Contracte economice

Prin sentinţa nr. 278/15.09.2016 pronunţată de Judecătoria Orşova în dosarul nr. A  a fost respinsă contestaţia  formulată de contestatoare C S.A fiind obligată contestatoarea, în favoarea intimatului, la plata sumei de 1.000 lei cu titlul cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut următoarele:

Între contestatoarea C S.A, intimatul NN, în calitate de împrumutat, garant  şi soţia acestuia numita CC, în calitate de coplătitor, garant s-a încheiat la 27.10.2008, contractul de credit bancar pentru investiţii imobiliare pentru persoane fizice nr. 2008774053, banca acordând un împrumut de 49.000 euro pentru achiziţionarea unui mobil.

În data de 27.10.2008 intimatul şi soţia acestuia au încheiat, în calitate de cumpărători, cu SA, în calitate de vânzător, contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 728, având ca obiect imobilul situat în mun. Orşova, str. X, compus din trei camere, două logii, bucătărie, trei holuri, baie, o debara şi un wc de serviciu, înscris în CF 2107/12/E al mun. Orşova.

La aceeaşi dată s-a încheiat între părţi şi contractul de ipotecă nr. 2008774053 prin care garanţii ipotecari au constituit în favoarea băncii o ipotecă de rang I asupra imobilului situat în mun. Orşova, str. X, jud. Mehedinţi, compus din trei camere şi dependinţe în suprafaţă utilă de 64,47 mp intabulat în CF 2107/12/E.

În data de 01.06.2016 BNP BB a emis încheierea de certificare nr. 1, certificând astfel că intimatul NN s-a prezentat la sediul biroului notarial, în vederea redactării notificării anexate încheierii, care în temeiul art. 5 alin.1 din Legea nr. 77/2016 se va comunica destinatarului creditor C S.A., în original, prin intermediul notarului public, prin poştă cu scrisoare recomandată.

Conform notificării emise în aceeaşi zi intimatul NN a înţeles să notifice banca creditoare cu privire la decizia de a transmite, prin darea în plată, imobilul proprietatea sa situat în mun. Orşova, str. X, nr. cad. 50139-C1-U6, înscris în CF 50139-C1-U6 (transcris din CF 2017/12/E) în vederea stingerii acestei obligaţii (precum şi a obligaţiilor , penalităţilor) pe care le are în calitate de debitor faţă de creditorul C S.A.

Drept urmare acesta a invitat la 20.07.2016 la orele 11,00 sau la data de 25.07.20166, orele 11,00, la BNP BB în vederea actului de dare în plată care va avea ca efect transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului susmenţionat către creditor, în schimbul stingerii obligaţiei (capital principal - împrumut, dobânzi penalităţi, comisioane), cu menţiunea că îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 77/2016 a dării în plată.

Fiind investită cu prezenta contestaţie formulată de banca creditoare, instanţa a verificat dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 77/2016, lege specială.

Potrivit art. 4 din Legea nr. 77/2016 „Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;

b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;

c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;

d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.” 

Observând înscrisurile depuse de părţi din care  a reieşit că între contestatoare şi intimat există relaţii contractuale, în baza cărora intimatul a contractat un credit bancar în cuantum de 49.000 euro, sumă ce nu depăşeşte nu depăşeşte echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit,  pe o perioadă de 360 luni, instanţa apreciază că acesta are calitate de consumator aşa cum este el definit în O.G. 21/98 şi în Legea nr. 193/2000.

Instanţa  a constatat că intimatul este preot şi potrivit certificatului de cazier judiciar acesta nu are antecedente penale, deci nu a fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

Cu privire la condiţia privind faptul că creditul trebuie să fi fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă, în raport de probele administrate instanţa apreciază că şi această condiţie este îndeplinită.

Deşi obiectul contractului de vânzare cumpărare nr. 728/27.10.2008 şi al contractului de ipotecă nr. 2008774053 încheiat la 27.10.2008 îl constituie apartamentul situat în mun. Orşova, str. X, compus din trei camere şi dependinţe în suprafaţă utilă de 64,47 mp intabulat în CF 2107/12/E, fără a se menţiona în mod expres că acesta are destinaţia de locuinţă, acest aspect este prezumat şi de la sine înţeles, atâta timp cât contestatorul şi soţia lui nu deţin în proprietate o altă locuinţă, locuiesc în mod provizoriu în casa parohială aflată pe str. Y.

Contestatoarea nu a produs nici o probă care să dovedească faptul că imobilul apartament reprezintă sediul vreunei persoane juridice, sau că în fapt locuiesc terţe persoane fizice, iar prin prisma profesiei contestatorului acesta nu poate face acte de comerţ.

Mai mult decât atât din declaraţia dată de contestator, instanţa  a reţinut că intenţia acestuia la contractarea creditului a fost în vederea achiziţionării unei locuinţe, dat fiind faptul că nu mai deţine alte imobile în proprietate, arătând că a locuit în fapt, sporadic, în acest imobil. Intenţia sa şi a familiei sale a fost şi este să locuiască în acest apartament, care se află într-o stare corespunzătoare, dat fiind faptul că nu este obligat să locuiască în permanenţă la casa parohială.

Deşi prin cererea pendinte se impută contestatorului faptul că prin notificare acesta nu a respectat cerinţa  privind stabilirea unui interval orar,în două  zile diferite, faptul că acesta a convocat creditoarea în zile diferite la orele 11,00 nu atrage anularea notificării, partea nefăcând dovada unei vătămări ca urmare a neinserării intervalului orar, iar această lipsă nu a împiedicat banca să se prezinte la chemarea sa.

Este adevărat că notificarea nu este însoţită de acordul expres al coproprietarului imobilului, respectiv al soţiei intimatului CC, însă pe de-o parte instanţa observă că prin întâmpinarea depusă de contestator, acesta, chiar dacă nu este parte în cauza pendinte a declarat că înţelege să-şi însuşească cererea de dare în plată, iar pe de altă parte  văzând disp. art. 6 din Legea nr. 77/2016 potrivit cărora „demersurile prevăzute la art. 5 şi art. 7 - 9 pot fi întreprinse şi de codebitori, precum şi de garanţii personali sau ipotecari ai consumatorului principal, cu acordul acestuia sau al succesorilor săi”, instanţa a apreciat că este suficient demersul contestatorului împrumutat, nefiind obligatoriu ca ele să fie întreprinse de împrumutat şi de coplătitor.

Deşi banca  a susţinut că situaţia financiară a intimatului îi permite să-şi onoreze obligaţia de plată, conform susţinerilor acestuia deşi iniţial rata a fost de 320 euro lunar, după un an de zile rata a ajuns la 450 de euro şi pentru că sumele erau împovărătoare pentru familia sa, compusă din soţia şi doi copii, a solicitat un an de graţie, perioadă în care dobânda a fost redusă la jumătate.

După anul de graţie rata a ajuns la 525 de euro, iar valoarea creditului s-a mărit la 3.000 de euro. Fiindcă nu avea venituri suficiente, contestatorul a făcut demersuri către bancă şi către guvernatorul băncii naţionale, existând înscrisuri ataşate la dosarul cauzei în acest sens, însă nu a primit sprijin. În final valoarea creditului a ajuns la 66.000 euro, iar situaţia financiară a familie nu s-a îmbunătăţit de-a lungul timpului, fiind în imposibilitate să achite datoria băncii.

Această stare de fapt este dovedită şi cu înscrisurile depuse de contestator, instanţa constatând că s-a trecut la executarea silită imobiliară a acestuia de către BEJ CC la cererea creditoarei, stabilindu-se termen de vânzare imobiliară la 25.06.2015 pentru suma de 63.376,83 euro.

Instanţa a reţinut că intenţia legiuitorului a fost să protejeze debitorii contractelor de credite în contextul în care aceştia-persoane fizice nu dispun de mijloacele necesare achitării creditului către instituţia de credit.

Legea dării în plată îşi propune să creeze un mecanism prin intermediul căruia predarea de către debitor creditorului a imobilului aflat în proprietatea sa, ca urmare a acordării de către acesta din urmă a unui credit, să stingă integral obligaţia debitorului.

Darea în plată reprezintă o soluţie echitabilă atât pentru debitor cât şi pentru creditorul care, la momentul acordării creditului a apreciat că imobilul adus ca garanţie acoperă valoare acordată.

Restabilirea echilibrului contractual înseamnă că, în situaţia unei „crize a contractului”, părţile împart riscul.

În cauza pendinte instanţa nu  a putut reţine apărările contestatoarei care apreciază că nu este în prezenţa unei crize contractuale, atâta timp cât intimatul a dovedit faptul că veniturile sale nu sunt îndestulătoare, iar dobânda şi valoarea creditului au crescut excesiv.

Pe de altă parte deşi imobilul a fost ipotecat pentru suma de 49.000 euro în prezent este evaluat şi scos la vânzare cu 63.376,83 euro, fără a fi fost vândut, împrejurarea favorabilă băncii în situaţia preluării imobilului în contul datoriei, în sensul că banca nu ar fi în pierdere.

Faţă de considerentele expuse instanţa a apreciat contestaţia creditoarei ca nefondată, motiv pentru care a respins-o.

