Darea în plată. Aplicarea Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016 a Curţii Constituţionale

Decizia civilă nr. 745/19.09.2017- Secţia a II a Civilă,  de Contencios Administrativ şi Fiscal

În motivare, contestatorul invocă faptul că Legea nr. 77/2016 nu este aplicabilă contractului de credit nr. 73/14.02.2008 şi notificarea formulată nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de legea menţionată.

Potrivit art.4 din Legea nr. 77/2016, pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială; b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;  c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 77/2016, prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor. Consumatori sunt persoanele definite de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Având în vedere contractul de credit (f54) şi de ipotecă(f29) încheiat între contestatoare şi intimaţi, instanţa constată că intimaţii sunt consumatori în înţelesul legii, iar contestatoarea este instituţia de credit care a acordat creditul garantat cu contractul de ipotecă asupra imobilului situat în Reşiţa,str. Petru Maior , nr.32, sc.1, ap.14, jud. Caraş-Severin.

De asemenea, cuantumul sumei împrumutate este de 27500 euro, astfel că se verifică şi a doua condiţie, respectiv  cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro.

Conform contractului de ipotecă, ipoteca va garanta restituirea creditului împrumutat, iar garantarea creditului s-a făcut cu un imobil care are destinaţia de locuinţă.

Conform notificării transmise contestatoarei, intimata a depus  caziere judiciare la notar pentru realizarea formalităţilor pentru darea în plată.

Ca urmare, instanţa constată  îndeplinirea condiţiilor cumulative prevăzute de lege pentru darea în plată, notificarea conţinând toate elementele necesare şi prevăzute de lege.

Cu privire la  inaplicabilitatea Legii nr. 77/2016  pentru contractul de credit nr. 73/14.02.2008, instanţa constată că s-au analizat deja condiţiile prevăzute de această lege, iar faţă de faptul că nu se poate identifica în motivarea contestatoarei argumente pentru a răspunde la ele, întrucât previzibilitatea legii şi accesibilitatea sunt şi argumente de neconstituţionalitate, instanţa reţine că darea în plată era un mijloc de stingere al obligaţiilor prevăzut de art. 1100 Cod civil din 1864.

Ca urmare,  instanţa a respins cererea contestatoarei, ca neîntemeiată .

În temeiul art. 453 Cod procedură civilă, instanţa a constatat  că s-au efectuat cheltuieli de judecată de intimată, astfel că va obliga contestatoarea la plata sumei de 700 lei, constând în onorariu avocat(f84), către intimaţi.

Împotriva sentinţei civile nr.1889/16.11.2016 a formulat apel reclamanta Banca Transilvania SA solicitând  admiterea apelului, modificarea sentinţei civile în sensul admiterii contestaţiei şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecata.

În motivarea apelului, arată că instanţa de fond s-a limitat doar la o analiză sumară a textelor de lege aplicabile speţei deduse judecaţii fără să manifeste un rol activ în aflarea adevărului şi fără să coroboreze actele dosarului cu textele de lege aplicabile.

Instanţa de fond a considerat ca intimaţii -pârâţi îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 4 din legea 77/2016, fără să fi avut în vedere ca aceştia nu au făcut această dovadă odată cu

depunerea notificării de dare în plată si nici măcar până la acest moment.

Consideră că, prevederile art. 4 din Legea nr. 77/2016 nu impun pentru consumator

doar simpla invocare a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de Legea nr. 77/2016, acesta trebuind

să îşi probeze îndeplinirea acestor condiţii.Conform art. 5 alin., consumatorul are obligaţia de a detalia condiţiile admisibilităţii cererii aşa cum sunt reglementate de art. 4 din Legea nr. 77/2016.

Prin detalierea condiţiilor de admisibilitate se înţelege ca trebuie dovedite îndeplinite condiţiile impuse de lege.

Mai arată că instanţa a reţinut in motivare ca garantarea creditului s-a făcut cu un imobil cu destinaţia de locuinţa însa clienţii nu au făcut aceasta dovada.

