Clauze abuzive. Obligaţia instanţei de a verifica din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Reşiţa, la data de 14.03.2017, sub nr. 1436/290/2017, reclamanta SC SRL în contradictoriu cu pârâta a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâta la plata sumei de 1767,24 lei, compusă din suma de 130,96 reprezentând contravaloare servicii de telecomunicaţii, suma de 15,66 lei reprezentând penalităţi de întârziere conform contractului şi suma de 1620,62 lei ce reprezintă despăgubiri pentru încetarea prematură a contractului, precum şi obligarea acesteia la plata dobânzilor legale ce se vor aplica la suma reprezentată de contravaloarea serviciilor, începând cu data de 27.04.2016 şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 lei.

 Prin Sentinţa civilă nr. 1947/29.06.2017, pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosarul nr. 1436/290/2017, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta SRL, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 130,96 lei, cu titlul de pretenţii, reprezentând contravaloare prestări servicii, precum şi suma de 15,66 lei reprezentând penalităţi  de întârziere, a respins în  rest cererea şi obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că, între SC Orange România SA şi pârâta s-au încheiat contracte de servicii Orange, înregistrate sub număr de cod abonat 0503353898. În temeiul acestor contracte nr. 54911593/02.12.2014, Orange România SA a prestat servicii de telefonie mobilă pârâtei, sens în care a emis facturile fiscale (f.17-28) în cuantum de 130,96 lei, neachitate până în prezent.

În temeiul contractului cadru de cesiune de creanţe din data de 27.04.2016, creanţa pe care Orange România SA o avea împotriva pârâtei a fost cesionată, astfel cum rezultă din extrasul din Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare (f. 69-70).

Potrivit art. 6 alin.2 Cod Civil din 2009, contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa.  În aceste condiţii, faţă de momentul încheierii contractelor-anul 2014, instanţa va face aplicarea dispoziţiilor Codului Civil din 2009.

Potrivit dispoziţiilor art. 1350 alin. (1) şi (2) C.civ., orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat, iar atunci când nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu.

De asemenea, art. 1516 alin. (1) C.civ. afirmă dreptul creditorului la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiilor, iar art. 1530 C.civ. prevede dreptul creditorului la daune interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa directă şi necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligaţiei.

Din interpretarea textelor legale mai sus menţionate rezultă că răspunderea civilă contractuală presupune în primul rând existenţa unor raporturi juridice anterioare între păgubit şi autorul faptei, născute prin acordul lor de voinţă. Pentru antrenarea răspunderii civile contractuale este totodată necesar să se facă dovada existenţei unei fapte ilicite care constă în nerespectarea unei obligaţii contractuale, a unui prejudiciu, precum şi a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, culpa debitorului fiind prezumată prin simplul fapt al neexecutării, potrivit dispoziţiilor art. 1548 C.civ.

Potrivit art. 1.566 alin.(1) C.civ., cesiunea de creanţă este convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ, iar conform art. 1.568 C.civ., cesiunea de creanţă transferă cesionarului toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată, toate drepturile de garanţie şi toate celelalte accesorii ale creanţei cedate.

Aplicând cele de mai sus la datele cauzei, instanţa de fond a constatat că, între Orange România SA şi pârâtă au existat raporturi juridice concretizate în furnizarea de servicii Orange, în schimbul achitării contravalorii acestora de către pârâtă, în baza contractelor menţionate.

Fapta ilicită a pârâtei constă în neexecutarea obligaţiei de plată a facturilor fiscale emise de Orange România SA pentru serviciile furnizate neachitate în sumă totală de 130,96 lei, după cum rezultă din copiile facturilor fiscale.

Prejudiciul constând în consecinţele păgubitoare suportate de către creditoare, este reprezentat de privarea acesteia de suma de bani la care este îndreptăţită, în cuantum de 130,96 lei, pentru serviciile prestate, conform copiilor facturilor fiscale.

Condiţia privitoare la existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu este îndeplinită, întrucât neexecutarea de către pârâtă a obligaţiei de plată a facturii fiscale emisă de către Orange România SA a determinat cauzarea unei pagube în patrimoniul acesteia, astfel încât în speţă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale ale pârâtei şi, având în vedere cesiunea de creanţă intervenită între creditorul iniţial, Orange România SA şi reclamantă, pârâtei îi revine obligaţia de plăti suma de 130,96 lei acesteia din urmă.

Referitor la capătul de cerere privind penalităţile de întârziere solicitate cu privire la debitul restant în sumă de 130,96 lei, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 1.535 alin.(1) C.civ., în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu.

Clauza penală este acea convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat prejudiciul suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.

