Cu nr. 6697/118/2015 din 21.10.2015 s-a înregistrat cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta I C în contradictoriu cu pârâta S C S-A SRL, solicitând anularea deciziei nr. 5/18.09.2015, obligarea pârâtei la plata diferenţelor salariale indexate, majorate şi actualizate pentru perioada 01.04.2013 – 18.09.2015 pentru program normal de lucru şi a contribuţiilor aferente către bugetul de stat, obligarea pârâtei la plata tuturor orelor suplimentare prestate şi neachitate pentru perioada 13.11.2012 – 18.09.2015 indexate cu rata inflaţiei la zi până la achitarea efectivă, obligarea pârâtei la plata de despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta, conform art. 80 alin. 1 CM, obligarea pârâtei la plata daunelor morale de 5.000 lei, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii se arată că la data de 13.11.2012 a fost încheiat contractul individual de muncă nr. 10, reclamanta convenind cu pârâta prestarea muncii de ciontolitor transator carne, in regim normal de lucru de 8 ore pe zi, 40 ore pe săptămână.
Reclamanta arată că a prestat ore suplimentare, 3 – 4 ore pe zi, precum şi sâmbăta şi duminica, nefiind plătit nici un spor sau salariu aferent. Din 01.04.2013, pârâta a decis ilegal să vireze contribuţiile către bugetul de stat doar raportat la jumătate din salariu, pentru o fracţie de 4 ore pe zi, 20 ore pe săptămână, desi programul de lucru nu a suferit modificări.
Precizează reclamanta că a întâmpinat probleme la locul de muncă din cauza tatalui reprezentaului legal al pârâtei, fără a avea vreo vină, motiv care a condus la concedierea ei. Se arată că nu a fost acordat preaviz, notificarea privind preavizul fiind întocmită odata cu decizia de concediere.
În drept, reclamanta a invocat art. 80, 268 CM, art. 192, 194 NCPC.
Cererea este scutită de la plata taxei de timbru.
Reclamanta a depus înscrisuri – filele 5 – 12 vol I.
Prin întâmpinare, S C S-A SRL a precizat că achiesează la cererile reclamantei vizând anularea deciziei de concediere şi plata drepturilor salariale, întrucât decizia a fost revocată, a fost reintegrată reclamanta, sens în care a fost notificată, au fost depuse delaraţii rectificative şi a fost înştiinţată I C că îşi poate ridica sumele reprezentând drepturi salariale.
A solicitat pârâta respingerea celorlalte cereri şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.
Se arată că decizia nr. 5/18.09.2015 a fost emisă având în vedere situaţia economică precară a societăţii, însă aceasta nu respect normele legale, astfel încât a fost revocată prin decizia nr. 10/18.11.2015. Reclamanta a fost înştiinţată de faptul că trebuie să se prezinte la serviciu, începând cu data de 23.11.2015, însă aceasta nu s-a prezentat la locul de muncă.
În ceea ce priveşte plata diferenţelor salariale se arată că reclamanta şi-a exprimat acordul cu privire la desfăşurarea activităţii pentru o normă parţială de lucru, fiind remunerată în mod corespunzător.
Se solicită respingerea cererii privind plata orelor suplimentare, întrucât acestea nu au fost efectuate de reclamantă, acest aspect făcând obiectul unui control al ITM.
Referitor la daunele morale se arată că reclamanta nu invocă în acţiune vreun prejudiciu suferit, astfel încât nu se poate antrena răspunderea patrimonială a angajatorului.
În drept, pârâta invocă art. 201 şi urm. NCPC.
Pârâta S C S-A SRL a depus înscrisuri – filele 31 – 76.
Reclamanta I C a depus răspuns la întâmpinare, precizând că pârâta a emis decizia nr. 15/11.01.2016 privind concedierea ei disciplinară ca efect al absenţelor nemotivate, solicitând să se constate nulitatea deciziei de revocare şi a deciziei ulterioare de concediere. Reclamanta arată că nu a solicitat reintegrarea prin acţiunea dedusă judecăţii, repunerea părţilor în situaţia anterioară, în cazul anulării deciziei de concediere, operand doar la solicitarea salariatului.