Pentru a da eficacitate prevederilor art. 4 din legea 77/2016, consideră că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 77/2016 trebuie interpretate în sensul că trebuie dovedite îndeplinite condiţiile impuse de lege, dovadă care se poate face prin depunere de acte (convenţie de credit, extrase de carte funciara, cazier judiciar, etc) sau prin solicitări de informaţii de la instituţiile abilitate (ORC şi administraţia financiara).

Intimaţii - pârâţi nu au depus aceste documente.

Instanţa de fond, în virtutea rolului activ ar fi trebuit să procedeze la emiterea unor adrese către autoritatea fiscală competentă şi către Oficiul Registrului Comerţului pentru a comunica dacă, pentru imobilul oferit în plată, a fost declarat în ultimii 5 ani venituri provenind din chirii şi respectiv dacă la adresa respectivă funcţionează sau a funcţionat sediul social al unei terţe entităţi persoană juridică şi / sau profesionist.

Având în vedere cele de mai sus, consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 77/2016.

Instanţa nu a avut in vedere susţinerile apelantei referitoare la inaplicabilitatea Legii 77/2016 prin care, în dezvoltarea motivelor regăsite în cererea introductivă, potrivit cu care Legea nr. 77/2016 nu este aplicabilă contractelor de credit încheiate anterior datei intrării în vigoare a actualului Cod civil, şi având totodată în vedere şi comunicatul Curţii Constituţionale a României din data de 25.X.2016, a rugat solicitat ca, în sentinţa ce se va pronunţa, instanţa să ia act de această inaplicabilitate şi să hotărască în consecinţă.

Cu toate acestea instanţa nu s-a pronunţat asupra acestor susţineri, susţine apelanta.Astfel, arata că, urmare a multiplelor sesizări ale Curţii Constituţionale cu excepţii de neconstituţionalitate privitoare la diferitele dispoziţii ale legii nr. 77/2016 sau cu privire la întregul act normativ în discuţie, Curtea a dezbătut o parte din aceste excepţii în şedinţa din data de 11.X.2016, când pronunţarea a fost amânată la data de 25.X.2016.

Prin comunicatul de presă emis de către Curte la data de 25.X.2016 s-a adus la cunoştinţa publică, printre altele, faptul că, respingând ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.ll teza întâi raportate la dispoziţiile art.3 teza întâi, precum şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art.ll teza a doua din Legea nr.77/2016, instanţa de contencios constituţional a „avut în vedere faptul că toate dosarele în care au fost invocate excepţiile de neconstituţionalitate vizează contracte de credit încheiate între anii 2007-2009, şi anume sub regimul Codului civil din 1864, astfel că aceste prevederi nu au legătură cu soluţionarea cauzelor, fiind incident art.29 alin.(l) din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale".

În acest context, instanţa va avea în vedere că art. 29 alin. 1 din legea nr. 47/1992 republicată dispune următoarele: „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia".

Coroborând textul comunicatului Curţii cu textul de lege organică la care acesta face în mod expres referire, rezultă că magistraţii constituţionali au ajuns la concluzia că nu pot fi învestiţi cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate privitoare la o derogare de la o lege care nu mai este în vigoare. Astfel, în mod implicit (dar totodată lipsit de orice echivoc), Curtea a arătat că Legea nr. 77/2016 nu poate deroga (şi) de la Codul civil din 1864.

Cum, pe de altă parte, este mai presus de orice îndoială faptul că raportul juridic conţinut de contractul de credit nr. 73/14.02.2008 este apărut şi se derulează sub imperiul Codului Cuza, rezultă că magistraţii constituţionali au validat tocmai teza noastră a inaplicabilităţii Legii nr. 77/2016 faţă de această convenţie. Aşa cum deja am arătat, vechiul Cod nu prevede darea în plată „forţată" ca o modalitate de liberare a debitorilor de obligaţiile voluntar şi consensual asumate, cu consecinţa directă că nu se poate imagina o dispoziţie derogatorie de la o regulă generală inexistentă.

