Contracte economice

Prin sentinţa civilă nr. A pronunţată de Judecătoria Drobeta Tr. Severin, în dosarul nr. B, instanţa a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în Contractul de credit nr. C la art.8, teza a III-a din Condiţii particulare raportat la art. 4.1 lit. b din Condiţii generale, referitoare la comisionul de gestionare a creditului, a dispus anularea clauzei inserată la art.8, teza a III-a din Condiţii particulare raportat la art. 4.1 lit. b din Condiţii generale din Contractul de credit nr. C, referitoare la comisionul de gestionare a creditului, a obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 1144 Euro sau contravaloarea în lei la cursul BNR la data plăţii efective, reprezentând contravaloare comisionul de gestionare a creditului achitat băncii în perioada 7 ianuarie 2008 – 7 septembrie 2010, a obligat pârâta să plătească reclamanţilor dobânda legală calculată pentru suma reprezentând comisionul de gestionare a creditului, dobândă ce va fi calculată de la pata plăţii până la data  restituirii, precum şi cheltuieli de judecată  în cuantum de 1000 lei.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut, în esenţă că, între părţi a intervenit Contractul de credit nr. C prin care pârâta BB a acordat reclamanţilor un împrumut în cuantum de 35.750 euro ce trebuia restituit în mod eşalonat pe o perioadă de 180 de luni, respectiv în perioada 07.12.2007-07.12.2022.

 În vederea soluţionării cauzei, instanţa a analizat dacă, în lumina actualei reglementări şi prin raportare la clauzele contractuale, acestea au caracter abuziv.

În ceea ce priveşte susţinerile pârâtului cu privire la inadmisibilitatea acţiunii, apreciind că sunt apărări de fond, instanţa a reţinut:

Raporturile contractuale dintre părţi intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) şi consumatori (reclamanţii), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art. 2 din amintita lege.

Deşi este adevărat că orice contract bancar trebuie să respecte toate condiţiile de validitate ale unui contract, trebuie să se ţină seama de faptul că un contract bancar trebuie să fie încheiat şi cu respectarea exigenţelor Legii nr. 193/2000, privind clauzele abuzive încheiate între comercianţi şi consumatori (astfel cum era denumită această lege la data introducerii acţiunii) şi ale Directivei nr. 93/13/CEE, întrucât, la data încheierii contractului, pârâta a acţionat ca un profesionist (comerciant - la data încheierii contractului), iar reclamanţii aveau calitatea de consumator, astfel încât, pe lângă cerinţele respectării condiţiilor de validitate ale oricărui contract (legea generală), contractul de credit trebuia să respecte şi cerinţele actelor normative arătate mai sus (legea specială), cu referire la protecţia consumatorului, în speţa de faţă reclamanţii având această calitate.

Potrivit dispoziţiilor art.4 din Legea nr. 193/2000, „(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. (3) Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens. (4) Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive”.

În ce priveşte condiţia lipsei negocierii directe a clauzei, instanţa a reţinut că opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul său abuziv, întrucât art.4 din Legea nr.193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse ori prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în bloc condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii. Această opţiune nu poate fi considerată mulţumitoare, întrucât legislaţia pentru protecţia consumatorului urmăreşte să-l pună pe consumator în situaţia de a beneficia fără restricţii de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piaţă, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul său şi contrar cerinţelor bunei-credinţe. De aceea, acceptarea de către debitor a clauzelor în discuţie, nu înlătură nici aplicabilitatea art.4 din Legea nr. 193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei.

În cazul contractului încheiat între părţile cauzei, se constată că acesta este un contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorii reclamanţi-pârâţi, ci au fost preformulate de către bancă, în condiţiile generale de finanţare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidenţa prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.

Faptul că reclamanţii au acceptat clauzele contractului prin semnare, nu înseamnă că nu se poate aprecia asupra caracterului abuziv al unor clauze. Soluţia contrară ar lipsi de control efectiv actele juridice încheiate cu comercianţi, întrucât legitimitatea procesuală este recunoscută doar părţilor contractante, un consumator neputând ataca în justiţie decât un act la încheierea căruia a luat parte. De altfel, o astfel de interpretare contravine flagrant şi jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie, care a stabilit în cauza Murciano Quintero, C-240/98, că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva 93/13/CE presupune ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv. Curtea a statuat că: „În ce priveşte problema dacă o instanţă învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecţie introdus prin directivă porneşte de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual şi al forţei de a negocia, într-o poziţie dezavantajoasă faţă de comerciant şi deţine un nivel mai scăzut de cunoştinţe faţă de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora”.

În acelaşi sens, în cauza Salvat Editores SA v José M. Sánchez Alcón Prades C-241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că recunoaşte judecătorului puterea de a declara, din oficiu, ca nule, clauzele abuzive ale unui contract, arătând, totodată, că această putere „se încadrează pe deplin în contextul general al protecţiei speciale pe care directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică, depăşeşte interesele specifice ale unor părţi. Există, cu alte cuvinte un interes public ca aceste clauze prejudiciabile pentru consumator să nu-şi producă efectele”.

Mai mult, problema a fost tranşată şi în cauza Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid Piedad, C-484/08, în care se arată că: „dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi art. 8 din Directiva nr. 93/13/CE trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări …. care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau a remuneraţie, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, iar, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil”.

Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care, conform dispoziţiilor constituţionale şi ale Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, este obligatorie pentru instanţele româneşti, există un interes public ca aceste clauze, constatate ca fiind abuzive pentru consumator, să nu-şi producă efectele, recunoscând judecătorului naţional puterea de a le declara nule, chiar din oficiu.

Prin urmare, instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil, cu atât mai mult având acest drept atunci când aceste clauze nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil (s-ar putea afirma că nu au doar dreptul, ci au chiar obligaţia de a face acest lucru).

Împrejurarea că reclamanţii au cunoscut atât existenţa cât şi întinderea obligaţiilor ce îi revenea, sub aspectul valorii şi sub cel al perioadei, şi a semnat convenţia, nu poate determina lipsa de incidenţă a prevederilor Legii nr.193/2000. A valida un astfel de raţionament ar echivala cu lipsirea, în mare parte, de aplicabilitatea dispoziţiilor acestui act normativ, în condiţiile în care, prin edictarea sa, legiuitorul a urmărit să protejeze tocmai consumatorii care deja au încheiat contracte ce ar putea conţine clauze abuzive. Codul civil consacră principiul libertăţii contractuale, dar art. 969 C.civ. conferă putere de lege doar convenţiilor legal făcute, Legea nr. 193/2000 reglementând tocmai situaţii în care clauze contractuale consimţite de parte prin asumarea contractului nu au caracter legal, fiind considerate abuzive.

În concluzie, pentru motivele arătate mai sus, a apreciat că cererea de chemare în judecată nu este inadmisibilă faţă de dispoziţiile Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi Directivei 2011/83/UE a Parlamentului European şi a Consiliului.

În ceea ce priveşte noţiunea de „clauză abuzivă”, art. 3 din Directiva 93/13 atribuie acest caracter clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună credinţă, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

 În cauza de faţă, suntem în prezenţa unui contract de credit ale cărui clauze sunt standardizate, situaţie dificilă pentru un consumator ce nu are posibilitatea să influenţeze natura lor.

 Este de notorietate faptul că, în general, înainte de încheierea contractului, băncile fac publică o prezentare a produselor în care sunt prezentate condiţiile standard de creditare şi prin intermediul cărora consumatorii au posibilitatea să cunoască plafonul de îndatorare, cuantumul dobânzii, durata de rambursare etc., însă, această situaţie nu echivalează cu negocierea efectivă a clauzelor a căror nulitate s-a cerut a fi constatată, în lipsa unei dovezi clare, scrise a băncii.