În raport de soluţia dispusă şi de disp. art. 453 alin.1 Cod pr. Civil a obligat contestatoarea, în favoarea intimatului, la plata sumei de 1.000 lei cu titlul cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel contestatoarea C SA solicitând admiterea apelului, modificarea sentinţei apelate în sensul admiterii contestaţiei formulate şi pe cale de consecinţă  respingerea cererii de dare în  plată formulată de intimatul debitor pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege.

În motivare a  arătat  că prin contestaţia ce face obiectul prezentului dosar , in temeiul art. 7 din Legea  nr. 77/2016, a solicitat instanţei să dispună respingerea cererii de dare în plată nr. 1291 din data de 03.06.2016 (în continuare, "cererea de dare in plată”) formulată de debitorul NN, privind darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea Subscrisei situat în Orşova, str. X, înscris în CF a localităţii Orşova sub nr. 50139-C1-U6 (transcris din CF nr. 207/12/E), arătând că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 77/2016, intenţia debitorului fiind aceea de a ciuda scopul avut în vedere de legiuitor prin adoptarea acestei legi.

Prin sentinţa apelată dată instanţa de fond în mod netemeinic şi nelegal, aşa cum va demonstra  în continuare, a respins contestaţia formulată ca nefondată, reţinând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 77/2016, debitorul aflându-se in imposibilitate financiară de a-şi achita în continuare creditul contractat.

 În data de  27.08.2008, intimatul din prezenta cauză, DI. NN, in calitate de împrumutat garant şi soţia acestuia, Dna. CC, în calitate de coplătitor garant, au încheiat Contractul de credit nr. 2008774053, prin care au contractat suma de 49.000 EUR, stabilind totodată o perioadă de rambursare de 30 ani.

În perioada 26.09.2008 (data depunerii Cererii de acordare credit) - 27.10.2008 (data întocmirii  contractului de credit şi a Actului adiţional nr. 1), între părţi s-au desfăşurat negocieri inclusiv în perioada de derulare a relaţiilor contractuale, sens în care s-au încheiat următoarele acte adiţionale:

Actul adiţional nr. 1/27.10.2008 prin care părţile, ca urmare a negocierii prevederilor contractuale şi a costurilor creditului, au stabilit că respectivul credit acordat în cuantum de 49.000 EUR reprezintă credit imobiliar pentru cumpărare imobil; au redus cuantumul comisionului de acordare credit de la 2,50% la 1,25%, conform notei de negociere nr. 2479/27.10.2008 ţi au stabilit în mod clar obiectul garanţiei creditului.

Actul adiţional nr. 2 prin care creditul a fost rescadenţat şi s-a instituit o garanţie reală de rang subsecvent pentru garantarea obligaţiei de rambursare a diferenţei dintre valoarea creditului iniţial şi valoarea creditului rescadenţat asupra aceluiaşi imobil ipotecat iniţial.

În data de 03.06.2016, a primit solicitarea de dare în plată prin care debitorul NN şi-a manifestat intenţia de a da în plată următorul imobil ipotecat IT- favoarea băncii: apartament situat în Orşova, str. X, înscris în CF a localităţii Orşova sub nr. 50139-C1-U6 (transcris din CF nr. 207/12/E)

În prezenta cauză instanţa de fond a făcut o interpretare sumară a Legii nr. 77/2016, analizând succint doar condiţiile prevăzute de art. 4 din acest act normativ.

 Or, această lege nu se supune unei simple interpretări literale, în condiţiile în care normele nu au caracter clar şi se impune interpretarea sistematică, cu cercetare inclusiv a motivelor de expunere.

Analiza instanţei de fond se fundamentează pe neinterpretarea sistematică a prevederilor exprese ale legii prin neaplicarea tuturor dispoziţiilor legii, cu excluderea mai ales a art. 2, care stabileşte raportul dintre Legea nr. 77/2016 şi celelalte norme de drept pozitiv deopotrivă aplicabile, şi art. 11 din lege, care defineşte expres scopul Legii nr. 77/2016 de echilibrare a eventualelor riscuri izvorând din contractele de credit încheiate .interior intrării în vigoare a Legii,

(ii)neluarea în considerare a motivelor de expunere a legii la interpretarea dispoziţiilor sale,

(iii)aplicarea extensivă şi prin urmare greşită a regulii specialia generalibus derogant.

(9)Conform art. 2 din legea nr. 77/2016:

„Dispoziţiile prezentei legi se coroborează cu dispoziţiile Ordonanţei de Urgenţa a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobata cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2000, cu modificările şi completările ulterioare ale Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată, cu modificările ulterioare, precum şi cu celelalte dispoziţii legale în vigoare."

 Din  articolul citat rezultă că instanţa sesizată prin prezenta contestaţie trebuie să facă aplicarea Legii nr. 77/2016, simultan cu observarea cerinţelor legale impuse prin OUG nr. 99/2006, prin Legea nr. 77/2016, prin Codul de procedură civilă şi prin orice altă dispoziţie legală în vigoare - în vârful ierarhiei juridice aflându-se, desigur. Constituţia României, care încorporează normele/principiile blocului de convenţionalitate european (prevalente în privinţa drepturilor fundamentale, astfel cum expres statuează art. 20 din Constituţia României, ari. 3 şi art. 4 din Codul de procedură civilă), astfel încât să asigure o aplicare unitară a Legii privind darea  în plată.

 A semnalat în cele ce urmează aspecte legate de necesitatea aplicării şi interpretării acestei legi atât din perspectiva normelor constituţionale cât şi a celorlalte norme interne.

Legea nr. 77/2016 este un act normativ cu reglementări de excepţie / derogatorii, motiv care interpretarea şi aplicarea sa vor fi limitative şi restrictive - şi nu se pot situa afara exigenţelor constituţionale (care includ, deopotrivă, normele de contravenţionalitate / principiile dreptului european).

Legea  privind darea in plată oferă o reglementare de favoare pentru anumite circumstanţe personale ale împrumutatului. Pentru interpretarea şi aplicarea acestui act normativ trebuie, aşadar, să se verifice condiţiile / raţiunea explicitată/e  în  expunerea de motive (care trebuie privite, în lumina / în consens cu exigenţele normelor constituţionale şi ale blocului de convenţionalitate).

Aplicarea şi interpretarea legii din perspectiva normelor / principiilor constituţionale ţii ale blocului de convenţionalitate

Legea dării în plată trebuie aplicată şi interpretă potrivit exigenţelor constituţionale de legalitate / securitate juridică. Securitatea juridică este o noţiune polisemantică, ce cuprinde o serie de concepte şi reguli, inclusiv dar fără a se limita la neretroactivitatea legii, exigenţele de  claritate şi precizie a legii, stabilitatea juridică şi  respectarea drepturilor dobândite / a intereselor legitime, lipsa de previzibilitate [art. 15 alin.(z), art. 1 alin.(5) din Constituţie].

În egală măsură, trebuie avute în vedere exigenţele privind dreptul de proprietate Ian.. 44, coroborat cu art. 136 din Constituţie şi raportat şi la art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului], fiind relevantă, în acest sens, noţiunea de „bun" care trebuie înţeleasă în sens extins şi care desemnează orice interes economic care are o valoare patrimonială, respectiv orice valoare patrimonială care dă subiectului de drept cel puţin o "speranţă legitimă a obţine "folosinţa efectivă" a unui drept de proprietate.

Atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului cât şi fosta Comisie au stabilit că drepturile de creanţă un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 1.1 Convenţie. în contextul delimitării înţelesului noţiunii de bun, instanţa europeană' a stabilit că noţiunea de bunuri din art. 1 are o semnificaţie autonomă şi nu se limitează în mod sigur numai la proprietatea unor bunuri corporale şi este independentă în raport de calificările formale din dreptul intern. O creanţă suficient de certă, pentru ca reclamantul să aibă speranţa legitimă că va obţine un avantaj patrimonial (cum este cazul dreptului / creanţei instituţiilor financiaro, la care acestea sunt îndreptăţite şi care nu se mai poate înfăptui urmare a legii adoptate - Banca Comercială Română SA este considerată bun în sensul art. 1 din Protocol.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că încheierea unui contract în considerarea unui anumit regim juridic, existent la momentul încheierii respectivului contract, constituie o speranţă legitimă, ceea ce poate fi considerat în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 o creanţă afişată dreptului de folosinţă rezultat din contract şi protejată de Convenţie. Mai mult, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 1 din Protocolul nr. i este aplicabil chiar dacă cuantumul exact al creanţei nu este determinat la momentul plăţii. în acest context, nu este lipsit de relevanţă faptul că legea plasează creditorii diligenţi, care şi-au garantat bunul cu o ipotecă, în dezavantaj faţă de creditorii chirografari (mai puţin diligenţi), Inegalitatea "în faţa legii" fiind evidentă (şi vădit neconstituţională, prin raportare la 16 alin.(i) şi (2) din Constituţie).

Ingerinţa statului pe cale legislativă în exercitarea dreptului de proprietate asupra bunurilor trebuie să fie proporţională cu scopul vizat, în sensul că trebuie să existe o proporţionalitate între mijloacele utilizate şi interesul public protejat, astfel încât proprietarii să nu suporte o excesivă şi disproporţionată de-privare, iar dreptul de proprietate să fie violat.