Instanţa de fond a constatat că, potrivit art. 5 din contracte, neplata la termen a unei facturi atrage dreptul Orange România de a solicita clientului plata de penalităţi de întârziere de 0,5 % pe zi întârziere, calculate asupra valorii totale a facturii, până la data achitării integrale a sumelor datorate, iar reclamanta a calculat penalităţi, respectiv 15,66 lei. Prin urmare, a reţinut că, faţă de aspectul că scadenţa facturilor fiscale a fost depăşită, iar pârâta nu a înţeles să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale, reclamanta este îndreptăţită la obţinerea penalităţilor de întârziere contractuale în cuantum de 15,66 lei.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind despăgubirile pentru încetarea prematură a contractului , acesta a fost respins motivat de faptul că la dosarul cauzei nu se află vreo notificare scrisă de încetare/reziliere a contractului.

Împotriva Sentinţei civile nr. 1947/29.06.2017, pronunţată de Judecătoria Reşiţa în dosarul nr. 1436/290/2017, a declarat apel reclamanta  SRL solicitând admiterea apelului, modificarea în parte a hotărârii apelată, obligarea intimatului-pârât şi la plata sumei în cuantum de 1620,62 lei, reprezentând despăgubiri (costuri) pentru încetarea înainte de termen a contractului (despăgubiri egale cu valoarea prejudiciului cauzat, proporţional cu beneficiile acordate), cu obligarea intimatului-parat la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, s-a arătat că între Orange România S.A., în calitate de prestator de servicii şi Cârpaci Aurora, în calitate de client au fost încheiate un contract pentru furnizarea serviciilor de telecomunicaţii, înregistrate sub număr de cod de abonat 0503353898. La data semnării contractelor de servicii, clientul a fost înştiinţat şi de cuprinsul Clauzelor contractuale de baza (CCB) si de Termenii şi Condiţiile generale (TCG).

Conform convenţiei încheiate, Orange România S.A. a furnizat serviciile asumate prin contract, în baza căruia a emis facturi lunare, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate, pentru fiecare număr de telefon fiind emise facturi lunare, în cuprinsul facturilor, este înregistrat soldul pentru fiecare număr de telefon, respectiv tip serviciu de telecomunicaţii si faptul ca neplata facturilor scadente va putea determina si aplicarea de despăgubiri.

Cu toate că pârâtul-client a beneficiat de serviciile Orange, acesta din urmă nu a înţeles să-şi respecte obligaţia de plată, aceasta fiind cauza care a stat la baza încetării raporturilor contractuale dintre cele doua părţi.

Ulterior, Orange România S.A. a cesionat creanţa către societatea reclamantă, prin contractul de cesiune nr. 12850/27.04.2016,  S.R.L. dobândind atât calitate procesuală activă, cât şi interesul de a formula cerere de chemare in judecată şi de a solicita obligarea debitoarei la plata sumelor datorate.

S-a mai arătat că intimatul-pârât nu a formulat răspuns la cererea de valoare redusă, această atitudine pasivă echivalând cu o acceptare tacită a obligaţiei de plată a debitului restant în cuantum de 1767,24 lei.

Consideră că soluţia pronunţată de prima instanţa este netemeinică şi nelegală, întrucât dezlegarea chestiunilor supuse judecăţii este rezultatul unor greşeli de apreciere asupra situaţiei create, despăgubirile în cuantum de 1620,62 lei au fost stabilite în baza clauzelor contractuale, dacă rezilierea are loc înainte de expirarea perioadei minime contractuale.

Obligaţia nerespectată de către debitor care a determinat punerea în funcţiune a clauzei penale a fost neplata, din culpă, a facturilor, cu consecinţa rezilierii contractului de servicii înainte de termenul până la care trebuia derulat, fiind astfel îndeplinite condiţiile legale pentru calcularea acestor daune.

De asemenea, apelanta a precizat că, la încheierea contractelor de abonamente de servicii, pârâtul-client a dobândit gratuit echipamentul Orange, sub condiţia încheierii contractelor pentru o perioada minimă de 24 de luni, drept urmare, nefiind respectate prevederile contractuale, furnizorul serviciilor a calculat şi a stabilit costuri de încetare în cuantum de 1620.62 lei, astfel cum au agreat părţile semnatare.

Furnizorul de servicii Orange România S.A. nu avea obligaţia de a comunica pârâtului-client o notificare de reziliere, rezilierea operând de drept, fără punere în întârziere; notificarea pârâtului-client nu echivalează cu obligaţia de a transmite un document denumit astfel, ci s-a concretizat, în comunicarea ultimei facturi fiscale, emise pe data de 07.08.2015, prin care debitorul a fost înştiinţat cu privire la data rezilierii contractului - data de 05.05.2017, aceasta fiind data de la care au fost calculate despăgubirile, iar în cuprinsul facturilor se menţionează în mod expres modalitatea de calcul a despăgubirilor, prin raportare la numărul de luni rămase până la împlinirea termenului minim contractual.