Părţile unui contract de credit nu sunt pe poziţii de egalitate, atât din punct de vedere al forţei economice, cât şi din punct de vedere al cunoştinţelor de specialitate şi al posibilităţilor de negociere. Contractul de credit fiind unul de adeziune, consumatorii nu au posibilitatea de a negocia clauzele, ci doar de a semna contractul sau nu, chiar dacă au avut posibilitatea să-l studieze, întrucât informarea nu echivalează cu negocierea.

Pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzelor invocate de reclamanţii-pârâţi, nu este suficient a se constata caracterul preformulat al contractului, lipsa negocierii cu consumatorii, ci este necesar ca instanţa să constate şi producerea, în detrimentul reclamanţilor şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

Conform practicii CJUE, clauzele unui contract bancar, care se referă la preţul contractului, trebuie redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, astfel încât consumatorul să poată prevedea consecinţele economice ale contractului semnat.

Prin urmare în cauză urmează a se analiza dacă, prin inserarea clauzelor contestate, au fost vătămate interesele legitime, patrimoniale ale reclamanţilor.

Referitor la clauza prevăzută la art. 8 din Condiţii generale şi la art. 4.1.lit. b din condiţii speciale, din Contractul de credit nr. C referitoare la comisionul lunar de gestionare, reprezentând un procent de 0,10% din valoarea creditului contractat, instanţa a reţinut că, această clauză este cuprinsă într-un contract preformulat, lipsindu-i caracterul negociat.

Comisionul de gestionare, prin modul în care a fost formulat şi perceput, fără nici o posibilitate de negociere, are caracterul unei clauze abuzive, urmărindu-se perceperea unei sume în plus atât timp cât acesta putea fi prevăzut la valoarea soldului şi nu la valoarea creditului contractat.

În cuprinsul contractului nu există precizări cu privire la fundamentul perceperii acestui comision ori destinaţia acestuia, astfel această clauză întruneşte condiţiile ce se desprind din interpretarea art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv: clauza să fie conţinută într-un contract intervenit între un comerciant şi un consumator, în accepţiunea dată de lege acestor termeni; să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, înţelegând prin aceasta faptul că respectiva clauză a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei; să creeze în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Instanţa a reţinut că o clauză contractuală prin care se stabileşte un comision de gestionare a creditului nu este în sine abuzivă, în raport de scopul acestui comision recunoscut de către ambele părţi – acela de monitorizare/înregistrare/efectuare de operaţiuni în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului.

Cu toate acestea, instanţa a apreciat că se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, întrucât comisionul lunar se raportează la valoarea întregului credit, iar nu la valoarea soldului la data plăţii, în condiţiile în care scopul comisionului, declarat de către pârâtă, este acela de a acoperi cheltuielile de monitorizare a creditului care, scad progresiv cu fiecare rată lunară achitată.

Or, deşi în mod ipotetic, eforturile băncii în gestionarea contului reclamanţilor ar fi aceleaşi şi ar presupune costuri egale indiferent de valoarea rămasă de rambursat, în realitate costurile suportate de către reclamanţii-consumator s-au majorat în mod unilateral şi nejustificat de către bancă.

Instanţa a apreciat că sancţiunea aplicabilă în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale este nulitatea absolută, câtă vreme dispoziţiile Legii 193/2000 cuprind norme imperative, ce ocrotesc un interes general, acela de a proteja consumatorii, persoane fizice sau grupuri de persoane fizice ce acţionează în scopuri personale împotriva clauzelor abuzive inserate în contracte de profesionişti care acţionează în cadrul activităţii lor comerciale, industriale sau de producţie.

Faţă de valoarea acestui comision pe toată contractului raportată la valoarea creditului contractat, s-a creat în detrimentul reclamanţilor şi contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi cum acesta nu a fost negociat cu reclamanţii, instanţa va constata că această clauză este abuzivă.

Prin urmare, instanţa a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în Contractul de credit nr. C la art. 8 din Condiţii generale şi la art. 4.1. lit. b din condiţii speciale, referitoare la comisionul lunar de gestionare.

În consecinţă, în temeiul principiului restabilirii situaţiei anterioare, instanţa a obligat pârâtele să restituie reclamanţilor sumele încasate cu titlu de comision lunar de gestionare şi dobânda legală calculată la sumele de bani achitate de reclamanţi cu titlu de comision lunar de gestionare.

În ceea ce priveşte petitul privind obligarea pârâtelor la plata dobânzii legale, instanţa a reţinut că debitorul se afla de drept in întârziere din momentul in care obligaţia devine exigibila (dies interpellat pro hominem). In consecinţă, dobânzile legale curg de la data scadentei obligaţiei.

In speţă, instanţa constata ca sunt pe deplin îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru curgerea de drept a dobânzilor si anume: obligaţia consta in plata unei sume de bani, obligaţia este lichida si exigibila, iar prin încasarea fără drept a sumei de bani se prezuma ca lipsa de folosinţa a acesteia a produs consumatorului un prejudiciu, ce se impune a fi reparat prin acordarea dobânzii legale potrivit O.G. nr. 9/2000 şi OG 13/2011, calculată de la data achitării fiecărei rate până la data plăţii efective.

Pentru aceste motive, instanţa a admis cererea formulată de reclamanţii SS, în contradictoriu cu pârâta BB.

A constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în Contractul de credit nr. C la art. 8 din Condiţii generale şi la art. 4.1. lit. b din condiţii speciale, referitoare la comisionul lunar de gestionare, a dispus anularea clauzei inserată la art. 8 din Condiţii generale şi la art. 4.1. lit. b din Condiţii speciale din Contractul de credit nr. C, privind comisionul lunar de gestionare.

A obligat pârâta să restituie reclamanţilor contravaloarea sumelor de bani achitate de reclamantă cu titlu de comision lunar de gestionare şi dobânda legală calculată la sumele de bani achitate de reclamanţi cu titlu de comision lunar de gestionare.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză, în baza disp. art. 453 Cod procedură civilă a admis cererea reclamanţilor privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată şi a obligat pârâta să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată  în cuantum de 1000 lei, reprezentând onorariu avocat

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta BB, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată.

În motivare a arătat că, între BB., pe de o parte şi intimaţii SS, în calitate de împrumutat, SS, în calitate de co-împrumutat, respectiv numiţii SS, în calitate de co-împrumutat şi II, în calitate de garanţi ipotecari, pe de altă parte, a fost încheiat Contractul de credit nr. C, în baza căruia Banca a acordat un credit de nevoi personale nenominalizate, în cuantum de 35.750 euro, cu o perioadă de rambursare de 180 de luni (15 de ani), începând cu data de 07.12.2007 şi până la 07.12.2022.

Conform convenţiei părţilor, în Condiţiile Generale aferente contractului de credit s-a prevăzut că împrumutaţii vor plăti băncii, după caz, conform Condiţiilor Particulare următoarele taxe şi comisioane: Pct. 4.1. lit. b - comision de gestionare a creditului, în sumă fixă sau calculat ca procent din soldul creditului sau din valoarea creditului, plătibil în frecvenţa prevăzută în Condiţiile Particulare;

În Condiţiile Particulare ale Contractului de credit s-a prevăzut la pct. 8 că împrumutaţii vor plăti băncii comision lunar de gestionare a creditului de 0,10% din valoarea creditului acordat.