Legea dării în plată trebuie analizată şi interpretată deopotrivă în consens cu respectarea principiului libertăţii economice [art. 45, coroborat cu art. 135 din Constituție], iar limitarea/ restrângerea gravă/ eliminarea drepturilor şi intereselor creditorilor de către debitori, care doresc să nu îşi mai îndeplinească obligaţii (contractuale asumate, nu sunt nici proporţionale şi nici necesare.

În punctul de vedere exprimat cu privire la această lege. Ministerul Justiţiei a menţionat că: "Pentru ca o normă specială să respecte garanţiile constituţionale deopotrivă dreptului creditorilor şi debitorilor aceasta ar trebui să urmărească o reechilibrare a contractului, în contextul în care executarea acestuia a devenit excesiv de operantă pentru debitor, din cauza unor circumstanţe excepţionale, expres prevăzute sau previzibile, cum ar fi spre exemplu starea de supra-îndatorare a debitorului (cerinţe ce trebuie verificate în concret de către judecătorul cauzei ) ceea ce ar justifica instituirea unei protecţii suplimentare."

 Prin acelaşi punct de vedere, este semnalat şi faptul că proceduri cu obiective similare de protecţie socială au fost create şi prin Legea nr. 151/2015 privind procedura insolvenţei persoanelor fizice, domeniul de aplicare şi condiţiile în care debitorul beneficia de ştergerea de datorii fiind însă diferite şi expres determinate" - vizând astfel (in)utilitatea normei şi antinomia ei cu sistemul legislativ existent.

Această  lege vizează o falsă lacună legislativă având în vedere faptul că dreptul pozitiv prevede deja remedii pentru situaţii de rupere a echilibrului contractual sau de supra - îndatorare a debitorilor:  impreviziunea (art. 1271 C.civ.), procedurile prevăzute în cuprinsul legii privind insolvenţa persoanei fizice sau posibilitatea reaşezării sau «negocierii contractului pe parcursul executării contractului. Dreptul comun prevede inclusiv posibilitatea dării în plată ca modalitate de stingere a obligaţiei (art. 1469 C. civ.), astfel încât nimic nu împiedică părţile contractului să inserez o astfel de modalitate de executare a obligaţiei principale a debitorului în propriul mecanism contractual.

 Legea trebuie interpretată şi aplicată în consens cu garanţiile dreptului la un proces echitabil (art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului) - şi în sensul de a nu permite debitorilor să schimbe - obiectul, preţul şi riscul contractului după bunul lor plac şi în lipsa verificărilor prealabile privind îndeplinirea condiţiilor obiective şi subiective pentru aplicarea protecţiei (care trebuie să aibă un caracter legitim, iar nu abuziv). Cu alte cuvinte, ar fi contrar principiului unui proces echitabil, dacă în soluţionarea contestaţiei, judecătorul ar permite debitorului pârât verificarea exclusiv a condiţiilor de admisibilitate prevăzute în art. 4 din OUG nr. 77/2016, iar nu şi a celor derivate din Codul Civil, Ordonanţa Guvernului nr. 99/2006, Legea nr. 190/1999, Codul de procedură civilă, restul dispoziţiilor de drept naţional incidente, Constituţii României, Convenţia Europeană Drepturilor Omului, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, etc. Refuzul instanţei de a analiza cauza (contestaţie) sub toate aspectele ar echivala cu refuzul la un tribunal care ar afecta dreptul în substanţa lui şi fără respectarea rigorilor de proporţionalitate impuse de Convenţie.

În acelaşi sens, a semnalat şi prevederile Directivei 101^/17 - evocată în Expunerea de motive a legii - care nu prevede în niciun caz limitarea libertăţii contractuale a părţilor contractului şi nici instaurarea unei prezumţii absolute că dezechilibrele contractuale pot apărea doar în defavoarea consumatorilor. De altfel, considerentul 58 al  directivei menţionează că statele membre trebuie să permită "(...) creditorilor să realizeze contractul de credit în cazul în care se poate stabili că consumatorul a  furnizat în mod deliberat informaţii neconforme sau falsificate la momentul efectuării salvării bonităţii sau că nu a furnizat intenţionat unele informaţii care ar fi avut drept rezultat o evaluare a bonităţii negativă sau în cazul în care există alte motive întemeiate, compatibile cu dreptul Uniunii"

Directiva prevede totodată că statele membre au obligaţia de a reglementa condiţiile în care debitorii urmează să exercite dreptul de rambursare anticipată a creditului şi condiţionarea exercitării acestuia de un interes legitim cum ar fi de pildă momente de criză personală precum divorţul sau şomajul.'' Legea internă nu poate reglementa, în dezacord cu spiritul şi scopul Directivei şi împotriva ordinii de drept şi a securităţii juridice, dreptul debitorilor de a rambursa creditul anticipat şi de a nova obiectul obligaţiei, în lipsa verificărilor prealabile cu privire la existenţa interesului legitim justificator şi în lipsa unei compensaţii juste şi echitabile pentru creditori.

În caz contrar, legea internă ar crea pentru creditori o situaţie mai dezavantajoasă decât norma de drept a Uniunii Europene - cu încălcarea (nepermisă) a  principiului echivalenţei şi efectivităţii.

Art.28 al acestei directive prevede nu doar dreptul debitorilor de a stinge datoria prin darea  în  plată a bunului, dar şi compensaţiile juste şi echitabile la care este îndrituit creditorul într-o atare ipoteză. Textul Directivei clarifică şi un alt aspect esenţial: returnarea sau transferul tunului către creditor poate fi agreată exclusiv de către părţi şi nu poate reprezenta o măsură de ingerinţă a statului în libertatea contractuală.

Caracterul de excepţie al Legii dării în plată se raportează, de asemenea, la reglementa rea instituţiei dării în plată din Codul civil, art. 1492:

Art. 3 din legea privind darea in plată ilustrează caracterul subsidiar al aplicării sale:

" Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr 217/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. 3 părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord."

 Cu alte cuvinte, dacă debitorul are/i s-a oferit/i se oferă condiţii rezonabile de echilibrare a riscurilor contractuale, debitorul nu poate "forţa" creditorul la darea în  plată. Un refuz la debitorului la acord în condiţii de echilibru contractual reprezintă un abuz de drept şi trebuie sancţionat de judecător prin admiterea apelului şi pe cale de consecinţă a contestaţiei.

Aşa fiind, în interpretarea teleologică/logică/raţională şi raportată la economia întregului act normativ, rezultă că prin Legea dării în plată derogă de la reglementările Codului civil exclusiv sub aspectul posibilităţii de suplinire judecătorească a consimţământul creditorului la darea in plată, în anumite condiţii prestabilite şi dovedite de debitor, între care esenţiale sunt şi: existenţa/menţinerea riscului contractual şi inexistenţa abuzului de drept.

Orice alte dispoziţii compatibile ale Codului civil, ca lege generală, trebuie să guverneze în continuare raporturile juridice dintru părţi şi să completeze reglementarea specială privind darea în plată, astfel cum reglementează, de altfel, orice a!t raport juridic civil.

În acest sens a apreciat că toate cerinţele instituite prin art. 1492 C.civ. continuă să beneficieze de aplicabilitate în ceea ce priveşte efectele juridice ale operaţiunii de dare în plată.

 În aceeaşi măsură, au fost verificate condiţii prevăzute în celelalte "dispoziţii legale", cum sunt cele aplicabile/incidente în privinţa transferului unui drept de proprietate (dorind să se opereze, consideră neconstituțional, un "transfer" forţat a dreptului de proprietate), dintre care a menţionat exemplificativ următoarele dispoziţii:

- dispoziţiile din Codul civil referitoare la vânzare (art. 1650 şi urm. C.civ.), incluzând şi dispoziţiile privind capacitatea/calitatea/reprezentarea persoanelor; situaţia / starea / destinaţia bunului; viciile bunului / garanţiile vânzătorului etc.

- dispoziţiile Legii nr. 372/1005 privind performanţa energetică a clădirii - reglementând Certificatul de performanţă energetică;

- prevederile art. 159 din Codul de procedură fiscală reglementând certificatul de atestare fiscală emis de organul fiscal local;

- prevederile Legii nr. 230/2007 privind înfiinţarea, organizarea şi Funcţionarea asociaţiilor de proprietari privind Adeverinţa de la Asociaţia de proprietari/locatari si imobilului;

- prevederile Legii nr. 51/2006 privind serviciile comunitare de utilităţi publice, reglementând dovezile achitării datoriilor/chitanţele care atestă achitarea taxelor de salubritate, gaze, apă etc. (furnizorii de utilităţi);

- verificarea existenţei indisponibilizării instituite potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001.

 Neîndeplinirea oricăreia din aceste condiţii se impune a se sancţiona cu admiterea prezentului apel şi pe cale de consecinţă a prezentei contestaţii.