Prin întâmpinare, S C S-A SRL a invocat tardivitatea formulării contestaţiei împotriva deciziei nr. 10/18.11.2015, ce a fost comunicată reclamantei la data de 19.11.2015.
În cauză, instanţa a administrat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriu, proba cu martori.
Analizând cererea formulată, instanţa constată următoarele:
Reclamanta I C a fost angajată la S C S-A SRL în baza contractului individual de muncă nr. 10/13.11.2012, pe perioadă nedeterminată, începând cu data de 14.11.2012, în meseria ciontolitor tranşator carne. Potrivit contractului, durata timpului de lucru era de 8 ore/zi, 40 ore/săptămână.
Ulterior, între părţi a intervenit actul additional nr. 1/19.04.2013, modificându-se norma de lucru de la normă întreagă de 8 ore/zi – 40 ore/săptămână la normă parţială de 4 ore/zi – 20 ore/săptămână, începând cu data de 01.04.2013, programul de lucru fiind 9 – 13. Începând cu aceeaşi data, pentru orele efectuate în zilele de sâmbătă şi duminică, care se încadrează în timpul normal de lucru, se acordă un spor permanent de 1% din salariul de încadrare. Potrivit menţiunii de la fila 37 vol. I, reclamanta a semnat acest act aditional şi a declarat că a primit un exemplar în original.
Prin decizia nr. 5/18.09.2015 – fila 5 vol. I – s-a acordat reclamantei I C un preaviz de 20 zile lucrătoare, în perioada 21.08.2015 – 18.09.2015, urmând ca din 18.09.2015 să înceteze contractul individual de muncă, în temeiul art. 58, 65, 66 CM.
În motivarea deciziei se arată că se defiinţează locul de muncă al reclamantei ca urmare a dificultăţilor economice, datorate restrângerii activităţii.
După data învestirii instanţei, pârâta emite decizia nr. 10/18.11.2015 – fila 31 vol. I, prin care revocă decizia nr. 5/18.09.2015 şi dispune încadrarea reclamantei pe funcţia de ciontolitor – tranşator.
Reclamanta a fost notificată să se prezinte la locul de muncă, începând cu data de 23.11.2015, conform notificării de la fila 32 vol. I.
Prin decizia nr. 15/11.01.2016 - fila 103 vol. I - s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantei, începând cu data de 12.01.2016, în temeiul art. 248 alin. 1 lit. e, art. 61 lit. a, art. 251 alin. 3 CM, ca urmare a săvârşirii de către I C a unei abateri disciplinare grave şi repetate, respectiv absentarea de la locul de muncă, începând cu data de 23.11.2015.
Cu privire la anularea deciziilor contestate, instanţa reţine:
Potrivit dispoziţiilor art. 77 din Codul muncii, "decizia de concediere produce efecte de la momentul comunicării ei", efectul principal al acesteia fiind, astfel cum s-a arătat, încetarea raportului juridic de muncă.
Pe de altă parte, conform prevederilor art. 1.324-1.326 din Codul civil, este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voinţă a autorului său. Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în mod corespunzător actelor unilaterale. Actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau stinge un drept al destinatarului şi ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului. Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar, chiar dacă acesta din urmă nu a luat cunoştinţă de comunicare, din motive care nu îi sunt imputabile.
Dispoziţiile Codului muncii se completează cu cele ale Codului civil în măsura în care în Codul muncii nu a fost identificată o normă juridică ce ar contrazice-o pe cea de drept comun.
Ori, în cazul deciziei de concediere - act juridic unilateral, nu există o derogare expresă de la regimul de drept comun al acestor acte, printr-o altă normă reglementată de Codul muncii; dimpotrivă, dispoziţiile art. 77 din Codul muncii deschid posibilitatea aplicării art. 1.326 din Codul civil şi în privinţa deciziei de concediere, fără însă ca aplicarea respectivului articol să aducă modificări regimului juridic al acestei decizii, cum era reglementat deja în Codul muncii.
