Debite intre societati comerciale

Pe rol fiind  soluţionarea cererii formulate de contestatoarea  RYBVBA, societate de naţionalitate belgiană, cu sediul social în B, Belgia, CUI, cu sediul ales la cabinet avocat Petru Ivaşcu, în Bacău, XXXXXXXXXXX, jud. Bacău, în contradictoriu cu intimata R SA, cu sediul în BACAUjud. Bacău, J YYYYY, CUI YYYYY, prin administrator judiciar chv SPRL, cu sediul în Bucureşti, str., intimata CHV GmbH, cu sediul social în Austria, Viena, p, cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la avocat Mihaela Peniuc în Bucureşti, si comitetul creditorilor debitoarei, având ca obiect contestaţie împotriva măsurii administratorului judiciar de a înlocui în tabelul preliminar contestatoarea  RYB VBA cu intimata YYYYY HOLDING GmbH.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa din data de 12 iulie 2017, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera şi pentru a se da părţilor posibilitatea de a formula concluzii scrise, a amânat pronunţarea pentru data de astăzi.

INSTANŢA,

Asupra cererii formulate, reţine următoarele:

I. Prin cererea formulată la data de 12.06.2017 înregistrată sub nr. 3320/110/2016/a4, contestatoarea  RYBVBA a chemat în judecată intimata-debitoare R SA prin administrator judiciar CITR FILIALA BUCUREŞTI SPRL şi intimata YYYYY HOLDING GmbH, formulând contestaţie împotriva măsurii administratorului judiciar de a înlocui în tabelul preliminar contestatoarea  RYBVBA cu intimata YYYYY HOLDING GmbH.

În motivarea cererii arată că în data de 12.05.2016 s-a încheiat contractul de cesiune de creanţă între YYYYY HOLDING GmbH în calitate de cedent, A C GmbH în calitate de cesionar şi R SA în calitate de debitor cedat. Menţionează că, deoarece noul creditor A C  GmbH nu şi-a respectat obligaţiile izvorâte din contract, la 11.07.2016 s-a încheiat un nou contract de cesiune de creanţă, părţi fiind YYYYY HOLDING GmbH în calitate de fost creditor, A C  GmbH în calitate de creditor cedent şi  RYBVBA în calitate de cesionar, acesta din urmă devenind creditorul debitoarei R SA în locul creditorului A C  GmbH cu suma de 283903997,28 lei. Arată că la data încheierii contractului de cesiune asociat majoritar – 96,5141% din acţiuni – a devenit R, devenind conducător de facto al R SA. Afirmă că în aceste condiţii a fost de acord cu înscrierea în contractul de cesiune a dispoziţiilor art. 4 pct. 4 în sensul că „cesionarul se obligă să îi ofere fostului creditor, în termen de 30 de zile calendaristice de la data prezentului aviz, o scrisoare de garanţie întocmită în mod corespunzător conform legii române care să menţioneze răspunderea solidară a debitorului pentru decontările legate de preţ şi o garanţie personală a domnului D G  că va garanta pentru buna executare a acestui acord”. Precizează că D G  semnează garanţia personală în favoarea YYYYY Holding GmbH, fapt confirmat de aceasta prin semnătura reprezentantului legal I G . Susţine că dispoziţiile art. 4 pct. 4 au fost acceptate atât de cesionarul  RYcât şi de garantul D G , motivat de faptul că cesionarul deţinea controlul asupra patrimoniului debitoarei şi a conducerii acesteia ca efect al deţinerii 96,5141% din acţiuni, având atât puterea, cât şi voinţa, precum şi dorinţa să elibereze o scrisoare de garanţie pe seama R SA şi în favoarea YYYYY H GmbH.  Afirmă că la data de 27.10.2016, la două luni după încheierea contractului de cesiune, împotriva debitoarei se deschide procedura insolvenţei, prin încheierea pronunţată de instanţă în dosarul nr. 3320/110/2016.

Menţionează că potrivit art. 57 alin. 1 lit. f din Legea 85/2014, care guvernează procedura insolvenţei, administratorul judiciar conduce în parte activitatea debitoarei, drept pentru care voinţa pe care şi-a manifestat-o cesionarul la încheierea contractului de cesiune precum şi la asumarea dispoziţiilor art. 4 pct. 4 din contract a fost înlăturată de un eveniment extern, imprevizibil, încadrându-se perfect în dispoziţiile art. 1351 alin. 1 C.civ. cu privire la forţa majoră. Consideră că datorită unui eveniment mai presus de voinţa sa nu a putut întocmi scrisoarea de garanţie pe seama R SA în favoarea YYYYY H.

Arată că cesionarul nu se delimitează de obligaţiile ce-i revin prin dispoziţiile art. 4 pct. 4 din contract şi prin scrisoarea adresată fostului creditor la data de 23.03.2017 îşi asumă angajamentul de a semna această scrisoare de garanţie în favoarea acestuia în momentul când va prelua conducerea deplină a R respectiv după ieşirea din insolvenţă.

Afirmă că măsura administratorului judiciar de a înlocui din tabelul creditorilor creditoarea R- F-Y BVBA cu fostul creditor YYYYY H GmbH a fost efectuată abuziv, cu rea credinţă, cu încălcarea flagrantă a legii.

Invocă prevederile art. 102 din lege, susţinând că pentru a fi înscris în tabel YYYYY H GmbH trebuia să depună cerere de creanţă şi nu cerere de înlocuire, cererea de înlocuire nefiind prevăzută de codul insolvenţei. Susţine că fostul creditor a fost scutit de obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru de 200 lei obligatorie pentru admisibilitatea cererii de creanţă. În temeiul art. 105 alin. 1 teza a doua susţine că singura modalitate unilaterală a tabelului preliminar de către administratorul judiciar se realizează când hotărârile judecătoreşti sau arbitrale sunt anulate, casate sau modificate în căile de atac şi nu atunci când o parte o cere. Afirmă că YYYYY H GmbH trebuia să facă cerere de creanţă şi să ataşeze documentele justificative ale acesteia ori să conteste în temeiul art. 113 alin. 1 teza a doua tabelul de creanţe în baza descoperirii unui titlu hotărâtor, contractul de cesiune rezoluţionat, până atunci necunoscut. Susţine că administratorul judiciar nu a respectat legea, nici învoiala părţilor.

Afirmă că din contractul de cesiune reiese că nu poate fi reziliat/rezoluţionat/încetat nici de comun acord, nici de o parte unilateral, singura menţiune privind acest aspect fiind la art. 6 pct. 2 din contract, din care rezultă că rezilierea, încetarea, rezoluţionarea contractului nu se poate face decât prin Curtea de Arbitraj Internaţional din Londra, însă fostul creditor a încălcat această dispoziţie şi a reziliat, rezoluţionat, încetat unilateral şi abuziv contractul de cesiune.

Afirmă că reaua-credinţă a administratorului judiciar constă în aceea că prin analogie a făcut să se înţeleagă că tot contractul de cesiune se subordonează legii române, omiţând să arate faptul că la art. 6 din contract există şi punctul 2 care este întocmit conform alin. 3 din art. 2637 C:civ, părţile semnatare convenind ca numai o parte din contract, partea de executare a contractului, să se supună dispoziţiilor legii române, iar partea cu privire la litigii, validitatea sau încetarea contractului de cesiune să fie rezolvate pe calea arbitrajului la Londra, respectiv legea Marii Britanii cu privire la acestea. Susţine că administratorul judiciar încearcă prin invocarea dispoziţiilor Codului civil cu referire la arbitraj să acrediteze ideea că rezoluţiunea unilaterală a contractului are caracter extrajudiciar, neimplicând un litigiu între părţile semnatare.

Susţine că administratorul judiciar a ales părţi din articolele care îl ajută, art. 1552 C:civ făcând referire la convenţia părţilor, „atunci când părţile au convenit astfel”, o astfel de convenţie neexistând.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 59 alin. 5 din Legea 85/201F.

În dovedirea susţinerilor din cerere solicită administrarea probei cu înscrisuri.

II. Debitoarea prin administrator judiciar a depus la dosar întâmpinare solicitând respingerea contestaţiei ca neîntemeiată, arătând în esenţă că înlocuirea în tabelul preliminar de creanţe a unui titular de creanţă reprezintă o formalitate de diligenţă care nu schimbă natura şi cuantumul creanţelor admise, nu s-a înregistrat / modificat o creanţă nouă în tabelul preliminar, singura modificare fiind de înlocuire a unui titular de creanţe ca urmare a notificării de către fostul creditor a declaraţiei de rezoluţiune unilaterală a contractului de cesiune.

Susţine că procedura insolvenţei împotriva debitoarei a fost deschisă prin încheierea din 27.10.2016, la aproximativ 5 luni de la data încheierii contractului de cesiune de creanţă, mai precis, după expirarea termenului de 30 de zile lucrătoare în interiorul căruia cesionarul s-a angajat să furnizeze fostului creditor o scrisoare de garanţie valabilă executată în conformitate cu legea românească care să ateste răspunderea comună a R SA pentru rambursările legate de preţ.

Susţine că nu se poate invoca caracterul intempestiv, surprinzător al deschiderii procedurii şi al conducerii în parte a activităţii R SA de către administratorul judiciar, în condiţiile în care însăşi contestatoarea afirmă că „la data încheierii contractului de cesiune asociat majoritar – 96,51F1% - a devenit R -F – Y, fiind practic acţionarul care controla debitoarea R SA, hotărând activitatea acesteia”. Arată că acelaşi acţionar care controla societatea R SA şi care hotăra activitatea acesteia, prin administratorul statutar care îi reprezenta interesele, a decis să solicite deschiderea procedurii insolvenţei R SA, prin hotărârea de deschidere a procedurii s-a dispus păstrarea dreptului de administrare al debitoarei, sub supravegherea administratorului judiciar desemnat.

