Condiţii pentru emiterea certificatului prevăzut de Anexa iv din Regulamentul ce 2201/2003

Condiţii pentru emiterea certificatului prevăzut de Anexa IV din Regulamentul CE 2201/2003

-Art. 42 ale Regulamentului (CE) nr. 2201/2003.

Atât din denumirea actului normativ european – regulament privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti (denumire de natură a permite identificarea obiectului esenţial al acestuia act), cât şi din dispoziţiile pct. (17) al preambulului („În caz de deplasare sau de reţinere ilicită a unui copil, înapoierea sa ar trebui obţinută fără întârziere, iar, în acest scop, Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 ar trebui să se aplice în continuare, astfel cum a fost completată cu dispoziţiile din prezentul regulament, în special cu cele din articolul 11. Instanţele din statul membru în care a fost deplasat copilul sau a fost reţinut ilicit ar trebui să fie în măsură să se opună înapoierii sale în cazuri precise, justificate în mod corespunzător. Cu toate acestea, o astfel de hotărâre ar trebui să poată fi înlocuită cu o hotărâre ulterioară a instanţei din statul membru al reşedinţei obişnuite a copilului înaintea deplasării sale sau a reţinerii sale ilicite. Dacă această hotărâre implică înapoierea copilului, înapoierea ar trebui realizată fără a fi necesară recurgerea la vreo procedură pentru recunoaşterea şi executarea hotărârii în cauză în statul membru în care se află copilul răpit.”), cât mai ales din dispoziţiile art. 1 ale acestui regulament, rezultă că nu intră în domeniul său de aplicare hotărârile de înapoiere pronunţate în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei de la Haga (dat fiind că regulamentul face vorbire despre o hotărâre a statului de origine ce implică înapoierea, ulterioară unei hotărâri a statului solicitat prin care s-a refuzat înapoierea în condiţiile Convenţiei de la Haga)

Astfel, dispoziţiile regulamentului se aplică materiilor civile privind „atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parţială a răspunderii părinteşti” [art. 1 alin. (1) lit. b)], înţeleasă ca „ansamblul drepturilor şi obligaţiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, al unui act cu putere de lege sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil” [art. 2 pct. 7] şi care cuprind în special: „a) încredinţarea şi dreptul de vizită; b) tutela, curatela şi instituţiile similare; c) desemnarea şi atribuţiile oricărei persoane sau oricărui organism însărcinat să se ocupe de persoana sau bunurile copilului, să-l reprezinte sau să-l asiste; (d) plasarea copilului într-o familie substitutivă sau într-un centru de plasament; (e) măsurile de protecţie a copilului privind administrarea, conservarea sau dispoziţia cu privire la bunurile copilului” [art. 1 alin. (2)].

Faptul că excluderea expresă a hotărârilor de înapoiere pronunţate în temeiul Convenţiei de la Haga nu este expres prevăzută de art. 1 alin. (3) al regulamentului nu este de natură a conduce la o altă concluzie, deoarece domeniul de aplicare este dat de categoriile de situații de fapt şi de drept, precum şi persoanele cărora li se aplică actul (aspectul pozitiv al domeniului de aplicare), iar nu de cele cărora acesta nu li se aplică şi care pot avea o reglementare numai exemplificativă (aspectul negativ al domeniului de aplicare care, prin natura sa, nu poate fi redat într-o manieră exhaustivă).

Or, hotărârea de înapoiere pronunţată în temeiul Convenţiei de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii (cum este şi decizia nr. 178/2017) nu reprezintă o hotărâre în materia răspunderii părinteşti, nu cuprinde dispoziţii privind încredinţarea minorilor, dreptul de vizitare, etc.

Aşa cum rezultă din domeniul de aplicare al Convenţiei, hotărârile pronunţate în această materie realizează obiectul acestei convenţii, respectiv asigură înapoierea imediată a copiilor deplasaţi sau reţinuţi ilicit în orice stat contractant (art. 1 din Convenţie), înapoiere care are alt regim juridic decât al răspunderii părinteşti (încredinţării minorilor). Aşadar, Convenţia de la Haga este limitată strict la mecanismul de asigurare a reîntoarcerii copilului, fiind inadmisibilă discutarea chestiunilor referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti sau dreptul de vizită a copilului.

Este adevărat că potrivit art. 60 lit. e) din Regulament - Raporturile cu anumite convenții multilaterale: „în relațiile dintre statele membre, prezentul regulament prevalează asupra următoarelor convenții în măsura în care acestea privesc materiile reglementate de prezentul regulament: (…) e) Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii”, însă această prevalenţă este limitată, efectele Regulamentului întinzându-se numai asupra materiilor reglementate, astfel cum rezultă şi din dispoziţiile art. 62 alin. (2) din Regulament.

