Libertatea de exprimare. Prejudiciul cauzat prin conturarea în opinia publicului a unei percepții negative asupra reputației reclamantei

Așa cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului, din înscrisurile depuse de reclamant la dosar, a rezultat că în înscrisul denumit „somaţie” din data de 12.09.2014, ce cuprinde şi menţiunea „spre ştiinţă: d-nei subsecretar de stat X., d-lui director Y, ISJ V., d-nei Ministru Z, d-nei Inspector Şef Q – ITM V.”, menţiune ce este de natură a conduce la concluzia că înscrisul a fost comunicat instituţiilor/persoanelor indicate, semnat „Preşedinte Ing. PC” şi purtând ştampila Fundaţiei „QQ” Iaşi - Filiala F. şi pe care apare antetul Fundaţiei „QQ” Iaşi – Filiala F., există următoarele menţiuni: „Pentru ultima dată vă dăm un ULTIMATUM în ceea ce priveşte intenţia dvs. de a organiza festivitatea de deschidere oficială a Şcolii Postliceale Sanitare „QQ” F.

Această şcoală, în conformitate cu ordinul de acreditare a şcolii nr. 3575/03.2009, a adresei ARACIP nr. 1929/29.07.2013 (o anexăm) şi a Statutului Filialei F. aprobat de către Judecătoria F., aparţine numai Filialei F. a Fundaţiei „QQ” I.

În caz contrar, aşa cum v-am mai atenţionat, conform legislaţiei în vigoare, datorită abuzului în serviciu, veţi fi acţionată PENAL.

O persoană fără nici un rol în şcoală (un „nimeni” penal) nu are dreptul să oficieze deschiderea acestei şcoli.

De asemenea, sunteţi total în neregulă cu datele false furnizate la ITM V. în legătură cu contractul dvs. de muncă şi a altor falsuri făcute în încadrarea altor salariaţi, aşa că nu mai aveţi nici un drept în şcoală.

Acest lucru va constitui un alt caz penal, în care veţi fi implicată atât dvs., cât şi ITM V.”

Potrivit art. 1349 alin. 1 Cod civil, orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere prin acțiunile sale drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, iar conform art. 253 alin. 3 și 4 Cod civil cel care a suferit o încălcare a unor drepturi nepatrimoniale, enunțate în art. 252 Cod civil (viața, sănătatea, demnitatea etc.) poate cere instanței să îl oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri necesare pentru restabilirea dreptului atins, precum și despăgubiri pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciale.

Dispoziţiile menţionate, stabilind cadrul general al protecţiei drepturilor persoanei, precum şi al răspunderii civile delictuale, trebuie privite împreună cu normele de protecţie specială a drepturilor nepatrimoniale cuprinse la articolele în discuţie.

În plus, dispoziţiile menţionate din noul Cod civil reprezintă, în acelaşi timp, şi o oglindire a exigenţelor constituţionale în domeniul drepturilor şi libertăţilor fundamentale, protejarea acestora realizându-se, de altfel, prin normele instituite de noul Cod civil, care intenţionează, spre exemplu, asigurarea unui echilibru între exercitarea dreptului la informare şi a celui la liberă exprimare. Se face, astfel, aplicarea art. 30 alin. (6) din Constituţia României ce prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

În ceea ce priveşte pretinsele afirmaţii defăimătoare la adresa reclamantei deduse judecăţii, instanţa reţine că la adresa acesteia s-a folosit expresia „un nimeni penal”, de natură a-i leza demnitatea acesteia.

Astfel, în ceea ce priveşte libertatea de opinie, în literatura de specialitate se menţionează că „orice persoană are dreptul să-şi formeze o concepţie privitoare la viaţa socială, în lumea care o înconjoară, în general. Altfel spus, orice persoană are dreptul să îşi formuleze o opinie cu privire la tot ceea ce înseamnă mediul său socio-uman”. Privită în acest sens, libertatea de opinie se suprapune, măcar parţial, cu libertatea de gândire protejată de articolul 9 al Convenţiei.