Ca urmare a intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010, ce transpune în legislaţia naţională Directiva 2008/48/CEE, Comitetul de Direcţie al BRD a aprobat, prin procesul-verbal nr. 1251/06.08.2010, alinierea creditelor acordate persoanelor fizice, existente în sold la acea dată, la prevederile OUG nr. 50/2010, până la data de 19.09.2010, cu respectarea termenului maxim prevăzut de această ordonanţă de urgenţă.

Astfel că, la data de 17.09.2010, a intrat în vigoare Actul adiţional nr. 1 la Contractul de credit, cuprinzând modificările impuse de aplicarea dispoziţiilor legale prevăzute de Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50 din data de 11.06.2010 privind contractele de credit pentru consumatori, prin care BB a menţinut în contractul de credit încheiat cu intimaţii doar acele clauze permise de OUG nr. 50/2010, comisionul de gestionare credit fiind redenumit comision de administrare credit, calculat în continuare ca procent lunar de 0,10% din soldul creditului. Aşadar, de la data de 17.09.2010, contractul de credit a fost adaptat prevederilor legale impuse de OUG nr. 50/2010, situaţie care nu a fost contestată de intimaţii reclamanţi.

Prin sentinţa nr. 3565/05.12.2016, pronunţată de Judecătoria Drobeta Turnu Severin, a fost admisă cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor referitoare la comisionul de gestionare credit perceput în perioada 7 ianuarie 2008 - 7 septembrie 2010, dispunând totodată restituirea sumelor încasate cu acest titlu, în cuantum de 1144 EUR, precum şi obligarea băncii la plata dobânzii legale pentru sumele restituite, calculată de la data achitării fiecărei rate până la data plăţii efective.

În esenţă, s-a reţinut că acest comision nu a fost negociat cu intimaţii, iar cuantumul său apare ca nejustificat şi disproporţionat pentru că banca l-a perceput la valoarea creditului şi nu la soldul acestuia, chiar dacă o clauză care stabileşte un astfel de comision nu este în sine abuzivă.

 De asemenea, instanţa a reţinut că nu este explicat fundamentul perceperii acestui comision ori destinaţia acestuia.

 Judecătoria a pronunţat hotărârea cu încălcarea si interpretarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (6) din legea nr. 193/2000 - comisionul de gestionare este exceptat de la controlul caracterului abuziv.

În ceea ce priveşte analiza exceptării clauzelor contestate prin efectul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, judecătoria a reţinut că, inadmisibilitatea invocată de subscrisa prin întâmpinare sub acest aspect nu este fondată, pentru că raportat la prevederile Legii nr. 193/2000 şi jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, clauzele contestate în acest dosar, privind comisionul de gestionare credit, pot forma obiectul analizei instanţei, judecătorul având posibilitatea de a examina caracterul abuziv al unei clauze, chiar si din oficiu, indiferent dacă acestea fac parte din preţul contractului şi chiar dacă sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Raţionamentul instanţei este rezultatul interpretării şi aplicării greşite a legii, ignorându-se atât legislaţia naţională relevantă, cât şi cea comunitară, transpusă în dreptul intern.

1.1. Clauzele privind comisionul contestat sunt clare şi inteligibile

Contrar celor reţinute de instanţa fondului, pretinsele clauze abuzive privind comisionul de gestionare sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, pentru reglementarea lor fiind utilizaţi termeni uzuali şi neechivoci, care au permis intimaţilor să cunoască, încă de la momentul semnării contractului de credit, existenţa şi întinderea obligaţiilor asumate. Astfel:

>obligaţia de plată a comisionului a fost în mod clar şi transparent exprimată în contract (situaţiile în care se percepe şi cuantumul său fiind prevăzute în mod lizibil, pe prima pagina în cadrul contractului de credit - Condiţii Particulare, imediat după dobândă), precum şi în graficul de rambursare ce face parte integrantă din contract, împrumutaţii având posibilitatea efectivă şi reală de a face judecăţi de valoare cu privire la obligaţiile contractuale asumate;

>potrivit art. 8 din Condiţiile Particulare „împrumutatul va plăti Băncii comision lunar de gestionare a creditului, 0,10% din valoarea creditului". De asemenea, cuantumul şi modalitatea de percepere au fost cuprinse şi în cadrul Actului adiţional din 17.09.2010, prin care au fost implementate dispoziţiile OUG nr. 50/2010, comisionul de gestionare fiind denumit „comision de administrare'" şi calculat în continuare prin raportare la soldul creditului, în acelaşi procent de 0,10%, agreat de intimaţi la încheierea contractului;

>în redactarea clauzelor nu se pot identifica decât termeni comuni, cunoscuţi unui consumator mediu, iar cuvintele folosite nu lasă loc la ambiguităţi, nici în ceea ce priveşte modul de calcul şi nici referitor la denumirile folosite în cadrul contractului. Mai mult decât atât, în graficul de rambursare pus la dispoziţia clienţilor este evidenţiat în mod distinct comisionul de gestionare credit, precum şi sumele efective de plată (suma lunară şi totală de plată - după modul în care a fost prevăzut în contract, 0,10% din valoarea creditului, rezultă intenţia părţilor de a stabili un comision sub formă fixă, clar identificat pe întreaga perioada contractuală;

>nu a fost prevăzută posibilitatea băncii de a modifica discreţionar comisionul contestat, valoarea lui fiind una fixă şi bine stabilită;

>In sprijinul acestor afirmaţii vă rugăm să aveţi în vedere că reţinerile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-26/13, Arpăd Kăsler şi Hajnalka Kâslerne Răbai împotriva OTP Jehălogbank Zrt, au fost interpretate greşit de instanţa fondului. Curtea subliniază că o clauză privind un cost trebuie stipulată „astfel încât [consumatorul] să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte'". Or, în prezenta cauză, formularea comisionului în discuţie permite evaluarea consecinţelor economice ale perceperii acestuia prin modul de calcul clar şi transparent. De asemenea, clauzele contestate permiteau împrumutaţilor să calculeze, în mod efectiv, întinderea obligaţiilor asumate, deci consecinţele economice ale dispoziţiilor, contractul de credit cuprinzând toate elementele necesare de calcul, iar graficul de rambursare (parte integrantă a contractului) cuprinde valorile efective de plată.

>Totodată, hotărârea pronunţată în cauza C-484/08, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid, invocată în motivarea sentinţei, nu clarifică problema posibilităţii analizării unei clauze care consacră o componentă de cost (cum este comisionul de gestionare credit) din perspectiva caracterului său abuziv, în ordinea juridică românească. Astfel, concluzia CJUE nu poate fi aplicată în prezentul proces, deoarece vizează doar legislaţia spaniolă, care, spre deosebire de cea română, nu a preluat la momentul transpunerii directivei prevederile art. 4 alin. (2), ci în virtutea art. 8 din Directiva 93/13/CE a ales să deroge de la nivelul minim de protecţie impus de directivă şi să aplice dispoziţii mai stricte, pentru a asigura consumatorului un nivel sporit de protecţie;

>Prin forma „clară şi inteligibilă' a clauzelor contractuale trebuie să se înţeleagă formularea clauzelor astfel încât, prin poziţionarea în cuprinsul contractului şi prin termenii utilizaţi, clauza să fie fizic accesibilă consumatorului, fără a institui, în sarcina creditorului, obligaţia de a educa un consumator cu privire la contractele pe care acesta urmează să le încheie. Astfel, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că: „(...) obligaţia de transparenţă vizează reglementarea de clauze contractuale redactate într-un mod clar şi inteligibil, fizic accesibile consumatorului, să primească accentul corespunzător importanţei lor prin raportare la locul în contract unde sunt plasate şi să fie lizibile. Această obligaţie nu trebuie însă absolutizată. Obligaţia de transparenţă nu trebuie să transforme banca în avocatul consumatorului şi nici nu trebuie interpretată ca o obligaţie de educare a consumatorilor cu privire la contractele ce urmează a fi încheiate."1.

