  şi pe cale de consecinţă obligarea pârâtei la emiterea unei decizii de validare totală sau parţială a hotărârii 8/02.12.2010 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului G.

- obligarea pârâtei la plata unor penalităţi de 100 de lei pe zi în caz de neîndeplinire a obligaţiei având ca termen de executare 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

- actualizarea despăgubirii la care va fi obligată pârâta începând cu data de 02.12.2010 cu indicele de creştere a preţurilor de consum cf. RIL  nr XXI/2007  a ÎCCJ şi a art. 10 alin. 5 din Legea nr. 164/2014.

În motivarea cererii lor, reclamanţii au arătat că în urma apariţiei Legii nr. 97/2005 au solicitat Comisiei Judeţene G. de aplicare a Legii nr 9/1998 acordarea de compensații băneşti pentru bunurile imobile şi mobile de care a fost deposedat autorul lor, defunctul ..., în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria din 07.09.1940.

După mai bine de 5 ani, Comisia Judeţeană a soluţionat cererea prin hotărârea nr. 08/02.12.2010  prin acordarea de compensaţii băneşti reclamanţilor în sumă de 165.255 lei.

Hotărârea Comisiei Judeţene a fost invalidată prin decizia 1915/14.06.2016.

Motivele care au determinat această invalidare au avut în vedere următoarele aspecte:

- Faptul că din situaţia de avere imobilă rurală nu rezultă suprafaţa curţii, calculul limitându-se la suprafaţa de 147 mp cf anexei 1 din Legea locuinţei nr. 114/1996, aferentă unei locuinţe de 2 camere, grajd şi magazie;

- Faptul că la revenirea în România, autorul ... a primit suprafaţa de 3000 mp cu destinaţia de casă de locuit şi curte, de unde rezultă că acesta are în plus 853 mp intravilan şi diferenţa se va compensa cu teren agricol. Pârâta a apreciat că autorul reclamanţilor a primit bunuri de o valoare mai mare în România decât cele abandonate în Bulgaria şi nu este îndreptăţit la nicio despăgubire. Reclamanţii au susţinut că realitatea a constat în faptul că autorul a cumpărat şi nu a primit teren în suprafaţă de 3000 mp ca loc de casă în satul ..., judeţul ... Acesta nu a fost nici despăgubire şi nici compensaţie pentru bunurile abandonate în Bulgaria. În perioada comunistă care a urmat, autorul reclamanţilor a fost deposedat de teren în baza legilor naţionalizării şi colectivizării. În baza Legii nr. 18/1991 autorul ... nu a primit niciun teren.

În termen legal, pârâta a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere referitor la validarea hotărârii nr 8/02.12.2010 a Comisiei Judeţene G. de aplicare a Legii nr. 9/1998 şi obligarea pârâtei la plata de compensaţii băneşti deoarece art. 7 din Legea nr. 164/2014 alin. 1 şi 3 face referire la A.N.R.P. Conform acestor prevederi, A.N.R.P. analizează dosarele aferente hotărârilor comisiilor judeţene din punct de vedere al existenţei şi întinderii dreptului la acordarea despăgubirilor şi validează sau invalidează hotărârea comisiei judeţene  sau emite decizie de validare sau invalidare în tot sau în parte. Concret, pârâta a susţinut că numai ea poate valida sau invalida hotărârea comisiei judeţene, nu şi instanţa de judecată.

Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea cererii pentru că din situaţia de avere imobilă rurală nu rezultă suprafaţa curţii pe care ... a avut-o în Bulgaria, motiv pentru care aceasta a fost calculată ipotetic, avându-se în vedere suprafaţa construcţiilor aflate pe aceasta respectiv:  81 mp cf. anexei 1 la Legea nr. 114/1996, 50 mp  grajd, 16 mp magazie, rezultând un total de 147 mp.

