Plângeri prealabile

Plângeri prealabile

Tribunalul Mehedinţi – sentinţă din 16.11.2016. Inadmisibilitatea petitului privind anularea deciziei de calcul al taxei pentru emisii poluante datorită neparcurgerii procedurii prealabile

Prin cererea adresată la data de 07.09.2016 şi înregistrată pe rolul instanţei reclamantul A în contradictoriu cu pârâtele B – B1 şi B2 a solicitat anularea deciziei de calcul a timbrului de mediu achitat cu chitanţa seria TSxx nr. xxxxxx/16.04.2015 şi obligarea pârâtelor la restituirea sumei de 5319  lei plătită cu titlu de timbru de mediu cât şi a dobânzilor legale aferente. Totodată a solicitat şi  plata cheltuielilor de judecată.

În motivare a arătat că la data de 12.07.2011 a achiziţionat autoturismul marca Volkswagen Passat, achitând taxa pentru timbrul de mediu în sumă de 5319 lei potrivit actului administrativ seria TSxx nr. xxxxxx din 16.04.2015, întrucât fără această taxă, funcţionarii din cadrul Serviciului de Înmatriculări au refuzat înmatricularea maşinii.

Prin cererea nr. 48434/25.08.2016 a solicitat B1, ca şi procedură prealabilă conform art. 7 din Legea nr. 554/2004, restituirea sumei de 5.319 lei reprezentând taxa timbru de mediu, aceasta respingându-i solicitarea prin adresa nr. MH_REG48434/29.08.2016.

Potrivit art. 4 din OUG nr. 9/2013, norma în vigoare la data achitării sumei a cărei restituire o solicit, obligaţia de plată a timbrului de mediu pentru autovehicule intervine o singură dată, astfel:

a)cu ocazia înscrierii în evidenţele autorităţii competente, potrivit legii, a dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România şi atribuirea unui certificat de înmatriculare şi a numărului de înmatriculare;

b) b) la reintroducerea în parcul auto naţional a unui autovehicul, în cazul în care, la momentul scoaterii sale din parcul auto naţional, i s-a restituit proprietarului valoarea reziduală a [timbrului de mediu pentru autovehicule] [...];

c) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, [taxa pe poluare] sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării;

d) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situaţia autovehiculelor pentru care s-a dispus de către instanţe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, [taxei pe poluare] sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule.

Problema dedusă judecăţii constă în a lămuri dacă timbrul de mediu a cărei plată este prevăzută ca obligatorie de textul de lege anterior invocat contravine Tratatului Constitutiv al Uniunii Europene - art. 110, urmând ca analiza dispoziţiilor OUG nr. 9/2013 incidente speţei să aibă în vedere şi prevederile art. 11, art. 20 alin. 2 şi 148 din Constituţia României, Legii nr. 157/2005, şi jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin Hotărârea din 9 iunie 2016 in cauza C-586/14, Curtea de Justiţie a stabilit că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că:

-nu se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe autovehicule care se aplică autovehiculelor rulate importate cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru şi autovehiculelor deja înmatriculate în statul membru respectiv cu ocazia primei transcrieri în acelaşi stat a dreptului de proprietate asupra acestora din urmă;

-se opune ca statul membru respectiv să scutească de această taxă autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost plătită, dar nu a fost restituită o taxă în vigoare anterior declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii.

În adoptarea acestei hotărâri, Curtea a reţinut că articolul 110 TFUE are drept obiectiv asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor între statele membre în condiţii normale de concurenţă. El vizează eliminarea oricărei forme de protecţie care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii faţă de produse care provin din alte state membre (Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C-76/14, EU:C:2015:216, punctul 28 şi jurisprudenţa citată).

In acest sens, articolul 110 primul paragraf TFUE interzice fiecărui stat membru să aplice produselor celorlalte state membre impozite interne mai mari decât cele care se aplică produselor naţionale similare.

Se mai subliniază că art. 4 litera c) din OUG nr. 9/2013 scuteşte de plata timbrului de mediu transcrierea dreptului de proprietate asupra vehiculelor rulate naţionale a căror înmatriculare în România a determinat deja plata taxei speciale, a taxei pe poluare sau a taxei pentru emisiile poluante, cu excepţia cazurilor, prevăzute la litera d) a acestui articol, în care o instanţă română a dispus restituirea taxei respective pentru un anumit vehicul.

În această privinţă, având în vedere jurisprudenţa Curţii în cauzele referitoare la taxa pe poluare percepută în temeiul OUG nr. 50/2008 şi la taxa pentru emisiile poluante percepută în temeiul Legii nr. 9/2012, astfel cum a fost în parte suspendată prin OUG nr. 1/2012 (înmatricularea autovehiculelor în perioada 13 ianuarie 2012-1 ianuarie 2013), că aceste taxe erau incompatibile cu articolul 110 TFUE (Hotărârea din 7 aprilie 2011, C-402/09, EU:C:2011:219, Hotărârea din 7 iulie 2011, C-263/10, nepublicată, EU:C:2011:466, şi Ordonanţa din 3 februarie 2014, C-97/13 şi C-214/13, nepublicată, EU:C:2014:229), în mod analog, taxa specială trebuie considerată incompatibilă cu articolul 110 TFUE din moment ce prezenta caracteristici identice cu cele ale OUG nr. 50/2008, incompatibile cu acest articol (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 aprilie 2015, C-76/14, EU:C:2015:216, punctul 45).

Taxa pentru emisiile poluante percepută în temeiul Legii nr. 9/2012, în versiunea aplicabilă de la 1 ianuarie 2013 până la 15 martie 2013, este şi ea incompatibilă cu articolul 110 TFUE din cauza modalităţilor sale de percepere şi în special a faptului că nu era percepută decât pentru vehiculele rulate naţionale pentru care nu a fost achitată niciuna dintre taxele de înmatriculare a vehiculelor care fuseseră în vigoare anterior în România (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 aprilie 2015, C-76/14, EU:C:2015:216, punctele 47-50).