Menţionează că apariţia insolvenţei s-a datorat propriei voinţe a contestatoarei motivat poate şi de faptul neîndeplinirii obligaţiei de garanţie în termenul de 30 de zile lucrătoare asumat la data încheierii contractului de cesiune de creanţă cu fostul creditor.

Afirmă că susţinerile contestatoarei că prin scrisoarea adresată fostului creditor îşi asumă angajamentul de a semna scrisoarea de garanţie în momentul când va prelua conducerea deplină a R SA, respectiv după ieşirea din insolvenţă, nu pot fi luate în considerare, fiind total neadevărate raportat la contextul actual al procedurii. Arată că prin sentinţa civilă nr. 1F1/2017 s-a admis cererea de ridicare în parte a dreptului de administrare şi indiferent de cele două modalităţi principale avute în vedere pentru valorificarea activelor (prin procedura falimentului sau prin procedura reorganizării prin lichidarea totală a patrimoniului debitoarei) este imposibil ca R – F – Y să preia conducerea deplină a R SA după ieşirea din insolvenţă.

Susţine că nu a înregistrat o declaraţie de creanţă ca urmare a notificării declaraţiei de rezoluţiune a contractului de cesiune de creanţă, ci a procedat la rectificarea/actualizarea tabelului preliminar de creanţe în sensul trecerii noului titular, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1552 C.civ.

III. Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata YYYYY H GmbH a solicitare respingerea contestaţiei ca neîntemeiată.

În motivare, arată în esenţă că textele invocate de contestatoare, art. 102, 105 alin. 1 şi 113 alin. 1 din Legea 85/201F nu sunt aplicabile în cauză. Susţine că în ipoteza rezoluţiunii contractului de cesiune, administratorul judiciar nu procedează la verificarea creanţei în sensul art. 105 din Legea 85/201F, operaţiune pe care a realizat-o la data înscrierii creanţei în tabel, ci doar ia act de modificarea intervenită cu privire la titularul creanţei. Susţine că nu sunt aplicabile nici dispoziţiile art. 113 alin. 1 teza a II-a deoarece nu a solicitat radierea creanţei din tabelul preliminar, nu a invocat o cauză de stingere a obligaţiei de plată a debitoarei, ci a învederat că a intervenit o transmisiune a obligaţiei.

Susţine că nu este de competenţa instanţei judecătoreşti verificarea legalităţii declaraţiei de rezoluţiune întrucât părţile au inclus în contractul de cesiune de creanţă o clauză compromisorie stabilind competenţa pentru soluţionarea litigiilor în favoarea Curţii de Arbitraj din Londra, fiind exclusă competenţa instanţelor judecătoreşti conform art. 553 C.proc.civ.

Solicită respingerea ca inadmisibile a motivelor privind valabilitatea declaraţiei de rezoluţiune în cadrul contestaţiei formulate în temeiul art. 59 alin. 5, deoarece rezoluţiunea nu a fost dispusă de administratorul judiciar, deci nu este consecinţa unei măsuri a acestuia, astfel încât desfiinţarea contractului de cesiune nu poate fi contestată pe calea contestaţiei reglementate de art. 59 alin. 5 din Legea 85/201F.

Afirmă că verificarea legalităţii declaraţiei de rezoluţiune a unui act juridic încheiat între doi creditori excede atribuţiilor judecătorului sindic prevăzute de art. F5 din Legea 85/201F.

Afirmă că părţile au ales ca legea aplicabilă contractului să fie legea română, fără a limita aplicarea acestei legi doar unei părţi a contractului, clauza compromisorie din art. 6 parag. 2 din contract nu înlătură aplicarea legii române fondului şi formei contractului ci stabileşte doar competenţa de soluţionare a litigiilor în favoarea Curţii de Arbitraj Internaţional din Londra indiferent de obiectul neînţelegerii dintre părţi, contestatoarea interpretând greşit clauza contractuală când susţine că încetarea contractului nu poate interveni decât prin pronunţarea unei hotărâri arbitrale.

Susţine că, fiind aplicabilă legea română, cauzele de încetare a contractului sunt cele prevăzute de Codul Civil Român, conform art. 1552 C.civ rezoluţiunea unilaterală fiind posibilă în trei ipoteze: când părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere, când debitorul nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere, cazuri prevăzute alternativ.

Arată că prin notificarea transmisă în 03.03.2017 primită în 06.03.2017 YYYYY H a solicitat R F Y să îşi îndeplinească obligaţia în termen de 10 zile calendaristice de la data primirii notificării, însă, deşi a fost pusă în întârziere, R F Y nu şi-a îndeplinit obligaţia, astfel încât prin declaraţia din 17.03.2017 YYYYY H a emis declaraţia de rezoluţiune unilaterală a contractului în temeiul art. 1552 C.civ, declaraţia fiind primită în 22.03.2017, rezoluţiunea fiind înscrisă în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, contractul fiind desfiinţat cu respectarea prevederilor legale.

Afirmă că nu poate fi primită apărarea că deschiderea procedurii ar fi un eveniment de forţă majoră, deoarece în clauza art. F.2 din contractul de cesiune cesionarul declară că are cunoştinţă de situaţia tehnică şi financiară a debitorului cedat, respectiv starea de insolvenţă, şi de existenţa sechestrului asigurător instituit de administraţia finanţelor publice asupra activelor societăţii, starea de insolvenţă nefiind imprevizibilă. Arată că la 11.07.2016 s-a încheiat şi contractul de cesiune de acţiuni, începând cu această dată contestatoarea avea drept de administrare a debitorului cedat şi cu toate acestea nu şi-a îndeplinit obligaţia de a remite garanţia în termen de 30 de zile conform clauzei contractuale. Precizează că prin contractul de cesiune de acţiuni R F Y şi-a asumat obligaţia de a transfera către R SA suma de 2500000 euro pentru platadatoriilor certe, lichide şi exigibile pentru a evita falimentul, însă nu şi-a executat nici această obligaţie.

Arată că procedura a fost deschisă la cererea debitoarei, deci acţionarul majoritar avea cunoştinţă de formularea cererii, iar prin hotărârea de deschidere nu a fost ridicat dreptul de administrare, acţionarul majoritar a decis desemnarea sa în calitate de administrator special. Arată că în perioada 11 iulie – 27 octombrie 2016 R nu era supusă procedurii insolvenţei însă R F Y nu şi-a executat obligaţia de a-i remite garanţia, nu a făcut demersuri pentru constituirea garanţiei.

Susţine că părţile nu au stabilit că una dintre garanţii ar fi mai importantă decât cealaltă şi nici că remiterea uneia dintre garanţii ar exonera cesionarul de obligaţia de a o remite pe cea de a doua, fiind falsă afirmaţia că nu ar fi solicitat niciodată până în martie 2017 executarea obligaţiei de remitere a garanţiei, în perioada august-septembrie 2016 a solicitat în mod repetat cesionarului să îşi execute obligaţia. Afirmă că este neîntemeiată susţinerea că o asemenea garanţie ar fi avut valoare zero, deoarece dacă s-ar fi executat obligaţia ar fi avut un drept de creanţă împotriva R SA pentru suma egală cu preţul contractului de cesiune şi ar fi solicitat înscrierea în tabelul preliminar. Arată că din corespondenţa purtată în cursul negocierii contractului rezultă că R F Y avea reprezentarea faptului că remiterea garanţiei emisă de R reprezintă o obligaţie esenţială pe care şi-o asumă.

IV. Analizând înscrisurile depuse la dosarul cauzei, instanţa reţine următoarele:

Prin încheierea din 27.10.2016 pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 3320/110/2016 s-a deschis procedura generală a insolvenţei împotriva debitoarei R SA, fiind desemnat administrator judiciar provizoriu AAAA FILIALA BUCUREŞTI SPRL, fiind stabilite următoarele termene limită: termenul pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii debitorului, care va fi 11 decembrie 2016; termenul de verificare a creanţelor, de întocmire şi publicare în BPI a tabelului preliminar de creanţe, care va fi 31 decembrie 2016. Prin încheierea de deschidere a procedurii insolvenţei a fost păstrat în integralitate dreptul de administrare al debitoarei, sub supravegherea administratorului judiciar desemnat.

Cererea de deschidere a procedurii insolvenţei a fost formulată de debitoarea însăşi, pe baza unei hotărâri a adunării generale a asociaţilor, asociatul majoritar (procent din totalul acţiunilor 96,51F1%) fiind contestatoarea R – F- Y BVBA.

În data de 28.12.2016 a fost întocmit tabelul preliminar al creditorilor R SA, publicat în BPI nr. 23553/28.12.2016. În tabelul preliminar figurează la poziţia nr. 2 în grupa I – creanţe beneficiare ale unor cauze de preferinţă, creditoarea R – F Y BVBA cu suma totală de 286903997,28 lei, din care 186817833,50 lei debit principal şi 100086163,77 lei accesorii.