Procedura ulterioară situaţiei răpirii unui minor dintr-un stat membru de reşedinţă (statul de origine) în alt stat membru (statul solicitat) este următoarea:

1.Dacă instanţa judecătorească din statul membru solicitat, aplicând Convenţia de la Haga şi dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (5) ale Regulamentului, decide neînapoierea minorului, atunci trebuie să transmită o copie a hotărârii sale către instanţa competentă din statul membru de origine [art. 11 alin. (6)], iar instanţa competentă din statul membru de origine, din momentul când primeşte copia hotărârii, invită părţile să îşi prezinte observaţiile într-un termen de 3 luni (art. 11 alin. 7):

1.1.Dacă părţile nu prezintă observaţii, dosarul se închide conform art. 11 alin.(7), iar instanţele din statul membru în care a fost deplasat minorul dobândesc, conform art. 10 lit. b), competenţă

1.2.Dacă părţile prezintă observaţii, atunci instanţa din statul membru de origine examinează problema încredinţării, conform art. 11 alin. (7) şi:

1.2.1.Dacă decide ca respectivul copil să nu fie înapoiat, instanţele din statul membru în care a fost deplasat minorul dobândesc, conform art. 10 lit. b), competenţă

1.2.2.Dacă decide înapoierea, hotărârea însoţită de certificatul prev. de art. 42 este automat recunoscută şi executorie în statul membru în care a fost deplasat minorul

2.Dacă instanţa judecătorească din statul membru solicitat - România, aplicând Convenţia de la Haga şi dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (5) ale Regulamentului, decide înapoierea minorului (cum este situaţia în cauză), executarea acesteia, pe teritoriul său se realizează în conformitate cu dispoziţiile art. 14 şi urm. din Legea nr. 369/15.09.2004 privind aplicarea convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25.10.1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992. Potrivit art. 23, „nici o legalizare sau formalitate similară nu se va cere în contextul convenţiei”.

Revenind la certificatul ce face obiectul prezentei cauze - art. 42 din Regulament, Curtea constată că cererea formulată de reclamant nu este întemeiată deoarece, potrivit art. 40, care reglementează domeniul de aplicare al Secţiunii 4 – Forţa Executorie a anumitor hotărâri judecătoreşti privind dreptul de vizită şi a anumitor hotărâri judecătoreşti prin care se dispune înapoierea, rezultă că „prezenta secţiune (din care fac parte şi dispoziţiile art. 42) se aplică a) dreptului de vizită şi b) înapoierii copilului ca urmare a unei hotărâri judecătorești prin care se dispune înapoierea copilului menţionată la art. 11 alin. (8)” (respectiv o hotărâre de înapoiere a statului membru de origine, ulterioară unei hotărâri de neînapoiere pronunţată în conformitate cu art. 13 din Convenţia de la Haga din 1980).

Art. 11 alin (8) din Regulament prevede următoarele: „Fără a aduce atingere unei hotărâri de neînapoiere pronunţate în conformitate cu articolul 13 din Convenţia de la Haga din 1980, orice hotărâre ulterioară prin care se dispune înapoierea copilului, pronunţată de o instanţă competentă în temeiul prezentului regulament, este executorie în conformitate cu capitolul III secţiunea 4, în vederea asigurării înapoierii copilului”.

Mai mult, dispoziţiile art. 42 care impun eliberarea din proprie iniţiativă a certificatului al cărui model este prevăzut în anexa IV (certificat privind înapoierea copilului) se referă la „Înapoierea copilului prevăzută la articolul 40 alineatul (1) litera (b)”, respectiv înapoierea copilului menţionată la art. 11 alin. (8) (ceea ce presupune existenţa unei hotărâri de înapoiere a statului membru de origine, ulterioară unei hotărâri de neînapoiere pronunţată în conformitate cu art. 13 din Convenţia de la Haga din 1980).

Or, în speţă, există o hotărâre a statului solicitat prin care s-a dispus înapoierea minorilor (iar nu neînapoierea), nefiind astfel îndeplinită ipoteza la care se referă art. 42 din regulament - o hotărâre a statului de origine ulterioară unei hotărâri de neînapoiere a statului solicitat.

Din dispoziţiile art. 40 alin. (2) rezultă faptul că instanţa statului din care minorul a fost deplasat ilicit este cea care pronunţă hotărârea de înapoiere ulterioară şi că eliberează acest certificat numai atunci când a pronunţat hotărârea ţinând seama de motivele şi miloacele de probă care au stat la baza hotărârii de neînapoiere pronunţate în conformitate cu art. 13 din Convenţia de la Haga din 1980. Textul se referă expres la această instanţă ca fiind cea de origine şi stipulează expres că este vorba de instanţa care a pronunţat hotărârea menţionată la art. 40 alin. (1) lit. b). Prin emiterea acestui certificat se asigură practic  recunoaşterea şi executarea hotărârii ulterioare a statului de origine care implică înapoierea minorilor în statul solicitat care anterior refuzase înapoierea în condiţiile art. 13 al convenţiei.