 Se argumentează că s-a statuat deja de către Curte că un regim de taxare care prevede că autovehiculele rulate care au fost supuse unor asemenea taxe incompatibile cu dreptul Uniunii vor fi scutite de o nouă taxă, în speţă timbrul de mediu, este incompatibil cu articolul 110 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 aprilie 2015, Manea, C-76/14, EU:C:2015:216, punctele 47-51)

Astfel, potrivit unei jurisprudenţe constante a Curţii, valoarea taxei percepute cu ocazia înmatriculării unui autovehicul se încorporează în valoarea acestui autovehicul. Atunci când un autovehicul înmatriculat cu plata unei taxe într-un stat membru este ulterior vândut ca autovehicul rulat în acest stat membru, valoarea sa de piaţă include valoarea reziduală a acestei taxe. Dacă valoarea taxei aplicate la data înmatriculării unui autovehicul rulat importat de acelaşi tip, având aceleaşi caracteristici şi aceeaşi uzură depăşeşte valoarea reziduală menţionată, se încalcă articolul 110 TFUE (Hotărârea din 19 decembrie 2013, X, C-437/12, EU:C:2013:857, punctele 30 şi 31, precum şi jurisprudenţa citată).

S-a statuat că o taxă incompatibilă cu dreptul Uniunii, trebuie să fie restituită cu dobândă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 aprilie 2013, C-565/11, EU:C:2013:250, punctele 20 şi 21, precum şi Hotărârea din 15 octombrie 2014, C-331/13, EU:C:2014:2285, punctele 27 şi 28), iar valoarea sa trebuie, în consecinţă, considerată ca nemaifiind încorporată în valoarea de piaţă a autovehiculelor cărora li se aplică această taxă. întrucât valoarea reziduală a taxei menţionate în valoarea acestor vehicule este egală cu zero, ea este, prin urmare, în mod necesar inferioară noii taxe, în speţă timbrul de mediu, aplicată unui autovehicul rulat importat de acelaşi tip, având aceleaşi caracteristici şi aceeaşi uzură (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 aprilie 2015, C-76/14, EU:C:2015:216, punctul 50).

Este necesar să se considere însă că valoarea reziduală a unei taxe incompatibile cu dreptul Uniunii încetează să fie încorporată în valoarea de piaţă a unui vehicul din moment ce proprietarul acestui vehicul dispune, în temeiul acestui drept, de posibilitatea de a obţine restituirea acestei taxe, independent de faptul că ea a fost sau nu a fost efectiv restituită la data vânzării vehiculului menţionat.

Curtea a concluzionat că această simplă posibilitate este de natură să îi încurajeze pe proprietarii vehiculelor rulate româneşti vizate să propună pentru aceste vehicule, chiar dacă taxa vizată nu a fost încă restituită, un preţ de vânzare care să nu ţină seama de taxa respectivă. Or, în cazul în care taxa nu a fost încă restituită, cumpărătorii vehiculelor menţionate vor fi, în temeiul articolului 4 lit. c) din OUG nr. 9/2013, scutiţi de timbrul de mediu.

În schimb, vehiculele rulate importate dintr-un alt stat membru vor fi invariabil supuse timbrului de mediu prevăzut de OUG nr. 9/2013 la înscrierea în România a dreptului de proprietate asupra acestor vehicule.

Astfel, o scutire precum cea rezultată din această dispoziţie este de natură să ofere un avantaj concurenţial vehiculelor rulate prezente deja pe piaţa românească şi, în consecinţă, să descurajeze importul de vehicule similare din alte state membre.

Însă, normele comunitare au caracter prioritar în raport cu cele naţionale, după cum rezultă din Constituţia României, din jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, precum şi din prevederile Legii nr. 157/2005.

Astfel, potrivit art. 11 alin. 1 şi 2 din Constituţie, statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern".

Art. 148 alin. 2 şi 4 din Constituţie statuează că, urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare... Parlamentul, preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevederile alineatului 2.

Prevederile constituţionale arătate şi Legea nr. 157/2005 de ratificare a Tratatului de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană relevă că, urmare a aderării României la Uniune, Tratatul de Constituire a Uniunii Europene, are caracter obligatoriu pentru statul român.

Chiar dacă statul român a adoptat şi prin introducerea art. 4 lit. c din O.U.G. nr. 9/2013 norme de discriminare fiscală între produsele importate şi cele similare autohtone, se constată că dispoziţiile dreptului comunitar au prioritate faţă de dreptul naţional, în temeiul principiului supremaţiei dreptului comunitar.

Conform acestui principiu, orice normă comunitară are forţă juridică superioară normelor naţionale, chiar şi atunci când acestea din urmă sunt adoptate ulterior normei comunitare, regula aplicându-se indiferent de rangul normei în ierarhia sistemului juridic naţional şi de acela al normei comunitare.

Obligativitatea instanţelor din statele membre de a aplica prioritar Tratatul Uniunii a fost statuată şi prin Hotărârile pronunţate de CJE în cauzele Flaminio Costa v. Enel (15 iulie 1964), precum şi Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a (9 martie 1978).(...)

În consecinţă, judecătorul naţional, ca prim judecător comunitar, are competenţa, atunci când dă efect direct dispoziţiilor art. 110 din Tratat să aplice procedurile naţionale în aşa fel încât drepturile prevăzute în Tratat să fie deplin şi efectiv protejate.

În aceste condiţii, este evident, după cum s-a arătat, că normele interne ce reglementează obligaţia de plată a timbrului de mediu la înmatricularea autoturismelor second-hand contravin dispoziţiilor Tratatului de Instituire a Uniunii Europene, normele interne dispunând cu privire la o taxă discriminatorie şi care încalcă principiul liberei circulaţii a mărfurilor.

Cum România este stat membru al Uniunii Europene începând cu 1 ianuarie 2007, sunt activate dispoziţiile art. 148 alin. 2 din Constituţia României conform cărora legislaţia comunitară cu caracter obligatoriu prevalează legii interne, iar conform alin. 4 din acelaşi articol, jurisdicţiile interne garantează îndeplinirea acestor exigenţe.

Pe de altă parte, obligaţia de a aplica prioritar dreptul comunitar nu este opozabilă numai jurisdicţiilor ci şi Guvernului însuşi şi organelor componente ale acestuia, cum sunt şi organele fiscale. Din această perspectivă, invocarea de către organul fiscal a legii fiscale interne în temeiul căreia s-a perceput taxa specială dovedită contrar normelor dreptului comunitar înfrânge nu numai dispoziţiile constituţionale precizate, dar pune serioase semne de întrebare asupra îndeplinirii obligaţiei de loialitate comunitară asumată de România ca stat membru.

Într-o atare ipoteză, revine jurisdicţiilor să elimine această disfuncţionalitate, recunoscând particularilor drepturile prin aplicarea directă a Tratatului în aşa fel încât acestei norme să i se recunoască şi caracterul ei util.