Pârâta a menţionat că potrivit contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Statul Român şi colonistul ..., acesta a primit la venirea în România 10 ha teren agricol, 1 casă cu 1 cameră, dependinţe şi 3000 mp curte, primind astfel în plus 853 mp teren intravilan, motiv pentru care nu se mai impune acordarea de compensaţii. Pârâta a menţionat că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cf prevederilor Legii nr. 715/1946 care făcea referire la faptul că datoriile colonistului se stabileau prin diferenţa dintre valoarea bunurilor primite în România şi celor abandonate în Bulgaria, soldul rezultat reprezentând datoria faşă de statul român ce urma a fi achitată în 10 rate anuale începând cu 1950. Autorul reclamanţilor a semnat respectivul contract de vânzare-cumpărare, ceea ce implicit înseamnă că a fost de acord cu cele menţionate.

Art. 1 din Decretul nr. 553/1953 prevede anularea sumelor în măsura în care acestea nu au fost achitate şi au fost datorate drept preţ de coloniştii evacuaţi din Dobrogea de Sud pentru terenurile şi construcţiile primite de aceştia potrivit contractelor încheiate în baza Legii nr. 766/1941. Cu privire la acest decret, pârâta a menţionat că nu este caduc deoarece cf art. 26 din Constituţia din anul 1952, o lege se socotea adoptată dacă era votată cu majoritate simplă în Marea Adunare Naţională.

Referitor la actualizarea sumei solicitate, pârâta a cerut respingerea deoarece nu pot fi actualizate decât pretenţiile pentru care pârâta a emis decizie de validare.

Prin cererea modificatoare, reclamanţii au menţionat că la venirea în România, autorul lor a cumpărat suprafaţa de 3000 de mp loc de casă şi 10 ha teren de cultură. Acest contract a fost  într-adevăr fondat pe legile colonizării din acea perioadă. Ceea ce susţine pârâta ar fi că valoarea imobilelor din România ar fi fost mai mare decât cea a imobilelor abandonate în Cadrilater din moment ce colonistul a avut de plătit statului român suma de 250.000 lei în 10 rate egale anuale. Din analiza imobilelor abandonate în satul ..., comuna ... rezultă că ... a deținut 15 ha teren agricol şi curte a cărei suprafață nu e menționată, casă magazie porumbar, coteț, grajd, 80 salcâmi, 80 pruni, vie. Conform declaraţiei notariale a descendenţilor ..., ... şi ..., suprafaţa curţii a fost de 6500 mp. În aceste condiţii, reclamanţii au susţinut că bunurile primite în România au fost de o valoare mai mică, autorul lor având de plată şi suma de 250.000 lei, fapt ce nu echivalează cu o compensație nici măcar parţială.

Prin întâmpinarea depusă ulterior, pârâta a apreciat că instanța nu poate obliga A.N.R.P. la emiterea unei decizii prin care să valideze total sau parţial o hotărâre deoarece nu se poate pronunța direct asupra dreptului reclamanţilor deoarece s-ar substitui atribuţiilor autorităţilor administrative astfel învestite.

Cu privire la penalităţile solicitate, acelaşi pârât a precizat că nu pot fi solicitate decât în cazul unei obligaţii de a face sau de a nu face, de a încheia, a înlocui un act administrativ, de a elibera un înscris cf. art. 905 Cod procedură civilă.

În prezenta cauză, instanţa a încuviinţat şi administrat proba cu înscrisuri.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii, instanţa a recalificat-o ca apărare de fond.

Prin sentinţa nr. 780/11.10.2017 a Tribunalului Galați - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă cererea formulată de ... ca fiind formulată de o persoană fără capacitate de folosinţă, admisă cererea formulată de ... anulată decizia de invalidare nr.19XX/14.06.2016 şi obligată A.N.R.P. să emită o decizie de validare totală a hotărârii nr. 8/02.12.2010 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 9/98 din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului G.