Raportat la aceste cerinţe, se constată că nu instanţa română este instanţa de origine (aceasta fiind instanţa statului solicitat), iar hotărârea prin care s-a dispus înapoierea minorului nu este dispusă în contextul art. 40 alin. (1) lit. b) din Regulament, ci direct în temeiul Convenției de la Haga.

(Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,

decizia civilă nr. 115/A din data de 7 februarie 2018)

Prin cererea înregistrată la data de 09.06.2017 reclamantul R.P.L., prin avocat E.T., a solicitat eliberarea certificatului prevăzut de Anexa IV din Regulamentul CE 2201/2003 privind sentinţa civilă nr. 52/18.01.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă, în cauza civilă nr. 34969/3/2015, având ca obiect „răpire internaţională de copii”, prin care s-a admis cererea şi s-a dispus înapoierea minorilor R.P.A. şi R.N.A. la reşedinţa obişnuită în Italia, hotărâre rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 178/30.03.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

În drept, cererea s-a întemeiat pe prevederile art. 40 alin. (1) lit. b) şi art. 42 din Regulamentul CE al Consiliului nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti.

Prin încheierea pronunţată la data de 29.06.2017 în dosarul nr. 34969/3/2015, Tribunalul Bucureşti – Secţia a V – a civilă a respins cererea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă, reţinând dispoziţiile art. 42, art. 40 (1) lit. b) şi art. 11 alin. (8) din Regulamentul (CE) 2201/2003, a constatat că orice hotărâre judecătorească, prin care se dispune înapoierea copilului, pronunțată (de o instanţă competentă potrivit regulamentului)  într-un stat membru, ulterior pronunțării (de către instanţa dintr-un alt stat membru) a unei hotărâri de neînapoiere în conformitate cu articolul 13 din Convenția de la Haga din 1980, este recunoscută și executorie într-un alt stat membru fără să fie necesară încuviințarea executării și fără să fie posibil să se opună recunoașterii sale, în cazul în care hotărârea a fost certificată în statul membru de origine utilizând formularul al cărui model este prevăzut în anexa IV din Regulamentul II de la Bruxelles

Rezultă din economia dispoziţiilor legale enunţate că situaţia avută în vedere este aceea în care instanţa judecătorească din statul contractant solicitat respinge cererea de înapoiere a copilului întemeiată pe dispoziţiile art. 11 din Regulament şi prevederile Convenţiei de la Haga 1980 şi, ulterior, instanţa judecătorească din statul membru solicitant, examinând (la cererea uneia dintre părţi ori în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (7) din Regulament) problema încredinţării copilului (deplasat sau reţinut ilicit), decide înapoierea copilului în statul în care acesta îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înainte de deplasare sau de reţinere a sa ilicită. În această situaţie instanţa judecătorească de origine (care, examinând problema încredinţării, decide înapoierea copilului), este cea care eliberează certificatul prevăzut de art. 42 alin. (1) din Regulament, atestând îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 42 alin. (2) şi utilizând în acest sens formularul al cărui model este prevăzut în anexa IV.

Or, în cauză, instanţele din România au decis înapoierea copiilor în statul în care aceştia îşi aveau reşedinţa obişnuită imediat înainte de deplasarea/reţinerea lor ilicită, iar hotărârea în acest sens nu impune, în vederea asigurării executării ei, recunoaşterea şi deci certificarea în conformitate cu prevederile art. 42 din Regulamentul (CE) 2201/2003, ci urmarea procedurilor prevăzute de art. 13 şi 14 din Legea nr. 369/2004.

Pentru considerentele expuse, instanţa a constatat neîntemeiată cererea de eliberare a certificatului prevăzut de art. 42 din Regulamentul (CE) 2201/2003.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul R.P.L., cererea fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III–a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 19.09.2017, sub nr. 7210/2/2017.

În motivare, apelantul a susţinut, sub un prim aspect, că, în mod greşit, prima instanţă a calificat calea de atac căreia îi este supusă sentinţa, în condiţiile în care este vorba despre o procedură specială reglementată de Convenţia de la Haga din 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii de copii aprobată prin Legea nr. 100/1992, a dispoziţiilor Legii nr. 369/2004 privind aplicarea Convenţiei de la Haga modificată prin Legea nr. 63/2014. Calea de atac prevăzută de art. 12 alin. (4) din Legea nr. 63/2014 este recursul, prin urmare, solicitând să fie calificată calea de atac ca fiind recursul.