Drept consecinţă, argumentele prezentate impun concluzia că timbrul de mediu, în forma în care a fost reglementat, nu este datorat, aşa încât nu există nici un impediment pentru restituirea acestuia.

Referitor la petitul privind dobânda solicitată, este de subliniat că, potrivit art. 1 alin. 1 - 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală, părţile sunt libere să stabilească, în convenţii, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât şi pentru întârzierea la plata unei obligaţii băneşti; dobânda datorată de debitorul obligaţiei de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenţei obligaţiei, este denumită dobândă remuneratorie, iar dobânda datorată de debitorul obligaţiei băneşti pentru neîndeplinirea obligaţiei respective la scadenţă este denumită dobândă penalizatoare.

Conform art. 2 din acelaşi act normativ, în cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.

 Se stipulează, de asemenea, că rata dobânzii legale remuneratorii se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă a B.N.R., care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a( Consiliului de Administraţie al B.N.R., în timp ce rata dobânzii legale penalizatoare se stabileşte la nivelul ratei dobânzii de referinţă plus 4 puncte procentuale (art. 3 alin. 1 şi 2).

În cauză, sunt incidente în parte dispoziţiile art. 68 alin. 2 Legea nr. 207/2015 privind codul de procedură fiscală, potrivit cu care se restituie, la cerere, debitorului sumele plătite nedatorat, ca şi prevederile art. 182 ce statuează că pentru sumele de restituit sau rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 168 alin. 4 sau la art. 77, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege; acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor, iar nivelul dobânzii este cel prevăzut de art. 174 alin. 5.

In acest context, este de evidenţiat că, potrivit art. 77 alin. 1 din Cprocfisc, cererile depuse de contribuabil potrivit prezentului cod se soluţionează de organul fiscal în termen de 45 zile de la înregistrare.

Rezultă, din coroborarea textelor legale arătate că, pentru sumele de restituit prevăzute de art. 174 alin. 5 din C. proc. fisc., se datorează o dobândă legală penalizatoare, al cărei cuantum este strict reglementat prin dispoziţiile legale, respectiv de 0,02 %, pentru fiecare zi de întârziere.

Cu privire la data de la care se calculează dobânda, C.J.U.E., prin Hotărârea din 18 aprilie 2013, a statuat că Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim naţional, precum cel în discuţie în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe.

S-a argumentat că dintr-o jurisprudenţă constantă reiese că dreptul de a obţine rambursarea unor taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii reprezintă consecinţa şi completarea drepturilor conferite justiţiabililor de dispoziţiile dreptului Uniunii care interzic astfel de taxe. Statul membru este, aşadar, obligat, în principiu, să ramburseze taxele percepute cu încălcarea dreptului Uniunii (Hotărârea din 6 septembrie 2011, Lady & Kid şi alţii, C-398/09, precum şi Hotărârea din 19 iulie 2012, Littlewoods Retail şi alţii, C-591/10, punctul 24), iar justiţiabilii au dreptul la restituirea nu numai a taxei percepute fără temei, ci şi a sumelor plătite acestui stat sau reţinute de acesta în legătură directă cu taxa respectivă. Aceasta cuprinde şi pierderile reprezentate de indisponibilizarea sumelor ca urmare a exigibilităţii premature a taxei.

CJUE a stabilit că, în absenţa unei reglementări a Uniunii, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuţia de a prevedea condiţiile în care se impune acordarea unor astfel de dobânzi, în special rata şi modul de calcul al acestor dobânzi, însă aceste condiţii trebuie să respecte principiile echivalenţei şi efectivităţii, ceea ce înseamnă că nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile unor cereri similare întemeiate pe dispoziţii de drept intern şi nici concepute astfel încât să facă în practică imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii, dar principiul efectivităţii, care impune, într-o situaţie de restituire a unei taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii, ca normele naţionale care privesc în special calculul dobânzilor eventual datorate să nu aibă ca efect privarea persoanei impozabile de o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită prin plata nedatorată a taxei, a fost încălcat.

Drept consecinţă, de îndată ce instanţa europeană a tranşat şi în această situaţie, vă rugăm să aplicaţi cu prioritate a dreptului comunitar.

Astfel, în Cauzele C-200/14 şi C-288/14 , CJUE a pronunţat, la data de 30 iunie 2016, o hotărâre preliminară prin care a statuat că principiul cooperării loiale trebuie să fie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să adopte dispoziţii care supun rambursarea unui impozit care a fost declarat contrar dreptului Uniunii printr-o hotărâre a Curţii sau a cărui incompatibilitate cu acest drept rezultă dintr-o astfel de hotărâre unor condiţii care privesc în mod specific acest impozit şi care sunt mai puţin favorabile decât cele care s-ar fi aplicat, în lipsa lor, unei asemenea rambursări, respectarea acestui principiu trebuind să fie verificată in speţă instanţa de trimitere.

Principiul echivalenţei trebuie să fie interpretat, în viziunea CJUE, în sensul că se opune c|a un stat membru să prevadă modalităţi procedurale mai puţin favorabile pentru cererile de rambursare a unei taxe care sunt întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii decât cele aplicabile acţiunilor similare întemeiate pe o încălcare a dreptului intern, iar principiul efectivităţii trebuie interpretat în sensul că se opune unui sistem de rambursare cu dobândă a taxelor percepute cu încălcarea dreptului Uniunii al căror cuantum a fost constatat prin decizii judecătoreşti executorii, precum sistemul în discuţie în litigiul principal, care prevede o eşalonare pe cinci ani a rambursării acestor taxe şi care condiţionează executarea unor astfel de decizii de disponibilitatea fondurilor încasate în temeiul unei alte taxe, fără ca justiţiabilul să dispună de posibilitatea de a constrânge autorităţile publice să îşi îndeplinească obligaţiile dacă acestea nu şi le îndeplinesc de bunăvoie.

Decizia CJUE desfiinţează cu efect ex tune prevederile interne, efectul direct al hotărârii constituind obligaţia statului român şi a autorităţilor fiscale la restituirea uno ictu a taxelor auto nelegal colectate, sub rezerva executării silite ce nu mai poate fi temporizată prin invocarea de către stat a lipsei de fonduri.

În esenţă, mecanismul eşalonării plăţii, ca modalitate de executare a unei hotărâri judecătoreşti date pentru protecţia unui drept conferit de dreptul Uniunii, nu este considerat în concordantă cu principiile consacrate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin urmare, după rămânerea definitivă a hotărârii, organul fiscal nu mai poate recurge la eşalonarea plăţii timbrului de mediu.