Prin aceeași sentință s-a stabilit că în caz de neîndeplinire a obligaţiei, A.N.R.P. va fi obligat la plata de penalităţi în valoare de 100 lei/zi și că termenul de îndeplinire a obligaţiei va fi de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii prezente.

De asemenea, a fost obligată pârâta A.N.R.P. la plata către reclamant a actualizării despăgubirilor începând cu 2.12.2010 cu indicele de creştere a preţurilor de consum.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâta A.N.R.P. criticând-o sub aspectul greşitei interpretări şi aplicări a dispoziţiilor legale conform art. 3488 alineat 1 pct. 8 Noul Cod procedură civilă.

Pârâta A.N.R.P. a arătat în dezvoltarea motivelor de recurs, următoarele:

Comisia Judeţeană G. a emis domnilor ... şi ... hotărârea nr. 8/02.12.2010 prin care a propus admiterea cererii nr. 10/19.09.2005 şi acordarea de compensaţii băneşti în sumă de 165.255 lei din care:

-Construcţii + teren aferent evaluate la 61.240 lei;

-Teren agricol evaluat la 54.817 lei;

-Recolte evaluate la 49.198 lei.

Din „Situaţia de avere imobilă rurală” a locuitorului ... întocmită şi verificată de Comisia Mixtă Româno - Bulgară reiese că autorul a deţinut în Bulgaria: 15 ha teren agricol; 1 casă cu 2 camere; sală; pivniţă; porumbar; pătul; magazie; 60 pomi fructiferi;

Potrivit art. 26 alin. (2) lit. a) şi b) din Hotărârea Guvernului nr. 753/1998 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, cu modificările şi completările ulterioare, „După depunerea cererilor. (…)  a) se determină aria desfăşurată a clădirilor şi construcţiilor, folosindu-se elementele furnizate de solicitanţi. În cazul în care aceştia nu au planuri sau arii desfăşurate determinate, aria desfăşurată a clădirilor şi a construcţiilor pentru care urmează se acorda despăgubiri se stabileşte ipotetic: (…)”

Întrucât în „Situaţia de avere imobilă rurală” nu este menţionată suprafaţa curţii, aceasta a fost stabilită ipotetic, avându-se în vedere suprafaţa construcţiilor aflate pe aceasta, respectiv:

-81 m.p. - casă conform anexa 1 din Legea nr.114/1996;

-50 m.p. - grajd;

-16 m.p. - magazie; rezultând un total de 147 m.p.

Conform contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Statul Român şi colonistul ...., acesta a primit la venirea în România următoarele bunuri: 10 ha teren agricol; 1 casă cu 1 cameră şi dependinţe; 3000 m.p. curte;

În contextul celor prezentate mai sus, reiese fără echivoc faptul că pentru bunurile abandonate în Bulgaria, autorul a primit în plus în proprietate, la venirea în România, 853 m.p. teren intravilan, fapt ce semnifică în primul rând că datoria Statului Român este de valoare negativă, iar în al doilea rând, acest fapt atrage incidenţa prevederilor art. 3, alin. (1) din Legea nr. 9/1998 potrivit cărora în cazul în care, anterior, cei îndreptăţiţi au fost despăgubiri parţial, în bani sau în natură, pentru prejudiciile suferite în urma aplicării tratatului, aceştia au dreptul la compensaţie, proporţional, pentru prejudiciul rămas neacoperit, în limitele stabilite la art. 2, a căror interpretare per a contrario indică faptul că celor al căror prejudiciu suferit din cauza aplicării Tratatului dintre România - Bulgaria a fost acoperit în integralitate nu au dreptul la o nouă despăgubire în baza Legii nr. 9/1998.”

În ceea ce priveşte obligarea A.N.R.P. la validarea Hotărârii nr. 8/02.12.2010 emisă de misia Judeţeană G. pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, apreciem că hotărârea instanţei de fond poate fi primită întrucât, aşa cum s-a statuat în alte titluri executorii, instanţele judecătoreşti nu se pot pronunţa direct asupra dreptului reclamanţilor de alocare a despăgubirilor întrucât astfel acestea  s-ar substitui atribuţiilor autorităţilor administrative învestite cu abilitarea de a decide asupra dreptului întinderii acestui drept la despăgubiri.