Din prevederea menţionată, interpretată teleologic şi raportată la economia actului normativ referit, rezultă ca prin Legea privind darea în plată se derogă de la reglementările Codului civil" exclusiv sub aspectul posibilităţii de suplinire judecătorească a consimţământul creditorului la darea în plată.

Darea în plată poate opera numai cu consimţământul său. Derogarea de la această cerinţă legală prevăzută de art. 1492 C.civ. s-ar fi putut realiza DOAR printr-o lege organică şi DOAR cu indicarea expresă a reglementării generale faţă de care se instituie norma specială urmărită a fi introdusă inactivul legislativ,

Dacă locuitorul ar fi urmărit să deroge de la cerinţa consimţământului creditorului ataşată  dării în plată, ar fi reglementat această procedură specială printr-o lege organică, în conformitate cu art. 73 alin. z lit.3 din Constituţia României, iar nu printr-o lege ordinară (Legea nr. 77/2016).

Cerinţa adoptării derogării menţionate printr-o lege organică rezultă nu doar din normele constituţionale, ci şi din normele de tehnici legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000 care în cuprinsul art. 63 arată următoarele:

"Derogarea se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementarii de bază".

Or, având în vedere că normele Codului civil au fost adoptate prin Legea organică nr. 287/2000, rezultă că doar un act normativ de nivel cel puţin egal (o altă lege organică - )ar fi derogat în mod valabil de la instituția dării în plată reglementată prin art. 1452 C.civ,

 Mai mult, o astfel de derogare s-ar fi realizat în mod valabil, doar în condiţiile în care legiuitorul ar fi indicat expres norma generală de la care se derogă, conform art. 63 din legea nr. 24/2000:

Art. 63. Norma derogatorie

"Pentru instituirea unei norme derogatorii se va folosi formula "prin derogare de la... ", urmată de menţionarea reglementării de la care se derogă..”

Nefiind în prezenţa unor norme derogatorii valabile din perspectiva normelor constituţionale şi de tehnică legislativă, rezultă că instanţa de judecată nu poate face aplicarea Legii privind darea în plată.

Pentru motivele expuse, rezultă că lipsa consimţământului în sensul stingerii datoriilor asumate de împrumutat prin darea în plată a imobilului ipotecat trebuie să ducă la admiterea prezentului apel şi pe cale de consecinţă a prezentei contestaţii.

Cererea de dare în plată formulată de debitorul intimat în data de 03.06.2016 nu îndeplineşte condiţiile specifice din Legea nr. 77/2016

 Contrar celor susţinute de instanţa de fond, cererea de dare în plată ce face obiectul prezentei contestaţii nu îndeplineşte cumulativ cerinţele prevăzute m Legea nr.77/2016

Cererea de dare în plată transmisă la data de 03.06.2016 este informă

Cererea de dare în plată nu cuprinde cerinţele minimale de conţinut impuse de lege

 Debitorul nu a respectat cerinţa stabilirii unui interval orar, în două zile diferite, în  care reprezentantul băncii să se prezinte la notarul public, instituită prin art. 5 alin.2 din Legea privind darea în plată, ci a prevăzut doar ore fixe.

Deşi instanţa de fond a confirmat acest aspect, în continuare în mod greşit a apreciat că această împrejurare nu este de natură a atrage anularea notificării întrucât  nu a făcut dovada producerii vreunei vătămări ca urmare a reinserării intervalului orar.

 Or, nu avea obligaţia de a dovedi existenţa unui prejudiciu, atâta timp cât această cerinţă era o condiţie esenţială, obligatorie, de formă pe care trebuia să o prevadă notificarea dedare în plată.

Conform menţiunilor din Legea nr. 77/2016, procedura notificării de dare în plată este prealabilă transmiterii dreptului de proprietate, motiv pentru care legiuitorul a impus ca debitorul să facă dovada îndeplinirii tuturor condiţiilor (atât de admisibilitate, cât şi de formă ori de respectarea a dispoziţiilor legale în materia transmiterii dreptului de proprietate) în chiar cuprinsul notificării de dare în plată.

Necesitatea dovedirii îndeplinirii tuturor condiţiilor este esenţială pentru ca banca să verifice legalitatea transmiterii dreptului de proprietate. Debitorul nu poate suplini neîndeplinirea unor condiţii pe calea soluţionării contestaţiei întrucât prin însăşi  contestaţia la  cererea de dare în plată creditorul este îndreptăţit să critice orice  condiţie neîndeplinită/ nedovedită de către debitorul său.

 Notificarea nu este însoţită de acordul expres al coproprietarului imobilului oferit in plată, respectiv al soţiei, în condiţiile în care se pretinde că imobilul respectiv are regimul de locuinţă a familiei.

Unul din argumentele relevante invocate de Subscrisa în susţinerea respingerii notificării de dare în plată a fost şi acela al lipsei la momentul formulării notificării a acordului expres al coproprietarului imobilului urmărit a fi dat în plată/al soţiei debitorului.

Lipsa acestui acord a fost constatată şi de către instanţa de fond "Este adevărat că notificarea nu este însoţita de acordul expres al coproprietarului imobilului respectiv al soţiei intimatului CC." (per. 5, pag. 7 din Sentinţa apelată), însă cu toate acestea nu a dat eficienţă sancţiunii care se impunea în această situaţie

 Deşi intimatul trebuia să facă dovada acordului soţiei sale cu privire la darea în plată  bunului imobil deţinut în coproprietate, încă de la momentul formulării notificării, acesta, încercând si complinească lipsa notificării formulate, a depus la dosar întâmpinare la contestaţia în cuprinsul căreia a inserat declaraţiei soţiei sale că îşi însuteşte cererea de dare în plată.

În această situaţie, aşa cum a arătat şi în cuprinsul răspunsului la întâmpinare depus la dosarul cauzei în faţa instanţei de fond, apreciază că intimatul nu putea suplini neîndeplinirea condiţiilor de formă ori de admisibilitate prin întâmpinarea depusă la dosar, cu atât mai mult cu cât întâmpinarea este formulată şi de o persoană care nu are nicio calitate în cauză.

 Instanţa de fond ar fi trebuit să cenzureze o asemenea atitudine şi să admită contestaţia formulată pe acest motiv.

Aprecierea instanţei cum că este suficient demersul împrumutatului, nefiind obligatoriu ca el să fie întreprins de împrumutat şi coplătitor contravine normelor legale şi dreptului de proprietate al coproprietarului imobilului dorit a fi dat în plată.

 Necesitatea consimţământului dnei. CC, în calitate de coproprietară/ soţia debitorului, la formularea notificării de dare în plată nu poate fi înlăturată, întrucât actul de dare în plată este un act translativ de proprietate/un act de dispoziţie, iar dreptul de proprietate este transmis de către ambii soţi proprietari în devălmăşie către creditor, lipsa consimţământului unuia dintre coproprietari determinând imposibilitatea autentificării actului de dare în plată de către notarul public. Condiţiile de validitate a unui act juridic trebuie respectate la încheierea oricărui act, iar lipsa consimţământul atrage sancţiunea nulităţii actului.

 Nu în ultimul rând,  a subliniat faptul că faţă de Dna. CC, în calitate de coplătitor în Contractul de credit nr. 2008774053/27.10.2008 nu s-a dovedit în cuprinsul notificării îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 77/20:6, motiv pentru care încetarea efectelor contractului de credit şi stingerea obligaţiilor decurgând din acest contract de credit nu poate opera în lipsa dovedirii îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate faţă de toate părţile contractante/consumatori.

Situaţia de fapt reţinută de instanţa de fond privind starea financiară a intimatului nu corespunde realităţii. Situaţia financiară s intimatului îi permite onorarea obligaţiilor de plată asumate/continuarea executării silite

Conform paragrafului 1 fila1 din Expunerea de motive, prin adoptarea Legii privind darea  în plată s-a urmărit evitarea situaţiei în care "(...) debitorii - persoane fizice - nu dispun de mijloace necesare achitării creditului către instituţia de credit, către instituţia financiară nebancară sau către cesionarul creanţei", iar ulterior valorificării imobilului, debitorii ar rămâne în continuare obligaţi pentru diferenţa de plată.

Legiuitorul a avut deci în vedere situaţiile de „criză a contractului" în care, "în procedura de executare siliţii, bunul, care a ajuns la o valoare mult scăzută faţă de valoarea iniţială, nu va acoperi decât parţial creanţa, iar DEBITORUL CARE NU DEŢINE UN ALT BUN URMĂRIBIL, în mod evident, nu va putea achita diferenţa de credit rămasă neacoperită" ( - subl.ns.).

Prin urmare protecţia suplimentară oferită de Legea privind darea în plată se adresează exclusiv celor care "nu dispun de mijloacele necesare achitării creditului"15 şi care „nu deţin un alt bun urmăribil" în afara celui ipotecat şi eventual deja executat silit.

 Prin probele administrate în cauză, autorul cererii de dare în plată nu a reuşit să facă dovada reala a situaţiei sale financiare de natură a nu-i mai permite achitarea creditului în condiţiile financiare negociate şi asumate/ continuarea executării silite.

 Calitatea sa de preot la Parohia Sf. Nicolae din Orşova şi veniturile obţinute din exercitarea acestei profesii îi permite onorarea obligaţiilor asumate prin semnarea Contractului de credit.