Drept urmare, având în vedere cele expuse, a solicitat admiterea cererii aşa cum a fost formulată, în sensul de a obliga pârâtele la restituirea sumei de 5319 lei, achitată cu titlu de timbru de mediu, precum şi dobânda legală calculată de la data achitării şi până la restituirea efectivă, deoarece numai astfel se poate realiza o justă şi completă reparaţie a prejudiciului încercat de subsemnatul, aflat într-o situaţie în care i s-a produs o pagubă prin acţiunea culpabilă a organului fiscal al statului.

În vederea dovedirii celor mai sus arătate, a precizat că înţelege să se folosească de proba cu înscrisuri.

În drept a invocat disp. Legii nr. 554/2004, OUG nr. 9/2013, Hotărârile CJUE la care a făcut referire, Constituţia României.

A anexat în copie, următoarele înscrisuri: chitanţa seria TS461 nr. 10000007812 din 16.04.2015; răspuns Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Mehedinţi MH_REG48434/29.08.2016; contractul de vânzare-cumpărare autoturism; certificat, CI reclamant, carte de identitate şi certificat de înmatriculare autoturism şi traducere din limba spaniolă.

La data de 03.10.2016 B1 în nume propriu şi în numele B a depus întâmpinare.

Pe cale de excepţie a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B precizând că B nu are calitate procesuala pasiva in speţa, deoarece nu există un raport juridic direct între aceasta şi reclamant, pe de o parte, iar pe de altă parte, obiectul acţiunii nu-i este opozabil. Potrivit Codului de pr. fisc, competenţa de administrare a impozitelor, taxelor şi altor sume datorate bugetului de stat, revine organului fiscal în a cărui raza teritorială îşi are domiciliul fiscal contribuabilul sau plătitorul. în speţa, organul fiscal competent este cel de la domiciliul fiscal al reclamantului.

In consecinţa, a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi respingerea acţiunii faţă de aceasta.

Pe fond a precizat că acţiunea este neîntemeiată deoarece, norma de reglementare, OUG nr. 9/2013, nu este contrară dispoziţiilor dreptului comunitar european, aşa cum în mod eronat susţine reclamantul.

Textul Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene (art. 110, ex-art.90 TCE) prevede ca statele membre nu pot aplica pentru produsele altor state membre impozite interne mai mari decât cele aplicate produselor similare naţionale cu scopul de a nu se ivi discriminări intre aceste produse, dar nu prevede, sub nici o forma, sa nu se plătească un impozit.

Tratatul prevede că statele membre rămân libere să îşi organizeze sistemele fiscale, cu singura condiţie de a nu genera discriminări intre produsele amintite.

OUG 9/2013 nu stabileşte indirect, pentru produsele provenind din Uniunea Europeană impuneri interne superioare celor stabilite pentru produsele naţionale similare, dat fiind că timbrul de mediu este perceput atât pentru autoturismele înmatriculate în Uniunea Europeană şi reînmatriculate în România cât şi pentru autoturismele înmatriculate deja în România.

Reglementat în acest mod, timbrul de mediu nu este destinat să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second hand deja înmatriculate într-un alt stat membru UE, cumpărătorii nefiind orientaţi din punct de vedere fiscal să achiziţioneze autoturisme second hand înmatriculate deja în România.

De altfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) prin Hotărârea din 7 aprilie 2011 în Cauza C-402/09 Tatu şi prin Hotărârea din 7 iulie 2011 în Cauza C-263/10 Nisipeanu a statuat că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulaţie în statul membru menţionat a unor autoturisme second hand având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională.

Ca atare, OUG nr. 9/2013 nu este contrară art. 110 TFUE, întrucât nu este destinată să descurajeze introducerea în România a unor autoturisme second hand deja înmatriculate într-un alt stat membru UE şi să favorizeze autoturisme second hand înmatriculate deja în România.

Drept urmare, statul român nu a creat premisele discriminării între produsele provenite din alte state membre ale comunităţii europene şi produsele de pe piaţa internă.

Fiind vorba de o taxă stabilită în limitele suveranităţii fiscale a României, taxa pentru emisii poluante, ce se percepe fără discriminarea tuturor autoturismelor second hand, indiferent dacă au fost înmatriculate anterior în România sau în alt stat membru al Uniunii Europene, timbrul de mediu prevăzut de OUG nr. 9/2013 nu contravine în situaţia concretă din speţa de faţă dispoziţiilor art. 110 TFUE, deoarece nu s-a încălcat principiul neutralităţii impozitării interne in cazul competiţiei dintre produsele de pe piaţa interna si produsele importate din statele membre ale Uniunii Europene.

Referitor la acordarea dobânzii aferentă taxei reprezentând timbru de mediu, a învederat că potrivit legii, dobânda se datorează de la data întârzierii plaţii, întârzierii în remiterea datoriei, în concluzie, de la data solicitării, debitorul fiind pus, astfel, în întârziere.

Întrucât, acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor, iar în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură fiscală, cererile depuse de către contribuabili se soluţionează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare, este neîntemeiată cererea privind acordarea dobânzii de la data încasării taxei.

De asemenea, în speţă, nu are incidenţa decizia CJUE C-565/11, deoarece, la data la care a fost pronunţată sentinţa prin care s-a admis restituirea taxei, nu exista o încălcare a principiului priorităţii dreptului comunitar, întrucât, la acel moment nu se pronunţase CJUE şi astfel în dreptul intern nu există obligativitatea interpretării prevederilor art. 124 din vechiul Codul de pr. fiscală în sensul menţionat. Faţă de faptul că instanţa s-a mai pronunţat odată, nu se poate revenii cu o altă soluţie peste puterea lucrului judecat, având în vedere cele motivate supra.

În aceeaşi ordine de idei, a înţeles să se prevaleze şi de principiul neretroactivității aplicării in timp, a efectelor unei decizii, fie ea naţională sau europeană, principiu statuat atât în dreptul intern, cât şi recunoscut de CJUE în jurisprudența sa. În consecinţa, hotărârea Curţii Europene de Justiţie nu poate fi invocată retroactiv, cât timp însăşi dispoziţiile TFUE, de referinţă şi constanta aplicare, nu operează şi nu se aplica retroactiv. În concluzie, faţă de cele invocate în fapt şi în drept a solicitat respingerea acţiunii.

La data de 10.10.2016 reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a lui B invocată prin întâmpinare, iar pe fond admiterea acţiunii.

A precizat că această taxă are un caracter nelegal, deoarece contravine prevederilor art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene cât si art. 148 alin. 2 din Constituţia României. Potrivit acestei dispoziţii legale „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.".