Prin urmare, solicită să se ia act de inaplicabilitatea Legii nr. 77/2016 la  raportul juridic conţinut de contractul de credit nr. 73/14.02.2008 şi, pe cale de consecinţă, să se admită apelul şi să se admită contestaţia .

Instanţa a reţinut cu privire la inaplicabilitatea Legii 77/2016 pentru contractul nr. 73/14.02.2008, ca s-au analizat deja condiţiile prevăzute de aceasta lege ¡, iar fata de faptul ca nu s-au identificat in motivarea noastră argumente pentru a putea răspunde la ele, întrucât previzibilitatea legii si accesabilitatea sunt si argumente de neconstituţionalitate, instanţa retine ca darea in plata era un mijloc de stingere a obligaţiilor prevăzut de art. 1100 Cod Civil din 1864.

Cu privire la acesta motivare, conform prevederilor Codului Civil, darea în plata aşa cum este prevăzuta de Codul Civil, este acel contract si totodată mijloc de stingere a obligaţiilor care consta in acceptarea de către creditor la propunerea debitorului de a prim: o alta prestaţie in locul celei pe care debitorul era obligat iniţial sa o execute. Aşadar, darea in pliata se poate face numai cu consimţământul creditorului, el neputând fi ţinut sa primească un aii: lucru decât cel ce i se datorează , chiar atunci când valoarea lucrului este egala sau mai mare. în plata reprezintă un act de dispoziţie menit sa asigure in plata.

In speţa de fata trebuie avut în vedere ca Legea 77/2016 nu se aplica convenţiei din speţa de fata, dat fiind ca legea 77/2016 aşa cum prevede art. 3 deroga de ].a Noul Cod Civil; Vechiul cod civil fiind abrogat nu înţelege motivarea instanţei de prevederile art. 1100 din vechiul Cod Civil; trebuie evidenţiat faptul că stingerea integrală a oricărei datorii a debitorului consumator faţă de creditor în baza procedurii prevăzute de Legea nr. 77/2016, fie că acestea au loc potrivit ipotezei art. 5 sau a art. 8 din lege , nu este condiţionată în nici un fel de consimţământul celui din urmă; ca atare, în aceste situaţii lipseşte în totalitate voinţa liberă a creditorului.

Arată că modul de stingere a obligaţiilor creat prin legea 77/2016 nu este un contract, întrucât fie voinţa creditorului nu este exprimata in mod liber, fie lipseşte cu totul.

Susţine că trebuie eliminata orice confuzie între darea în plata - noţiune juridica clara, cu un conţinut bine definit în doctrina si preluata ca atare în titlul marginal al art. 1492 Cod civil si -" inovaţia " - creata de Legea 77/2016, prin care de fapt se încearcă a se stinge o creanţa bancara ipotecara si datoria corelativa, menţionarea " darii in plata" în titlul legii având doar scopul de a scunde caracterul profund inechitabil al acestui inedit mod de stingere a obligaţiilor.

O altă critică adusă sentinţei instanţei de fond se raportează la recenta soluţie pronunţată de către Curtea Constituţională asupra excepţiilor de neconstituţionalitate invocate la Legea nr. 77/2016.

Aşa cum se ştie, urmare a multiplelor sesizări ale Curţii Constituţionale cu excepţii de neconstituţionalitate privitoare la diferitele dispoziţii ale legii nr. 77/2016 sau cu privire la întregul act normativ în discuţie, Curtea a dezbătut o parte din aceste excepţii în şedinţa din data de 11.X.2016, când pronunţarea a fost amânată la data de 25.X.2016.

Conform comunicatului emis de Curtea Constituţională a României în data de 26.10.2016 „Instanţele judecătoreşti în faţa cărora au fost introduse acţiuni în baza Legii nr.77/2016 vor fi obligate să verifice condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii şi să o aplice. Astfel că instanţele de judecată învestite cu acţiuni întemeiate pe Legea nr. 77/2016 privind darea în plată sunt chemate să constatate dacă se poate face aplicarea teoriei impreviziunii în funcţie de legea aplicabilă convenţiei de credit (Codul Civil de Ia 1864 sau Noul Cod Civil).