În prezenta cauză, contrar celor reţinute de instanţa de fond, nu se verifică cerinţa existenţei unui dezechilibru contractual real sau a unei imposibilităţi fortuite şi permanente de executare

Dreptul de dare în plată poale fi exercitat doar cu respectarea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 77/2016.

 Suplimentar faţă de neîndeplinirea condiţiilor obiective de admisibilitate prevăzute de art. 4  din Legea nr. 77/2016, notificarea de dare în plată nu îndeplineşte nici condicile subiective expres prevăzute de art. 11 din actul normativ menţionat:

 În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şt din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât ţi contractelor încheiate după această dată." (- subl.ns.)

Articolul 11 citat contribuie substanţial la conturarea raţiunii şi a sferei de aplicare a Legii privind darea în plată:

(i) pe de o parte, defineşte expres scopul Legii nr. 77/2016 de reechilibrare a eventualelor riscuri izvorând din contractele de credit încheiate anterior intrării în vigoare a Legii,

ii)pe de alta, limitează sfera de incidenţa, a Legii nr. 77/2016, la cazurile în care se identifică în mod real / efectiv un dezechilibru in ceea ce priveşte suportarea eventualelor riscuri contractuale de către părţile la contractul de credit.

Scopul şi sfera de incidenţă ale Legii nr. 77/2016 sunt confirmate prin Expunerea de

motive:„ Restabilirea echilibrului contractual înseamnă că, în situaţia unei «.crize a contractului”, părţile împart riscul."

 În plus în motivarea actului normativ sa descrie intenţia de înlăturare a răspunderii  nelimitate reglementată de art. 2324 alin. 2 din Codul Civil, a debitorului care se află  în situaţia  de  supraîndatorare, respectiv în „imposibilitate de plată”.

 Astfel cum arată art. 6 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, orice proiect de reglementare este supus spre adoptare însoţit de expunerea de motive care constituie instrumentul de prezentare şi motivare a noii reglementări propuse", cuprinzând cerinţele care au reclamat intervenţia normativă şi stabilind totodată finalitatea reglementării pe care o explicitează".

 Interpretarea actelor normative în lumina expunerii de motive este o obligaţie a celui învestit cu aplicarea lor:

>Art. 9 alin. (3) C.civ. Interpretarea legii

"(3) interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii."

>Art. 5 alin. (2) C.proc.civ.

"(2) Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă"

 Or, în măsura în care aplicarea in concreto nu deserveşte raţiunea reglementării, interpretarea judecătorească trebuie să fie în sensul includerii respectivei situaţii în sfera de incidenţă  normativă, conform regulii de drept cesonre ratiane legis, cessat ipsa disposito.

 Aplicarea legii într-o manieră incompatibilă cu raţiunea ei ar aduce dreptul consumatorului de dare în plată "in contradicţie cu societatea, cu manifestările economice, sociale şi politice ale acesteia."".

 În acest  sens, se impun a fi luate în considerare indiciile de interpretare şi aplicare oferite prin expunerea de motive la legea privind darea în plată, ca răspuns la art. 11 din actul normativ referit:

"Principiul răspunderii nelimitate reglementat de art. 2324 alin. 2 din Codul civil nu este în concordanţă cu legislaţia protecţiei consumatorilor, fiind contrazis şi de situaţia reală de supraîndatorare a debitorului, care, pentru imposibilitate de plată (astfel cum este aceasta definită de art. 1634 din Codul civil) trebuie liberat de datorii.'' (A se vedea fila 2, paragraf 2 din Expunerea de motive)

Se observă, astfel, o trimitere expresă la art. 1634 C.civ.:

„(1) Debitorul este liberat atunci când obligaţie sa nu mai poate fi executată din cauza unei forţe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere. (...)

Prin urmare, chiar trecând peste vădite încălcări de constituţionalitate şi de convenţionalitate, intimatul din prezenta cauză are a identifica şi dovedi prin notificarea transmisă:

1 un dezechilibru contractual real;

2. alternativ, o imposibilitate fortuita de executare provocată fie de un caz de forţă majoră / caz fortuit de natură să îngreuneze / împiedice executarea de către intimat a obligaţiilor contractuale asumate, fie de un alt eveniment asimilat forţei majore / cazului fortuit şi care are un efect identic de afectare a executării contractului.

Cerinţa existenţei dezechilibrului real sau, alternativ, a imposibilităţii fortuite de executare prevăzută expres de art. 11 din Legea nr. 77/2016 şi detaliată în Expunerea de motive delimitează, aşadar, sfera de aplicare a Legii privind darea în plată, adăugându-se cerinţelor obiective de admisibilitate.

 Ori, prin notificarea transmisă Băncii la data de 03.06.2016, debitorul nu a indicat elementele de fapt şi de drept care atestă apariţia evenimentului defavorabil intervenit în relaţiile cu Subscrisa, deci nu a fundamentat / justificat intenţia de dare în plată, în sensul impus de Legea nr. 77/2016.

Din contră, situaţia reală a pârâtului atestă faptul că acesta desfăşoară activităţi remunerate lunar cu sume care îi permit onorarea obligaţiilor contractuale asumate şi are o locuinţă provizorie la Casa parohială situată în Orşova, str. Y.

Aşadar, o respingere a prezentei contestaţii ar reprezenta o ignorare a situaţiei financiare reale care ar permite recuperarea creanţelor , prin valorificarea silită a imobilului.

 În prezenta cauză nu este aplicabilă regula de principiu ad impossibilium, nulla obligatio, prestaţiile intimatului fiind posibile şi putând fi onorate conform cerinţelor contractuale negociate de părţi.

Sarcina probei imposibilităţii fortuite de executare sau a dezechilibrului contractual aparţine debitorului/garantului ipotecar - autor al notificării de dare în plată

Conform art. 5 alin. 1 din Legea nr. 77/2016, notificarea transmisă creditorului trebuie

să cuprindă detalierea condiţiilor impuse de lege pentru obţinerea beneficiului dării în plată

 Astfel cum a arătat în cadrul secţiunilor anterioare, nedescrierea cazului de imposibilitate fortuită de executare / dezechilibru contractual impune respingerea intenţiei de dare în plată ca fiind netemeinică, nejustificată, în deplină contradicţie cu raţiunea Legii nr. 77/2016 şi, respectiv, în afara sferei de aplicare a acestui act normativ.

In prezenta cauză supune controlului judecătoresc, legalitatea şi temeinicia manifestării de voinţă a debitorului / coplătitorului / garantului, în sensul dării în plată. Având în vedere art. 1634 alin. 414 C.civ., se impune ca instanţa de judecată să solicite intimatului si facă dovada imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiilor contractuale convenite sau, după caz, a dezechilibrului contractual pretins

O interpretare contrară a Legii nr. 77/2016, în sensul că aceasta derogă şi înlătură de 11 aplicarea art. 1634 alin. 4 C.civ. privitor la sarcina probei, ar impune băncii să facă proba unui fapt negativ, anume a lipsei dezechilibrului contractual / a imposibilităţii fortuite de executare. Or, această perspectivă ar afecta în mod vădit drepturile constituţionale şt convenţionale ale Băncii prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi de art. 21 alin. 3 din Constituţia României privind dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi egalitatea armelor.

 Debitorul nu se poate prevala de Legea nr. 77/2016 pentru a transfera Băncii RISCUL BUNULUI IMOBIL IPOTECAT. Legea privind darea în plată se aplică numai pentru o eventuală reechilibrare a RISCURILOR CONTRACTULUI.

Astfel cum a arătat în secţiunile anterioare, legiuitorul defineşte finalitatea reglementării în privinţa contractelor de credit aflate în derulare ca fiind echilibrarea riscurilor izvorând din contractul de credit:

Art. 11 din Legea nr. 77/2016

„In vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare, cât şi contractelor încheiate după această dată."(- sub.'.ns.)

În contextul existenţei cel puţin a unor dubii serioase de conformitate a legii nr. 77/2016 cu însăşi Constituţia României şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - aceasta din urmă aplicabilă în dreptul naţional cu forţa juridică a normelor constituţionale, se constată faptul că raţiunea operaţiunii de dare în plată a bunurilor imobile ipotecate în favoarea băncii este expres şi clar prevăzută. Această finalitate constă în instaurarea unui echilibru contractual, acolo unde se pretinde că există un dezechilibru al suportării riscurilor contractului de către părţile la contractul de credit.

 Astfel cum rezultă din jurisprudenţa naţională, „variaţia circumstanţelor şi, prin urmare, noile sarcini ce afectează executarea, fac parte din riscul contractual pe care îl suportă debitorul obligaţiei de executat

Riscul contractului presupune, aşadar, apariţia unor circumstanţe / sarcini noi ce îngreunează /impactează asupra executării obligaţiilor contractuale, fiind necesară identificarea părţii contractuale care îl suportă. Astfel cum am prezentat mai sus, fiscal Contractului de credit este suportat de intimat conform regulii de drept res perit, debitori, nefiind în ipoteza unei derogări contractuale de la regula amintită.