Prin sentinţa civilă nr. 1F1/2017 pronunţată în 16.03.2017 s-a dispus ridicarea în parte a dreptului de administrare la solicitarea sindicatului salariaţilor R SA, în sensul că dreptul de administrare al debitoarei R SA a fost ridicat în parte, exclusiv în ceea ce priveşte efectuarea plăţilor, stabilindu-se că dreptul de a efectua plăţi din contul bancar şi din casierie va fi exercitat cu avizul prealabil al administratorului judiciar AAAA FILIALA BUCUREŞTI SPRL. Solicitarea Sindicatului Rafinorul a fost motivată de faptul că numai o soluţie de ridicare în parte a dreptului de administrare permite salariaţilor ale căror salarii nu au fost plătite de mai multe luni anterior deschiderii procedurii să recupereze parţial drepturile salariale restante prin accesarea fondului de garantare conform art. 19 alin. 3 din Legea 200/2006. În considerentele sentinţei menţionate, care a rămas definitivă prin neexercitarea căilor legale de atac, s-a constatat îndeplinită cerinţa din finalul art. 85 alin. 5 din Legea 85/201F, constând în dovedirea lipsei probabilităţii de realizare a unui plan raţional de activitate, arătându-se următoarele: “Se cuvine subliniat în acest context faptul că lipsa probabilităţii unui plan raţional de activitate este motivată de lipsa premiselor pentru reluarea activităţii de bază a societăţii – repornirea rafinăriei, la acest moment, fapt ce nu exclude posibilitatea concretă de reorganizare pe baza unui plan de reorganizare.

Având în vedere pe de o parte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 85 alin. 5 din Legea insolvenţei, iar pe de altă parte necesitatea ca salariaţii să recupereze măcar în parte salariile restante, în conformitate cu prevederile Legii 200/2006, tribunalul va admite cererea formulată şi va dispune ridicarea în parte a dreptului de administrare, în sensul că, pe viitor, dreptul de a efectua plăţi din contul bancar şi din casierie urmează să fie exercitat numai cu avizul prealabil al administratorului judiciar.

Pentru pronunţarea acestei soluţii s-a reţinut şi faptul că avizarea prealabilă a plăţilor efectuate din contul bancar şi din casierie intră în conţinutul noţiunii de supraveghere exercitată de administratorul judiciar conform prevederilor art. 5 pct. 66 din Legea 85/201F, limitarea dreptului de administrare vizând efectuarea plăţilor de către debitoare prin administrator special”.

Dreptul debitoarei de a dispune de bunurile din patrimoniul propriu sau de a încheia acte juridice nu a fost afectat prin sentinţa de ridicare în parte a dreptului de administrare, fiind afectată exclusiv modalitatea de efectuare a plăţilor din contul bancar şi din casierie, în sensul că orice plată ulterioară pronunţării hotărârii va fi efectuată exclusiv cu avizul prealabil al administratorului judiciar desemnat, aspect ce rezultă cât se poate de clar şi neechivoc din cuprinsul dispozitivului şi considerentelor hotărârii enunţate, citate in extenso în cele ce preced. Controlul administratorului special (fostul administrator statutar, acţionar majoritar, R – F- Y BVBA) asupra debitoarei R SA a suferit o limitare minimă prin hotărârea de ridicare în parte a dreptului de administrare, limitarea vizând numai necesitatea obţinerii unui aviz prealabil al administratorului judiciar pentru efectuarea oricărei plăţi bancare sau din casierie, în materializarea obligaţiei administratorului judiciar de a supraveghea activitatea debitoarei.

Prin raportul administratorului judiciar privind descrierea modului de îndeplinire a atribuţiilor pentru societatea debitoare nr. 6073/31.05.2017, publicat în BPI 109F0/06.06.2017 s-a consemnat în esenţă că, urmare a cererii adresate administratorului judiciar de YYYYY H GmbH prin care s-a solicitat actualizarea tabelului preliminar de creanţe în sensul de a înlocui creditorul  RYBVBA cu creditoarea menţionată şi analizării înscrisurilor anexate în susţinerea solicitării, administratorul judiciar a procedat la actualizarea tabelului în sensul înlocuirii creditoarei R – F- Y BVBA cu creditoarea YYYYY H GmbH, arătându-se în detaliu argumentele avute în vedere de practician pentru măsura luată.

În data de 31.05.2017 a fost întocmit tabelul preliminar actualizat al creditorilor R SA, publicat în BPI nr. 10956/06.06.2017, în care, la poziţia nr. 2 în grupa I – creanţe beneficiare ale unor cauze de preferinţă, figurează creditoarea YYYYY H GmbH cu suma totală de 286903997,28 lei, din care 186817833,50 lei debit principal şi 100086163,77 lei accesorii, în locul creditoarei R – F Y BVBA.

Cu privire la admisibilitatea contestaţiei împotriva măsurii administratorului judiciar de a înlocui creditoarea trecută iniţial în tabel cu o altă creditoare:

Cu titlu prealabil, este de subliniat faptul că instanţa este ţinută să se pronunţe exclusiv în limitele învestirii, astfel cum au fost acestea conturate prin cererea de chemare în judecată, în aplicarea principiului disponibilităţii ce guvernează întregul proces civil, conform art. 9 alin. 2 raportat la art. 22 alin. 5 şi 6 C.proc.civ.

În conformitate cu prevederile art. 59 alin. 5, 6, 7 din Legea 85/201F invocate ca temei al cererii de chemare în judecată, „debitorul persoană fizică, administratorul special al debitorului persoană juridică, oricare dintre creditori, precum şi orice altă persoană interesată pot face contestaţie împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar. Contestaţia trebuie să fie depusă în termen de 7 zile de la publicarea în BPI a extrasului prevăzut la alin. 2. Judecătorul-sindic va soluţiona contestaţia în termen de 15 zile de la înregistrarea ei, în camera de consiliu, cu citarea contestatorului, a administratorului judiciar şi a comitetului creditorilor, putând, la cererea contestatorului, să suspende executarea măsurii contestate. Suspendarea se judecă în camera de consiliu, de îndată, fără citarea părţilor”.

Prin intermediul acestui mijloc procedural pot fi deduse analizei judecătorului sindic exclusiv măsurile luate de administratorul judiciar, iar nu şi alte acte ce se îndeplinesc în procedură de către alte persoane (precum hotărârile adunării generale a asociaţilor sau hotărârile adunării generale a creditorilor), legea reglementând mijloace procedurale distincte pentru a pune în discuţie diferitele acte de procedură îndeplinite pe parcursul derulării procedurii insolvenţei.

În esenţă, contestaţia la raportul de activitate pune în discuţie nemulţumirea persoanei îndreptăţite (orice persoană interesată, în viziunea legiuitorului) faţă de măsurile a căror dispunere a fost menţionată în raport de administratorul judiciar, vizând îndeplinirea atribuţiilor, justificarea cheltuielilor efectuate cu administrarea procedurii şi a celorlalte cheltuieli efectuate din fondurile debitorului pentru desfăşurarea activităţii. În ipoteza în care dreptul de administrare al debitorului nu a fost ridicat, raportul va arătat în concret, ce activităţi a desfăşurat administratorul judiciar, activităţi circumscrise atribuţiilor de supraveghere a activităţii debitorului.

Tribunalul constată că actualizarea tabelului preliminar sau a celui definitiv nu este interzisă de Legea insolvenţei, dimpotrivă, dispoziţiile art. 108 din Legea 85/201F fac referire explicită la necesitatea actualizării tabelelor. Identificarea unor ipoteze în care este imperativ necesară actualizarea în cuprinsul textului 108 (existenţa mai multor debitori solidari ai aceleiaşi creanţe) nu exclude posibilitatea actualizării tabelelor în alte situaţii, precum cea avută în vedere de art. 109 (plăţile făcute de un fidejusor), acest din urmă text reflectând o particularizare legală a regulilor subrogaţiei consacrate în art. 1593 şi următoarele din Codul civil.

Orice tip de transmisiune sau transformare a obligaţiei de plată a unei sume de bani asumată de debitoarea insolventă, obligaţie înscrisă în tabelul preliminar de creanţe, necesită o actualizare corespunzătoare a tabelului.

Legea insolvenţei nu prevede un mijloc procedural special pentru contestarea tabelelor actualizate, ci doar mijloace procedurale speciale pentru contestarea tabelului preliminar şi a tabelului definitiv. Orice altă măsură a practicianului în insolvenţă, precum (şi fără a se limita la) actualizarea tabelului de creanţe poate fi contestată prin intermediul contestaţiei reglementate de art. 59 citat mai sus, prin contestaţia avută în vedere de art. 59 neputându-se pune în discuţie modul de analizare a unei declaraţii de creanţă (pentru analizarea declaraţiilor de creanţă existând mijloacele legale expres reglementate – contestaţie la tabelul preliminar şi contestaţie la tabelul definitiv, eventual contestaţie la tabelul suplimentar). În prezenta cauză, nu se pune în discuţie dreptul de creanţă înscris în tabelul preliminar, întinderea sau validitatea creanţei înscrise, ci doar măsura practicianului de a da eficienţă în procedură unei transmisiuni a creanţei înscrise din patrimoniul creditorului înscris în patrimoniul altui creditor, prin înlocuirea creditorului iniţial trecut în tabel cu creditorul în al cărui patrimoniu se află creanţa înscrisă în prezent.

În condiţiile în care legea nu reglementează un mijloc procedural special pentru a pune în discuţie astfel de măsuri ale practicianului, nu sunt întrunite condiţiile pentru respingerea contestaţiei ca inadmisibilă.

Pentru aceste considerente, tribunalul constată că este admisibilă contestaţia formulată, urmând a fi respinsă ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii.

Cu privire la fondul contestaţiei:

Pentru analizarea legalităţii măsurii practicianului şi a criticilor formulate în contestaţia de faţă se impune clarificarea prealabilă a situaţiei de fapt şi a efectelor acesteia asupra procedurii insolvenţei în curs.