Deşi instanţa a reţinut că din cuprinsul Situaţiei de avere nu se menţionează suprafaţa casei şi a curţii, a apreciat că, având în vedere că autorul a avut 80 de salcâmi, fapt ce presupune desfăşurarea unei suprafeţe de teren mai mare, astfel că, în mod corect, Comisia Judeţeană G., prin Hotărârea nr. 1314/22.09.2011 a calculat corect despăgubirile pentru terenul aferent locuinţei.

Instanţa s-a aflat în eroare şi în ceea ce priveşte calculul suprafeţei curţii, considerând că art. 26 lin. 2 lit. a) şi b) din H.G. 753/1998 are în vedere că stabilirea prevede că acest calcul se face în cazul construcţiei.

Instanţa de fond a pronunţat hotărârea fără a avea în vedere că actul final şi cu forţă probantă în privinţa dreptului la despăgubire pentru bunurile abandonate statului bulgar este doar „Situaţia de avere imobilă rurală”.

Astfel, conform procedurilor stabilite prin Tratatul dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova 7 septembrie 1940, iniţial, coloniştii declarau bunurile pe care le abandonau pe teritoriul statului bulgar, documentul întocmit fiind intitulat „Declaraţiune”, iar ulterior, Comisia mixtă româno-bulgară se plasa la locul situării acestora şi, pe baza celor constatate la faţa locului şi a actelor doveditoare ale dreptului de proprietate stabilea bunurile abandonate, bunuri ce erau cuprinse în documentul intitulat „ Situaţie”.

Totodată, subliniază faptul că Legea nr. 9/1998 priveşte acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România Bulgaria, semnat la Craiova la 7 Septembrie 1940, iar pentru aplicarea acestuia a fost stabilită o Comisie Mixtă Româno-Bulgară, conform art. VI din Tratat, singura entitate abilitată să producă documente care să ateste dreptul de proprietate, respectiv Situaţia de avere imobilă rurală, pentru transferul obligatoriu sau facultativ al populaţiei, precum şi procese-verbale, certificate sau decizii pentru beneficiul art. V din Tratat.

Potrivit art. 5 din Acord, Statul Român a luat în sarcina sa despăgubirea românilor ce au părăsit tunurile lor rurale situate în teritoriile transferate Bulgariei.

Conform art. 8 din Acord, persoanele interesate întocmeau, în dublu exemplar, un inventar complet al imobilelor  lor, ce urma să fie prezentat Comisiei Mixte-Româno-Bulgare.

Referitor la obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la plata penalităţi în cuantum de 100 lei/zi de întârziere, în eventualitatea neîndeplinirii obligaţiei în termen de 30 de zile, considerăm că soluţia instanţei de fond este netemeinică şi nelegală, având în vedere următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 905 alin (1) –(3) din Noul Cod de procedură civilă, „Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalităţi, de către instanţa de executare.

Când obligaţia nu este evaluabilă în bani, instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.

Atunci când obligaţia are un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanţă între 0,1% şi 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligaţiei”.

Din analiza textului de lege menţionat, aplicarea unor penalităţi se poate dispune doar în cazul în care nu se execută obligaţii de a face sau de a nu face, respectiv de a încheia, de a înlocui sau de a modifica actul administrativ, de a elibera un alt înscris sau de a efectua anumite operaţiuni administrative, instituite în sarcina debitorului.