 Aşadar, în niciun caz nu se poate aprecia la interpretare că Legea nr. 77/2016 permite totodată transferul RISCULUI BUNULUI către banca, ca efect al dării în plată, întrucât acest act normativ reglementează darea în plată strict pentru ipoteza în care riscurile contractului nu sunt suportate în mod echilibrat (IAR NU EGAL) de către părţile contractului de credit.

Soluţionarea contestaţiei trebuie să presupună inclusiv considerarea situaţiei juridice prezentate astfel încât să se evite încălcarea substanţială a drepturilor şi intereselor constituţionale, decurgând din egalitatea de drepturi (art. 16 din Constituţia României), cerinţa proporţionalităţii şi tratamentul echitabil.

În condiţiile cauzei, solicitarea  de dare în plată comunicată  denotă  un abuz de drept

 Având în vedere cele prezentate în secţiunile anterioare şi anume, neîntrunirea de către intimat a cerinţelor legale impuse cumulativ pentru exercitarea dreptului de date în plaţi, rezultă că transmiterea notificării din data de 03.06.2016 trebuie calificată şi sancţionată ca abuz de drept, sancţiunea fiind lipsirea de efecte juridice a notificării transmise Băncii.

Conform art. 15 din Codul civil:

„Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei credinţe."

Abuzul de drept „constă în exercitarea unui drept subiectiv civil contrar scopului economico  social în care a fost recunoscut de lege şi de regulile de convieţuire socială şi contrar bunei credinţe.

 Or, dreptul dedare în plată se exercită în scopul său socio-economic, "potrivit finalităţii (...) şi în concordanţă cu destinaţia sa normală", doar dacă în defavoarea consumatorului există şi este probat dezechilibrul contractual rea1 sau  imposibilitatea fortuită şi permanentă de executare.

 Conform art. 5 alin.1 din  Legea nr. 77/2016, consumatorul trebuia să transmită Băncii o notificare de dare în piaţă prin care sa detalieze condiţiile de admisibilitate a cererii

 Întrucât dezechilibrul contractual sau imposibilitatea de executare nu a fost dovedită, rezultă  că aceasta nu există / nu este reală sau permanentă. Prin urmare, banca poate obţine cenzurarea dării în plată  prin invocarea abuzului de drept de care debitorul din  prezenta cauză se face vinovat.

Dacă instanţa  a reţinut că autorul notificării nu avea o obligaţie legală de a descrie evenimentul defavorabil intervenit pe perioada de rambursare, în chiar cuprinsul notificării comunicate băncii,  a arătat deja indicii ale situaţiei financiare reale ale intimatului şi care atestă posibilitatea continuării executării silite începute.

 Având în vedere că debitorul urmăreşte să se exonereze de obligaţiile de plată în mod nejustificat, rezultă că acesta "nu se mai bucură de ocrotirea si protecţia legii ci, dimpotrivă, se impune a fi sancţionat'" prin admiterea prezentului apel şi a contestaţiei formulate.

4.6.1 Pacta sunt servanda şi principiul executării în natură a obligaţiei

Abuzul de drept săvârşit în prezenta cauză de consumatorul care nu verifică cerinţele legale reglementate de Legea n r. 77/ 2016 este susţinut inclusiv din perspectiva aplicării principiului pacta sunt servanda şi a principiului executării în natură a obligației.

Prin protecţia consumeristă oferită de Legea nr. 77/2016 se derogă de la forţa obligatorie a contractelor sau de la regula executării în natură a obligaţiei, doar cu titlu excepţional, când scopul social şi economic al măsurii o solicită.

4.6.2 Caracterul temporar al eventualei imposibilităţi de executare

 Imposibilitatea de executare în care pretinde că se află consumatorul este doar una temporal.

Conform art. 1634 alin. 3 din Codul civil, caracterul temporar al unei imposibilităţi fortuite de executare suspendă executarea obligaţiei pentru un „termen rezonabil, apreciat în funcţie de durata şi urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea de executare

 Acest caracter temporar al imposibilităţii de executare a consumatorului reprezintă un argument substanţial de drept care justifică respingerea intenţiei abuzive a debitorului de dare în plată, în caz contrar ajungându-se la o lipsă de proporţionalitate între măsura socială instaurată prin Legea privind darea în plată şi rezultatul concret al aplicării ei,

 În drept şi-a întemeiat apelul pe dispoziţiile indicate în cuprinsul  acestuia.

La data de 20.12.2016, prin serviciul registratură intimatul NN a depus  întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului şi obligarea apelantei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare a arătat că, prin sentinţa mai sus amintita, Judecătoria Orşova a respins contestaţia formulata de C SA, apreciind ca sunt îndeplinite condiţiile impuse de Legea 77/2016 privind darea in plata.

 A apreciat ca argumentele invocate in motivarea apelului vizează probabil o excepţie de neconstituționalitate, apelanta făcând o discuţie ampla referitoare la modul de interpretare a Legii 77/2016, precum si intenţia avuta de legiuitor atunci când a promovat prezenta lege, criticând sentinţa atacata foarte succint, doar pentru 2 aspecte, respectiv faptul ca notificarea a fost făcuta doar de unul dintre soți si ca nu a fost indicat un interval orar, ci doar o ora fixa la care părţile urmau sa se prezinte in faţa notarului public.

 Banca nu a contestat nici la fond si nu contesta nici acum in mod coerent îndeplinirea condiţiilor impuse de Lege pentru darea in plata, limitându-se la a arata că  nu a dovedit contestatoarei ca îndeplineşte aceste condiţii, subliniind faptul ca nu a dovedit ca nu mai poate achita creditul.

Ori aşa cum a reţinut si instanţa de fond, in condiţiile in care face obiectul unei executări silite imobiliare, ce dovezi suplimentare se mai impuneau a fi administrate?

In condiţiile in care Legea 77/2016 nu impune obligativitatea depunerii documentelor necesare efectuării operaţiunii de dare in plata si la contestatoare, neanexarea acestora la notificările transmise, nu poate constitui un motiv de admitere a prezentei contestaţii.

Mai mult decât atât, nu banca are atributul de a verifica legalitatea documentaţiei necesare pentru operaţiunea de dare in plata, acesta revenind exclusiv notarului, care avizează condiţiile de transmitere a dreptului de proprietate pe de o parte, si constata îndeplinirea condiţiilor impuse de art.4 din Legea 77/2016.

Așa cum in mod just a reţinut instanţa de fond:

1. Îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea 77/2016 pentru a beneficia de drepturile conferite de actul normativ anterior menţionat.

In primul rând, a menţionat faptul că  îndeplinesc condiţiile cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 77/2016 pentru a beneficia de stingerea tuturor creanţelor izvorâte din contractul de credit prin darea în plată a imobilelor ipotecate în favoarea pârâtei C SA.

In ceea ce priveşte prima condiţie, respectiv întrunirea calităţii de consumator, arătă faptul că a încheiat contractul de credit nr. 2008774053 in data de 27.10.2008 în afara oricărei activităţi comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale, la punctul 1 din contract stabilindu-se clar ca scopul ereditarii este acela de a achiziţiona un imobil.

 Cu privire la cea de-a doua condiţie, cuantumul sumei împrumutate la momentul acordării a fost de 49.000 CHF.

Aşadar, cuantumul sumei împrumutate nu depăşeşte suma de 250.000 euro prevăzută de art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 77/2016.

Argumentul invocat de banca referitor la faptul ca prin prezentul contract de credit a cumpărat un imobil cu privire la care nu a făcut dovada ca este locuinţa este irelevant, atâta vreme cat prezentul credit este garantat cu imobilul ce face obiectul notificării de dare in plata, art.4 alin.1 lit.c din Legea 77/2016 stabilind ca darea in plata se poate efectua „ indiferent de scopul pentru care a fost contractat creditul, daca este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă"

Ca imobilul lor îndeplineşte aceasta condiţie, rezulta chiar din adresa 3134/2009, prin care s-a mutat in Parohia Sf. Nicolae, astfel ca profesia nu îi permite nicicum desfăşurarea de activităţi comerciale.

In cauză este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie având în vedere că imobilul cu care m garantat plata creditului are destinaţia de locuinţă, astfel cum rezultă din titlul de proprietate anexat prezentei cereri de chemare în judecată.

In ceea ce priveşte ultima condiţie, a menţionat faptul că şi aceasta este îndeplinită întrucât nu au fost condamnaţi printr-o hotărâre definitivă în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

Bunurile faţă de care au solicitat să se transmită dreptul de proprietate către pârâta C SA reprezintă bunurile ce au fost ipotecate în favoarea creditorului în temeiul contractului de Ipotecă nr. contractului de ipotecă 2008774053/27.10.2008 încheiat în vederea garantării contractului de credit nr. 2008774053 din data de 27.10.2008 şl consta în bunul imobil - apartament situat în Orşova, str. X, înscris in CF 2107/12/E

In ceea ce priveşte critica referitoare la faptul ca soţia sa nu a semnat notificarea de dare in plata, apreciază ca aceasta este absolut nefondata având in vedere prevederile Legii 77/2016, întrucât prin art.6 se stabileşte in mod clar ca „ Demersurile prevăzute la art. 5 si art. 7-9 pot fi întreprinse si de codebitori, precum si de garanţii personali sau ipotecari ai consumatorului principal, cu acordul acestuia sau al succesorilor săi motiv pentru care demersul său urmat de consimţământul soţiei nu poate fi sub nicio forma sancţionat.