De asemenea, dispoziţiile art. 90 din Tratatul privind Instituirea Comunităţii Europene, prevăd că „nici un stat membru nu supune, direct sau indirect, produsele provenind din alte state membre unor impozite interne de orice natură, superioare celor care se aplică direct sau indirect produse lor naţionale similare", prevederi ce se regăsesc in actualul art. 110 TFUE .

Prevederile art. 110 din "Tratatul Comunităţii Europene limitează libertatea statelor membre în materie fiscală de a restricţiona libera circulaţie a mărfurilor prin interzicerea taxelor discriminatorii, respectiv discriminarea intre produsele importate şi cele autohtone de natură similară.

OUG nr. 9/2013 stabileşte la art. 2 lit. m, că suma datorată potrivit acestei legi se numeşte timbru de mediu și reprezintă suma datorata de către contribuabili pentru emisiile poluante provenite de la autovehiculele din categoriile M1, M2, M3 si N1, N2, N3.

Aşadar, această taxa nu este percepută pentru autoturismele deja înmatriculate în România, stat comunitar de la 01.01.2007, pentru care s-a achitat anterior fie taxa de prima înmatriculare stabilită prin Legea nr. 571/2003, fie taxa pe poluare - stabilită de OUG 50/2008, fie taxa pentru emisii poluante provenite de la autovehicule stabilită de Legea nr. 9/2012 şi pentru care nu s-a dispus restituirea printr-o hotărâre judecătorească.

Toate aceste taxe însă au fost declarate incompatibile cu art. 110 TFUE, Curtea Europeană de Justiţie constatând, pe rând, incompatibilitatea fiecăreia dintre aceste taxe cu norma menţionată.

Practic, prin instituirea timbrului de mediu, indiferent de modalitatea de determinare a acestuia, se constituie o discriminare a regimului fiscal aplicabil la înmatriculare unui autoturism in România, reprezentând în fapt, o taxă similară taxei de primă înmatriculare stabilite din art.214 alin. 1-3 din codul fiscal, taxei de poluare reglementata prin dispoziţiile OUG nr. 50/2008, precum si a taxei pentru emisii poluante stabilita de Legea nr. 9/2012, singura diferenţă fiind denumirea, modificată din taxă pentru emisii poluant în timbre de mediu.

De altfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, in cauza Tatu (Hotărârea din 7.04.3011), cauza Nisipeanu (Hotărârea din 07.07.2011), cauzele Campean şi Ciocoiu (Ordonanţa din 03.02.2014), în procedura Minai Manea împotriva Instituţiei Prefectului - Judeţul Brașov - Serviciul Public Comunitar Regim Premise de Conducere şi Înmatriculare a Vehiculelor (Hotărârea CJUE - Marea Camera - din 14.04.2015) a statuat că: "art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca statul membru respectiv să scutească de aceasta taxă (adică de la plata taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule pentru anul 2013, fapt ce rezulta din paragraful 20 al hotărârii şi de la plata timbrului de mediu) autovehiculele deja înmatriculate pentru care s-a plătit o taxă în vigoare anterior, declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii.. "

Astfel, având în vedere principiul priorităţii dreptului comunitar şi obligaţia judecătorului naţional de a-l avea în vedere chiar şi în contra dreptului intern, de asemenea şi obligativitatea respectării jurisprudenței Curţii Europene de Justiţie de către autorităţile naţionale, inclusiv organele judiciare, dar şi de cele fiscale ale statelor membre ale Uniunii Europene, prezenta acţiune este întemeiata şi se solicită admiterea ei.

Referitor la dobânzile legale a precizat că deşi, potrivit dispoziţiilor art. 124 din Codul de  procedură fiscală, pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 70 Cod procedură fiscală, respectiv a termenului de 45 de zile de la înregistrarea cererii de restituire a taxei, prin (Hotărârea din data de 18.04.2013, Curtea Europeana a decis însă, că legea este incorectă, iar statul trebuie să plătească dobânda de când a încasat efectiv banii.

Curtea constată că, acordându-se dobânda începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a taxei percepute fără temei încalcă principiul efectivităţii care impune, într-o situaţie de restituire a unei taxe percepute de un stat membru cu încălcarea dreptului Uniunii, ca normele naţionale care privesc în special calculul dobânzilor eventual datorate să nu aibă ca efect privarea persoanei impozabile de o despăgubire adecvată pentru pierderea suferită prin plata nedatorată a taxei (a se vedea Hotărârea Littlewoods Retail si alţii).

Astfel, un regim, care limitează dobânzile la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a taxei percepute fără temei, nu respectă principiul efectivităţii şi dă dreptul la o despăgubire adecvată în funcţie de durata indisponibilizării sumei plătite fără temei cu încălcarea dreptului Uniunii si survine astfel, în principiu, în perioada cuprinsă între data plătii fără temei a taxei în cauză si data restituirii acesteia.

Curtea concluzionează că dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim naţional, precum cel în discuţie în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe.

Astfel cum s-a arătat în literatura de specialitate (Commentaire Meget, La Cour de justice - les actes des institutions, T. 10, Edition de l'Université de Bruxelles,p.205.), în absenţa oricărei subordonări între instanţele naţionale si instanţa comunitară, în temeiul principiului priorităţii dreptului comunitar asupra dreptului naţional, instanţele naţionale au obligaţia de a respecta, în soluţionarea cauzelor, ceea ce Curtea de Justiţie a decis cu privire la interpretarea sau validitatea dreptului comunitar.

Autoritatea unei hotărâri preliminare constă în forţa obligatorie a acesteia faţă de instanţa care a solicitat-o si instanţele care ar judeca cauza în căile de atac, şi în aplicabilitatea generală faţă de celelalte instanţe. Hotărârile preliminare produc în principiu efecte retroactive de la data emiterii actului si, pe cale de excepţie, de la data indicată de către Curte în hotărârea respectivă.

O hotărâre preliminară produce efecte atât în cauza în care a fost solicitată cât si alte cauze, întrucât interpretarea face corp comun cu dispoziţiile interpretate pe care le completează. Curtea de altfel foloseşte sintagma de a "spune dreptul" („dit pour droit") în dispozitivul hotărârilor privind interpretarea, ceea ce sugerează că exprimă o regulă de drept sau mai exact că îi oferă o nouă formulare(R.Kovar,"Effets des arrêts préjudiciels de la Cour de justice", pag.3).