Sub un al doilea aspect, apelantul a invocat încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii cu referire la faptul că citaţiile aferente celor două termene de judecată au fost transmise de agentul poştal la cabinetul de avocatură la data de 26.06.2017, în cursul după-amiezii, astfel încât procedura de citare nu a fost îndeplinită pentru niciunul din cele două termene de judecată.

Pe fond, apelantul a arătat că certificatul solicitat în conformitate cu dispoziţiile art. 40 alin. (1) lit. b) şi art. 42 din Regulamentul (CE) 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti conferă deciziei nr. 178/30.03.2017 caracter executoriu pe întreg teritoriul Uniunii Europene, emiterea unui astfel de certificat echivalând cu certificarea de către instanţa emitentă a faptului că hotărârea a fost pronunţată cu respectarea condiţiilor privitoare la ascultarea minorului, a părţilor şi cu luarea în considerare a motivelor de refuz indicate la art.13 din Convenţia de la Haga din 1980.

În acest sens, Consiliul European de la Tampere a stabilit că hotărârile privind înapoierea copilului în statul de reşedinţă obişnuită trebuie certificate de instanţa emitentă, în conformitate cu dispoziţiile Regulamentului (CE) nr. 2201 din 2003, pentru a putea fi recunoscute şi executorii în toate celelalte state membre fără să fie solicitată vreo altă procedură. Tot Consiliul European a stabilit că „Ar trebui ca certificatul eliberat pentru facilitarea executării hotărârii judecătorești să nu poată fi supus nici unei căi de atac. Ar trebui ca acesta să facă obiectul unei acțiuni în rectificare numai în caz de eroare materială, de exemplu, în cazul în care certificatul nu reflectă corect conținutul hotărârii.”

Mai mult decât atât, art. 42 din Regulament prevede faptul că „Instanța judecătorească de origine eliberează din proprie inițiativă certificatul menționat anterior, utilizând formularul al cărui model este prevăzut în anexa IV (certificat privind înapoierea copilului).”

Pe de altă parte, în situaţia în care debitoarea obligaţiei de predare a minorilor refuză predarea documentelor celor doi minori vizaţi de decizia mai sus amintită, în lipsa unui asemenea certificat, autorităţile italiene, respectiv Oficiile consulare ale Italiei la Bucureşti, vor fi în imposibilitatea de a emite documente valabile de călătorie pentru cei doi minori, în vederea transferării acestora în statul de reşedinţă obişnuită.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 42 din Regulamentul (CE) nr. 2201 din 2003 şi art. 12 alin. (4) din Legea nr. 63/2014.

La termenul de judecată din 7.11.2017, Curtea a constatat că în mod corect calificarea prezentei căi de atac este cea a apelului, având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 42 din Regulamentul (CE) nr. 2201 din 2003, iar nu pe dispoziţiile Legii nr. 369/2004, obiectul cauzei fiind emiterea unui certificat în condiţiile Regulamentul (CE) nr. 2201 din 2003 care nu prevede exercitarea recursului, astfel încât sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun, respectiv dispoziţiile art. 534 C.pr.civ.

Curtea de Apel Bucureşti s-a constatat legal sesizată şi competentă material să soluţioneze prezentul apel, date fiind prevederile art. 96 noul Cod de procedură civilă.

Examinând în continuare, sentinţa apelată, prin prisma motivelor de apel invocate, în limitele cererii de apel, potrivit 479 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă, Curtea apreciază că apelul este fondat sub aspectul primului motiv de critică referitor la soluţionarea cauzei de către prima instanţă fără îndeplinirea legală a procedurii de citare.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 9.06.2017, reclamantul a indicat domiciliul său din Italia şi domiciliul ales în România pentru comunicarea actelor de procedură, la avocatul său, indicând inclusiv persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură.

La termenul de judecată din 19.06.2017, prima instanţă a amânat judecarea cauzei pentru data de 26.06.2017, ora 14.00, constatând neîndeplinirea procedurii de citare.