În ceea ce priveşte obligaţia stabilită de instanţa de fond în sarcina A.N.R.P., respectiv de a obliga A.N.R.P. la plata actualizării despăgubirilor începând cu 02.12.2010 cu indicele de creştere a creţurilor de consum, consideră că aceasta este neîntemeiată prin prisma următoarelor argumente:

Potrivit dispoziţiilor art. 10 alin (5) din Legea nr. 164/2014, „Sumele actelor administrative prevăzute la art. 9 lit. c), se actualizează prin decizia de validare cu indicele de creştere a preţurilor de consum pentru perioada de la momentul emiterii hotărârilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, şi constituie obligaţii de piaţă, în tranşe, în condiţiile prezentei legi”.

Arată că, sub imperiul noii legislaţii aplicabile în prezenta cauză, respectiv art. 11 alin. (1), sarcina plăţii revine în mod exclusiv Ministerului Finanţelor Publice, Autoritatea  Naţională  pentru  Restituirea  Proprietăţilor neavând  obligaţii privind plata despăgubirilor.

Astfel, începând cu data de 18.12.2014 A.N.R.P. a pierdut calitatea de debitor, respectiv a obligaţiei de  „a da” a despăgubirilor stabilite prin hotărârile emise în baza Legii nr. 9/1998. Având în vedere că, conform art. 10 alin. (1) plata despăgubirilor se va face pe o perioadă de ani, A.N.R.P. nu poate anticipa la ce dată, din următorii ani, va emite titlurile de plată pentru 5 tranşe anuale.

Conform art. 11 alin (1), plata sumelor stabilite prin titlurile de plată, se efectuează de către Ministerul Finanţelor Publice, în termen de 180 de zile de la data emiterii acestora.

Verificând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea apreciază că recursul declarat de către pârâta A.N.R.P. este fondat din perspectiva următoarelor considerațiuni.

Soluția instanței de fond de obligare a pârâtei A.N.R.P. să emită o decizie de validare totală a hotărârii nr.8/02.12.2010 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 9/98 din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului G. nu ține seama de contractul de vânzare-cumpărare încheiat între autorul ... (numit în contract „colonist”) și Statul Român depus la dosarul de fond.

Potrivit acestui contract ... la stabilire în România a primit 10 ha. teren agricol, o casă cu o cameră, dependințe și 3.000 m.p. curte. Aceste bunuri depășesc cu mult valoarea celor pe care numitul  ...  a fost nevoit să le abandoneze în Bulgaria cu privire la care singura probă certă este „Situația de avere imobilă rurală” a locuitorului ... întocmită și verificată de Comisia Mixtă Română – Bulgară. Din cuprinsul acestui înscris rezultă că autorul a deținut în Bulgaria 15 ha. teren agricol, o casă cu două camere, sală, pivniță, porumbar, pătul, magazie și 60 pomi fructiferi. Cum în acest înscris nu sunt menționate informații suplimentare cu privire la suprafața imobilului - casă și a curții, în mod corect a fost realizată echivalarea suprafeței primite la stabilirea în România conform art. 12 alineat 2 din H.G. nr. 753/1998 și limitarea la  1.000 m.p.

Cu atât mai puțin poate fi admisă o cerere de despăgubiri dacă se are în vedere că la alineatul 14 din contractul încheiat între autorul ... și Statul Român colonistul declară că recunoaște exactitatea întinderii și renunță la orice pretenție în viitor față de Statul Român.

Față de cele mai sus menționate şi apreciind că instanța de fond a pronunțat o hotărâre  susceptibilă de casare, urmează să fie admis recursul pârâtei casată în parte sentința recurată și în rejudecare respinsă contestația ca nefondată.

Va fi menținută dispoziția privind respingerea cererii formulată de ... ca fiind formulată de o persoană fără capacitate de folosinţă.

2. Titlu:  Acțiune împotriva unui fost funcționar public pentru recuperarea prejudiciului produs în perioada în care a avut această calitate.

Cuprins pe materii: Drept administrativ

Legislaţie relevantă: art. 26 litera b din Legea nr. 448/2006, art. 284 din Legea nr. 571/2003.