Interpretarea dată de către Curte obligă instanţele naţionale investite cu litigiul în cadrul căruia a fost solicitată interpretarea, dar autoritatea acestor hotărâri depăşeşte aceste limite având în vedere că si alte instanţe naţionale sunt obligate să respecte autoritatea hotărârilor privind interpretarea pronunţate de către Curte si nu pot da o altă interpretare din proprie iniţiativă textelor deja interpretate de către Curte. Însă instanţele dispun de o alternativă: fie se conformează interpretării oferite de către Curte, fie solicită Curţii pronunţarea unei noi hotărâri preliminare în interpretare.

Curtea, prin jurisprudenţa sa, a hotărât că există un "caracter obligatoriu pe care îl dobândesc hotărârile preliminare în ce priveşte instanţele naţionale(CJCE, 11 iunie 1987, Pretore di Salo, Rec.p.2545 naţionale).

Regulamentul privind procedura în faţa Curţii prevede, în articolul 65, că hotărârea preliminară are forţă obligatorie începând cu ziua pronunţării sale.

Hotărârea în interpretare pronunţată de către Curte are „autoritate cu putere de lucru interpretat", care include atât forţa obligatorie (ce obligă instanţa naţională să respecte interpretarea dispoziţiilor si actelor comunitare) (hotărârea Da Costa din 27 martie 1963, C-28-30/62, Rec. p. 59; pentru hotărârile preliminare în aprecierea validităţii, a se vedea hotărârea International Chemical Corporation, 13 mai 1981, C- 66/80, Rec. p. 1191.) cât si aptitudinea pe care o are instanţa naţională de a investi din nou Curtea de Justiţie(C.J.C.E., 24 juin 1969, Milch-Fett-und Eierkontor, 29/68, Rec. p. 165 . C.J.C.E., 11 iunie 1987, Pretore di Sald, C-14/86, Rec p. 2545) cu o nouă întrebare preliminară.

Pârâta B2, deşi legal citată, nu a formulat întâmpinare.

Potrivit art. 248 alin.1 C.proc.civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

Analizând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a lui B se  reţine că este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit art.36 C.pr.civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii.

În cauză, se constată că, prin acţiunea formulată, reclamantul a chemat în judecată pârâtele B – B1 şi B2. Se constată astfel că părţi în prezentul litigiu sunt B1 şi B2 şi nu B.

Prin urmare, cum aceasta din urmă nu are calitatea de parte în cauză, se apreciază că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a lui B este neîntemeiată.

Pentru aceste considerente, instanţa va respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a lui B.

Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa constată următoarele:

Se reţine că reclamantul a cumpărat un autoturism dintr-un stat membru al Uniunii Europene, iar la înmatricularea acestuia  în România, la data de 16.04.2015, a achitat timbrul de mediu în sumă de 5319 lei conform chitanței seria TSxx nr. xxxxxx din 16.04.2015, (fila 15 dosar), în temeiul OUG nr. 9/2013 şi a solicitat  restituirea  contravalorii acestuia prin cererea înregistrată la  organul fiscal, cerere soluţionată nefavorabil prin adresa nr. MH_REG 48434/29.08.2016 (fila 9 dosar).

Reclamantul s-a adresat instanţei de judecată solicitând  restituirea timbrului  de mediu pe care  îl  consideră  ca fiind  contrar  art. 90 din Tratatul CE, în prezent art.110 TFUE.

 Deci problema care se pune în cauză este dacă OUG nr.9/2013 potrivit căruia reclamantul datorează timbrul de mediu contravine prevederilor art.110 din Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene).

Timbrul de mediu este reglementat de OUG nr.9/2013 care a intrat în vigoare la data de 15.03.2013, aşa cum rezultă din art.17 din acest act normativ şi a abrogat Legea nr.9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante.

Art.4 din OUG nr.9/2013 prevede obligaţia de plată a timbrului o singură dată cu ocazia dobândirii dreptului de proprietate asupra unui autovehicul de către primul proprietar din România, cât şi cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării sau pentru care s-a dispus de către instanţe restituirea sau înmatricularea fără plata acestor taxe.

Conform art.110 paragraful 1 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (fostul art.90 TCE) , nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne, de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naţionale similare.

Aşadar, art.110 din TFUE nu interzice introducerea unui impozit de natură internă, ci numai aplicarea lui discriminatorie şi numai în măsura în care discriminarea afectează produsele altor state membre ale Uniunii Europene.

Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, în jurisprudenţa sa constantă, a statuat că articolul 110 TFUE reprezintă o completare a dispoziţiilor privind eliminarea taxelor vamale şi a taxelor cu efect echivalent. Această dispoziţie are drept obiectiv asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor între statele membre în condiţii normale de concurenţă, prin eliminarea oricărei forme de protecţie care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii faţă de produsele provenind din alte state membre (Hotărârile Brzeziński C-313/05 şi Krawczyński C 426/07).

În materie de impozitare a autovehiculelor de ocazie din import, articolul 110 TUE (ex-articolul 90 TCE) vizează garantarea neutralităţii depline a impozitelor interne faţă de concurenţa dintre produsele care se află deja pe piaţa internă şi produsele din import (Hotărârea din 20 septembrie 2007, Comisia/Grecia, C 74/06). În plus, un sistem de impozitare nu poate fi considerat compatibil cu articolul 110 TFUE decât dacă este organizat astfel încât să excludă orice posibilitate ca produsele importate să fie supuse unor impozite mai mari decât produsele naţionale şi, prin urmare, să nu producă în niciun caz efecte discriminatorii (Hotărârea Brzeziński).

Prin  Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Marea Cameră) din 14 aprilie 2015 pronunţată în cauza C 76/14, în procedura Mihai Manea împotriva Instituţiei Prefectului – Judeţul Braşov – Serviciul public comunitar regim de permise de conducere şi înmatriculare a vehiculelor Curtea Europeană de Justiţie a examinat compatibilitatea taxei pentru emisiile poluante reglementată de Legea nr. 9/2012  (în varianta în vigoare în perioada 01.01.2013-14.03.2013) cu art. 110 TFUE, apreciind că „articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că ... se opune ca statul membru respectiv să scutească de această taxă” – respectiv de taxa pentru emisiile poluante în vigoare în perioada 01.01.2013-14.03.2013 –„autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost plătită o taxă în vigoare anterior declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii”.

Aceasta fiind constatarea Curţii Europene de Justiţie în ceea ce priveşte taxa pentru emisiile poluante în vigoare în perioada 1.01.2013-14.03.2013, se observă că nu există o diferenţă semnificativă între această reglementare şi timbrul de mediu reglementat de OUG nr. 9/2013.