Prin cererea de admitere a creanţelor la masa credală a debitoarei R SA formulată de creditoarea R – F- Y BVBA în 08.12.2016 (data înregistrării la tribunal) s-a solicitat înscrierea creditoarei în tabelul preliminar cu următoarele creanţe:

-F5388200,56 USD debit principal în baza contractului de împrumut din 03.07.2008 încheiat între CORPOFIN SA (în calitate de împrumutător) şi R SA (în calitate de împrumutat) şi a contractului de cesiune de creanţă din data de 11.07.2016 încheiat între YYYYY H GmbH  (în calitate de fost creditor), A C  GmbH (în calitate de cedent), R – F- Y BVBA (în calitate de cesionar) şi R SA (în calitate de debitor)

-2F316366,32 USD dobânda contractuală calculată în baza contractelor menţionate mai sus

-3380F90,2F EURO reprezentând debit  principal în baza contractului de împrumut din 01.06.2015 încheiat între YYYYY H GmbH (în calitate de împrumutător) şi R SA (în calitate de împrumutat) şi a contractului de cesiune de creanţă din data de 11.07.2016 încheiat între YYYYY H GmbH  (în calitate de fost creditor), A C  GmbH (în calitate de cedent), R – F- Y BVBA (în calitate de cesionar) şi R SA (în calitate de debitor)

-51073,28 EURO reprezentând dobânda contractuală calculată în baza contractelor menţionate mai sus

Calitatea de creditor a R – F- Y BVBA a fost pretinsă şi ulterior stabilită de practician în temeiul contractului de cesiune de creanţă din data de 11.07.2016 încheiat între YYYYY H GmbH  (în calitate de fost creditor), A C  GmbH (în calitate de cedent), R – F- Y BVBA (în calitate de cesionar) şi R SA (în calitate de debitor), conţinutul acestui contract fiind pus în discuţie în prezenta contestaţie la măsura practicianului, raporturile juridice dintre părţi având la bază acest contract. Contractul a fost încheiat la Moscova în limba rusă şi în limba engleză, între YYYYY H GmbH în calitate de creditor iniţial, A C  GmbH în calitate de cedent, R – F- Y BVBA în calitate de cesionar şi R SA în calitate de debitor cedat.

Tribunalul a pus în discuţia părţilor necesitatea clarificării traducerii în limba română a termenilor contractuali, constatând că traducerea autorizată depusă la dosarul cauzei în susţinerea declaraţiei de creanţă nu reflectă înţelegerea părţilor şi semnificaţia termenilor în limba engleză în ceea ce priveşte o clauză din contract (art. F.F) a cărei interpretare se cuvenea a fi făcută în prezenta cauză. În acest sens, a fost desemnat un traducător autorizat care s-a prezentat la ultimul termen de judecată, la acest termen final stabilindu-se pe baza discuţiilor din şedinţă publică sensul exact al termenilor contractuali.

În conformitate cu art. 7 parag. 5 din contract, contractul de cesiune a fost încheiat în trei exemplare originale în limba engleză şi în limba rusă, câte o copie pentru fiecare parte, toate copiile având aceeaşi valoare juridică. În teza finală a clauzei menţionate, se arată următoarele: „în caz oricăror neconcordanţe sau controverse, textul în limba engleză va prevala” („in case of any discrepancies and controversies, the English text shall prevail”). Având în vedere această clauză contractuală, tribunalul a constatat că se impunea clarificarea semnificaţiei termenilor contractuali din varianta în limba engleză, aceasta fiind, potrivit convenţiei părţilor, cea care se impune a fi luată în considerare pentru clarificarea oricăror neconcordanţe sau controverse privind conţinutul înţelegerii lor.

Prin contractul de cesiune de creanţă din 11.07.2016 părţile s-au înţeles ca drepturile de creanţă transmise de creditorul iniţial YYYYY H GmbH către A C  GmbH (cedent) să fie transmise cesionarului R – F- Y BVBA, cesionarul obligându-se să accepte creanţa şi să efectueze plata în favoarea creditorului iniţial (fostul creditor, YYYYY H GmbH), aşa cum rezultă din art. 2.  În preambulul contractului (ultimul paragraf de pe prima pagină din exemplarul în limba engleză) se arată următoarele: „întrucât cedentul şi cesionarul au semnat la data prezentului contract sau urmează să semneze contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni ale debitoarei (care în cele ce urmează va fi denumit „contractul de cesiune de acţiuni”). Vânzătorul nu îşi poate îndeplini obligaţiile asumate iniţial faţă de fostul vânzător prin contractul de cesiune acţiuni ale R SA PCH-10/05/2016-1 dd.10.05.201 de a restabili solvabilitatea debitorului şi de a plăti fostului vânzător preţul acţiunilor, părţile au convenit în final următoarele: (…)”.

Creanţele transmise sunt următoarele (creanţele în baza cărora contestatoarea din prezenta cauză a solicitat înscrierea în tabelul preliminar):

-F5388200,56 USD debit principal în baza contractului de împrumut din 03.07.2008 încheiat între CORPOFIN SA (în calitate de împrumutător) şi R SA (în calitate de împrumutat) şi a contractului de cesiune de creanţă din data de 11.07.2016 încheiat între YYYYY H GmbH  (în calitate de fost creditor), A C  GmbH (în calitate de cedent), R – F- Y BVBA (în calitate de cesionar) şi R SA (în calitate de debitor)

-2F316366,32 USD dobânda contractuală calculată în baza contractelor menţionate mai sus

-3380F90,2F EURO reprezentând debit  principal în baza contractului de împrumut din 01.06.2015 încheiat între YYYYY H GmbH (în calitate de împrumutător) şi R SA (în calitate de împrumutat) şi a contractului de cesiune de creanţă din data de 11.07.2016 încheiat între YYYYY H GmbH  (în calitate de fost creditor), A C  GmbH (în calitate de cedent), R – F- Y BVBA (în calitate de cesionar) şi R SA (în calitate de debitor)

-51073,28 EURO reprezentând dobânda contractuală calculată în baza contractelor menţionate mai sus

Preţul cesiunii a fost stabilit de părţi în art. 3 din contract ca fiind de 30000000 EUR, ce se va plăti în trei tranşe, în valoare de 10000000 EUR fiecare, care se achită în termen de 3, F şi 5 ani, respectiv, de la data încheierii contractului, stabilindu-se dobânda contractuală şi posibilitatea achitării preţului fie către fostul creditor YYYYY H GmbH, fie către VTB C Plc. (Londra), în aceeaşi sumă, în aceeaşi perioadă de timp.

În art. F din contract, intitulat garanţii şi obligaţii, la parag. 2 s-au menţionat următoarele: „cesionarul garantează fostului creditor şi cedentului că este conştient de situaţia tehnică şi financiară a debitorului, în concret de insolvenţa debitorului şi de măsurile asigurătorii luate de administraţia finanţelor publice române asupra bunurilor sale” („the assignee guarantees to the Former creditor and to the Assignor that he is aware of the technical and financial condition of the Debtor, namely of the Debtor's insolvency and of the freezing injunction of the Romanian public finance administration over its assets”).

În art. F.F părţile au convenit următoarele: „în vederea asigurării îndeplinirii obligaţiilor cesionarului faţă de fostul creditor privind preţul contractului, cesionarul se obligă să furnizeze fostului creditor în 30 de zile calendaristice de la data prezentului o scrisoare de garanţie întocmită în mod corespunzător conform legii române care să ateste răspunderea solidară a debitorului pentru rambursarea preţului şi o fidejusiune (garanţie personală) a domnului D G  care să garanteze îndeplinirea corespunzătoare a acestui contract. Transferul creanţei şi înregistrarea garanţiilor asupra bunurilor debitorului în beneficiul cesionarului se va suspenda până la încheierea menţionatei fidejusiuni şi transmiterea sa către fostul creditor” („in order to secure the fulfilment of the obligations of the Assignee towards the Former creditor relating to the Price of the Agreement, the Assignee undertakes to provide de Former creditor within 30 (thirty) calendar days following the date hereof with a duly executed under the Romanian law Letter of Guarantee stating the joint liability of the Debtor for settlements related to the Price and a personal suretyship of Mr. D G  shall be provided guaranteeing due performance of this Agreement. The transfer of the Claim and the registration of securing Pledge over the assets of the Debtor to the benefit of the Assignee shall be suspended till the execution of the said personal suretyship and delivery to the Former creditor”).

În conformitate cu art. 6, intitulat legea aplicabilă şi arbitrajul, la parag. 1 se arată că „acest contract este guvernat de şi va fi interpretat în conformitate cu legea română” („this agrement is governed by, and shall be construed in accordance with Romanian law”), iar la parag. 2 se arată că „orice neînţelegere derivată din sau în legătură cu prezentul contract, incluzând orice întrebare privind existenţa, validitatea sau încetarea sa, vor fi adresate către şi în final soluţionate prin arbitraj în conformitate cu Regulile Curţii de Arbitraj Internaţional de la Londra, reguli care sunt considerate a fi încorporate prin referinţă în această clauză, de trei arbitri desemnaţi potrivit regulilor menţionate. Locul arbitrajului va fi Londra (UK). Limba arbitrajului va fi limba engleză” („any dispute arising out of or in connection with this contract, including any question regarding its existence, validity or termination, shall be referred to and finally resolved by arbitration under the London Court of International Arbitration Rules, which Rules are deemed to be incorporated by reference into this clause, by three arbitrators appointed according to the said Rules. The place of arbitration shall be London (UK). Language of the Arbitration shall be English”).