Pentru următorul termen de judecată, când instanţa a reţinut cauza în pronunţare, constatând închise dezbaterile, potrivit dovezilor de la filele 30, 31 reclamantului i s-a comunicat citaţia la data de 21.06.2017 pe adresa de mail a cabinetului de avocatură. De asemenea, potrivit referatului întocmit de grefierul de şedinţă la data de 26.06.2017, ora 11.00 – fila 30 verso, s-a încercat contactarea telefonică a avocatului, însă acesta nu a putut fi realizat la numărul indicat. Măsura a fost dispusă în acord cu dispoziţiile art. 241 alin. (3) C.pr.civ. – „(…) instanţa va putea dispune ca încunoştinţarea părţilor să se facă şi telefonic, telegrafic, prin fax, poştă electronică sau prin orice alt mijloc de comunicare ce asigură, după caz, transmiterea textului actului supus comunicării ori înştiinţarea pentru prezentarea la termen, precum şi confirmarea primirii actului, respectiv a înştiinţării, dacă părţile au indicat instanţei datele corespunzătoare în acest scop. Dacă încunoştinţarea s-a făcut telefonic, grefierul va întocmi un referat în care va arăta modalitatea de încunoştinţare şi obiectul acesteia.”

Cu toate acestea, Curtea constată că în situaţia în care comunicarea actelor de procedură se face prin poşta electronică sunt incidente dispoziţiile art. 154 alin. (6) C.pr.civ.: „Comunicarea citaţiilor şi a altor acte de procedură se poate face de grefa instanţei şi prin telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului şi confirmarea primirii acestuia, dacă partea a indicat instanţei datele corespunzătoare în acest scop. În vederea confirmării, instanţa, odată cu actul de procedură, va comunica un formular care va conţine: denumirea instanţei, data comunicării, numele grefierului care asigură comunicarea şi indicarea actelor comunicate; formularul va fi completat de către destinatar cu data primirii, numele în clar şi semnătura persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei şi va fi expediat instanţei prin telefax, poştă electronică sau prin alte mijloace.”

Or, din actele depuse la dosar nu rezultă expedierea de către reclamant prin avocat a formularului de confirmare a primirii corespondenţei electronice, lipsind formularul menţionat de art. 154 alin. (6).

În aceste condiţii, raportat la art. 165 pct. 3 C.pr.civ. („în cazul citării sau comunicării altui act de procedură efectuate potrivit art. 154 alin. (6), procedura se socoteşte îndeplinită la data arătată pe copia imprimată a confirmării expedierii, certificată de grefierul care a făcut transmisiunea.”), procedura de citare pentru termenul din 26.06.2017 a fost nelegal îndeplinită.

Constatând încălcarea dispoziţiilor art. 153 alin. (1) C.pr.civ., Curtea apreciază că primul motiv de apel este întemeiat, astfel încât potrivit art. 480 alin. (3) C.pr.civ., va admite apelul, va anula sentinţa atacată şi va evoca fondul cauzei.

În ceea ce priveşte fondul cererii formulate de reclamant, Curtea constată că prin sentința civilă nr. 52/18.01.2015, Tribunalul București - Secția V-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul R.P.L., în contradictoriu cu I.O.C. şi a dispus înapoierea copiilor R.P.A., născut la data de (..) în Montecchio Emilia (RE) şi R.N.A., născut la data de (..) în Montecchio Emilia (RE), la reşedinţa obişnuită din Italia; a fixat termen pentru executarea obligaţiei de înapoiere 2 (două) săptămâni de la comunicarea hotărârii, sub sancţiunea unei amenzi civile de 5.000 lei în sarcina pârâtei şi în favoarea Statului Român; în caz de refuz de executare voluntară a obligaţiei de înapoiere a copiilor în termenul stabilit, a autorizat pe reclamant să preia copiii personal sau, după caz, prin reprezentant şi a obligat pârâta să predea reclamantului documentele de călătorie ale copiilor ori să-şi dea concursul pentru eliberarea unor documente de călătorie pe numele copiilor, suplinind prin hotărâre acordul său în caz de refuz; a obligat pârâta să suporte toate cheltuielile ocazionate de demersurile întreprinse pentru înapoierea copiilor la reşedinţa obişnuită (speze de călătorie, obţinerea documentelor de călătorie etc.).

Prin decizia intermediară nr. 920 pronunţată la data de 6.12.2016, prezenta instanţă, învestită cu recursul formulat de recurenta-pârâtă I.O.C. împotriva sentinţei menţionate, a admis calea de atac, în sensul casării cu reţinere spre rejudecare.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 178/30.03.2017, cererea reclamantului a fost admisă, în mod definitiv. S-a dispus înapoierea copiilor R.P.A., născut la data de 16/03/2008 în Montecchio Emilia (RE) şi R.N.A., născut la data de (..) Montecchio Emilia (RE), la reşedinţa obişnuită din Italia. A fost fixat termen pentru executarea obligaţiei de înapoiere 2 (două) săptămâni de la comunicarea prezentei hotărâri, sub sancţiunea unei amenzi civile de 5.000 lei în sarcina pârâtei şi în favoarea Statului Român. În caz de refuz de executare voluntară a obligaţiei de înapoiere a copiilor în termenul stabilit, a fost autorizat reclamantul să preia copiii personal sau, după caz, prin reprezentant. Pârâta a fost obligată să predea reclamantului documentele de călătorie ale copiilor ori să-şi dea concursul pentru eliberarea unor documente de călătorie pe numele copiilor, suplinind prin prezenta, acordul său în caz de refuz. De asemenea, a fost obligată la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de demersurile întreprinse pentru înapoierea copiilor la reşedinţa obişnuită (speze de călătorie, obţinerea documentelor de călătorie etc.). S-a menţionat caracterul definitiv şi executoriu al hotărârii.