Astfel, conform art. 4 alin. 2 din Legea nr. 9/2012, „obligaţia de plată a taxei intervine şi cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările şi completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule şi care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării.”

În noua reglementare, textul corespunzător este art. 4 lit. c) şi d) din OUG nr.9/2013, potrivit căruia „obligaţia de plată a timbrului intervine o singură dată, astfel:

 c) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat şi pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme şi autovehicule, taxa pe poluare pentru autovehicule sau taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării;

d) cu ocazia transcrierii dreptului de proprietate asupra autovehiculului rulat în situaţia autovehiculelor pentru care s-a dispus de către instanţe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule”.

Astfel, şi conform art. 4 alin. 2 din Legea nr. 9/2012 şi conform art. 4 lit. c) din O.U.G. nr. 9/2013, este scutită de plata taxei pentru emisiile poluante, respectiv a timbrului de mediu, transcrierea dreptului de proprietate pentru autovehicule de ocazie naţionale a căror înmatriculare în România se făcuse cu plata taxei speciale (înmatriculare între 1 ianuarie 2007 şi 30 iunie 2008), a taxei pe poluare în temeiul OUG nr. 50/2008 (înmatriculare între 1 iulie 2008 şi 12 ianuarie 2012) sau a taxei pe poluare în temeiul Legii nr. 9/2012, astfel cum a fost în parte suspendată prin OUG nr. 1/2012 (înmatriculare între 13 ianuarie 2012 şi 1 ianuarie 2013).

În plus faţă de reglementarea din Legea nr. 9/2012, art. 4 lit. d) din O.U.G. nr. 9/2013 înlătură scutirea de la plata timbrului de mediu pentru transcrierea dreptului de proprietate pentru autovehicule pentru care s-a dispus de către instanţe restituirea sau înmatricularea fără plata taxei speciale pentru autoturisme şi autovehicule, taxei pe poluare pentru autovehicule sau taxei pentru emisiile poluante.

Însă această excepţie nu înlătură decât parţial caracterul discriminatoriu rezultat din scutirea generală a transcrierii dreptului de proprietate pentru autovehiculele înmatriculate anterior, în perioada 1.01.2007-31.12.2012, cu plata cu plata taxei speciale, a taxei pe poluare în temeiul OUG nr. 50/2008 (înmatriculare între 1 iulie 2008 şi 12 ianuarie 2012) sau a taxei pe poluare în temeiul Legii nr. 9/2012, astfel cum a fost în parte suspendată prin OUG nr. 1/2012.

Rămân în continuare scutite de la plata timbrului de mediu acele autovehicule care au fost înmatriculate în perioada 01.01.2007-31.12.2012 cu plata taxei speciale, a taxei pe poluare sau a taxei pe poluare în temeiul Legii nr. 9/2012 şi pentru care nu s-a dispus restituirea taxei respective – fără a se distinge din ce motiv nu s-a restituit vechea taxă (nu a fost promovată acţiune în justiţie, aceasta a fost respinsă de instanţă) şi fără a se distinge între motivele restituirii taxei respective – motive ce pot fi, teoretic, străine de motivul încălcării art. 110 TFUE, de pildă încălcarea reglementărilor interne de calcul al taxei.

Astfel cum a arătat şi avocatul general Maciej Szpunar în concluziile sale din cauza Manea (paragraf 28), „scutirea autovehiculului de noua taxă întrucât pentru acelaşi autovehicul a fost plătită deja taxa în vigoare anterior considerată ulterior incompatibilă cu dreptul Uniunii nu constituie modalitatea corectă de a îndeplini această obligaţie” – respectiv obligaţia de a restitui taxele percepute cu încălcarea prevederilor dreptului Uniunii, în speţă, obligaţia Statului Român de a restitui cu dobândă taxa de primă înmatriculare, taxa de poluare sau taxa pentru emisiile poluante din perioada 1.01.2007-31.12.2012. Avocatul general a arătat, în acelaşi paragraf 28 din concluziile sale, că „obligate în temeiul acestor două taxe sunt de fapt două persoane diferite. În consecinţă, beneficiază de scutire cumpărătorul autovehiculului, care este exonerat de obligaţia de plată a taxei la înmatricularea autovehiculului pe numele său, în timp ce dreptul la rambursarea taxei anterioare, neconformă cu dreptul Uniunii, aparţine persoanei care a plătit o, adică actualului vânzător al autovehiculului sau unuia dintre proprietarii anteriori în cazul în care autovehiculul a fost deja vândut între data plăţii taxei anterioare şi data intrării în vigoare a noii taxe. Prin urmare, chiar dacă beneficiul trezoreriei care decurge din perceperea taxei neconforme cu dreptul Uniunii va fi astfel compensat, de acest fapt nu profită persoana îndrituită la beneficiul rambursării taxei, ci o persoană terţă. Persoana îndrituită va recupera din preţul vânzării cel mult valoarea reziduală a taxei încorporate în valoarea autovehiculului, care va fi însă rareori egală cu valoarea taxei efectiv plătite şi, cu siguranţă, această sumă nu va include dobânda datorată”.

Cu alte cuvinte, scutirea operează în favoarea cumpărătorului (scutit de timbrul de mediu) şi în detrimentul vânzătorului (care a suportat plata vechii taxe incompatibile cu art. 110 TFUE şi nu a solicitat restituirea la care avea dreptul conform reglementării U.E.), reglementarea acestei scutiri favorizând cumpărarea – în detrimentul autovehiculelor din alte state membre sau de pe piaţa naţională dar pentru care s-a restituit vechea taxă) – autovehiculelor pentru care s-a plătit taxa incompatibilă cu dreptul U.E. în vigoare 01.01.2007-31.12.2012.

În consecinţă, nu este înlăturată concluzia Curţii Europene de Justiţie de la par. 47 din Hotărârea Manea, conform căreia „scutirea de o nouă taxă a autovehiculelor rulate care au fost supuse taxei în vigoare anterior, declarată ulterior incompatibilă cu dreptul Uniunii, nu poate înlocui restituirea cu dobândă a acestei taxe”.

Având în vedere cele arătate mai sus, raportat la Hotărârea Manea pronunţată de Curtea Europeană de Justiţie, se reţine caracterul discriminatoriu al timbrului de mediu şi incompatibilitatea acestei reglementări cu art. 110 TFUE.