Mai mult decât atât, sancţiunea încheierii unor acte juridice cu privire la locuinţa familiei ori la bunurile care o mobilează sau o decorează, de către unul dintre soţi fără consimţământul celuilalt, este nulitatea relativă a actului, nulitate ce nu poate fi invocata in condiţiile in care soţia sa îşi exprimase acordul înainte de pronunţarea primei instanţe.

Chiar si daca nu si-ar fi exprimat acordul pentru darea in plata soţia deţine doar un drept de retenție asupra unor eventuale daune interese, fără a fi afectat dreptul C care este dobânditor de buna credinţa al imobilului, (art. 322 alin. (5) din noul Cod civil).

In ceea ce priveşte motivul de apel referitor la neindicarea unui interval orar in notificare, instanţa de fond a soluţiona in mod just aceasta problema, arătând ca apelanta nu a arătat nicio vătămare ce ar decurge din faptul ca au fost invitaţi la notar la ora 11:00 si nu intr-un interval orar, mai ales in condiţiile in care au înţeles sa nu se prezinte si sa nu trimită nici 'înscrisuri pentru modificarea datelor sau orei de întâlnire.

Pentru considerentele mai sus expuse, instanţa de fond a constatat in mod just că  întruneşte toate cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 77/2016 motiv pentru care se impune respingerea contestaţiei

Conform prevederilor art. 3 din Legea nr. 77/2016 „ consumatori;/ are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord'.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 77/2016. „în situaţia în care creditorul nu se conformează dispoziţiilor prevăzute de prezenta lege, debitorul poate cere instanţei să se pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor.'

Având în vedere că îndeplinesc cerinţele cumulative prevăzute de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 77/2016 şi a notificat pârâta în conformitate cu prevederile art. 5 din Legea nr. 77/2016 iar aceasta nu a dat curs solicitării lor, impunând condiţii in afara legii, cum ar fi aceea ca  deși se găsesc in cadrul procedurii silite ar avea resursele necesare achitării creditului, apreciind că totuşi se regăsesc în ipoteza prevăzută de textul de lege mai sus enunţat.

In considerarea acestui aspect a apreciat ca se poate constata fără echivoc faptul ca îndeplinesc condiţiile pentru efectuarea operaţiunii de dare in plata, in scopul stingerii obligaţiilor născute în sarcina sa în temeiul contractului de credit nr. 2008774053 din data de 27.10.2008 , astfel ca se impune respingerea apelului promovat de C SA.

Apare absolut absurda situaţia, in care este nevoit sa combată motivul de apel al C SA care susţine ca au posibilităţile materiale necesare pentru achitarea creditului, insa nu vor sa plătească, in condiţiile in care așa cum in mod corect a reţinut si judecătorul fondului, împotriva mea s-au început demersurile de executare silita, inclusiv evaluarea si vânzarea la licitaţie publica a imobilului.

In soluţionarea prezentei cereri, a solicitat să se aibă în vedere şi situaţia specială în care se regăseşte, situaţie care nu îi mai permite continuarea plăţii ratelor de credit în cuantumul menţionat în contractul de credit încheiat cu C SA.

La data de 06.02.2017 apelanta a depus explicitarea motivelor contestaţiei în raport de Decizia Curţii Constituţionale nr.623/2016.

Prin încheierea de  şedinţă din data de 04.04.2017 pronunţată de Tribunalul  Mehedinţi în prezentul dosar s-a dispus conceptarea şi citarea în cauză în calitate de apelant a EE reprezentat legal prin KK ca fiind succesor în drepturi  al C SA având în vedere faptul că a intervenit cesiunea de creanţă între apelanta C  S A  şi EE.

La termenul de judecată din 13.06.2017, intimatul NN prin apărător a invocat excepţia lipsei de interes a apelantei C la momentul formulării apelului, respectiv 04.11.2016.

Analizând excepţia lipsei de interes a BCR SA invocată de intimatul NN instanţa apreciază că este neîntemeiată şi o va respinge pentru următoarele considerente:

Prin sentinţa nr. 278/15.09.2016 pronunţată de Judecătoria Orşova în dosarul nr.601/274/2016  a fost respinsă contestaţia  formulată de contestatoare C S.A, împotriva acesteia formulând apel contestatoarea la data de 04.11.2016.

Instanţa reţine că între apelanta C SA în calitate de creditor cedent şi EE, în calitate de cesionar a fost semnat la data de 07.09.2016 un contract - cadru privind cesiunea mai multor creanţe din portofoliul C printre care şi creanţa datorată de intimat, acesta fiind notificat cu privire la cesiune la data de 27.12.2016.(fila 142 dosar apel)

În vederea implementării condiţiilor din contractul-cadru părţile au stipulat un termen limită, respectiv 15.12.2016, dată la care a operat efectiv cesiunea de creanţă, şi de la care aceasta a produs efecte juridice având loc şi transmiterea calităţii procesuale active a C.

 Astfel, cum data la care creanţa deţinută de apelanta C SA a fost transmisă cesionarului EE este 15.12.2016, aşa cum rezultă şi din notificare transmisă de cele două părţi contractante debitorului, se apreciază că la data formulării cererii de apel apelanta justifica un interes personal şi actual pentru promovarea căii de atac.

Examinând sentinţa atacată  prin prisma criticilor formulate şi în raport de dispoziţiile art. 476 - 479 N. C.pr.civ. instanţa reţine că apelul este fondat pentru  următoarele considerente:

Între C S.A şi NN, în calitate de împrumutat, garant  şi soţia acestuia CC, în calitate de coplătitor, garant s-a încheiat la 27.10.2008, contractul de credit bancar pentru investiţii imobiliare pentru persoane fizice nr. 2008774053, pentru un împrumut de 49.000 euro pentru achiziţionarea unui imobil.

La aceeaşi dată s-a încheiat şi contractul de ipotecă nr. 2008774053 prin care garanţii ipotecari au constituit în favoarea băncii o ipotecă de rang I asupra imobilului situat în mun. Orşova, str. X, compus din trei camere şi dependinţe în suprafaţă utilă de 64,47 mp intabulat în CF 2107/12/E.

În data de 01.06.2016 BNP BB a emis încheierea de certificare nr. 1, certificând astfel că intimatul NN s-a prezentat la sediul biroului notarial, în vederea redactării notificării anexate încheierii, care în temeiul art. 5 alin.1 din Legea nr. 77/2016 se va comunica destinatarului creditor C S.A., în original, prin intermediul notarului public, prin poştă cu scrisoare recomandată.

Conform notificării intimatul NN a înţeles să notifice banca creditoare cu privire la decizia de a transmite, prin darea în plată, imobilul proprietatea sa situat în mun. Orşova, str. X, nr. cad. 50139-C1-U6, înscris în CF 50139-C1-U6 (transcris din CF 2017/12/E) în vederea stingerii obligaţiilor pe care le are în calitate de debitor faţă de creditorul C S.A.

Drept urmare acesta a invitat la 20.07.2016 la orele 11,00 sau la data de 25.07.2016, orele 11,00, la BNP BB în vederea încheierii actului de dare în plată care va avea ca efect transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului susmenţionat către creditor, în schimbul stingerii obligaţiei (capital principal - împrumut, dobânzi penalităţi, comisioane), cu menţiunea că îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 77/2016 a dării în plată.

Prin motivele de apel, apelanta a invocat faptul că cererea de dare în plată nu cuprinde cerinţele minimale de conţinut prevăzute de lege.

Instanţa reţine că potrivit art. 5 din Legea nr.77/2016 a dării în plată, „  (1) În vederea aplicării prezentei legi, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4.

(2) Notificarea prevăzută la alin. (1) trebuie să cuprindă şi stabilirea unui interval orar, în două zile diferite, în care reprezentantul legal sau convenţional al instituţiei de credit să se prezinte la un notar public propus de debitor în vederea încheierii actului translativ de proprietate, prin care se stinge orice datorie a debitorului, principal, dobânzi, penalităţi, izvorând din contractul de credit ipotecar, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi.

În ceea ce priveşte notificarea formulată în baza Legii nr. 77/2016, se apreciază că aceasta  nu respectă prevederile art.5 alin.2 în condiţiile în care intimatul, nu a fixat, un interval orar, ci a stabilit doar ora 11. Cu toate acestea, aşa cum a reţinut şi prima instanţă, nerespectarea prevederilor invocate nu este de natură a atrage nulitatea actului decât în situaţia în care s-a cauzat o vătămare creditorului, or, în cauză nu s-a dovedit existenţa unei vătămări ca urmare a întocmirii notificării în această modalitate.

 Apelanta, a mia invocat faptul că notificarea nu este însoţită de acordul expres al coproprietarului imobilului oferit în plată, respectiv soţia în condiţiile în care se pretinde că are regim de locuinţă a familiei.