S-a mai arătat că, convenţia a încetat de drept, la data de 05.05.2017, fără punere în întârziere, fără preaviz, fără intervenţia instanţei judecătoreşti şi fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi, clientul fiind notificat cu privire la reziliere prin comunicarea facturilor menţionate anterior, care conţin data la care a operat încetarea contractului.

Prin neplata facturilor, abonatul a creat un dezechilibru contractual, având în vedere că furnizorul serviciilor şi-a îndeplinit obligaţiile asumate de a furniza serviciile de comunicaţii, iar cealaltă parte, clientul, a beneficiat de ele, însă, culpabil, nu şi-a îndeplinit, la rândul sau, obligaţia asumată, aceea de plată a serviciilor.

În drept, apelul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 1.026 -1.033, art. 466 alin. 1, art. 470 alin. 1, art. 476 alin. 1 şi 2, art. 480 alin. 2, art. 1.032 alin. 1 Noul Cod proc.civ. 

În dovedire, apelanta a depus la dosar următoarele înscrisuri: împuternicire, în original şi notificarea de plată finală din 11.05.2015.

Intimata, legal citată, nu a formulat întâmpinare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Secţiei I Civile a Tribunalului Caraş-Severin la data de 17.08.2017, sub nr. 1436/290/2017.

 Prin decizia civilă nr. 137/30.08.2017, Secţia I Civilă a Tribunalului Caraş-Severin a admis excepţia necompetenţei funcţionale în soluţionarea cauzei, invocate din oficiu de către instanţă şi a dispus trimiterea cererii de apel către Secţia II Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, unui complet specializat în soluţionarea litigiilor cu profesioniştii. 

Cauza a fost înregistrată la Secţia II-a Civilă pe completul de judecată C8 – Litigii cu profesioniştii-0, complet specializat în soluţionarea litigiilor cu profesioniştii, la data de 04.09.2017.

La termenul din data de 20.11.2017, tribunalul a citat părţile, pentru a pune în discuţia acestora caracterul abuziv al clauzei privind plata despăgubirilor pentru încetarea prematură a contractului. 

La data de 11.12.2017, apelanta a depus la dosar Note scrise, prin care a arătat că clauzele contractuale invocate nu au caracter abuziv.

Astfel, a arătat că în cauză nu sunt îndeplinite cele două condiţii pentru ca o clauză să fie considerată abuzivă, respectiv clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul şi ca prin ea însăşi, sau împreună cu alte prevederi din contract, să creeze, contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului. 

Astfel, apelanta a arătat că prevederile contractuale contestate au fost redactate  în mod clar şi inteligibil. În al doilea rând, simplul fapt că furnizorul serviciilor a propus clauze ce reflectă reguli general aplicabile în dreptul român în materia  vânzării şi a obligaţiilor, nu poate fi reţinut drept lipsă a negocierii.

În prezenta speţă, clientului i s-au făcut cunoscute condiţiile esenţiale ale contractelor, legate de serviciile ce urmează a-i fi furnizate, preţul acestora, durata minimă de furnizare a serviciilor, condiţiile de modificare a acestora, drepturile şi obligaţiile părţilor, sancţiunea aplicabilă în cazul neîndeplinirii obligaţiilor asumate.

În cauză nu este îndeplinită nici condiţia clauzei contrare bunei-credinţe, care să creeze un dezechilibru contractual semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Referitor la cuantumul daunelor solicitate, apelanta a arătat că acesta a fost determinat exclusiv de valoarea abonamentului ales de către intimatul pârât şi valoarea telefonului oferit gratuit, în considerarea ofertei.

 Ca urmare, în temeiul art. 1270 alin. 1 Cod civil, apelanta a solicitat instanţei de control judiciar să constate ca fiind întemeiate pretenţiile sale, cu consecinţa obligării intimatului pârât la plata sumelor solicitate cu titlu de despăgubiri pentru încetarea contractelor, înainte de expirarea perioadei contractuale stabilite de părţi, pentru 24 de luni.

Ca urmare, a solicitat instanţei să constate caracterul neabuziv al clauzelor puse în discuţie şi pe cale de consecinţă, să admită cererea de valoare redusă.

La Notele scrise, apelanta a anexat  dovada de reprezentant al şi certificat constatator nr. 738630/21.11.2017.