Prin contractul de fidejusiune încheiat între domnul D G  în calitate de fidejusor (garant personal) şi YYYYY H GmbH în calitate de creditor fidejusorul (garantul personal) şi-a asumat în mod irevocabil şi necondiţionat obligaţia de plată independentă şi abstractă de garanta creditorului executarea obligaţiilor cesionarului din contractul de cesiune privind plata preţului, obligându-se în beneficiul creditorului ca în orice situaţie în care cesionarul nu plăteşte orice sumă în conformitate cu contractul de cesiune de creanţă la termenele de scadenţă stabilite în contract, să plătească sumele respective într-un termen rezonabil de la solicitarea creditorului, însă nu mai târziu de o lună de la primirea unei astfel de solicitări.

În data de 03.03.2017, YYYYY H GmbH a transmis cesionarului R – F – Y o notificare, primită de cesionar în 06.03.2017, prin care a solicitat cesionarului executarea obligaţiei de a-i transmite o scrisoare de garanţie valabil încheiată în conformitate cu legea română care să ateste răspunderea solidară a R SA pentru rambursarea preţului contractului de cesiune în termen de 10 zile calendaristice de la primirea notificării.

În data de 17.03.2017, YYYYY H GmbH a declarat rezoluţiunea contractului de cesiune din 11 iulie 2016 ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei asumate conform art. F din contractul de cesiune până la data de 17.03.2017. Declaraţia notarială de rezoluţiune a fost înscrisă în AGERM.

Aşa cum rezultă din corespondenţa părţilor, R – F- Y BVBA, cele două scrisori (notificarea de executare în termen de 10 zile a obligaţiei şi declaraţia de rezoluţiune) au fost primite de cesionar. Într-o scrisoare transmisă de cesionar creditorului său, YYYYY H GmbH, cesionarul face referire la cele două scrisori ale acesteia privind notificarea de executare şi declaraţia de rezoluţiune, arătând că apreciază solicitarea ca fiind imposibil de îndeplinit motivat în esenţă de faptul că nu s-ar fi solicitat anterior această scrisoare de garanţie, cea mai importantă solicitare fiind aceea de a încheia contractul de fidejusiune a domnului D G , că prin contract părţile au arătat că sunt conştiente de situaţia tehnică şi financiară a debitoarei, anume de insolvenţa debitoarei şi de măsurile asigurătorii dispuse asupra bunurilor sale de organele administraţiei finanţelor publice române, situaţie în care părţile ar fi fost conştiente că valoarea acestei scrisori de garanţie era zero la momentul respectiv şi în special în prezent, când, din noiembrie, R SA este în insolvenţă, precum şi de faptul că în cursul procedurii insolvenţei R nu este administrată de R – F- Y BVBA, ci împreună de lichidator şi administrator şi semnarea unei astfel de scrisori de garanţie nu este în puterea cesionarului.

Urmare a cererii formulate de YYYYY HODLING GmbH de înlocuire a creditorului R- F- Y în tabelul preliminar cu YYYYY H GmbH, motivată de rezoluţiunea contractului de cesiune de creanţă încheiat între părţi transmisă administratorului judiciar în 28.03.2017, acesta din urmă a procedat la înlocuirea creditorului iniţial înscris în tabel cu creditoarea intimată din prezenta cauză, fiind întocmită o actualizare a tabelului preliminar.

Măsura de înlocuire este contestată în prezenta cauză cu următoarele critici: ar fi fost efectuată cu încălcarea legii, art. 102, 105 alin. 1 teza a II-a 106 alin. 1 şi 3, 113 ali.n. 1 din Legea 85/201F, respectiv fără formularea unei declaraţii de creanţă legal timbrate, fără a exista un document justificativ sau o sentinţă sau încheiere sau o hotărâre arbitrală, ar fi fost efectuată cu încălcarea prevederilor contractuale dintre părţi şi a dispoziţiilor ce reglementează rezoluţiunea.

Critica privind nelegalitatea măsurii motivat de faptul că ar fi fost luată cu ignorarea prevederilor art. 102 din Legea 85/201F nu este întemeiată, deoarece transmiterea unei creanţe născute anterior deschiderii procedurii şi înscrise în tabelul preliminar oricând după întocmirea tabelului preliminar pe parcursul desfăşurării procedurii insolvenţei nu necesită formularea unei noi declaraţii de creanţă, nici achitarea unei noi taxe de timbru aferente declaraţiei de creanţă. Creditorii ale căror creanţe sunt anterioare deschiderii procedurii în sensul art. 102 din legea insolvenţei au obligaţia de a depune cerere de admitere a creanţelor care să fie supuse verificării administratorului judiciar potrivit art. 105 din lege, însă această obligaţie a fost îndeplinită de către titularul creanţei în termenul stabilit de judecătorul sindic, R – F- Y BVBA formulând declaraţie de creanţă şi creanţa sa fiind înscrisă în tabel, aşa cum s-a arătat în prima parte a prezentelor considerente. Schimbarea titularului creanţei înscrise în tabelul preliminar ulterior întocmirii şi publicării în BPI a tabelului preliminar, indiferent din ce cauză (transmisiune, transformare a obligaţiei, fiind incluse în categoriile menţionate cesiunea de creanţă, subrogaţia, preluarea datoriei, novaţia) nu poate determina promovarea unei noi declaraţii de creanţă, cu consecinţa obligaţiei administratorului judiciar de a analiza legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea creanţei.

Verificarea declaraţiilor de creanţă are loc în termenul stabilit de judecătorul sindic prin hotărârea de deschidere a procedurii şi limitele acestei verificări sunt conturate expres de dispoziţiile art. 106 din Legea 85/201F, administratorul judiciar având obligaţia de a verifica fiecare cerere de admitere a creanţei în mod amănunţit pentru a stabili, aşa cum indică textul art. 106, legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea fiecărei creanţe, eventuala incidenţă a prescripţiei extinctive (prin derogare de la prevederile art. 2512 şi următoarele din Codul Civil). Tot în această etapă are loc verificarea timbrajului declaraţiei de creanţă. Toate aceste verificări au avut loc deja şi s-au materializat prin înscrierea creanţei pretinse de R – F – Y BVBA în calitate de cesionar în tabelul preliminar. Transmisiunea ulterioară a creanţei către un alt titular, fie el cedentul (ca o consecinţă a rezoluţiunii şi principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară urmare a rezoluţiunii), fie el un terţ (căruia i s-a transmis creanţa printr-o nouă cesiune, sau care a achitat creanţa şi se pretinde creditor în temeiul subrogaţiei, sau care a înlocuit titularul iniţial prin intermediul unei novaţii prin schimbarea creditorului) nu poate repune în discuţie legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea creanţei înscrise iniţial, nefiind admisibil ca aceste chestiuni odată tranşate în procedură (şi necontestate prin promovarea vreunei contestaţii la tabelul preliminar în termenul legal prevăzut) să fie repuse în discuţie la fiecare nouă transmisiune a creanţei.

Principiul securităţii raporturilor juridice şi regulile de desfăşurare a procedurii insolvenţei stabilite de Legea 85/201F împiedică reluarea etapelor anterioare ale procedurii insolvenţei la fiecare schimbare intervenită cu privire la titularul unei creanţe înscrise, întinderea creanţei (care poate fi diminuată pe parcursul procedurii prin plăţi potrivit unui plan de reorganizare, prin executarea garanţiilor terţilor, etc). Aşa cum rezultă din art. 102 alin. 9 din Legea 85/201F, „toate creanţele prezentate a fi admise şi înregistrate la grefa tribunalului vor fi prezumate valabile şi corecte dacă nu sunt contestate de către debitor, administratorul judiciar şi creditori”, precum şi din art. 11F alin. 1 din acelaşi act normativ, creanţele anterioare deschiderii procedurii, înscrise în tabelul preliminar şi necontestate, nu pot fi criticate ulterior pretinzându-se reverificarea legitimităţii, valorii exacte şi priorităţii, etapa verificării declaraţiilor de creanţă fiind epuizată.

În mod eronat se consideră de către contestatoare că ar fi aplicabile prevederile art. 102, 105 şi 106 din Legea 85/201F după ce etapa formulării şi verificării declaraţiilor de creanţă şi a întocmirii tabelului preliminar s-a finalizat, dispoziţiile enunţate având aplicare în faza iniţială a procedurii insolvenţei, iar nu oricând pe parcurs.

Dispoziţiile art. 105 alin. 1 teza a doua au în vedere o situaţie premisă care nu se regăseşte în prezenta speţă, respectiv creanţele anterioare deschiderii procedurii constatate prin hotărâri judecătoreşti executorii, precum şi prin hotărâri arbitrale executorii, stabilindu-se în teza întâi din acelaşi articol faptul că administratorul judiciar nu are atribuţia de a verifica şi creanţele stabilite prin hotărâri judecătoreşti sau arbitrale executorii, prevedere legală ce îşi are raţiunea în imposibilitatea cenzurării hotărârilor judecătoreşti sau arbitrale în altă manieră şi în alt cadru decât cel determinat de promovarea căilor legale de atac. În condiţiile în care creanţa cu care contestatoarea a fost iniţial înscrisă în procedură nu îşi are izvorul într-o hotărâre judecătorească sau arbitrală executorie, rezultând fără echivoc faptul că temeiul declaraţiei de creanţă îl constituie convenţiile părţilor (împrumuturile acordate debitoarei cedate de fostul creditor şi cesiunea creanţelor din contractele de împrumut către cesionar prin contractul de cesiune de creanţă), textul citat nu este incident în prezenta cauză.