Ulterior pronunţării acestei hotărâri, reclamantul a solicitat Tribunalului Bucureşti, prin cererea ce face obiectul prezentei cauze, emiterea certificatului prevăzut de art. 40 alin. (1) lit.b) şi art. 42 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003.

Problema de drept ce trebuie soluţionată se referă la posibilitatea emiterii de către instanţa statului membru solicitat a certificatului prevăzut de art. 42 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003, al cărui formular este prevăzut ca model în anexa IV (certificat privind înapoierea copilului), în situaţia în care acest stat a dispus înapoierea copilului în temeiul dispoziţiilor Convenţiei de la Haga din 1980

Cu privire la acest aspect, în argumentarea soluţiei negative, Curtea reţine că dispoziţiile art. 42 ale Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 nu sunt aplicabile în cauză pentru următoarele argumente:

Atât din denumirea actului normativ european – regulament privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti (denumire de natură a permite identificarea obiectului esenţial al acestuia act), cât şi din dispoziţiile pct. (17) al preambulului („În caz de deplasare sau de reţinere ilicită a unui copil, înapoierea sa ar trebui obţinută fără întârziere, iar, în acest scop, Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 ar trebui să se aplice în continuare, astfel cum a fost completată cu dispoziţiile din prezentul regulament, în special cu cele din articolul 11. Instanţele din statul membru în care a fost deplasat copilul sau a fost reţinut ilicit ar trebui să fie în măsură să se opună înapoierii sale în cazuri precise, justificate în mod corespunzător. Cu toate acestea, o astfel de hotărâre ar trebui să poată fi înlocuită cu o hotărâre ulterioară a instanţei din statul membru al reşedinţei obişnuite a copilului înaintea deplasării sale sau a reţinerii sale ilicite. Dacă această hotărâre implică înapoierea copilului, înapoierea ar trebui realizată fără a fi necesară recurgerea la vreo procedură pentru recunoaşterea şi executarea hotărârii în cauză în statul membru în care se află copilul răpit.”), cât mai ales din dispoziţiile art. 1 ale acestui regulament, rezultă că nu intră în domeniul său de aplicare hotărârile de înapoiere pronunţate în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei de la Haga (dat fiind că regulamentul face vorbire despre o hotărâre a statului de origine ce implică înapoierea, ulterioară unei hotărâri a statului solicitat prin care s-a refuzat înapoierea în condiţiile Convenţiei de la Haga)

Astfel, dispoziţiile regulamentului se aplică materiilor civile privind „atribuirea, exercitarea, delegarea, retragerea totală sau parţială a răspunderii părinteşti” [art. 1 alin. (1) lit.b)], înţeleasă ca „ansamblul drepturilor şi obligaţiilor conferite unei persoane fizice sau unei persoane juridice în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, al unui act cu putere de lege sau al unui acord în vigoare privind persoana sau bunurile unui copil” (art. 2 pct. 7) şi care cuprind în special: „a) încredinţarea şi dreptul de vizită; b) tutela, curatela şi instituţiile similare; c) desemnarea şi atribuţiile oricărei persoane sau oricărui organism însărcinat să se ocupe de persoana sau bunurile copilului, să-l reprezinte sau să-l asiste; (d) plasarea copilului într-o familie substitutivă sau într-un centru de plasament; (e) măsurile de protecţie a copilului privind administrarea, conservarea sau dispoziţia cu privire la bunurile copilului”[art. 1 alin.(2)].

Faptul că excluderea expresă a hotărârilor de înapoiere pronunţate în temeiul Convenţiei de la Haga nu este expres prevăzută de art. 1 alin. (3) al regulamentului nu este de natură a conduce la o altă concluzie, deoarece domeniul de aplicare este dat de categoriile de situații de fapt şi de drept, precum şi persoanele cărora li se aplică actul (aspectul pozitiv al domeniului de aplicare), iar nu de cele cărora acesta nu li se aplică şi care pot avea o reglementare numai exemplificativă (aspectul negativ al domeniului de aplicare care, prin natura sa, nu poate fi redat într-o manieră exhaustivă).