Pe baza celor expuse mai sus, în dezacord cu opinia instanţei de fond, apreciem că dispoziţiile privind comisionul de gestionare/administrare credit, ce au ca obiect stabilirea unor elemente componente ale preţului contractului, sunt formulate într-un limbaj clar şi inteligibil, ceea ce atrage incidenţa art. 4 alin. (6) din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, nefiind posibilă cercetarea pretinsului lor caracter abuziv, aşa cum greşit s-a procedat.

1.2. Judecătoria Drobeta-Turnu Severin a reţinut caracterul abuziv al comisionului şi din perspectiva caracterului adecvat al contraprestaţiei Băncii faţă de cuantumul plătit de intimaţi în contul lui.

În condiţiile în care, în antiteză cu motivele pe care se sprijină soluţia atacată, clauzele referitoare la comisionul de gestionare/administrare credit au fost exprimate clar şi inteligibil, acestea nu puteau fi analizate sub aspectul eventualului caracter abuziv nici din perspectiva celei de-a doua categorii de clauze exceptate de art. 4 alin. (6) din Lege. Or, ceea ce a făcut instanţa de fond a fost tocmai analiza cuantumului comisionului prin raportare la volumul şi justificarea serviciilor prestate.

Astfel, instanţa reţine că nu există precizări cu privire la fundamentul perceperii acestui comision de gestionare ori destinaţia acestuia, iar acesta putea fi prevăzut la valoarea soldului şi nu la valoarea creditului contractat.

Cu alte cuvinte, prin reţinerile privind lipsa justificării perceperii comisionului sau cuantumul pretins ridicat al acestuia, judecătoria a cercetat, în realitate, raportul calitate/preţ al serviciilor prestate de Bancă aferente comisionului de gestionare/administrare a creditului.

Or, o astfel de analiză nu putea fi făcută de către instanţa de judecată, acesta fiind şi motivul pentru care atât Directiva 93/13, cât şi Legea nr. 193/2000, exclud în mod expres un „control al clauzelor contractuale în ceea ce priveşte raportul calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate"2. Sub acest aspect, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat, în cauza Kasler C-23/13, paragrafele 54 şi 55, următoarele: „(...) această excludere nu priveşte decât caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei prevăzute faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora. Astfel cum a arătat în esenţă avocatul general la punctul 69 din concluzii, excluderea unui control al clauzelor contractuale în ceea ce priveşte raportul calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate se explică prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra sau ghida un asemenea control".

O interpretare contrară conduce la deturnarea scopului legislaţiei privind protecţia consumatorilor ce urmăreşte să asigure acestora o cale prin care să se poată elimina clauze prin care profesioniştii urmăresc un avantaj contractual unilateral, în detrimentul consumatorilor, iar nu o cale de a diminua, în mod retroactiv, costurile agreate pentru punerea la dispoziţie a sumei împrumutate.

2. Condiţia dezechilibrului semnificativ nu este îndeplinită.

2.1. Comisionul lunar de gestionare a creditului nu produce un dezechilibru semnificativ

Din analiza considerentelor sentinţei se desprinde concluzia că instanţa a cercetat justeţea acestui comision în funcţie de valoarea lui raportat la costurile suportate de bancă pentru administrarea creditului şi, deşi apreciază că perceperea unui astfel de comision nu este în sine abuzivă, în raport de scopul declarat ala acestuia recunoscut de ambele părţi (monitorizare/înregistrare/efectuare de operaţiuni în scopul rambursării), îl apreciază totuşi împovărător pentru consumator pentru că a fost perceput la valoarea creditului, iar nu la soldul creditului şi în funcţie de pretinsa lipsă a fundamentului şi destinaţiei sale.

Referitor la caracterul adecvat al comisionului faţă de prestaţia băncii susţinem că o astfel de verificare nu putea fi făcută, aşa cum arătat mai sus în motivele de apel, întrucât nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra sau ghida un asemenea control, clauzele fiind totodată clar şi inteligibil exprimate.

> Perceperea comisionului este justificată de prestarea de către Bancă a unui ansamblu de servicii.

 În ceea ce priveşte justificarea comisionului de gestionare credit, reiterăm faptul că se percepe pentru serviciile efectuate de bancă pe parcursul derulării contractului.

Instanţa are o poziţie contradictorie cu privire la scopul comisionului de gestionare credit. Pe de o parte reţine că nu este explicitat fundamentul şi destinaţia acestuia, iar în aliniatul următor, pe aceeaşi pagină a considerentelor (pag 17 alin. 2 şi 3), susţine că o clauză contractuală prin care se stabileşte un comision de gestionare nu este în sine abuzivă, în raport de scopul acestui comision, de monitorizare/înregistrare/efectuare de operaţiuni în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului.

Totodată este evident că s-au ignorat în mod arbitrar argumentele noastre în sensul că, în ciuda lipsei unui inventar de activităţi ce urmau a fi prestate de Bancă şi care să fie menţionate în mod expres prin contract, am identificat o serie de activităţi prestate de BB, ce justifică fundamentul perceperii acestui comision, ce puteau fi uşor determinate de clienţi având în vedere modul de executare al contractului.

Astfel, comisionul contestat corespunde unor servicii prestate de bancă, accesorii şi inseparabile de creditul acordat, respectiv administrarea lunară a împrumutului care implică unele activităţi repetitive din partea băncii. Această administrare implică unele activităţi specifice şi cu caracter repetitiv efectuate de către BB, fiind imposibil ca la momentul acordării creditului Banca să enumere în cadrul contractului de credit, în mod exhaustiv, toate activităţile ce urmează a fi prestate clientului pe un interval atât de mare de timp (15 de ani).

În concret, în prezenta cauză Banca a efectuat şi prestează în continuare, pe toată durata de derulare a contractului de credit, deci atât înainte, cât şi după adaptarea contractului la prevederile OUG nr. 50/2010, următoarele servicii:

•având în vedere că este vorba de un credit acordat pe o perioadă de 15 ani, Banca a actualizat şi actualizează lunar contul de credit în sistemul informatic al băncii, în urma plăţilor efectuate de clienţi, monitorizarea restituirii sumelor împrumutate împreună cu costurile aferente fiind esenţială pentru modul în care debitorul îşi execută obligaţiile. BB continuă să efectueze acest serviciu pe toată durata creditului.

•având în vedere că intimaţii au accesat un credit în euro şi că după primul an de creditare dobânda percepută a fost una indexabilă stabilită în funcţie de indicele EURIBOR la 3 luni - Banca a urmărit şi actualizat periodic în sistemul informatic valoarea dobânzii şi a indicelui monetar EURIBOR aplicabil creditului. BB continuă să efectueze acest serviciu pe toată durata creditului.

•având în vedere că este vorba de un credit în privinţa cărora s-a acordat Băncii, de către client, mandat de debitare automată a conturilor - Banca a preluat din conturile clientului şi transferat în contul de credit sumele necesare rambursării, după proceduri specifice - în funcţie de tipul de cont (conturile se setează într-o anumită prioritate)/de tipul de credit/de costurile aferente tipului de credit/de valuta creditului/de situaţia că există sau nu fonduri suficiente în conturile din care sunt preluate sumele etc. BB continuă să efectueze acest serviciu pe toată durata creditului.