Actul juridic civil, în general, este supus principiului irevocabilităţii, ceea ce presupune ca, în cazul actului juridic unilateral, să nu i se poată pune capăt prin manifestarea de voinţă, în sens contrar, de către emitent. Acesta este unul dintre principiile ce guvernează efectele actului juridic civil, ceea ce înseamnă că devine incident de la momentul la care actul juridic începe a-şi produce aceste efecte.
Aplicând acest raţionament în ceea ce priveşte decizia de concediere, rezultă că ea devine irevocabilă de la momentul la care a fost comunicată salariatului, respectiv de la acel moment îşi produce efectele pentru care a fost emisă.
Per a contrario, până la momentul comunicării, ea poate fi revocată de către angajator, tot prin simpla manifestare de voinţă.
După acest moment, în care decizia şi-a produs efectul asupra derulării contractului individual de muncă, raportul juridic de muncă încetând de la acea dată, revocarea deciziei de concediere nu ar mai putea produce efecte, fiind necesar acordul părţilor pentru naşterea unui nou raport juridic de muncă.
Natura juridică a actului de revocare ar trebui să fie aceeaşi cu cea a actului unilateral pe care îl revocă, de la care o împrumută, potrivit principiului simetriei actelor juridice; actul de revocare trebuie deci comunicat părţii interesate, producând efecte numai de la data comunicării.
Decizia de concediere este, aşadar, un act juridic de dreptul muncii, a cărui reglementare în legislaţia specială este compatibilă cu normele dreptului comun, care, potrivit art. 1.326 din Codul civil, califică acest act ca fiind un act supus comunicării, de vreme ce produce efecte juridice de la data respectivei comunicări.
În condiţiile în care nu există o normă specială care să confere caracter irevocabil deciziei de concediere de la data emiterii, aceasta poate fi revocată, dar numai până la momentul comunicării, întrucât, de la acel moment, îşi produce efectele manifestarea de voinţă a angajatorului privind încetarea raportului juridic de muncă, ce nu poate fi reluat fără exprimarea unui nou acord de voinţă al părţilor.
Prin Decizia nr. 18 din 13 iunie 2016 pronutata de ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE s-a decis că în interpretarea art. 55 lit. c) şi art. 77 din Codul muncii, decizia de concediere poate fi revocată până la data comunicării acesteia către salariat, actul de revocare fiind supus exigenţelor de comunicare corespunzătoare actului pe care îl revocă (decizia de concediere).
Fata de aceste statuari al ICCJ, instanta retine ca ulterior comunicarii catre reclamantă a deciziei nr. 5/18.09.2015 nu mai putea interveni revocarea acesteia, asa cum s-a intamplat in cauza, parata emitand decizia nr. 10/18.11.2015.
Contrar sustinerilor paratei, cererea reclamantei de anulare a deciziei nr. 10/18.11.2015 nu este tardiv formulată, intrucat aceasta din urma nu a fost data cu respectarea dispozitiilor legale, respectiv nu a intervenit pana la momentul comunicarii catre I C a incetarii raporturilor de munca, iar hotararea de a relua raporturile de muncă nu este rezultatul unui acord de voinţă al părţilor. De altfel, analizând decizia nr. 10/18.11.2015 se constată că, deşi actul de revocare este supus exigenţelor de formă corespunzătoare actului pe care îl revocă (decizia de concediere), în cauză nu s-a menţionat termenul de contestare sau instanţa competentă să soluţioneze o contestaţie impotriva acestui înscris, aspect ce atrage sancţiunea nulităţii. În consecinţă, instanţa apreciază că excepţia tardivităţii invocată de pârâtă este nefondată, urmând a fi respinsă.
Ori, in aceste conditii, instanta nu poate constatata decât nelegalitatea deciziei de revocare - decizia nr. 10/18.11.2015, implicit a deciziei nr. 15/11.01.2016, prin care s-a dispus concedierea disciplinară, în condiţiile în care nu există un acord al părţilor pentru reluarea raporturilor de muncă, neputându-se reţine abaterea constând în absenţa nejustificată de la serviciu a reclamantei.
În ceea ce priveşte legalitatea deciziei de concediere nr. 5/18.09.2015, prin raportare la documentatia existenta la dosar, din care sa rezulte motivele emiterii acesteia, precum şi recunoaşterile pârâtei cu privire la nerespectarea normelor legale privind forma unei decizii de concediere, instanţa apreciază că este nelegală, urmând să o anuleze.