Or, hotărârea de înapoiere pronunţată în temeiul Convenţiei de la Haga asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii (cum este şi decizia nr. 178/2017) nu reprezintă o hotărâre în materia răspunderii părinteşti, nu cuprinde dispoziţii privind încredinţarea minorilor, dreptul de vizitare, etc.

Aşa cum rezultă din domeniul de aplicare al Convenţiei, hotărârile pronunţate în această materie realizează obiectul acestei convenţii, respectiv asigură înapoierea imediată a copiilor deplasaţi sau reţinuţi ilicit în orice stat contractant (art. 1 din Convenţie), înapoiere care are alt regim juridic decât al răspunderii părinteşti (încredinţării minorilor). Aşadar, Convenţia de la Haga este limitată strict la mecanismul de asigurare a reîntoarcerii copilului, fiind inadmisibilă discutarea chestiunilor referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti sau dreptul de vizită a copilului.

Este adevărat că potrivit art. 60 lit. e) din Regulament - Raporturile cu anumite convenții multilaterale: „în relațiile dintre statele membre, prezentul regulament prevalează asupra următoarelor convenții în măsura în care acestea privesc materiile reglementate de prezentul regulament: (…) e) Convenția de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaționale de copii”, însă această prevalenţă este limitată, efectele Regulamentului întinzându-se numai asupra materiilor reglementate, astfel cum rezultă şi din dispoziţiile art. 62 alin. (2) din Regulament.

Procedura ulterioară situaţiei răpirii unui minor dintr-un stat membru de reşedinţă (statul de origine) în alt stat membru (statul solicitat) este următoarea:

3.Dacă instanţa judecătorească din statul membru solicitat, aplicând Convenţia de la Haga şi dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (5) ale Regulamentului, decide neînapoierea minorului, atunci trebuie să transmită o copie a hotărârii sale către instanţa competentă din statul membru de origine [art. 11 alin. (6)], iar instanţa competentă din statul membru de origine, din momentul când primeşte copia hotărârii, invită părţile să îşi prezinte observaţiile într-un termen de 3 luni [art. 11 alin. (7)]:

3.1.Dacă părţile nu prezintă observaţii, dosarul se închide conform art. 11 alin. (7), iar instanţele din statul membru în care a fost deplasat minorul dobândesc, conform art. 10 lit.b), competenţă

3.2.Dacă părţile prezintă observaţii, atunci instanţa din statul membru de origine examinează problema încredinţării, conform art. 11 alin. (7) şi:

3.2.1.Dacă decide ca respectivul copil să nu fie înapoiat, instanţele din statul membru în care a fost deplasat minorul dobândesc, conform art. 10 lit. b, competenţă

3.2.2.Dacă decide înapoierea, hotărârea însoţită de certificatul prev. de art. 42 este automat recunoscută şi executorie în statul membru în care a fost deplasat minorul

4.Dacă instanţa judecătorească din statul membru solicitat - România, aplicând Convenţia de la Haga şi dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (5) ale Regulamentului, decide înapoierea minorului (cum este situaţia în cauză), executarea acesteia, pe teritoriul său se realizează în conformitate cu dispoziţiile art. 14 şi urm. din Legea nr. 369/15.09.2004 privind aplicarea convenţiei asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii, adoptată la Haga la 25.10.1980, la care România a aderat prin Legea nr. 100/1992. Potrivit art. 23, „nici o legalizare sau formalitate similară nu se va cere în contextul convenţiei”.

Revenind la certificatul ce face obiectul prezentei cauze - art. 42 din Regulament, Curtea constată că cererea formulată de reclamant nu este întemeiată deoarece, potrivit art. 40, care reglementează domeniul de aplicare al Secţiunii 4 – Forţa Executorie a anumitor hotărâri judecătoreşti privind dreptul de vizită şi a anumitor hotărâri judecătoreşti prin care se dispune înapoierea, rezultă că „prezenta secţiune (din care fac parte şi dispoziţiile art. 42) se aplică a) dreptului de vizită şi b) înapoierii copilului ca urmare a unei hotărâri judecătorești prin care se dispune înapoierea copilului menţionată la art. 11 alin. (8)” (respectiv o hotărâre de înapoiere a statului membru de origine, ulterioară unei hotărâri de neînapoiere pronunţată în conformitate cu art. 13 din Convenţia de la Haga din 1980).

Art. 11 alin. (8) din Regulament prevede următoarele: „Fără a aduce atingere unei hotărâri de neînapoiere pronunţate în conformitate cu articolul 13 din Convenţia de la Haga din 1980, orice hotărâre ulterioară prin care se dispune înapoierea copilului, pronunţată de o instanţă competentă în temeiul prezentului regulament, este executorie în conformitate cu capitolul III secţiunea 4, în vederea asigurării înapoierii copilului”.