•având în vedere că este vorba de credit garantat cu poliţă de asigurare de deces -Banca a urmărit plata primelor de asigurare de la client la asigurător, îndeplinind inclusiv rolul de mandatar pentru virarea acestor sume. De asemenea, banca a urmărit reînnoirea la termen a poliţei; BB continuă să efectueze aceste servicii pe toată durata creditului.

•având în vedere că este vorba de credit garantat şi cu poliţa de asigurare a imobilului care constituie garanţia creditului - Banca a urmărit plata primelor de asigurare de la client la asigurător, îndeplinind inclusiv rolul de mandatar pentru virarea acestor sume. De asemenea, banca a urmărit reînnoirea la termen a poliţei;

BB continuă să efectueze aceste servicii pe toată durata creditului.

 • având în vedere că împrumutul a fost garantat cu ipotecă imobiliară, Banca a urmărit garanţia creditului, gradul de acoperire al acesteia şi a analizat oportunitatea reevaluării sale, continuând să efectueze acest serviciu pe toată durata creditului.

După cum rezultă din cele enumerate mai sus, comisionul contestat corespunde unui ansamblu complex de servicii prestate de Bancă, constând în administrarea lunară a împrumutului pe întreaga perioadă contractuală. Imposibilitatea de a enumera în cadrul contractului în mod exhaustiv toate activităţile ce urmează a fi prestate clientului pe un interval de timp atât de mare, 15 de ani, se datorează inclusiv faptului că activităţile diferă de la caz la caz, în funcţie de tipul creditului, valoarea acestuia, perioada de derulare a împrumutului, moneda în care este acordat creditul, dobânda agreată de părţi, garanţiile constituite, eventualele restanţe/întârzieri la plată înregistrate sau reeşalonări ale creditului etc. Sub acest aspect, menţionăm, cu titlu general, câteva dintre activităţile prestate de Bancă, unele cu caracter repetitiv, altele prestate în situaţii specifice, ce intervin pe parcursul executării contractului: întreţinerea contului de credit în sistemul informatic al băncii, actualizarea lunară a informaţiilor în urma efectuării plăţilor de către client, urmărirea şi actualizarea periodică a indicelui monetar aplicabil creditului, gestiunea relaţiei cu societatea de asigurare, servicii de prelevare automată din contul curent sau din conturile alternative ale clientului, precum şi alte activităţi legate de administrarea creditului acordat (urmărirea garanţiilor creditului, etc). în cadrul acestor activităţi se încadrează şi acordarea de suport împrumutaţilor în cazul în care aceştia întâmpină dificultăţi financiare care îi împiedică să ramburseze ratele de credit la data scadentă prin identificarea de soluţii viabile şi convenabile în scopul reeşalonării creditelor pentru împrumutaţi şi negocierea condiţiilor în care se acordă aceste facilităţi de reeşalonare a creditelor. Banca gestionează, de asemenea, operaţiunile specifice care pot apărea în perioada de creditare, atunci când este cazul -restructurare/reînnoire facilitate/majorare/ schimbare titular credit în cazul divorţului sau decesului/ schimbare garanţie/schimbare asigurare/conversie credite etc.

Din această perspectivă, orice pretinsă obligaţie a Băncii de a fi enumerat, în mod exhaustiv, în cadrul contractului, întregul set de activităţi ce reprezintă contraprestaţia băncii şi urmau a fi prestate adaugă la lege şi este superfluă, câtă vreme prin art. 36 din OUG nr. 50/2010, legiuitorul reglementează acest cost, îl defineşte, arătând, în mod expres, raţiunea pentru care se percepe: „pentru operaţiunile de monitorizare, înregistrare şi efectuare de operaţiuni de către creditor în scopul utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului". De altfel, raţiunea perceperii comisionului de gestionare/administrare a creditului rezultă chiar din denumirea sa şi înţelesul semantic al acestuia4.

Dacă nu ar fi fost echitabil să se perceapă de la debito un cost pentru toate aceste activităţi, legea l-ar fi interzis. Or, atât legislaţia aplicabilă la data acordării creditului, cât şi cea în vigoare la această dată permit perceperea comisionului de la consumator.

Aşa cum a demonstrat, comisionul de gestionare credit reprezintă contraprestaţia împrumutatului pentru serviciile de monitorizare, înregistrare sau efectuare de operaţiuni în scopul utilizării/rambursării creditului, aşa cum reţine de altfel chiar instanţa fondului în considerentele sale, prestată în mod real în favoarea consumatorului pe toată durata de derulare a contractului de credit.

În concluzie, este extrem de important să nu se facă o confuzie între obligaţia de a prevedea perceperea unui comision în contract, în mod clar şi inteligibil şi o pretinsă obligaţie de a justifica în cuprinsul contractului toate costurile de administrare ale băncii, atâta vreme cât nu există o obligaţie legală a băncii în acest sens. Aşa cum am menţionat, activitatea de administrare a creditului se referă la o gamă largă de activităţi prestate efectiv şi periodic de bancă.

Într-o decizie de speţă care a privit analiza unui contract asemănător sub aspectul costurilor cu cel analizat în speţa de faţă, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut prin decizia civilă nr. 770/27.04.2016 că „legislaţia din materia drepturilor consumatorului nu impune profesionistului să procedeze la o adevărată dare de seamă cu privire la toate activităţile concrete care se circumscriu unui anumit serviciu prestat, precum cel de acordare sau de administrare creditului, ceea ce ar conduce la includerea în contractele de credit a unor aspecte nerelevante din perspectiva consumatorului. Acesta din urmă trebuie să ia cunoştinţă, la un nivel mai general de motivul perceperii unor anumite comisioane, neputându-se impune profesioniştilor să redea, în concret, toate activităţile prestate în cadrul serviciului. (...). Mai mult, deşi nu sunt incidente în mod direct în cauză, subliniem faptul că dispoziţiile OUG nr. 50/2010 au prevăzut posibilitatea perceperii unor astfel de comisioane, fără a impune detalierea în contracte a activităţilor prestate de bancă, legalitatea acestora neputând fi pusă în discuţie". în aceeaşi decizie se reţine şi că, consumatorul este „ în măsură să înţeleagă din Condiţiile Generale şi Particulare ale contractului modul de calcul concret, sumele pe care le generează şi situaţiile în care se impune plata acestora. Se menţine o modalitate de exprimare explicită, descriptivă, în termeni comuni, neimpunându-se detalierea tuturor operaţiunilor pe care aceste situaţii le presupun din partea băncii. " De altfel, atât instanţa supremă cât şi instanţele naţionale au validat comisionul de gestionare/administrare în alte speţe deduse judecăţii în cauze similare, privind contractele de credit încheiate de BB.

Astfel, prin Decizia nr. 288 din 27 ianuarie 2012 a ÎCCJ s-a reţinut: „comisionul de administrare şi de acordare a creditului nu încalcă nicio normă de ordine publică". în egală măsură, Tribunalul Mehedinţi a reţinut prin Decizia civilă nr. 279/16.06.2015, pronunţată în dosarul nr. 10677/225/2014, că „comisionul de gestionare este unul legal şi nu întruneşte elementele unei clauze abuzive deoarece clauza inserată izvorăşte din lege şi nu se creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi nu contravine bunei credinţe", statuându-se şi că „nu se poate reţine nici că reprezintă un serviciu nesolicitat, deoarece comisionul acoperă costurile operaţiunilor efectuate pe parcursul derulării creditului, costuri pe care împrumutatul trebuie să le suporte atât timp cât a încheiat contractul cuprinzând acest comision". Prin aceeaşi hotărâre s-a apreciat şi că un astfel de comision „nu este o dobândă ascunsă, din moment ce are un scop şi este determinat expres, consumatorul cunoscând încă de la încheierea contractului cuantumul, scopul şi existenţa lui".