Art. 8 din CEDO este formulat astfel: „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admisă ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât dacă aceasta este prevăzută de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”

Deşi art. 8 are ca obiect esenţial protejarea individului împotriva imixtiunilor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta nu se limitează doar la a obliga statul să se abţină de la asemenea imixtiuni: la acest angajament negativ se pot adăuga obligaţii pozitive, inerente respectării efective a vieţii private sau de familie. Acestea pot necesita adoptarea măsurilor pentru respectarea vieţii private până la raporturile dintre indivizi. Limita dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statului în raport cu art. 8 nu se pretează unei definiţii precise, dar principiile aplicabile sunt comparabile. În special, în cele două cazuri, trebuie luat în considerare justul echilibru de menţinut între interesul general şi interesele individuale, statul beneficiind în orice situaţie de o marjă de apreciere (Pfeifer împotriva Austriei, nr. 12556/03, pct. 37, CEDO 2007-XII).

Reține, astfel, Curtea, faptul că, în mod corect judecătorul fondului a apreciat că inserarea mențiunii „un nimeni penal” și comunicarea înscrisului către diverse instituții și autorităţi a fost de natură să contureze, în opinia publicului o percepție negativă asupra reputației reclamantei. Din această perspectivă, rezultă că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile legale de admisibilitate ale angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului, referitoare la existența unei fapte ilicite.

Cat privește modul de soluționare a excepţiei lipsei de calitate procesual pasivă a paratului, Curtea își însuşește concluziile judecătorului fondului, potrivit cărora, chiar dacă pârâtul a folosit denumirea persoanei juridice şi funcţia pe care o deţine în cadrul Filialei Fundaţiei la întocmirea „somaţiei”, afirmația denigratoare ”un nimeni penal”, reprezintă în mod evident o apreciere personala a persoanei fizice parate. De altfel, acesta confirma aceeași concluzie afirmând că ”întreg Colegiul director este de acord cu aceasta concluzie și nu numai el.” Mai mult, potrivit dispoziţiilor art. 219 alin. 2 C.civ., întrucât, reprezentarea intereselor persoanei juridice trebuie făcute în limite legale, iar dacă aceste limite nu au fost respectate, faptele ilicite săvârşite atrag şi răspunderea personală a celor care le-au săvârşit.

Sunt lipsite de relevanță și nu vor fi analizate aspectele amplu descrise de apelantul-pârât, vizând activitatea reclamantei, deoarece în cauza nu interesează modul în care aceasta din urmă și-a îndeplinit atribuţiile, ci doar existența faptei ilicite, respectiv existența unei afirmații de natură a aduce atingere demnității și onoarei persoanei.

Nu poate fi primită nici apărarea apelantului-pârât, în sensul că expresia „un nimeni penal” n-ar fi defăimătoare și s-ar referi în realitate la faptul că reclamanta nu mai deține nici o funcție și continuarea activității constituie o infracțiune. Alăturarea cuvintelor „nimeni” și „penal” este în mod evident de natură să contureze, în opinia publicului, o percepție negativă asupra reputației reclamantei.

Cât privește prejudiciul produs, dauna morală sau prejudiciul moral a fost definită/definit în doctrina dreptului și în jurisprudență că orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care aduc atingere onoarei, demnității, prestigiului sau cinstei unei persoane constau în proferarea de expresii insultătoare, calomnii, defăimări ori denigrări la adresa unei persoane și se pot înfăptui prin viu grai, prin adresarea directă în public, în scris, prin publicitate în presă ori prin mass-media, în general.

Caracterul suferințelor trebuie privit în legătură cu particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, rușinea, tristețea, neliniștea, umilirea și alte emoții negative. In stabilirea existenței unui prejudiciu trebuie luate în calcul caracterul și importanța valorilor nepatrimoniale, cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situația personală a victimei, ținând cont de mediul social din care victima face parte, educația, cultura, standardul de moralitate, personalitatea și psihologia victimei, circumstanțele săvârșirii faptei, statutul social etc.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar și de valori aparate de Constituție și de legile naționale, existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei, privit prin prisma împrejurărilor anterior expuse.