Mai mult, dispoziţiile art. 42 care impun eliberarea din proprie iniţiativă a certificatului al cărui model este prevăzut în anexa IV (certificat privind înapoierea copilului) se referă la „Înapoierea copilului prevăzută la articolul 40 alineatul (1) litera (b)”, respectiv înapoierea copilului menţionată la art. 11 alin. (8) (ceea ce presupune existenţa unei hotărâri de înapoiere a statului membru de origine, ulterioară unei hotărâri de neînapoiere pronunţată în conformitate cu art. 13 din Convenţia de la Haga din 1980).

Or, în speţă, există o hotărâre a statului solicitat prin care s-a dispus înapoierea minorilor (iar nu neînapoierea), nefiind astfel îndeplinită ipoteza la care se referă art. 42 din regulament - o hotărâre a statului de origine ulterioară unei hotărâri de neînapoiere a statului solicitat.

Din dispoziţiile art. 40 alin. (2) rezultă faptul că instanţa statului din care minorul a fost deplasat ilicit este cea care pronunţă hotărârea de înapoiere ulterioară şi că eliberează acest certificat numai atunci când a pronunţat hotărârea ţinând seama de motivele şi mijloacele de probă care au stat la baza hotărârii de neînapoiere pronunţate în conformitate cu art. 13 din Convenţia de la Haga din 1980. Textul se referă expres la această instanţă ca fiind cea de origine şi stipulează expres că este vorba de instanţa care a pronunţat hotărârea menţionată la art. 40 alin. (1) lit. b). Prin emiterea acestui certificat se asigură practic  recunoaşterea şi executarea hotărârii ulterioare a statului de origine care implică înapoierea minorilor în statul solicitat care anterior refuzase înapoierea în condiţiile art. 13 al convenţiei.

Raportat la aceste cerinţe, se constată că nu instanţa română este instanţa de origine (aceasta fiind instanţa statului solicitat), iar hotărârea prin care s-a dispus înapoierea minorului nu este dispusă în contextul art. 40 alin. (1) lit. b) din Regulament, ci direct în temeiul Convenției de la Haga.

Prin urmare, în mod just şi corect argumentat, prima instanţă a respins cererea formulată de reclamant, Curtea menţinând soluţia pronunţată pe fondul cauzei.

Nu poate fi primit nici argumentul dedus din dispoziţiile art. 45 din Regulament, deoarece executarea hotărârilor judecătoreşti la care se referă aceste dispoziţii este subsumată tot hotărârilor judecătoreşti din domeniul de aplicare al Secţiunii 4, respectiv hotărârilor privind dreptul de vizită sau înapoierea copilului ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti pronunţate potrivit art. 11 alin. (8) din Regulament.

În ceea ce priveşte faptul că, în cadrul probatoriului, apelantul a depus un certificat privind înapoierea copilului în formularul al cărui model este prevăzut în anexa IV a Regulamentului pentru o hotărâre de înapoiere pronunţată în condiţiile art. 12 din Convenţie, iar nu în temeiul art. 11 alin. (8) din Regulament, Curtea apreciază că acest aspect nu face dovada unei practici judiciare constante şi uniforme. Chiar şi dacă ar fi fost aşa, existenţa unei proceduri administrative (iar nu a unei practici judiciare) absolut izolate contrare nu poate determina instanţa să adopte aceeaşi soluţie, în contra argumentelor expuse anterior. Chiar şi în situaţia în care s-ar fi invocat o jurisprudenţă contrară, Curtea apreciază că nici aceasta nu ar fi avut caracter obligatoriu, întrucât remediul pentru o jurisprudenţa neunitară este reprezentat de recursul în interesul legii, în conformitate cu dispoziţiile art. 514 şi urm. C.pr.civ., existenţa unui asemenea recurs nefiind identificată în cauză.

În final, Curtea mai reţine şi faptul că reclamantul a învederat ipotetic, preventiv, faptul că autorităţile italiene nu vor permite intrarea în ţară a minorilor în lipsa prezentării acestui certificat. Pe lângă faptul că aceasta reprezintă numai o supoziţie în cauză, deoarece nu au fost administrate dovezi ale unui refuz din partea autorităţilor italiene, după cum nu s-a dovedit nici demararea procedurii de executare internă a hotărârii de înapoiere, Curtea apreciază că faţă de argumentele expuse anterior, o asemenea practică este greşită, însă poate fi imputată, în situaţia în care este reală, numai autorităţilor italiene.

În consecinţă, evocând fondul, Curtea va respinge la rândul său cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu consecinţa respingerii şi a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, potrivit 453 C.pr.civ.

Domenii speta

Spete similare