În acelaşi timp, din cuprinsul considerentelor Cauzei 226/12 Constructora Principado SA c. Jose Ignacio Menendez Alvarez, Curtea a constatat că pentru reţinerea unui dezechilibru semnificativ nu este suficientă o analiză economică, de natură cantitativă a costurilor pe care aceste clauze le presupun pentru clientul consumator, ci este necesară o evaluare din punct de vedere juridic pentru a se aprecia dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional în vigoare, în acest caz informarea prealabilă a consumatorului fiind un element esenţial. Or, reglementarea naţională nu interzicea perceperea unor asemenea comisioane, iar consumatorul a avut ocazia să cunoască valoarea şi scopul perceperii lor, astfel încât nu se poate reţine existenţa unui dezechilibru semnificativ în detrimentul acestora de natură a genera caracterul abuziv al clauzelor corespunzătoare.

Faţă de aceste aspecte este complet nerezonabil să se susţină că pentru efectuarea de operaţiuni care, în esenţă, îi permit clientului să îşi execute obligaţiile contractuale, Banca nu este să perceapă un cost în acest sens, câtă vreme, astfel cum prevede în mod expres şi art. 1499 Cod civil7 (respectiv art. 1105 vechiul Cod civil), orice debitor este dator să suporte cheltuielile pentru executarea obligaţiei care îi incumbă.

Aşadar, decizia de eliminare a clauzelor privind comisionul de gestionare/administrare a creditului perceput în perioada ianuarie 2008 - septembrie 2010, legal stabilite şi de comun acord cu părţile semnatare, nu determină o echilibrare a intereselor împrumutatului, care astfel modifică, în afara principiului pacta sunt servanda, contractul. Dimpotrivă, determină un dezechilibru semnificativ în defavoarea băncii din moment ce suntem obligaţi practic, în condiţiile impuse de instanţă, să acordăm un credit în cadrul căruia serviciile prestate de Bancă pentru administrarea/monitorizarea acestuia să fi fost efectuate cu titlu gratuit timp de 3 ani.

>  Perceperea comisionului a fost permisă de legislaţia aplicabilă în vigoare la data acordării creditului

Pentru aprecierea legalităţii clauzei de comision de gestionare, redenumit ulterior comision de administrare, instanţa de judecată trebuia să distingă între dispoziţiile de drept comun din Codul civil 1864 şi ale OG nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, aplicabile contractului de credit începând cu momentul semnării acestuia (când valoarea comisionului de gestionare a fost una fixă, chiar dacă exprimată procentual) şi dispoziţiile OUG nr. 50/2010 (în forma anterioară aprobării sale prin Legea nr. 188/2010), a cărei aplicare tuturor contractelor aflate în curs de derulare a constituit o obligaţie imperativă pentru bancă şi în baza căreia s-a introdus perceperea comisionului la soldul creditului (de când valoarea comisionului de administrare a fost una descrescătoare, ca urmare a calculului său ca procent de 0,10 % aplicat la soldul creditului, după cum rezultă şi din extrasele de cont curent depuse la dosarul cauzei).

Prin urmare, trebuie reţinut că prevederile legale în vigoare la data încheierii contractului (2008), respectiv dispoziţiile de drept comun din Codul civil 1864, din OG nr. 21/1992 şi Legea nr. 289/2004, nu interziceau perceperea unui comision de gestionare a creditului, ceea ce nu poate însemna decât că inserarea unui astfel de comision în contract a fost permisă de lege.

Apoi, dispoziţiile OUG nr. 50/2010, referitoare la posibilitatea şi condiţiile perceperii acestui comision, trebuie luate în considerare şi pentru aprecierea caracterului legal al comisioanelor încasate anterior datei de 17.09.2010, deoarece reprezintă o confirmare a legalităţii practicilor bancare desfăşurate sub incidenţa legislaţiilor anterioare.

Totodată, câtă vreme pretinsa lipsă de justeţe a comisionului de gestionare perceput până la implementarea OUG nr. 50/2010 este redată în opinia instanţei de faptul că acesta este perceput la valoarea creditului acordat, soluţia de anulare integrală a comisionului de gestionare perceput în perioada ianuarie 2008 - septembrie 2010 este nelegală, instanţa având obligaţia de a constata doar nulitatea parţială a comisionului şi a dispune, eventual, restituirea diferenţei dintre suma achitată prin raportare la valoarea creditului şi suma achitată prin raportare la soldul creditului.

În opinia lor însă, comisionul, chiar perceput la valoarea creditului acordat, nu este în măsură să afecteze echilibrul contractual. De asemenea, cuantumul comisionului de gestionare, în valoare fixă de 35,75 EUR lunar (chiar dacă aplicat ca procent din valoarea creditului), a fost indicat în graficul de rambursare, care face parte integrantă din contractul de credit. Părţile au stabilit în mod evident un comision sub formă de valoare fixă, stabilit clar în contract şi cuprins numeric inclusiv în graficul de rambursare credit, acceptat sub semnătură de către intimaţi.

Sunt fără fundament reţinerile instanţei de fond în sensul că aceste costuri legate de comisionul de gestionare ar fi fost majorate în mod unilateral şi nejustificat de către bancă. Este o afirmaţie surprinzătoare şi străină de cauza noastră, câtă vreme rezultă din contractul de credit şi extrasele de cont că acest comision nu s-a modificat în sensul majorării în perioada ianuarie 2008 - septembrie 2010, fiind în sumă fixă de 35,75 EUR, iar după septembrie 2010, valoarea acestuia s-a diminuat constant, prin raportarea procentului agreat de intimaţi, de 0,10% la soldul creditului. De altfel, nici reclamanţii nu susţin în cererea o pretinsă majorare a acestui comision, recunoscând că au achitat un comision în sumă fixă.

Un alt aspect extrem de relevant cu privire la nelegalitatea sentinţei se referă la ingerinţa în preţul adecvat al contractului, argumente sub acest aspect regăsindu-se la primul punct al motivelor noastre de apel şi pe care nu le mai reluăm.

2.2 Condiţia lipsei negocierii nu este îndeplinită. clauzele puteau fi negociate de către intimaţi.

Prima instanţă a reţinut în privinţa comisionului contestat că nu a fost negociat direct cu consumatorii, fiind vorba de un contract de adeziune, cu clauze prestabilite. Motivarea este generică, bazată după cum se poate observa pe o prezumţie a lipsei negocierii, fără a fi fost analizate particularităţile încheierii convenţiei în discuţie şi puterea de înţelegere a clauzelor contractuale de către intimaţi.

Astfel, deşi condiţia negocierii nu poate fi considerată îndeplinită de plano, sub nicio formă nu se poate absolutiza prezumţia lipsei negocierii, cum greşit a procedat judecătoria.

Cu prilejul acordării creditului Banca nu a impus un format de contract pe care împrumutaţii să nu fi avut posibilitatea să îl negocieze. Aceştia au fost informaţi în mod complet cu privire la produsele de creditare solicitate, precum şi în legătură cu termenii şi condiţiile de acordare a creditului, prin informaţiile furnizate de consilierul de clientelă al băncii care s-a ocupat de acordarea creditului, precum si prin intermediul proiectului contractului de credit şi al graficului de rambursare ce face parte integrantă din contract.