Prin urmare, acest text legal inaplicabil în cauză nu poate justifica afirmaţia potrivit căreia aceasta ar fi singura ipoteză avută în vedere de legea insolvenţei în care un creditor ar putea fi înlocuit cu altul în tabelul creanţelor. Concluzia contrară, că legea insolvenţei nu numai că nu interzice, ci permite şi în alte ipoteze înlocuirea unui creditor în tabel rezultă fără echivoc din conţinutul art. 108 şi 109 din Legea insolvenţei, actualizarea tabelului prin includerea creditorilor care au devenit titularii creanţei ulterior întocmirii tabelului preliminar din diverse cauze fiind explicit avută în vedere de textele citate, precum şi de textul art. 113 alin. 1 (care arată, de asemenea expres, explicit, faptul că orice parte interesată poate face contestaţie împotriva înscrierii unei creanţe sau a unui drept de preferinţă „în tabelul definitiv de creanţe ori în tabelele actualizate”, în ipotezele indicate de textul citat).

Înainte de a se analiza efectele declaraţiei unilaterale de rezoluţiune a contractului şi limitele în care o astfel de analiză poate fi efectuată de judecătorul sindic, tribunalul constată că se impune a se sublinia faptul că ceea ce se contestă nu este măsura de rezoluţiune a contractului, aceasta nefiind luată de administratorul judiciar pentru a putea face obiect de contestaţie în temeiul art. 59 din Legea 85/201F, ci măsura de înlocuire în tabel a titularului creanţei înscris iniţial cu noul titular, judecătorul sindic fiind învestit cu analizarea legalităţii măsurilor practicianului în procedură în baza textului citat. Din acest motiv, analizarea legalităţii şi a temeiniciei măsurii de a rezoluţiona unilateral contractul luată de un terţ (fost creditor al debitorului cedat) împotriva unui creditor înscris în tabel (cesionar al creanţei cedate) nu poate intra în sfera de analiză a judecătorului sindic în procedura de insolvenţă a debitorului cedat.

Este de asemenea deosebit de important să se sublinieze că prin încheierea unui contract de cesiune de creanţă se nasc raporturi juridice distincte, între cedent şi cesionar, între oricare dintre aceştia şi debitorul cedat, iar în cazul unui contract care implică şi înlocuirea unui cedent (precum cel din prezenta cauză), raporturi distincte între acesta şi cedentul iniţial (fostul creditor) şi cesionar.

Tribunalul constată că numai raporturile dintre cedent sau cesionar şi debitorul cedat pot face obiect de analiză a judecătorului sindic în cadrul unei contestaţii la măsura înlocuirii unui titular al creanţei cu altul sau al unei contestaţii la tabel, acestea fiind şi limitele în care administratorul judiciar poate realiza o verificare, raporturile dintre cedent şi cesionar neputând fi puse în discuţie în procedura insolvenţei debitorului cedat, drepturile şi obligaţiile asumate de cedent şi cesionar în contractul de cesiune de creanţă fiind independente de raportul juridic născut iniţial între cedent şi debitorul cedat. Practic, dacă s-ar fi pus în discuţie efectuarea de plăţi către cesionar anterior declaraţiei de rezoluţiune, eventuale compensări, toate aceste chestiuni ar fi vizat în mod direct întinderea creanţei cedate şi ar fi putut fi analizate de administratorul judiciar şi ulterior, în limitele promovării unei contestaţii, de judecătorul sindic. Desigur, nu aceasta este situaţia din speţă, unde motivele contestaţiei nu pun în vreun fel în discuţie creanţa cedată.

Controlul exercitat de judecătorul sindic în procedura insolvenţei vizează activitatea administratorului judiciar şi procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei, aşa cum arată textul art. F5 alin. 2 teza întâi din Legea 85/201F, raportul dintre cedent şi cesionar fiind un raport de drept privat care nu intră în sfera proceselor aferente procedurii insolvenţei în contextul în care nici cedentul, nici cesionarul, nu sunt debitori supuşi acestei proceduri.

Dispoziţiile art. 75 alin. 1 din Legea 85/201F arată că valorificarea creanţelor asupra averii debitorului se poate face numai în cadrul procedurii insolvenţei, fiind suspendate acţiunile judiciar, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului, nefiind afectat în vreun fel raportul juridic născut din contractul de cesiune de creanţă între creditorul iniţial cedent şi cesionar.

Prin urmare, orice acţiuni, litigii privind drepturile şi obligaţiile născute din contractul de cesiune între creditorul iniţial (cedent iniţial), cedentul A  , cesionarul R – F- Y, nu sunt afectate de deschiderea procedurii insolvenţei debitorului cedat, putând fi soluţionate fără impedimente, art. 75 alin. 1 din Legea 85/201F afectând doar valorificarea creanţelor asupra averii debitorului, adică în contradictoriu cu debitorul cedat.

Judecătorul sindic este competent să analizeze legalitatea actelor întocmite şi măsurilor dispuse de practician, nu raporturile dintre persoane care nu sunt în insolvenţă şi care îşi dispută calitatea de titular al unei creanţe împotriva debitorului în insolvenţă, fiind deosebit de relevant să se sublinieze că în speţă creanţa, existenţa, validitatea sa, nu este contestată, fiind disputată doar calitatea de titular al dreptul de creanţă înscris în tabel, izvorâtă dintr-un contract de cesiune de creanţă, debitoarea fiind debitor cedat. Art. 75 din Legea 85/201F are în vedere suspendarea acţiunilor vizând realizarea creanţelor împotriva debitorului, valorificarea acestor drepturi putând fi făcută doar în procedura insolvenţei, per a contrario toate celelalte acţiuni care nu vizează realizarea creanţelor împotriva debitorului (precum litigii generate de cesiunea unei astfel de creanţe în raporturile dintre cedent şi cesionar) nu sunt supuse suspendării, neputând fi tranşate de judecătorul sindic, ci de instanţele de drept comun / arbitrale, aşa cum rezultă şi din art. 75 alin. 2 lit. b care arată clar că nu sunt supuse suspendării de drept acţiunile îndreptate împotriva codebitorilor şi sau terţilor garanţi. Evident că aceste acţiuni ale creditorilor pot conduce indirect la o modificare a tabelului de creanţe, fie sub aspectul întinderii creanţei, fie sub aspectul persoanelor care o pot pretinde în calitate de titular, pentru că un codebitor executat silit sau un terţ garant se subrogă de drept în drepturile creditorului urmăritor împotriva debitorului pentru partea din creanţă cu care a fost executat. Raporturile respective se decid de instanţele de drept comun sau arbitrale, în această categorie incluzându-se şi raportul dintre cedent, creditorul iniţial şi cesionar, care nu intră în sfera de analiză a judecătorului sindic, dacă nu se pune în discuţie existenta, validitatea creanţei pretinse împotriva debitorului cedat în insolvenţă.

Concluzionând, disputa, neînţelegerea, dintre creditorul iniţial (cedent iniţial) şi cesionar privind modul de operare a rezoluţiunii unilaterale vizează exclusiv raporturile cedent-cesionar, independent de orice analiză a creanţei cedate, neintrând în sfera de atribuţii a judecătorului sindic, ci urmând a fi tranşată de instanţele de drept comun sau de instanţele arbitrale, dacă în contract a fost prevăzută o clauză compromisorie, aşa cum este cazul în prezenta speţă.

Tribunalul va înlătura ca fiind în contradicţie cu conţinutul clauzelor contractuale afirmaţiile contestatoarei în sensul că nu tot contractul de cesiune se subordonează legii române, ci doar partea de executare a contractului, partea cu privire la litigii, validitatea sau încetarea contractului fiind guvernată de legea Marii Britanii. Aşa cum rezultă în mod clar, neechivoc din cuprinsul art. 6, intitulat legea aplicabilă şi arbitrajul, în care se arată la parag. 1 că „acest contract este guvernat de şi va fi interpretat în conformitate cu legea română” („this agrement is governed by, and shall be construed in accordance with Romanian law”), iar la parag. 2 că „orice neînţelegere derivată din sau în legătură cu prezentul contract, incluzând orice întrebare privind existenţa, validitatea sau încetarea sa, vor fi adresate către şi în final soluţionate prin arbitraj în conformitate cu Regulile Curţii de Arbitraj Internaţional de la Londra, reguli care sunt considerate a fi încorporate prin referinţă în această clauză, de trei arbitri desemnaţi potrivit regulilor menţionate. Locul arbitrajului va fi Londra (UK). Limba arbitrajului va fi limba engleză”. Tribunalul constată că legea aplicabilă contractului, raportului de drept substanţial dintre părţi, este legea română, în tot ceea ce priveşte existenţa, validitatea, interpretarea, efectele, încetarea sa, legea Marii Britanii (common law) nefiind menţionată nicăieri în contract ca fiind legea care guvernează contractul.  Regulile aplicabile litigiilor născute din încheierea contractului, fie ele privind existenţa, validitatea, încetarea sa, sunt acelea ale Curţii de Arbitraj Internaţional de la Londra, locul arbitrajului fiind Londra, limba arbitrajului fiind limba engleză. Fără dubiu, în art. 6 se stabileşte la parag. 1 legea aplicabilă contractului ca fiind legea română, iar la parag. 2 regulile aplicabile litigiilor derivate din contract (sub toate aspectele, existenţă, validitate, încetare)  sunt cele ale Curţii de Arbitraj Internaţional de la Londra, concluzia contestatoarei în sensul că existenţa, validitatea sau încetarea acestuia ar fi guvernată de legea Marii Britanii neavând suport în convenţia părţilor.

