Modificări măsuri privind minorul

INSTANŢA,

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la data de …. sub nr. …., reclamantul …. în contradictoriu cu pârâta …., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună modificarea domiciliului minorului în sensul stabilirii domiciliului la tată, exercitarea exclusivă a autorităţii părinteşti, în raport de minora …., fiica părţilor precum şi obligarea pârâtei la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorei, cerere care tinde să modifice provizoriu măsurile deja dispuse de către Judecătoria …. în cuprinsul Sentinţei civile nr. …. pronunţate în dosarul civil nr. ….., prin care s-a soluţionat acţiunea de divorţ dintre părţi.

În motivarea în fapt, reclamantul a arătat că după ce instanţa de fond a dispus desfacerea căsătoriei dintre părţi şi a soluţionat şi celelalte capete accesorii, de maniera în care s-au înţeles părţile, s-a întâmplat ca minora să părăsească domiciliul stabilit de către instanţă la mătuşa ei paternă şi să vină alături de reclamant în Italia, împrejurare care a schimbat atât aspectele legate de obligaţia plăţii pensiei de întreţinere de vreme ce reclamantul este cel care acum se îngrijeşte în mod exclusiv de creşterea şi educarea fetiţei, cât şi pe acelea ce privesc posibilitatea ca mama acesteia, …., să mai participe la luarea efectivă a deciziilor în planul exercitării autorităţii părinteşti.

În probaţiune, reclamantul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, pentru a face dovada stabilirii domiciliului minorei în Italia, a înscrierii acesteia în sistemul de învăţământ, a existenţei unui venit stabil obţinut de reclamant din muncă, a probei cu interogatoriul pârâtei şi a probei testimoniale.

Cererea a fost legal timbrată.

Pârâta, deşi a fost legal citată, nu s-a prezentat în instanţă şi nu a formulat întâmpinare.

La termenul de judecată din data de …., instanţa, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor române în soluţionarea prezentului litigiu.

Având în vedere excepţia de necompetenţă a instanţelor române, invocată din oficiu, ţinând cont de dispoziţiile art. 248 alin. 1 Cod procedură civilă, conform cărora instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură şi asupra celor de fond, care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii, instanţa reţine următoarele:

Conform art. 131 alin. 1 Cod procedură civilă la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, iar potrivit art. 132 alin. 1 Cod procedură civilă, când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din oficiu sau la cererea părţilor, ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă.

Prin art. 1 din Legea nr. 157/2005 a fost ratificat Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană, iar în art. 2 s-a prevăzut că Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează ducerea la îndeplinire a obligaţiilor României rezultate din actul aderării şi din prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi din celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu.

Prin Legea nr. 13/2008 România a ratificat Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene.

Potrivit art. 288 alin. 2 din Tratat, fost art. 249 din T.C.E., regulamentele adoptate de instituţiile U.E. au aplicabilitate generală, fiind obligatorii în toate elementele lor şi se aplică direct în fiecare stat membru.

Sistemul juridic născut din Tratat, izvor independent de drept, nu poate fi, datorită naturii sale speciale şi originale, surclasat de normele juridice interne, oricare ar fi forţa lor juridică, fără ca acesta să fie lipsit de caracterul său de drept comunitar şi fără ca fundamentul juridic al Comunităţii să fie pus sub semnul îndoielii.

Pe cale de consecinţă, în speţă, instanţa urmează să-şi verifice competenţa prin raportare la norma comunitară, Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr. 2201/2003, iar nu la cele interne.

Regulamentul susmenţionat reglementează competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.

Prin art. 2 pct. 7 se defineşte răspunderea părintească drept ansamblul drepturilor şi obligaţiilor conferite unei persoane fizice sau juridice în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, al unui act cu putere de lege sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil, cuprinzând, în special, încredinţarea şi dreptul la vizită; la pct. 9 încredinţarea este definită ca reprezentând drepturile şi obligaţiile privind îngrijirea persoanei unui copil, în special dreptul de a decide asupra locului său de reşedinţă.

Art. 8 alin. 1 prevede că instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acest stat membru la momentul la care instanţa este sesizată.

Totodată, potrivit art. 17 instanţa judecătorească dintr-un stat membru, sesizată cu o cauză pentru care nu este competentă în temeiul regulamentului şi pentru care, în temeiul acestuia, este competentă o instanţă dintr-un alt stat membru, se declară, din oficiu, necompetentă.

În cauza de faţă, potrivit susţinerilor reclamantului, confirmate de înscrisurile depuse de acesta la dosar, din căsătoria părţilor – desfăcută în prezent prin divorţ – a rezultat minora …. născută la data de …..

Judecătoria …., prin Sentinţa civilă nr. …… pronunţată în dosarul civil nr. …. a dispus ca autoritatea părintească asupra copilului minor al părţilor, să revină în comun părinţilor şi după desfacerea căsătoriei şi a stabilit domiciliul acestuia la mătuşa paternă.

Reclamantul a susţinut că locuieşte în Italia unde are un loc de muncă stabil, iar minora locuieşte cu el şi este înscrisă în sistemul de învăţământ din Italia. Aceste susţineri sunt confirmate de înscrisurile existente la dosar.

Prin urmare, instanţa reţine că reşedinţa obişnuită a minorei este în Italia, având şi carte de identitate eliberată de autorităţile italiene la data de …., cu valabilitate până la …., în care se menţionează că minora are reşedinţa în ….. şi că este studentă.

De asemenea, autorităţile italiene au eliberat minorei şi un certificat de atribuire a codului fiscal la data de …. 

Instanţa are în vedere că reşedinţa obişnuită a minorei din localitatea …. este una legală, neexistând suspiciuni de luare şi deţinere abuzivă a acesteia.

Întrucât prezenta cauză are ca obiect măsuri privind exercitarea autorităţii părinteşti şi stabilire domiciliu minor, făcând parte din materia răspunderii părinteşti, competenţa de soluţionare în primă instanţă aparţine instanţelor italiene, unde copilul are reşedinţa obişnuită de cel puţin un an de zile, iar nu instanţelor din România.

Cum normele de competenţă în această materie, potrivit Regulamentului C.E. nr. 2201/2003 au caracter exclusiv, instanţa apreciază că nu poate deroga de la acestea, impunându-se să-şi declare necompetenţa, din oficiu.

Pentru aceste considerente de fapt şi de drept, instanţa va admite excepţia de necompetenţă generală, invocată din oficiu şi va respinge cererea de chemare în judecată ca nefiind de competenţa instanţelor române.

Domenii speta

Spete similare