Intimaţii au studiat oferta băncii şi nu au formulat cereri de modificare a clauzelor contractuale, pe care banca să le ignore. Or, negocierea ar fi presupus drept premisă existenţa unui dezacord care să fi fost exprimat de către consumator, Banca neputând iniţia o negociere a propriei sale oferte deja transmise către clienţi.

Intimaţii au avut posibilitatea efectivă de a influenţa natura clauzelor contestate în perioada precontractuală, respectiv de a propune modificarea ori clarificarea clauzelor, conduită pe care din proprie voinţă nu au adoptat-o. Având în vedere că acceptarea condiţiilor si semnarea contractului s-au făcut în totală transparenţă şi în cunoştinţă de cauză şi că nu a existat niciun impediment care să îi fi împiedicat pe intimaţi să refuze semnarea contractului de credit sau să solicite informaţii ori negocieri suplimentare, nu se poate susţine în mod rezonabil şi cu bună-credinţă că aceştia s-au aflat în imposibilitatea de a-şi negocia contractul.

Totodată, mecanismul de încheiere a contractelor de credit prin folosirea unor modele preformulate nu poate fi prezumat a fi încheiat fără negociere, cum s-a considerat de către judecătorul fondului.

De altfel, nici prevederile art. 5 din Legea nr. 193/2000 nu interzic folosirea unui contract al cărui conţinut a fost redactat anterior, ci stabilesc doar obligaţia profesionistului de a remite un exemplar consumatorului, ceea ce în speţă s-a întâmplat.

2.3. Condiţia bunei - credinţe nu a fost încălcată

Banca a demonstrat bună-credinţă atât la încheierea contractului, cât şi pe parcursul derulării acestuia. Nu se poate susţine argumentat că acţiunile BRD au fost contrare bunei-credinţe şi nici nu s-a dovedit în mod rezonabil elementul intenţional, respectiv că banca a căutat să inducă în eroare intimaţii.

Sub aspectul caracterului corect şi echitabil trebuie observat că banca a oferit consumatorilor toate informaţiile necesare anterior încheierii contractului, demonstrându-se încă odată că nu a acţionat în afara legii. Dimpotrivă, BB a procedat la inserarea clauzelor cu respectarea întocmai a cerinţelor legale în vigoare, perceperea comisioanelor fiind permisă de legislaţia în vigoare la data semnării contractului de credit şi ulterior. Nu se poate susţine pertinent şi convingător că terminologiile folosite pot crea dificultăţi de înţelegere sau percepere. Am descris în detaliu motivele şi activităţile care justifică perceperea tuturor costurilor, fiind evident că banca nu a încercat să le ascundă, ci le-a evidenţiat într-o manieră transparentă. Pe cale de consecinţă, este exclusă orice rea-credinţă a subscrisei la inserarea clauzelor pretins abuzive în contractul de credit.

Mai mult, pentru a şti dacă dezechilibrul este creat în contradicţie cu cerinţa bunei-credinţe este important ca instanţa să verifice dacă vânzătorul sau furnizorul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta, în mod rezonabil, ca acesta din urmă să accepte clauza în discuţie în urma unei negocieri individuale. Or, instituirea comisioanelor reprezintă un aspect esenţial pentru un contract de credit, nefiind rezonabil să presupunem că la momentul încheierii contractului costurile generate de acestea nu au fost analizate şi comparate cu produsele oferite de ale bănci din România, din moment ce ele au fost cuprinse în oferta Băncii, în contract, precum şi graficul de rambursare ce a însoţit contractul de credit.

Cu privire la obligarea băncii la restituirea sumelor achitate cu titlul de comision de gestionare cu dobânda legală, calculată de la data plătii fiecărei rate până la data restituirii efective şi eliminarea comisionului din contract, vă rugăm să aveţi în vedere următoarele:

Fiind petite accesorii capătului de cerere privind nulitatea clauzelor abuzive, în măsura în care apelul va fi admis, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, se impune şi respingerea implicită a solicitării de restituire a comisionului, sumele achitate cu acest titlu fiind bazate pe o clauză legală, precum şi pe cea de eliminare a comisionului din contract.

In acelaşi timp, referitor la dobânda legală arătă că, şi dacă s-ar aprecia că banca poate fi obligată la plata dobânzii legale, aceasta ar putea fi calculată doar de la data punerii în întârziere, respectiv de la data introducerii acţiunii, iar nu de la data fiecărei plăţi, cum greşit s-a dispus prin sentinţa apelată. Nu există niciun temei pentru a se considera că banca este de drept în întârziere.

În considerarea tuturor argumentelor precizate, solicită admiterea apelului, schimbarea sentinţei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca nefondată.

În drept, art. 466 şi urm. NCPC, Legea nr. 193/2000, OUG nr. 50/2010, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 411 alin. (1) pct. 2 teza a II-a NCPC solicită judecarea cauzei în lipsă.

Intimaţii-reclamanţi nu au depus la dosar întâmpinare, deşi au fost citaţi cu această menţiune.

Examinând  sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi în raport de dispoziţiile art.476-479 N.C.pr.civ. instanţa reţine că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:

Apelul priveste in principal incalcarea art.4 alin.6 din Lege anr.193/2000, referitoare la neaplicarea clauzelor abuzive in ceea ce priveste pretul contractului, nerespectarea art.4 alin.1 din aceeasi lege, referitoare la elementele concrete care trebuie avute in vedere la stabilirea caracterului abuziv al clauzelor, gresita retinere a lipsei unei contraprestatii si a unui dezechilibru intre drepturile si obligatiile partilor, precum si nelegalitatea sentintei datorita obligarii catre reclamanta a platii dobanzii legale pentru sumele acordate, calculata de la data achitarii fiecarei rate, pana la data platii efective, si nu de la data punerii in intarziere, respectiv de la data introducerii actiunii in instanta.

Instanta de apel nu poate reţine nici critica privind aplicarea greşită în cauză a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel art. 4 alin. (6) din lege transpune art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 şi prevede că, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Sub rezerva analizării acestei prevederi în cadrul fiecărei clauze a convenţiei de credit se poate constata că nici legea internă şi nici Directiva nr. 93/13 nu exclud clauzele referitoare la obiectul contractului de la controlul caracterului abuziv, fiind reglementată, cu titlu de excepţie, posibilitatea analizării acestora, numai în situaţia în care aceste clauze nu sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Or, instanţa nu poate reţine critica  apelantei sub acest aspect, prin care exclude orice intervenţie a instanţei de judecată în analizarea caracterului abuziv al clauzelor ce fac obiectul convenţiei, fără nici o circumstanţiere.

Este de observat că art. 3 din Directiva nr. 93/13, atribuie noţiunii de clauză abuzivă, clauzelor contractuale care nu s-au negociat individual şi, în contradicţie cu exigenţa de bună credinţă, atunci când provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor ce decurg din contract, în defavoarea consumatorului.

Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, prevede că sunt abuzive acele clauze care nu au fost negociate direct cu consumatorul şi care prin ele însele sau împreună cu alte prevederi contractuale creează în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Rezultă astfel că din cele două reglementări, din dreptul intern şi din dreptul comunitar, se desprind aceleaşi condiţii care imprimă unei clauze contractuale caracter abuziv, respectiv, clauza să nu fie negociată individual şi să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor.