În acord cu jurisprudența națională și practica CEDO, care a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce privește proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

Pentru ca atacul adus reputației personale să producă un prejudiciu moral, el trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să fi fost realizat într-o manieră care să cauzeze un prejudiciu exercițiului personal al dreptului la respectarea vieții private (cauza A. c. Norvegiei, nr. 28070/06, 9 aprilie 2009). În cauzele Danev c. Bulgariei și Iovtchev c. Bulgariei, CEDO a reținut, în esență, încălcarea Convenției, după ce a considerat că abordarea formalistă a instanțelor naționale, care atribuiseră reclamantului obligația de a dovedi existența unui prejudiciu moral cauzat de fapta ilegală, prin dovezi susceptibile să confirme manifestări externe ale suferințelor lui fizice sau psihologice, avuseseră ca rezultat privarea reclamantului de despăgubirea pe care ar fi trebuit să o obțină. Curtea a subliniat că motivarea hotărârilor interne nu a ținut seama de faptul că încălcarea constatată a drepturilor fundamentale ale persoanei putea, în sine, în lumina afirmațiilor acestuia, potrivit cărora se afla într-o stare psihologică sensibilizată, să fie reținută ca element pentru stabilirea unui prejudiciu moral. Curtea a considerat că aplicarea unei asemenea abordări formaliste de către instanțe era în măsură să excludă acordarea unei despăgubiri într-un foarte mare număr de cazuri în care fapta nu era însoțită de o deteriorare vizibilă obiectiv a stării fizice sau psihice a victimei. Abordarea respectivă a instanțelor naționale, care solicitaseră persoanei în cauză să își demonstreze suferințele prin alte mijloace de probă, în special prin mărturii, fără a putea accede la acestea, l-a privat pe reclamant de un recurs efectiv în sensul art. 13 din Convenție. In domeniul art. 3 din Convenție, Curtea a subliniat, în cauza Elefteriadis c. României, că raționamentul urmat de instanțele naționale pentru a respinge cererea prin care reclamantul încerca să obțină repararea suferințelor îndurate de el …. lasă impresia că lipsa unor mijloace de probă materiale ale prejudiciului invocat era cea care justificase decizia acestora de a nu acorda despăgubiri. Curtea a considerat că, chiar și admițând că, în general, era sarcina oricărei persoane care introduce o acțiune în justiție să facă proba susținerilor sale, nu consideră rezonabil ca, în circumstanțele speței, să atribuie reclamantului obligația de a demonstra temeinicia pretențiilor sale prin intermediul unor dovezi susceptibile să ateste suferințele cauzate. Curtea a subliniat în repetate rânduri obligația care revine instanțelor naționale de a interpreta cerințele procedurale în mod proporțional și rezonabil [a se vedea, Stone Court Shipping Company, S.A. c. Spaniei, 28 octombrie 2003, Pérez de Rada Cavanilles c. Spaniei, 28 octombrie 1998, Miragall Escolano și alții c. Spaniei].

Cum corect a reținut instanța de apel, prejudiciul reclamantei este un prejudiciu de imagine și constă în faptul că, prin imputarea celor afirmate în mod public, pârâtul a reușit să contureze, în opinia publicului, o percepție negativă asupra reputației acesteia, să îi provoace neliniști și suferințe interioare.

Instanţa de apel apreciază că, deşi faptele pârâtului nu au afectat în mod grav reputația, demnitatea și onoarea reclamantei, această împrejurare nu înseamnă că nu există deloc o afectare. Curtea apreciază că instanța de fond a reținut corect că există o afectare negativă pe plan psihic, generată de fapta pârâtului, de o anumită gravitate, care să justifice acordarea unei satisfacții echitabile, însă cuantumul sumelor acordate urmează a fi redus de la valoarea de 4000 lei, la suma de 1000 lei, cuantum al despăgubirii de natură a oferi atât o satisfacție materială, dar și una morală.

Într-adevăr, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a făcut referire la „criteriului adevărului” și la permiterea „exagerărilor”, însă aceste chestiuni nu sunt incidente speței. Pârâtul nu era un ziarist, un om de media, animat de dorința aducerii la cunoștința publică a unor fapte în legătură cu persoana reclamantei încât, cum corect a reținut prima instanță, să justifice un drept și un interes legitim să facă astfel de acuzații publice. Deși este un drept fundamental, libertatea de opinie nu are caracter absolut, ea putând fi supusă unor restricții în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva unor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra, restricții care sunt supuse principiului asigurării justului echilibru între exercițiul dreptului la liberă exprimare și protecția drepturilor individuale.

Pentru motivele anterior enunţate, instanţa apreciază că devin incidente şi art. 1349, art. 1373 C.civ., și, cum nu poate reţine existenţa unei cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei, instanţa admite în parte acţiunea, reduce cuantumul daunelor morale prin raportare le prejudiciul suferit de reclamantă şi obligă pârâtul să plătească reclamantei daune morale în valoare de 1000 lei.

Domenii speta

Spete similare