Rezumat: Prin cererea înregistrată pe rolul tribunalului reclamantul Unitatea Administrativ Teritorială a chemat în judecată  pe pârâta solicitând instanţei să dispună obligarea acesteia la plata sumei reprezentând prejudiciu creat bugetului local conform actelor de control ale Curţii de Conturi. Pârâta a fost  funcţionar public în cadrul instituţiei până în 2012 când s-a pensionat. Autoritatea publică are deschisă dosar calea acţiunii civile în pretenţii de competenţa judecătoriei, adică o acţiune (în răspundere civilă delictuală) pe dreptul comun. Cum, însă, în speţă, în faţa tribunalului, prima instanță sesizată, nu s-a invocat excepţia de necompetenţă, această instanţa rămâne competentă în tranşarea raportului juridic dedus judecăţii.

Decizia nr. 109/23 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea înregistrată la Tribunalul B. sub nr. 1906/113/2017* reclamantul Unitatea Administrativ Teritorială ... prin Primar a chemat în judecată  pe pârâta B.C. solicitând instanţei să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 23.678,95 lei din care 18.678,95 lei debit principal şi 4.799,25 lei dobânzi lei cu titlu prejudiciu creat bugetului local conform actelor de control ale Curţii de Conturi.

În motivarea acţiunii, reclamantul a învederat instanţei, în esenţă, următoarele:

Pârâta a fost  funcţionar public în cadrul instituţiei până în 2012 când s-a pensionat.

În anul 2011, la sediul unităţii pârâte a avut loc un control financiar efectuat de către Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi B., control finalizat cu decizia nr. 5/30.01.2012 potrivit căreia instituţia era obligată să identifice persoanele vinovate de producerea prejudiciului şi să ia măsuri de recuperare a acestuia.

Potrivit Legii nr. 188/1999, pârâta este vinovată de  producerea prejudiciului în cuantum de 23.678,95 lei din care 18.678,95 lei debit principal şi 4.799,25 lei dobânzi pentru că nu şi-a îndeplinit atribuţiile.

 În drept, reclamantul a invocat disp. Legii nr. 188/1999, art. 1357 şi urm. Cod civil (998-999 Cod civil).

În dovedirea acţiunii s-a solicitat proba cu înscrisuri.

Iniţial, cauza s-a aflat pe rolul Secţiei I civile care prin încheierea din 30 mai 2017 a disjuns acţiunea formulată împotriva pârâtei de acţiunea formulată împotriva primarului ..., pe aceasta din urmă considerând că este competentă a o soluţiona. Cu privire la pârâtă a apreciat că, în raport de calitatea de funcţionar public a acesteia, este competentă Secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii, motivat de încetarea raporturilor de serviciu în mai 2012 când s-a pensionat, încetându-i  calitatea de funcţionar public.

A mai arătat pârâta că, faţă de data comiterii faptei, constatarea acesteia este prescrisă, fiind depăşit termenul de 3 ani. Totodată, a precizat că este demarată şi o cercetare penală în care este implicată alături de alte persoane.

Pe fond,  a  arătat că nu se face vinovată de comiterea niciunei fapte.

La termenul de judecată din 26.09 2017, pârâta, prin reprezentant convenţional,  a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Deliberând cu prioritate asupra excepţiei susmenţionate, apreciindu-se că aceasta primează în raport de excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, Tribunalul B. a apreciat-o întemeiată şi a  admis-o ca atare, dispunând pe cale de consecință respingerea ca inadmisibilă a acţiunii, sens în care a fost pronunţată sentinţei civile nr. 1573/26.09.2017.

Ca parte căzută în pretenţii, reclamanta a fost obligată să plătească pârâtei suma de 656 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în fapt şi în drept următoarele:

Potrivit art. 85 alin. 1 Legea nr. 188/1999, repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice în situaţiile prevăzute la art. 84 lit. a) şi b) se dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, după caz, prin asumarea unui angajament de plată, iar în situaţia prevăzută la lit. c) a aceluiaşi articol, pe baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Aşa fiind, prezenta acţiune are ca obiect obligarea unui funcţionar public la plata unei sume de bani cu titlu prejudiciu adus instituţiei publice, caz în care acţiunea este inadmisibilă, recuperarea prejudiciului putând fi făcută numai potrivit art. 85 din Legea nr. 188/1999.