Practic, instanţele învestite cu soluţionarea cauzelor ce au la bază Legea dării în plată trebuie să facă o analiză a situaţiei financiare a celor ce vor să dea în plată imobilul, a riscului (dacă acest risc s-a produs şi a destabilizat relaţia contractuală) şi să constate dacă darea în plată a acestuia este singura modalitate de echilibrare a riscurilor.

Arata că nu se poate considera că o lege ce are un caracter social (a se vedea şi prevederile O.U.G. nr. 32/2016 pentru completarea Legii 227/2015 privind Codul fiscal şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale prin care se introduce un caz de scutire de impozit, şi anume în cazul transferului dreptului de proprietate imobiliară din patrimoniul personal, în condiţiile prevederilor Legii nr. 77/2016 privind darea în plata a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, pentru o singură operaţiune de dare în plată) se aplică indiferent de situaţia financiară a celor ce vor să beneficieze de dispoziţiile sale.

Consideră că legiuitorul nu a înţeles să acorde consumatorilor dreptul de a face alegeri de oportunitate financiară în sensul de a da în plată imobilul, adică să analizeze dacă la momentul deciziei de dare în plată imobilul s-a devalorizat şi, deşi situaţia financiară le permite să plătească în continuare, să decidă dacă doresc să o mai facă. Nu putem concepe într-un stat de drept ca declarativ să fie enunţat principiul echilibrului riscurilor, dar de fapt să se contrabalanseze riscurile şi Banca să fie singura parte care le suportă, fiind obligată (într-o modalitate ce reprezintă o ofensă la adresa principiilor constituţionale) să ia în proprietate un imobil şi să stingă datoria unor persoane care, de cele mai multe ori, au venituri mai mult decât suficiente pentru acoperirea ratelor şi pentru un trai decent. De fapt, consumatorilor li s-a oferit prin Lege nr. 77/2016 dreptul de a face speculă, iar prin scutirea de impozit sunt chiar încurajaţi să o facă.

Conform Noului Cod civil impreviziunea este o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului si. ca orice excepţie, este de stricta si ...excepţională aplicare.

În deplină concordanţă cu doctrina actuală,  darea în plată este o modalitate de aplicare a impreviziunii, instituţie ce este reglementată de Codul civil la art.1273. Trebuie să fie îndeplinite condiţiile ce sunt solicitate pentru aplicarea teoriei  impreviziunii atunci când se doreşte darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.

Aşadar, în primul rând, trebuie să se ţină cont de regula din dreptul civil conform căreia „Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei. "- art. 1271 alin. (1). Doar în mod absolut excepţional instanţa poate dispune adaptarea contractului pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor sau încetarea contractului si dar daca sunt aplicabile prevederile referitoare la teoria impreviziunii.

Analiza situaţiei în care poate interveni instanţa se face ţinând cont de următorii factori: executarea a devenit excesiv de oneroasa, caracterul excesiv de oneros se datorează unei schimbări excepţionale a împrejurărilor, iar aceste schimbări fac vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei. Executarea trebuie să devină excesiv de oneroasă, astfel încât simplul caracter oneros al executării obligaţiei contractuale nu are niciun efect în materia impreviziunii. Chiar şi existenţa unei obligaţii excesive nu este suficientă, ci este necesar ca aceasta să survină ca urmare a apariţiei unor schimbări excepţionale a împrejurărilor. Astfel, trebuie analizat şi caracterul excepţional al împrejurărilor ce s-au modificat, adică trebuie să fie evenimente neprevăzute, deosebite. Şi, pe lângă acestea condiţii, trebuie şi ca schimbările excepţionale să conducă la o obligaţie vădit injustă. Pentru ca obligaţia să devină vădit injustă trebuie să existe o disproporţie majoră între obligaţia iniţială şi cea la care s-a ajuns ca urmare a apariţiei schimbărilor excepţionale.