Pentru aceste motive, in temeiul art. 80 CM, instanta constata ca decizia nr. 5/18.09.2015, decizia nr. 10/18.11.2015, decizia nr. 15/11.01.2016 sunt nelegale, urmand a fi anulate.
Cu privire la cererea privind plata drepturilor salariale, se retin urmatoarele:
În cauză s-a produs o concediere nelegală a reclamantei, astfel încât, în temeiul art. 80 alin. 1 CM, instanta va obliga parata sa plateasca reclamantei despagubiri egale cu salariile indexate, majorate si reactualizate si cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat reclamanta, de la data concedierii prin decizia nr. 5/18.09.2015 si pana la data ramanerii definitive a prezentei hotarari, raportat la împrejurarea că nu s-a solicitat repunerea în situaţia anterioară, fiind incidente prevederile art. 80 alin. 3 CM.
Cu privire la cererile referitoare la plata drepturilor salariale şi a orelor suplimentare, se reţin următoarele:
Potrivit art. 272 CM, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare.
Dispoziţiile art. 272 sunt aplicabile nu doar atunci când angajatorul este reclamant, ci şi atunci când el este pârât. În conflictele de muncă, deci, sarcina probei este răsturnată, ea nu revine reclamantului (salariat), ci angajatorului.
Conform art. 168 alin. 1 CM, plata salariului se dovedeşte prin semnarea statelor de plată, precum şi prin orice alte documente justificative care demonstrează efectuarea plăţii către salariatul îndreptăţit.
In speta, contrar sustinerilor reclamantei, parata a facut dovada platii salariilor pentru perioada 01.04.2013 – 18.09.2015, conform art. 168 alin. 1 CM, neexistand dovada că salariata a continuat, ulterior semnării actului additional nr. 1/19.04.2013 – fila 37 vol. I, să lucreze în program normal de 8 ore /zi, 40 ore /săptămână.
Martorii audiaţi – Ş L şi B M – nu au relevat aspectele invocate de reclamantă referitoare la nerespectarea normelor legate de timpul de lucru, efectuarea orelor suplimentare sau efectuarea de ore în zilele de sâmbătă şi duminică.
În cazul reclamantei nu există dovezi cu privire la efectuarea de ore suplimentare, nu s-a identificat la nivelul anagajtorului o evidenta a acestora, astfel încât nu se poate reţine nici o încălcare a dispoziţiilor care reglementează timpul de muncă şi timpul de odihnă, urmand a fi respinsa cererea privind plata drepturilor salariale şi a orelor suplimentare.
Cu privire la daunele morale, instanţa reţine că nu s-a făcut dovada prejudiciului suferit de reclamantă. Având in vedere scopul reparator, moral, acordarea daunelor morale trebuie sa se întemeieze pe o legătura de cauzalitate dovedita intre vătămarea pretinsa de către salariată si fapta angajatorului, de natura a produce pretinsa vătămare, sarcina probei aparţinând salariatului lezat, respectiv reclamantei din cauza de fata. Astfel, reclamanta nu a probat existenta si întinderea prejudiciului moral, a existentei si întinderii vătămării, motiv pentru care va respinge această solicitare.
Avînd în vedere soluţia de admitere în parte a cererii de chemare în judecată, instanţa va obliga reclamanta sa plateasca paratei cheltuieli de judecata de 200 lei, reprezentand onorariu avocat, conform art. 453 alin. 2 NCPC.
Tribunalul Dolj
Lipsa cercetării disciplinare prealabile duce la nulitatea absolută a măsurii disciplinare luate
Tribunalul Bacău
Decizie concediere
Tribunalul Mehedinți
Desfacerea contractului de muncă
Curtea de Apel Timișoara
Concediere disciplinară. Cercetare disciplinară prealabilă. Neprezentarea salariatului la ora stabilită. Motive obiective.
Curtea de Apel Craiova
Încetarea contractului individual de muncă urmare a acordului părţilor. Emiterea unei decizii în acest sens, de către angajator. Atacarea în instanţă a deciziei. Termen.