Mai mult decât atât, la data de 9 iunie 2016, cu privire la timbrul de mediu instituit prin OUG nr.9/2013, în cauza C-586/14 Budișan, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a pronunțat o hotărâre preliminară prin care a statuat că articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe autovehicule care se aplică autovehiculelor rulate importate cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru și autovehiculelor deja înmatriculate în statul membru respectiv cu ocazia primei transcrieri în același stat a dreptului de proprietate asupra acestora din urmă, însă se opune ca statul membru respectiv să scutească de această taxă autovehiculele deja înmatriculate pentru care a fost plătită, dar nu a fost restituită o taxă în vigoare anterior declarată incompatibilă cu dreptul Uniunii.

Se reaminteşte obligativitatea respectării jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie de către autorităţile naţionale, inclusiv de organele judiciare, dar şi de cele fiscale ale statelor membre ale Uniunii Europene.

În concluzie, în condiţiile impozitării discriminatorii a autovehiculelor, impozitare care favorizează un segment important din autovehiculele second hand de pe piaţa internă, se reţine caracterul întemeiat al prezentei acţiuni în justiţie şi încălcarea art. 110 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Consecinţa acestei constatări a fost indicată în dispozitivul hotărârii Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene din 9 martie 1978, dată în cauza Administrazione delle finanze delloStato/Simmenthal, nr. C 106/77, în care s-a statuat că „judecătorul naţional însărcinat să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile dreptului comunitar, are obligaţia de a asigura realizarea efectului deplin al acestor norme, lăsând, la nevoie, pe proprie răspundere, neaplicată orice dispoziţie contrară a legislaţiei naţionale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aştepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional.”

Dată fiind această opinie explicită a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene – a cărei jurisprudenţă este obligatorie pentru instanţele naţionale în interpretarea dreptului comunitar – instanţa constată că este competentă să procedeze, în executarea obligaţiei de a asigura realizarea efectului deplin al dreptului U.E., la înlăturarea de la aplicare a oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, chiar ulterioară, fără a solicita sau a aştepta eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional.

În consecinţă, faţă de caracterul discriminatoriu al reglementării timbrului de mediu aplicabile reclamantului, această reglementare urmează a fi înlăturată ca fiind în contradicţie cu dispoziţiile art. 110 TFUE.

Reţinând incompatibilitatea timbrului de mediu instituit în sarcina reclamantului cu dispoziţiile art. 110 TFUE,  instanţa reţine temeinicia cererii de restituire a sumelor percepute cu titlul de timbrul de mediu în temeiul OUG nr. 9/2013, în vederea reparării prejudiciului pricinuit reclamantului prin acest act nelegal.

În ceea ce priveşte dobânda solicitată de reclamant, în speţă sunt aplicabile  dispoziţiile art.182 Noul Cod procedură fiscală care prevăd că: „Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget, contribuabilul/plătitorul are dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 168 alin. (4) sau la art. 77, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalităţile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabilului/plătitorului.”

 Instanţa constată însă că, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost sesizată cu o întrebare preliminară de către Tribunalul Sibiu (cauza Mariana Irimia, C-565/11) prin care s-a solicitat să se stabilească dacă „principiile echivalenţei, efectivităţii şi proporţionalităţii remediilor pentru încălcările dreptului Uniunii ocazionate particularilor prin aplicarea unei legislaţii neconforme cu dreptul Uniunii, rezultate din jurisprudenţa Curţii , coroborate cu dreptul de proprietate, instituit de articolul 6 TUE şi de articolul 17 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, pot fi interpretate ca opunându-se unor dispoziţii de drept intern care restrâng cuantumul prejudiciului susceptibil de a fi recuperat de particularul al cărui drept a fost încălcat?”.

Prin Hotărârea din 18 aprilie 2013, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a declarat că Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim naţional, precum cel în discuţie în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe.

Astfel, întrucât dispoziţiile art.124 Cod procedură fiscală privitoare la momentul de la care curge dobânda legală sunt contrare dreptului comunitar, acestea vor fi înlăturate de la aplicare astfel încât celui vătămat să i se asigure protecţia juridică eficientă conferită de principiul priorităţii dreptului comunitar.

Prin urmare, se apreciază că, reclamantul are dreptul la plata dobânzii legale în materie fiscală începând cu data plăţii şi până la data restituirii efective.

În ceea ce priveşte cererea reclamantului privind anularea deciziei de calcul de calcul a taxei pentru emisii poluante instanţa reţine că este inadmisibilă şi o va respinge pentru motivele următoare:

Conform art. 205 alin. 1 din OG nr. 92/2003 împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii.

Potrivit art. 209 alin.1 lit. a din acelaşi act normativ contestaţiile formulate împotriva deciziilor de impunere, a actelor administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere, precum şi a deciziilor pentru regularizarea situaţiei, emise în conformitate cu legislaţia în materie vamală, se soluţionează de către organele competente constituite la nivelul direcţiilor generale unde contestatarii au domiciliul fiscal atunci când contestaţiile au ca obiect impozite, taxe, contribuţii, datorie vamală, precum şi accesorii ale acestora, al căror cuantum este sub 1.000.000 lei.

Art. 218 alin. 2 din OG nr. 92/2003 prevede că deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei potrivit art. 212, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.

În raport de dispoziţiile legale anterior menţionate se reţine că plângerea la instanţa de contencios administrativ se face împotriva deciziei pronunţate în soluţionarea contestaţiilor, ori, în cauză, reclamantul nu a atacat o asemenea decizie, astfel încât cererea acestuia de anulare a deciziei de calcul al taxei pentru emisii poluante apare ca inadmisibilă.

În aceste condiţii, instanţa va admite în parte acţiunea formulată de reclamant şi va dispune obligarea pârâtelor B1 şi B2 la restituirea către reclamant a sumei de 5319 lei reprezentând timbru de mediu, achitată conform chitanţei seria TSxx nr. xxxxxx din 16.04.2015, precum şi să plătească reclamantului dobânda legală în materie fiscală aferentă acesteia, începând cu data plăţii şi până la data restituirii efective. Va respinge contestaţia formulată împotriva deciziei de calcul a timbrului de mediu ca inadmisibilă

Conform art. 453 Cod procedură civilă, pârâţii vor fi obligaţi la cheltuieli de judecată către reclamant constând în taxă judiciară de timbru (380 lei) şi onorariu avocat (400 lei).

Prezenta sentinţă este definitivă prin decizia Curţii de Apel prin respingerea recursului.

Domenii speta

Spete similare