Prin aceşti termeni extrem de importanţi („excesiv", „excepţional prin instituirea regulii prevăzute de art. 1271 alin. (1)  rezultă fără putinţă de tăgadă faptul că impreviziunea este o instituţie de drept ce se aplică în mod absolut excepţional.

Prin analogie, şi darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite trebuie să fíe permisă doar în cazuri de excepţie, atunci când există un dezechilibru major între riscurile asumate de Bancă şi cele asumate de consumator şi având în vedere devalorizarea bunurilor imobile.

Simpla devalorizare a imobilelor achiziţionate (a se avea in vedere ca aceasta prevedere de la art. 11 din Lg 77/2016 a fost declarata neconstitutională), chiar cu respectarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 77/2016, nu conduce la posibilitatea consumatorilor de a profita de pe urma acestor prevederi dacă nu există un major dezechilibru între riscurile suportate de Bancă şi cele suportate de către consumator, mai exact dacă nu se află consumatorul în imposibilitatea de a plăti în continuare ratele. Practic, riscul în care se află consumatorul este acela al insolvabilităţii sale.

Arată că chiar şi impreviziunea aşa cum este reglementată de dreptul civil prevede mai întâi posibilitatea Băncii de a adapta contractul ca primă măsură de echilibrare a riscurilor şi doar dacă adaptarea nu este posibilă permite ca instanţa să dispună încetarea contractului.

Pe de altă parte, ar trebui respectat şi principiul simetriei actelor juridice şi, în acest fel, stingerea datoriei să se producă ca urmare a voinţei concordante a părţilor. Cu atât mai mult cu cât vorbim despre drepturi imobile şi trebuie să avem în vedere siguranţa circuitului civil, apreciem că este necesar acordul creditorului pentru a se proceda la darea în plată şi în acest fel la trecerea în proprietatea Băncii a imobilului.

La momentul semnării contractului de credit şi până-n prezent nu s-a produs un dezechilibru major între riscurile asumate de Bancă şi cele asumate de consumator.

Solicită să se ia act de inaplicabilitatea Legii nr. 77/2016 la raportul juridic conţinut de Contractul de credit nr. 73/2008 si, pe cale de consecinţă, să se admită apelul, să se modifice Sentinţa nr. 1889/2016 în sensul admiterii contestaţiei formulate.

In drept: art. 466 si urm. din Codul de procedură civilă, Legea 77/2016, art. 1271 Noul cod civil şi Decizia Curţii Constituţionale privind soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate a Legii nr. 77/2016.

 Examinând sentinţa atacată, în raport de motivele invocate, cât şi din oficiu, se constată că apelul este fondat, urmând a fi admis pentru următoarele considerente:

Prima instanţă a făcut doar o analiză formală a situaţiei de fapt şi de drept, fără aplicarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016. Astfel, între apelantă și intimați s-a încheiat contractul de credit nr. 73/14.02.2008, prin care împrumutatul a primit un credit în valoare de 27.500 EUR, cu scopul de cumpărare a unui imobil. In vederea garantării restituirii împrumutului, s-a convenit instituirea unei ipoteci de rangul I constituită asupra imobilului situat în  Mun. Reşiţa, str. Petru Maior, nr. 32, sc. 1, et. 3, ap. 14, înscris în Cartea Funciară nr. 13938 a localităţii UAT Reşiţa sub nr. cadastral R 200/3/528j/l/et III/XIV. După intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016, intimații au notificat banca în sensul dării în plată a imobilului adus drept garanție.