Examinând sentinţa atacată, în raport de motivele invocate, cât şi din oficiu, tribunalul constată că apelul este neîntemeiat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Prin apelul formulat apelanta reclamantă a criticat hotărârea instanţei de fond în ceea ce priveşte respingerea cererii privind obligarea intimatului-pârât la plata sumei în cuantum de 1620,62 lei, reprezentând despăgubiri pentru încetarea înainte de termen a contractului.

Referitor la aceste pretenţii tribunalul din oficiu a pus în discuţia părţilor caracterul lor abuziv. Astfel, în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie s-a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 transpusă în dreptul naţional prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive in contractele comercianţilor cu consumatorii permite judecătorului naţional să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea (cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero  C – 240/98)

Potrivit dispoziţiilor art. 1 al. 1-3 din Legea 193/2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate; în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului; se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Conform disp. art. 4 din Legea 193/2000 o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În cauză, tribunalul reţine că s-a dedus judecăţii un contract standard preformulat prezumându-se astfel, în condiţiile art. 4 alin 2 din acelaşi act normativ caracterul nenegociat al clauzelor, dovada contrară nerezultând din probele administrate în cauză. Astfel, negocierea presupune purtarea unor minime discuţii între părţi în vederea încheierii unui acord, cu posibilitatea reală pentru partea contractantă de a influenţa poziţia celeilalte părţi în scopul obţinerii unor condiţii contractuale mai avantajoase decât cele cuprinse în oferta acesteia din urmă.

Legea 193/2000 transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, iar potrivit art. 6 pct. 2 alin 3 al acestei directive:

„În cazul în care orice vânzător sau furnizor pretinde că s-a negociat o clauză standard, acestuia îi revine sarcina probei”.

Or, în cauză apelanta reclamantă nu a produs probe prin care să dovedească că a negociat clauzele contractuale în discuţie, deşi sarcina probei incumba acesteia conform art. 4, alin.3 din legea 193/2000, cu modificările şi completările ulterioare. Prin urmare, în baza acestui text de lege instanţa constată faptul că, în cauză, clauza contractuală prevăzută de art. 1.16 alin.(1) pct. 2 din Partea a III-a Termeni şi Condiţii Generale nu au fost negociate de către furnizor cu consumatorii. De altfel, din simpla lecturare a acestui contract, reiese în mod evident că este un contract standard preformulat.

De asemenea, trebuie avută în vedere şi Ordonanţa din 16 noiembrie 2010, pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-70/10, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Krajsky sud v Presove – Curtea regionala din Presov (Slovacia), care priveşte interpretarea Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, din motivarea hotărârii rezultând concluzia că  sistemul de protecţie pus in aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte intr-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor.

Fiind îndeplinită prima cerinţă enunţată privind caracterul abuziv al clauzei contractuale în discuţie, pentru stabilirea caracterului abuziv al acesteia, trebuie analizată îndeplinirea celei de a doua condiţii, respectiv crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor şi contrar cerinţelor bunei credinţe.

În speţă, reclamanta, care a dobândit calitate de creditor cesionar de la furnizoarea de servicii cu care consumatoarea (pârâta) a încheiat contractul, a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirii pentru încetarea prematură a contractului în sumă de 1.620, 62 lei în timp contravalorii serviciilor de telecomunicaţii neachitate era în sumă de 130,96 lei.

Prin Anexa 1 la Legea 193/2000 sunt enumerate cu titlu exemplificativ clauzele considerate ca fiind abuzive. Astfel la pct. 1 lit. r este menţionată clauza care „permite profesionistului obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator”. Or, în speţă, despăgubirile pentru încetarea înainte de termen a contractului sunt stabilite exclusiv în sarcina clientului fără să se prevadă o obligaţie echivalentă în sarcina furnizorului de servicii. În consecinţă această clauză are caracter abuziv.

Conform art. 6 din acelaşi act normativ, clauzele abuzive cuprinse în contract şi constatate fie personal, fie prin intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă după eliminarea acestora mai poate continua.

În ceea ce priveşte cele reţinute de instanţa de fond cu privire la faptul că aceste despăgubiri nu pot fi acordate deoarece la dosarul cauzei nu se află vreo notificare scrisă de încetare/reziliere a contractului, tribunalul constată că, contrar celor susţinute de reclamantă prin apelul formulat, la art. 1.16 alin.(1) pct. 1 din Partea a III-a Termeni şi Condiţii Generale se menţionează expres faptul că rezilierea operează la data menţionată în notificarea de reziliere trimisă de Orange România.

Faţă de cele reţinute, tribunalul, în baza art. 480 alin. 1 Cod procedură civilă va respinge apelul formulat de apelanta reclamantă SRL ca neîntemeiat.

Domenii speta

Spete similare