Împotriva susmenţionatei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs pârâta Unitatea Administrativ Teritorială ..., criticând-o pe motive de nelegalitate, în esenţă, sub următoarele aspecte:

Instanţa de fond a reţinut că Unitatea Administrativ Teritorială ... nu a procedat legal în sensul că nu a emis o dispoziţie de imputare a sumei considerată a fi prejudiciu produs de către intimată, cu toate că legiuitorul a stabilit şi a impus această modalitate de recuperare a pagubei adusă de către funcţionarul public instituţiei angajatoare.

Unitatea Administrativ Teritorială ... a emis Dispoziţia nr. 705/03.11.2016 prin care a stabilit prejudiciu şi întinderea acestuia, potrivit Deciziei Curţii de Conturi şi referatului prin care s-a stabilit modalitatea de recuperare a pagubei la intimat, act administrativ similar dispoziţiei de imputare reglementată de dispoziţiile art. 85 din Legea nr. 188/1999, sens în care acţiunea în angajarea răspunderii patrimoniale a intimatei apare ca fiind întemeiată şi trebuia admisă ca atare.

Pentru motivele expuse succint mai sus, recurenta a solicitat admiterea recursului şi casarea  sentinţei criticate cu trimitere spre rejudecare.

Intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare în cauză, dar a fost prezentă la termenul dezbaterilor când a pus concluzii de respingere a recursului, sens în care a formulat şi note de concluzii scrise.

Recursul de faţă este fondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Răspunderea patrimonială a funcţionarului public beneficiază de o reglementare aparte, dispoziţiile art. 85 din Legea nr. 188/1999 configurând răspunderii civile un profil juridic diferit de cel al răspunderii de drept comun. Astfel, o atare răspundere presupune calitatea de funcţionar public a celui care a provocat prejudiciu. De asemenea, angajatorul este obligat să emită o decizie de impunere în termenul prevăzut de lege.

În speţă, astfel cum a reţinut şi judecătorul fondului, intimata-pârâtă  nu mai deţinea calitatea de funcţionar public la data constatării pagubei, calitate pe care a pierdut-o  încă din data de 14.05.2012, prin pensionare.

Ca atare, în speţă, nu se mai putea emite o decizie sau un ordin de impunere în termenul legal de 30 de zile de la constatarea prejudiciului, astfel încât este inadmisibilă sesizarea instanţei de contencios administrativ, aceasta fiind abilitată doar cu verificarea legalităţii unei decizii de impunere.

Într-o asemenea ipoteză, autoritatea publică are deschisă doar calea acţiunii civile în pretenţii de competenţa judecătoriei, adică o acţiune (în răspundere civilă delictuală) pe dreptul comun.

Cum, însă, în speţă, în faţa Tribunalului B. - secţia de contencios administrativ nu s-a invocat excepţia de necompetenţă, această instanţă rămâne competentă în tranşarea raportului juridic dedus judecăţii.

Pentru motivele expuse succint mai sus, criticile recurentei-pârâte se apreciază întemeiate, confirmându-se nesocotirea normelor de drept material incidente în cauză, critici subsumabile temeiului de reformare prev. la art. 488 pct. 8 Cod procedură civilă.

Văzând şi disp. art. 498 alin. (2) Cod procedură civilă., urmează a admite recursul de faţă şi a casa sentinţa civilă nr. 1573/26-09.2017 pronunţată de Tribunalul B. – secţia Contencios administrativ şi fiscal, urmând a o trimite aceleiaşi instanţe pentru rejudecare.

Domenii speta

Spete similare