Tribunalul va înlătura susţinerea contestatoarei potrivit căreia rezoluţiunea contractului nu s-ar putea face decât prin Curtea de Arbitraj Internaţional de la Londra, deoarece legea aplicabilă contractului, respectiv Codul Civil român, permite rezoluţiunea unilaterală în art. 1550, 1552 C.civ. Potrivit art. 1550 C.civ, „rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptăţită. De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părţile au convenit astfel, rezoluţiunea poate opera de plin drept”, iar potrivit art. 1552 C:civ, „rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere. Declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare acestora. În toate cazurile, declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere se înscrie în cartea funciară ori, după caz, în alte registre publice, pentru a fi opozabilă terţilor. Declaraţia de rezoluţiune este irevocabilă de la data comunicării ei către debitor sau, după caz, de la data expirării termenului prevăzut la alin. 1”.

Părţile nu au inserat în contract pacte comisorii, nici nu au derogat în vreun fel de la prevederile legii civile române aplicabile contractului în materia rezoluţiunii.

Cu privire la distincţia între reziliere şi rezoluţiune şi traducerea corectă a termenului rescission din limba engleză în limba română, la care se face referire în contestaţie, tribunalul constată că în dreptul civil român rezoluţiunea este un remediu oferit creditorului în cazul neexecutării contractului sinalagmatic cu executare dintr-o dată, rezilierea fiind un remediu oferit creditorului în cazul neexecutării contractului sinalagmatic cu executare succesivă. Diferenţele între cele două vizează categoria de contracte căreia i se aplică fiecare instituţie, respectiv contracte cu executare dintr-o dată sau cu executare succesivă, precum şi efectele (încetarea contractului cu executare dintr-o dată cu efecte retroactive în cazul rezoluţiunii şi încetarea contractului cu executare succesivă numai pentru viitor în cazul rezilierii), fiind vorba despre o cauză de încetare a contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor. Termenul rescission din limba engleză reflecta traducerea ambelor noţiuni din limba română (rezoluţiune sau reziliere), urmând a se stabili care dintre termenii din limba română este aplicabil în funcţie de categoria de contracte vizată (cu executare dintr-o dată sau cu executare succesivă). Prin urmare, susţinerea contestatoarei în sensul că traducerea corectă în limba română a termenului ar fi reziliere ignoră faptul că termenul în limba engleză desemnează remediul pentru neexecutarea culpabilă a oricărui contract. Noţiunea de „termination” la care se face referire în art. 6 din contractul de cesiune vizează încetarea contractului (toate cauzele de încetare), nu doar rezoluţiunea.

În acest context se impune a se sublinia faptul că disputa dintre cedent (creditorul iniţial) şi cesionar privind modul de operare a rezoluţiunii contractului de cesiune de creanţă nu poate fi soluţionată de judecătorul sindic învestit cu procedura insolvenţei debitorului cedat, nefiind vorba despre un litigiu aferent procedurii insolvenţei debitorului cedat, ci despre un litigiu între creditorii acestuia care nu pune în discuţie existenţa, validitatea sau întinderea creanţei cedate, ci doar titularul creanţei, ce poate fi tranşat prin sesizarea instanţelor de drept comun (dacă nu ar exista clauză compromisorie) sau instanţei arbitrale desemnate (din moment ce există clauză compromisorie). Clarificarea semnificaţiei termenilor contractuali în limba română însă se impune a fi realizată şi în prezenta cauză, pentru a se verifica modul în care administratorul judiciar a avut în vedere contractul dintre părţi şi conduita acestora ulterioară contractului în analizarea solicitării de înlocuire a titularului creanţei. De asemenea, se impune a se verifica din perspectiva legalităţii măsurii practicianului dacă s-a dat eficienţă unui remediu pentru neexecutare prevăzut de lege sau de contract adoptat de o parte, sau unui remediu contractual neprevăzut de lege şi în afara cadrului contractual.

Tribunalul nu poate primi afirmaţia contestatoarei potrivit căreia dreptul român, Codul Civil, exclude posibilitatea rezoluţiunii unilaterale a contractului atunci când părţile nu au prevăzut expres această posibilitate în contract, deoarece Noul Cod Civil (aplicabil contractului de cesiune faţă de data încheierii acestuia) are o concepţie nouă asupra remediilor pentru neexecutarea contractului, dând posibilitatea creditorului de a opta nu doar pentru remediile stabilite de art. 1516 C.civ, ci şi pentru o nouă opţiune atunci când se pune problema tipului de rezoluţiune pe care intenţionează să o invoce.

În conformitate cu prevederile art. 1270 alin. 1 C.civ, „contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege”. Printre cauzele autorizate de lege de încetare a acordului părţilor se numără rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea, ca motiv de încetare a contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor.

În conformitate cu prevederile art. 1550 C.civ, „rezoluţiunea poate fi dispusă de instanţă, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptăţită. De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părţile au convenit astfel, rezoluţiunea poate opera de plin drept”, iar potrivit prevederilor art. 1552 C.civ „rezoluţiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului atunci când părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere. Declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripţie prevăzut de lege pentru acţiunea corespunzătoare acestora. În toate cazurile, declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere se înscrie în cartea funciară ori, după caz, în alte registre publice, pentru a fi opozabilă terţilor. Declaraţia de rezoluţiune este irevocabilă de la data comunicării ei către debitor sau, după caz, de la data expirării termenului prevăzut la alin. 1”.

Creditorul obligaţiei neexecutate are dreptul de a opta între rezoluţiunea judiciară sau rezoluţiunea unilaterală extrajudiciară, aceasta din urmă putând opera în una dintre următoarele trei situaţii, conform art. 1552 alin. 1 C.civ: când părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere, când debitorul nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere. Cele trei ipoteze sunt alternative, ultimele două neavând drept premisă prima ipoteză, aşa cum propune contestatoarea.

Fără a face vreo speculaţie cu privire la aplicarea acestor prevederi legale citate mai sus în ipoteza din speţă, deoarece modul de operare a rezoluţiunii şi criticile privind rezoluţiunea contractului pot fi deduse judecăţii numai într-un litigiu potrivit dreptului comun, iar nu judecătorului sindic ce analizează legalitatea măsurilor şi actelor practicianului în insolvenţă, tribunalul constată că noua concepţie a legiuitorului rezultă din chiar conţinutul art. 1552 alin. 1 C.civ, care nu prevede ca situaţie premisă pentru ultimele două prima situaţie, ci alternativ, trei situaţii de rezoluţiune unilaterală extrajudiciară.

Deşi în mod obişnuit nu se utilizează referiri doctrinare la redactarea hotărârilor judecătoreşti, tribunalul constată că se impune în prezenta hotărâre să se arate acele considerente teoretice care justifică fără echivoc concluzia că rezoluţiunea unilaterală este permisă chiar dacă părţile nu au prevăzut expres în contract această posibilitate, urmând a se arăta în cele ce urmează că noutatea concepţiei legiuitorului a fost subliniată şi doctrinar. Aceste considerente teoretice şi citate din doctrină vor fi avute în vedere numai pentru clarificarea susţinerilor contestatoarei ce intră în sfera de analiză a judecătorului sindic privind lipsa oricărui temei legal al măsurii administratorului de a da eficienţă unei declaraţii de rezoluţiune unilaterală dacă nu există convenţie expresă a părţilor care să instituie această posibilitate.

Astfel, aşa cum arată profesorul Gabriel Boroi în lucrarea „Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod Civil”, publicată la editura Hamangiu în 2012, la un an după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, la pag. 181-18F, „în funcţie de modul de operare, aşa cum rezultă din art. 1550 C.civ, se poate distinge între rezoluţiunea judiciară, care se dispune, la cerere, de către organul de jurisdicţie, rezoluţiunea unilaterală, care operează prin declaraţia de rezoluţiune a părţii interesate, rezoluţiunea de plin drept, care intervine fie în cazurile expres prevăzute de lege, fie atunci când părţile au convenit astfel” (pag. 181), „(…) pentru creditorul obligaţiei neexecutate culpabil, mai avantajoasă decât rezoluţiunea judiciară este rezoluţiunea unilaterală, adică acea rezoluţiune care nu mai presupune sesizarea instanţei, ci doar notificarea scrisă pe care creditorul o comunică debitorului. Potrivit art. 1552 alin. 1 C.civ, rezoluţiunea unilaterală poate interveni în următoarele trei situaţii: când părţile au convenit astfel, dacă debitorul se află de drept în întârziere, când debitorul nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere” (pag.185).