Prin art. 4 alin. (3) din Lege, se instituie o prezumţie relativă a caracterului abuziv al clauzelor în cazul contractelor prestabilite ce conţin clauze standard, preformulate, prezumţie ce poate fi înlăturată numai prin dovada scrisă, făcută de profesionist, a caracterului negociat al contractului ori a unor clauze ale acestuia.

Contractul preformulat a fost definit de Ordinul ANPC NR.92/2007 ca fiind acel tip de contract redactat in intregime sau aproape in intregime de catre operatorul economic  prestator de servicii, consumatorii neputand modifica sau interveni asupra clauzelor contractuale, ci avand doar posibilitatea de a le accepta sau nu.

Prin urmare, lipsa negocierii directe cu consumatorul este echivalenta cu stabilirea clauzei in mod unilateral de catre comerciant si imposibilitatea consumatorului de a influenta natura clauzei.

În cauză, cum banca nu a probat că a negociat efectiv şi direct cu reclamantul clauzele a căror nulitate s-a solicitat, deşi această probă îi incuba conform art. 4 alin. (3) din Lege, prezumţia relativă instituită de lege nu a fost răsturnată, astfel că în mod corect s-a reţinut că, contractul de credit este unul preformulat de bancă, standardizat, în care consumatorul nu poate să intervină, putând doar să adere sau nu la el.

Faptul că, clauza contestată a putut fi cunoscută de către reclamant de la momentul încheierii contractului nu este suficient pentru a înlătura lipsa negocierii, în condiţiile în care aceştia nu au posibilitatea de a influenţa conţinutul respectivei clauze, putând doar să refuze încheierea contractului.

Or, tocmai această situaţie, de abuz de putere dominantă şi de necesitate pentru consumator de a accepta condiţiile impuse de profesionistul instituţie de credit, este cea care a impus adoptarea legislaţiei în materia protecţiei consumatorului, cu scopul declarat comunitar şi naţional, de a proteja categoria consumatorilor de practicile profesioniştilor.

Mai mult decât atât, art. 3 pct. 2 din Directiva nr. 93/13, prevede că se consideră întotdeauna că o clauză nu s-a negociat individual atunci când a fost redactată în prealabil, iar consumatorul nu a putut să influenţeze conţinutul clauzei, cum este şi contractul de credit în cauză.

În ceea ce priveşte a doua condiţie ce atrage caracterul abuziv al unei clauze, crearea unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, aprecierea îndeplinirii ei se va face în cadrul fiecărei clauze, în raport de criticile recurentei pe acest aspect.

Instanţa va reţine ca principiu general, prevederile art. 4 alin. (1) teza II din lege potrivit cu care, o clauză este abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorilor.

Astfel, pentru a se stabili dacă această condiţie este îndeplinită, instanţa trebuie să se raporteze la natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul, la circumstanţele existente la momentul încheierii contractului.

Or, in cauza, prima instanta a apreciat ca un comision gestionare de 0,1% calculat la valoarea creditului, pe perioada a 180 de luni de rambursare este disproportionat de mare, in situatia in care acest credit se diminua prin plati lunare, astfel ca a apreciat ca are un caracter abuziv si prin urmare a dispus restituire a lui pe perioada 7 ianuarie 2008-7 septembrie 2010.

Referitor la aprecierea bunei credinţe, care deşi nu constituie o condiţie în sine a stabilirii caracterului abuziv a unor clauze, urmează a fi analizată poziţia de negociere a părţilor în vederea constatării, dacă profesionistul a acţionat corect şi echitabil faţă de consumator, de ale cărui interese legitime trebuie să ţină cont.

În cauză, faţă de cele de mai sus, nu se poate reţine că interesele legitime ale consumatorilor au fost luate în considerare, în condiţiile în care aceştia se află într-o poziţie de inferioritate faţă de profesionist atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, în condiţiile unui contract de adeziune.

Şi dacă ar exista diferenţe între textul normativ comunitar şi cel al actului normativ intern, se observă că în principiu cele două texte reglementează aceeaşi situaţie şi că nu poate fi reţinută o prioritate de aplicare a legislaţiei comunitare faţă de legislaţia internă, în condiţiile în care ambele acte normative reglementează aceeaşi situaţie, excluzând de la analiza caracterului abuziv doar acele clauze care sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

În consecinţă, atât sub imperiul legislaţiei comunitare, cât şi al celei naţionale, nu se regăseşte o excludere de plano de la controlul caracterului abuziv al unor clauze ce vizează definirea obiectul contractului, caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, ci se impune o analiză a acestor tipuri de clauze prin raportare la modul de redactare clar şi inteligibil.

Susţinerea apelantei parate cu privire la faptul că, acest comision de gestiune credit este exprimat clar, inteligibil fiind explicat de art.8 din conditiile speciale, respectiv  art.4.1 lit.b din conditiile generale la contactul de credit, nu este reţinută de instanţă  întrucât, din aceste dispoziţii contractuale rezultă că acest comision de gestionare a creditului va fi calculat ca procent din  valoarea creditului, insa nu se justifica in mod transparent motivele care justifica remuneratia corespunzatoare acestui comision, si nu se detaliaza contraprestatia reala efectuata de creditor pentru a obtine comisionul  mentionat.

Cerinta transparentei clauzelor contractuale nu trebuie redusa numai la caracterul inteligibil ala cestora pe plan formal si gramatical, ci trebuie inteleasa in mod extensiv. ( pct.71 si 72 din Hotararea  C‑26/13, Árpád Kásler, Hajnalka Káslerné Rábai C. OTP Jelzálogbank Zrt.)

In ceea ce priveste acordarea dreptului la dobanda legala pentru sumele acordate, calculate de la data introducerii prezentei actiuni, pana la data platii efective, si nu de la data achitarii fiecarei rate, instanta va aprecia si acest motiv neintemeiat.

In conformitate cu art.1088 din vechiul Cod Civil, in vigoare la data incheierii conventiei de credit, „la obligaţiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate. Aceste daune-interese se cuvin fără ca creditorul să fie ţinut a justifica despre vreo pagubă; nu sunt debite decât din ziua cererii în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept.

In cazul de fata dobanda legala curge de drept de la data incasarii fiecarui comision de gestiune, achitat in perioada 7 ianuarie 2008-7 septembrie 2010, intrucat, prin efectul legii, clauza in baza careia a fost incasata suma de bani cu titlu de comision de gestiune, s-a considerat de a fi abuziva si a fost anulata in baza art.4 si 6 din Legea nr.193/2000.

Astfel, debitorul se află de drept in întârziere din momentul in care obligația devine exigibila (dies interpellat pro hominem), in consecința, dobânzile legale curg de la data scadentei obligației.

În plus, aşa cum s-a arătat mai sus, nerespectarea unei dispoziţii legale imperative care interzice includerea unei clauze abuzive, generează o formă de răspundere civilă delictuală, situaţie în care debitorul se află de drept în întârziere, iar repararea trebuie să fie una integrală, respectiv se va repara atât pierderea efectiv suferită, cât şi beneficiul de care este lipsit, şi anume se poate acorda această dobândă legală. 

Fata de cele de mai sus, instanta va dispune respingerea apelului si mentinerea sentintei ca fiind temeinica si legala.

In temeiul art.451 alin.2, raportat la art.482 din  CPCiv., se va dispune obligarea apelantei la plata către intimaţi a sumei de 500 lei cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariu de avocat diminuat de la suma de 1.000 lei. Instanta a avut in vedere durata de solutionarea a apelului si complexitatea cauzei, dispunand diminuarea onorariului de avocat de la 1000 lei la 500 lei.

Domenii speta

Spete similare