Prin decizia nr. 623/2016, Curtea Constituțională a constatat că prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 și 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituționale în măsura în care instanța judecătorească verifică condițiile referitoare la existența impreviziunii. Curtea a reținut, printre altele, că, deși Legea nr.77/2016 nu se referă in terminis la impreviziune, intenția legiuitorului de a face aplicarea instituției impreviziunii reiese din art. 11 teza întâi care face referire la echilibrarea riscurilor izvorând din contractul de credit, precum și din expunerea de motive a legii, care folosește expresia „criză a contractului”. De asemenea, că legiuitorul a avut în vedere reechilibrarea prestațiilor în condițiile în care, pe perioada executării contractului, a intervenit un risc supraadăugat riscului firesc ce însoţeşte un contract de credit și în care niciuna dintre părţi nu este culpabilă de apariţia evenimentului. Curtea a mai reţinut că, din punct de vedere procedural, instanţa judecătorească, în condiţiile formulării contestației de către creditor sau a acţiunii în constatare de către debitor, va verifica îndeplinirea condiţiei notificării creditorului conform celor prevăzute de Legea nr. 77/2016, îndeplinirea criteriilor prevăzute de art. 4 din lege, aplicând în mod obligatoriu teoria impreviziunii în cadrul art. 7 din lege, respectiv art. 8 ori în cadrul art. 9 din aceeaşi lege.

Totodată, Curtea a arătat că, în esenţă, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii și efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligațiilor prevăzute de acesta și că determinarea împrejurărilor care justifică aplicarea impreviziunii trebuie realizată ținându-se cont de ideea de risc al contractului. Acesta trebuie analizat dintr-un punct de vedere bivalent atunci când acesta se materializează; astfel, contractul în sine presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părți ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului, și unul supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

Aplicând aceste idei de principiu la cauza de faţă, tribunalul reţine că nu este suficient ca veniturile debitorilor să fi scăzut foarte mult (condiție subiectivă), astfel cum aceştia au invocat în cerere şi în întâmpinarea la apel, ci este necesar a se dovedi și survenirea un eveniment excepțional și exterior (condiție obiectivă) ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii şi efectelor sale.

Astfel, nici susţinerea că de la data încheierii contractului, 14.02.2008 şi până în prezent, a avut loc o drastică scădere a veniturilor nu este suficientă. Scăderea veniturilor reprezintă elemente ce vor fi luate în calcul în analizarea situației de ansamblu (condiții subiective în sensul deciziei nr. 623/2016 a Curții Constituționale), însă, pentru a se considera că a intervenit o situaţie de impreviziune, este necesar a se dovedi şi survenirea un eveniment excepţional şi exterior, ceea ce intimaţii pârâţi nu au dovedit.

Din dovezile de la dosar depuse de către părţi nu rezultă survenirea niciunui eveniment supraadăugat care nu ar fi putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către părţi, risc care să treacă dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care să țină de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul încheierii contractului. Scăderea veniturilor nu este un astfel de eveniment, deoarece orice persoană diligentă atunci când contractează pe o perioadă atât de lungă de timp ar putea şi ar trebui să prevadă riscul existenţei unor fluctuaţii în cuantumul veniturilor sale.

Aşa fiind, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii, şi, pe cale de consecinţă, nici cele ale dării în plată.

Faţă de considerentele de fapt şi de drept mai sus enunţate, văzând şi dispoziţiile art. 480 Noul C.pr.civ., Tribunalul va admite apelul declarat de reclamanta Banca Transilvania SA,  împotriva sentinţei civile nr.1889/16.11.2016, pronunţata de Judecătoria Reşiţa în dosarul nr.3620/290/2016, în contradictoriu cu  intimaţii pârâţi AA şi BB

VA schimba în tot sentinţa pronunţată în sensul că admite contesta?ia formulată de contestatoarea apelantă Banca Transilvania SA.

 Va constată că notificarea înregistrată la contestatoare la data de 27.07.2016  nu îndepline?te condiţiile de admisibilitate a procedurii reglementate de Legea nr. 77/2016.

Va dispune repunerea părţilor în situa?ia anterioară îndeplinirii demersurilor prevăzute de Legea nr. 77/2016.

Va obliga intimaţii să plătească apelantei 40 lei cheltuieli de judecata.

Domenii speta

Spete similare