Din dispoziţiile art.5 şi 6 din Legea nr.77/2016 rezultă că notificarea poate fi transmisă de consumatorul principal, respectiv  de cel care are calitatea de împrumutat în contractul de credit, precum şi de codebitori, de garanţii personali sau ipotecari, cu acordul acestuia sau al succesorilor săi.

Astfel, în cauză, se constată că, în mod corect a reţinut prima instanţă că este suficient demersul intimatului NN în calitate de împrumutat, nefiind necesar a se efectua demersuri şi de către plătitor, chiar dacă acesta este coproprietar al bunului ipotecat.

Mai mult, se reţine că potrivit dispoziţiilor Codului civil, actul de înstrăinare încheiat fără consimţământul celuilalt soţ, atunci când el este necesar potrivit legii este anulabil, terţul dobânditor care s-a informat cu privire la natura bunului fiind apărat de efectele nulităţii(art.346-347 Cpd civil).

De altfel, aşa cum a arătat şi prima instanţă soţia intimatului, în calitate de coproprietar al imobilului a declarat că-şi însuşeşte cererea de dare în plată, existând astfel şi consimţământul expres al acesteia.

Potrivit art. 4 alin 1 din Legea nr. 77/2016 „pentru stingerea creanței izvorând dintr-un contract de credit și a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiții: a) creditorul și consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. 1, astfel cum acestea sunt definite de legislația specială; b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depășea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Națională a României în ziua încheierii contractului de credit;  creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziționa, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinație de locuință sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puțin un imobil având destinația de locuință;  consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracțiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

Potrivit art. 7 din acelaşi act normativ, în termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de prezenta lege.

Instanţa constată că prin Decizia nr. 623/25 octombrie 2016 publicată în Monitorul Oficial nr 53 din 18 ianuarie 2017, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 şi 8 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii.

Curtea Constituţională a reţinut astfel că, „din punct de vedere procedural, instanţa judecătorească, în condiţiile formulării contestaţiei de către creditor sau a acţiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiţiei notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8 ori în cadrul art. 9 din aceeaşi lege.”

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.4 se constată că acestea nu sunt contestate de apelantă, intimatul contractând un credit bancar în vederea achiziţionării unui imobil în cuantum de 49.000 euro, sub nivelul de 250.000 euro prevăzut de lege, având calitatea de consumator şi nu a fost condamnat pentru infracţiuni în legătură cu creditul.

În ceea ce priveşte impreviziune, instanţa constată că în cauză, contractul de credit a fost încheiat în anul 2008, adică sub imperiul vechiului Cod civil. Deși acest act normativ nu a reglementat teoria impreviziunii, Curtea Constituțională a reținut că atât doctrina, cât și practica, au recunoscut posibilitatea aplicării acesteia în cazul în care un eveniment excepțional și exterior voinței părților, ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului, ar face excesiv de oneroasă executarea obligației debitorului (pct.95).

Potrivit pct.96 din Decizia nr.623/2016 a Curţii Constituţionale, în esenţă, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta, drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptate în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune, potrivit pct.97, impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice  şi nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.

Conform pct.100, în caz de neînţelegere între părţi, evaluarea existenţei situaţiei neprevăzute (condiţie obiectivă) şi a efectelor sale asupra executării contractului, a bunei-credinţe în exercitarea drepturilor şi obligaţiilor contractuale ale părţilor (condiţii subiective), precum şi a echităţii (ce presupune atât o latură obiectivă, cât şi una subiectivă) trebuie realizată cu maximă rigoare şi cade în sarcina instanţei judecătoreşti.

Instanţa constată că în speţa de faţă nu s-a făcut dovada existenţei unui eveniment ce poate fi considerat excepţional, exterior şi care nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului, în privinţa amplorii şi efectelor sale şi care să facă excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor.

Astfel, din probatoriul administrat în cauză, respectiv adresa nr.2313/28.02.2017 (f. 87 dosar) emisă de Primăria mun. Orşova şi adresa nr.4435/23.03.2017 a Agenţiei naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară(f.110) instanţa constată că intimatul NN şi CC figurează în evidenţele fiscale cu imobilul situat în mun. Orşova, str. X, acesta fiind singurul imobil înscris în evidenţele de publicitate imobiliară pe numele acestora.

Cu adresa nr. 43648/28.02.2017, Serviciul Fiscal Orăşenesc Orşova a comunicat instanţei că situaţia veniturilor impozabile realizate de intimatul NN şi soţia sa  CC  în perioada 2009-2015, din care rezultă că în anul 2015, intimatul a realizat venituri anuale din salarii în cuantum net de 11.267 lei de la angajatorul Liceul TT, de 10.707 lei de la angajatorul Episcopia RR şi de 18.516 lei de la Mănăstirea AA, iar soţia acestuia venituri de 8844 lei de la Mănăstirea AA.

Intimatul a invocat onerozitatea excesivă a obligaţiilor debitorului  ca urmare a creşterii cursului euro de la 3.6 lei la momentul contractării creditului la 4.26 lei la momentul formulării cererii de dare în plată, precum şi diminuării veniturilor familiei. 

Din cuprinsul contractului rezultă că moneda creditului a fost euro, însă deşi s-a înregistrat o creştere a cursului acestei monede, nu se poate vorbi de o devalorizare a leului în raport cu moneda euro de natură să constituie un eveniment excepţional. De altfel, intervenirea riscului decurgând din fluctuaţiile cursului valutar a fost asumat de intimat chiar prin contractul de credit la art. 5 pct.5.1 din condiţiile generale potrivit cu care creditul va fi restituit în aceeaşi monedă în care a fost acordat, împrumutatul şi coplătitorul vor suporta riscul de schimb valutar, aspect care exclude condiţia intervenirii unor situaţii excepţionale obiective şi ce nu puteau fi prevăzute în mod rezonabil.

Pe de altă parte, se reţine că intimatul nu a dovedit nici survenirea unei cauze externe excepționale care să determine o onerozitate excesivă și vădit injustă a obligației la care e ținut unul dintre contractanți.

Astfel, din contractul de credit, actele adiţionale încheiate şi graficul de rambursare se reţine că la momentul contractării creditului intimatul avea de achitat o rată lunară de 324 Euro în condiţiile în care potrivit adeverinţelor de salariu depuse la momentul contractării creditului veniturile acestuia erau de 1979 lei. La data de 21.10.2010 intimatul a beneficiat de o rescadenţare a creditului pe o perioadă de 12 luni, perioadă în care rata lunară a fost de 230 Euro, diferenţa capitalizându-se şi adunându-se la soldul creditului, astfel că după expirarea perioadei rata lunară a ajuns la aproximativ 500 Euro.

 Cu privire la veniturile realizate intimatul a invocat faptul că i-a încetat contractul individual de muncă cu Episcopia RR, iar începând cu anul 2010 soţiei sale i-a încetat contractul de muncă cu Serviciul Public de Asistenţă Socială Orşova.

 Din răspunsurile furnizate de Serviciul Fiscal Orăşenesc Orşova coroborate cu faptul că în luna 09.2015 intimatului i-a încetat contractul individual de muncă cu Episcopia RR rezultă că intimatul şi soţia acestuia realizau la finele anului 2015 venituri din salarii de la angajatorii Liceul TT şi Mănăstirea AA cu privire la care nu s-a dovedit încetarea în 2016 a raporturilor contractuale.

Cum veniturile lunare obţinute în anul 2015 de cei doi soţi erau superioare celor realizate în anul 2008 şi nu s-a dovedit că la momentul notificării acestea erau mult diminuate faţă de nivelul existent în anul 2015 se apreciază că nu se poate reţine o disproporţie vădită între veniturile pe care le înregistrau la momentul contractării creditului şi momentul notificării băncii.

Se apreciază astfel că în executarea contractului nu a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, neintervenind o scădere dramatică a veniturilor familiei, aşa cum se susţine de către intimat, nefiind astfel în prezenţa survenirii unui risc care să se circumscrie ideii de impreviziune.

Astfel, se constată că notificarea formulată în data de 01.06.2016 de către intimat nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr.77/2016, contestația creditoarei fiind întemeiată și prin urmare, față de dispozițiile art.480 c.pr.civ., instanța va admite apelul formulat de apelanta contestatoare C SA și continuat de EE, va schimba sentința în sensul că va admite contestaţia formulată de contestatoare C SA  și în temeiul art. 7 alin. 5 din Legea nr. 77/2016 va repune părţile în situaţia anterioară  notificării.

Referitor la acordarea cheltuielilor de judecată efectuate de către apelanta C SA, instanţa ţinând seama de criteriile la care se referă art. 451 alin.2  N.C. pr. civilă, respectiv complexitatea cauzei și activitatea depusă de avocat în faţa primei instanțe și a instanţei de apel consideră că onorariul de avocat de 1.000 lei este proporţional cu volumul de muncă depus de avocat raportat la circumstanțele cauzei.

Şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, învestită cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile avocaţiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

Astfel, în baza art.453 alin.1 C.pr.civ. urmează a fi obligat intimatul la 1040 lei cheltuieli de judecată către apelanta C SA (1000 lei onorariu avocat și 40 lei taxă judiciară de timbru).

Domenii speta

Spete similare