Aşa cum arată profesorul Ionuţ Florin Popa în lucrarea „Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile”, publicată de editura Universul Juridic în 2012, la pag. 285-288, „adevărata inovaţie a noului cod în raport cu vechea reglementare rezidă în dreptul creditorului obligaţiei neexecutate de a opta între două tipuri de rezoluţiune a contractului, un pandant al opţiunii consacrate de art. 1516 C.civ. Odată ce creditorul a ales să invoce rezoluţinea, el poate opta între două tipuri de rezoluţiune: rezoluţiunea judiciară şi rezoluţiunea unilaterală extrajudiciară. Posibilitatea de alegere a creditorului este evidenţiată de redactarea art. 1550 alin. 1 C.civ, conform căruia (…). Dacă dreptul de opţiune ale creditorului între remediile posibile ale neexecutării pare să fie limitat şi cenzurabil, dimpotrivă, dreptul creditorului de a opta între cele două tipuri de rezoluţiune este pur potestativ (am putea spune, discreţionar), neputând fi limitat decât în condiţii de excepţie, printr-o eventuală clauză contractuală care limitează dreptul creditorului la rezoluţiunea judiciară sau printr-o eventuală dispoziţie legală care prohibeşte rezoluţiunea unilaterală. Acest drept de opţiune constituie o noutate absolută în peisajul juridic românesc” (pag. 285-286), „Rezoluţiunea unilaterală reprezintă o premieră pentru dreptul pozitiv românesc şi trebuie salutată ca un mare câştig. În esenţă, acest tip de rezoluţiune presupune posibilitatea creditorului, chiar şi în lipsa unui pact comisoriu expres, de a invoca rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, fără a apela la foruri judiciare sau la orice autoritate exterioară propriei voinţe, în manieră unilaterală şi extrajudiciară. Această posibilitate presupune respectarea unor condiţii specifice în vederea invocării (desprinse din art. 1550, 1551 şi 1552 C.civ), dar este independentă cu desăvârşire de apelul la instanţa de judecată. Este vorba despre o rezoluţiune extrajudiciară. Rolul potenţial la instanţei de judecată este acela de a controla a posteriori corectitudinea (putem să îi spunem şi oportunitatea) invocării rezoluţiunii. Legat însă de oportunitatea rezoluţiunii unilaterale, trebuie să reţinem că utilizarea acestei maniere de desfiinţare a contractului presupune un risc semnificativ pentru cel care o invocă. Creditorul, invocând acest tip de rezoluţiune, îşi asumă o răspundere semnificativă” (pag. 287).

Rezoluţiunea unilaterală consacrată de Codul Civil poate fi exclusă sau limitată prin convenţia părţilor în acest sens, normele de drept substanţial menţionate având caracter supletiv, iar nu imperativ, principiul libertăţii contractuale dând părţilor posibilitatea de a deroga de la regulile dreptului comun prin convenţii.

Judecătorul sindic nu poate aprecia asupra modului de operare a rezoluţiunii din perspectiva propusă de contestatoare (prin verificări pentru a vedea dacă neexecutarea se datorează sau nu unui eveniment de forţă majoră, dacă obligaţia neexecutată era sau nu importantă în ansamblul obligaţiilor asumate contractual), substituindu-se instanţei de drept comun sau arbitrale, însă, la analizarea legalităţii măsurii practicianului, are îndatorirea de a verifica dacă măsura acestuia excede sau nu cadrului legal, implicit dacă declaraţia de rezoluţiune are sau nu un suport legal pentru a produce efectele scontate şi materializate în măsura practicianului de a înlocui titularul creanţei în tabel. Dacă prin convenţia lor părţile ar fi înţeles să limiteze modul de operare al rezoluţiunii, să deroge în orice manieră de la prevederile legale ce consacră rezoluţiunea contractelor sinalagmatice, inclusiv în sensul de a exclude posibilitatea rezoluţiunii unilaterale, judecătorul sindic era ţinut să verifice dacă măsura practicianului a ţinut cont de convenţia părţilor.

În prezenta cauză, părţile nu au inserat în contract nicio clauză referitoare la desfiinţarea contractului în caz de neexecutare culpabilă, acolo unde părţile nu au dispus fiind aplicabile prevederile dreptului comun, respectiv cele ale Codului Civil Român, ales de părţi ca legea care guvernează contractul.

Prin urmare, singurele verificări pe care practicianul le putea face şi instanţa este ţinută să verifice dacă au fost efectuate, erau acelea privind analiza conţinutului convenţiei (pentru a stabili dacă părţile au inclus sau nu clauze speciale privind rezoluţiunea), privind existenţa unei notificări de punere în întârziere a debitorului obligaţiei neexecutate, existenţa unei declaraţii scrise de rezoluţiune notificată debitorului obligaţiei neexecutate, înscrierea acesteia din urmă în registrele de publicitate. În plus, se impunea a se verifica dacă nu cumva obligaţia a fost îndeplinită până la comunicarea declaraţiei de rezoluţiune (acest aspect nu este disputat de părţi, atât contestatoarea, cât şi intimatele arătând că nu a fost executată obligaţia de a emite o scrisoare de garanţie valabilă potrivit legii române care să ateste răspunderea solidară a debitorului cedat pentru rambursarea preţului, disputa dintre părţi vizând motivele neexecutării obligaţiei, care însă excede sferei de analiză a legalităţii măsurii practicianului şi limitelor controlului judecătoresc în procedura insolvenţei).

Tribunalul constată că aceste verificări au fost efectuate de administratorul judiciar, contractul neconţinând vreo clauză privind rezoluţiunea culpabilă, existând o obligaţie asumată de cesionar prin contractul de cesiune care nu a fost executată în termenul prevăzut prin notificarea de punere în întârziere (termenul convenit contractual pentru executarea obligaţiei fiind împlinit anterior deschiderii procedurii) primită de debitorul obligaţiei, adică cesionarul  RYBVBA, existând o declaraţie unilaterală a creditorului obligaţiei (YYYYY H GmbH de rezoluţiune a contractului de cesiune primită de debitorul obligaţiei, adică cesionarul, înscrisă în registrele de publicitate.

Având în vedere că, aşa cum s-a arătat mai sus, administratorul judiciar nu era ţinut să clarifice fondul raportului juridic dintre creditorul iniţial, cedent şi cesionar din contractul de cesiune de creanţă, nici să verifice motivele de neexecutare invocate de debitorul obligaţiei neexecutate (cesionarul), cu atât mai puţin caracterul însemnat sau nu al obligaţiei în economia contractului de cesiune, acesta fiind exclusiv atributul instanţelor judecătoreşti (sau arbitrale) învestite cu un litigiu privind modul de operare al rezoluţiunii unilaterale extrajudiciare, tribunalul constată că în mod legal administratorul judiciar a luat măsura înlocuirii titularului creanţei cedate în tabelul preliminar al debitorului cedat.

În ipoteza în care, a posteriori, instanţa arbitrală sau instanţele de drept comun ar aprecia ca nelegală sau nejustificată declaraţia de rezoluţiune unilaterală, cesionarul poate pretinde reînscrierea în tabel în locul cedentului, pe baza hotărârii arbitrale sau a hotărârii judecătoreşti, având posibilitatea de a pretinde inclusiv înscrierea sub condiţie suspensivă (până la desfiinţarea declaraţiei de rezoluţiune unilaterală de către instanţa arbitrală sau judecătorească) a creanţei, însă ar trebui să dovedească intentarea acţiunii în faţa instanţei arbitrale sau judecătoreşti. Până la o eventuală constatare a nelegalităţii sau netemeiniciei declaraţiei de rezoluţiune unilaterală de către instanţa judecătorească sau arbitrală, dreptul creditorului iniţial din contractul de cesiune YYYYY H de a pretinde de la debitorul cedat executarea creanţei cedate nu este afectat, condiţia desfiinţării declaraţiei sale fiind o condiţie rezolutorie (ipotetică până la promovarea unei acţiuni în faţa instanţei arbitrale sau judecătoreşti) în ceea ce îl priveşte. Contestatoarea nu a pretins că ar fi formulat o astfel de acţiune în faţa instanţei arbitrale sau a instanţelor de drept comun.

Pentru toate considerentele expuse mai sus, în temeiul prevederilor art. 59 alin. 7 din Legea 85/201F, judecătorul sindic va respinge excepţia inadmisibilităţii contestaţiei invocată din oficiu şi va respinge ca neîntemeiată contestaţia împotriva măsurii administratorului judiciar AAAA FILIALA BUCUREŞTI SPRL de a înlocui creditoarea R – F- Y BVBA în tabelul preliminar cu creditoarea YYYYY H GmbH menţionată în raportul administratorului judiciar privind descrierea modului de îndeplinire a atribuţiilor pentru societatea debitoare nr. 6073/31.05.2017, publicat în BPI 109F0/06.06.2017.

În conformitate cu dispoziţiile art. F3 alin. 2 din Legea 85/201F, prezenta hotărâre este executorie şi poate fi atacată cu apel în termen de 7 de zile de la comunicare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

HOTĂRĂŞTE

Respinge ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii contestaţiei la măsura administratorului judiciar invocată din oficiu.

Respinge ca neîntemeiată contestaţia împotriva măsurii administratorului judiciar de a înlocui creditoarea R – F- Y BVBA în tabelul preliminar cu creditoarea YYYYY H GmbH menţionată în raportul administratorului judiciar privind descrierea modului de îndeplinire a atribuţiilor pentru societatea debitoare nr. 6073/31.05.2017, publicat în BPI 109F0/06.06.2017, formulată de contestatoarea  RYBVBA, societate de naţionalitate belgiană, cu sediul social în B, Belgia, CUI, cu sediul ales la cabinet avocat Petru Ivaşcu, în Bacău, XXXXXXXXXXX, jud. Bacău, în contradictoriu cu intimata R SA, cu sediul în BACAU jud. Bacău, J YYYYY, CUI YYYYY, prin administrator judiciar AAAA FILIALA BUCUREŞTI SPRL, cu sediul în Bucureşti, , , intimate YYYYY H GmbH, cu sediul social în Austria, cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură la avocat Mihaela Peniuc în Bucureşti; SI comitetul creditorilor debitoarei.

Cu drept de apel în termen de 7 de zile de la comunicare, cererea de apel urmând a fi depusă la sediul Tribunalului Bacău – Secţia a II-a Civilă şi de Contencios Administrativ şi Fiscal, sub sancţiunea nulităţii.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1F.07.2017.

Domenii speta

Spete similare