4834

Decizie contestaţie la cererea de dare în plată din 19.11.2018


Cod ECLI ECLI:RO:TBTUL:2018:002.000....

Dosar nr. (.....)

R O M Â N I A

TRIBUNALUL TULCEA

SECŢIA CIVILĂ DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL

Operator de date cu caracter personal 4228

DECIZIA CIVILĂ NR. ....

Şedinţa publică din .... aprilie 2018

Completul compus din:

PREŞEDINTE  : (.....)

Judecător : (.....)

Grefier : (.....)

S-au luat în examinare apelul civil declarat de intimații (.....) și (.....), ambii cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat ”(.....)” cu sediul în Tulcea, str. Street nr. 1, sc. D, ap. 7, împotriva sentinței civile nr. zzz din 20 septembrie 2017 pronunțată de Judecătoria Tulcea în dosar nr. (.....) având ca obiect contestație la Legea nr. 77/2016, în contradictoriu cu contestatoarea (.....). cu sediul în municipiului (.....), precum și apelul incident declarat de contestatoarea (.....). în contradictoriu cu intimații (.....) și (.....).

Dezbaterile în apel au avut loc în ședința publică din data de 27 martie 2018, susținerile părții prezente fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată care, face parte integrantă din prezenta hotărâre.

T R I B U N A L U L

Asupra apelului civil de față;

Prin cererea introdusă pe rolul Judecătoriei Tulcea la data de 19.07.2016 şi înregistrată sub nr. (.....), contestatoarea (.....)în contradictoriu cu intimaţii (.....)şi (.....), a formulat contestaţie la cererea de dare în plată comunicată prin notificarea nr. 413032 din data de 08.07.2016, privind stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit, prin care solicită admiterea contestaţiei pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru procedura de notificare de stingere a datoriilor, cu consecinţa punerii de drept a părţilor în situaţia anterioară notificării, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 77/2016.

La data de 27.09.2017 intimaţii au formulat întâmpinare, solicitând respingerea contestaţiei ca neîntemeiată şi pe cale de consecinţă, să se constate stinse datoriile izvorâte din contractul de credit nr. (.....), cu cheltuieli de judecată, invocând totodată şi excepţia lipsei timbrajului, precum şi excepţia tardivităţii depunerii contestaţiei la notificarea de dare în plată (filele 71-77).

La termenul de judecată din data de 08.11.2016 contestatoarea a depus la dosar cerere prin care a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. 3, art. 3, art. 5 alin. 2, art. 8 pct. 5, art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016, solicitând suspendarea judecării cauzei şi sesizarea Curţii Constituţionale a României cu această excepţie (filele 82-96).

La termenul de judecată din data de 10.01.2017 instanţa a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. 3, art. 3, art. 5 alin. 2, art. 8 pct. 5, art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016, a înaintat C.C.R. spre competentă soluţionare dosarul cauzei şi a dispus suspendarea prezentei cauze până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

La data de 25.04.2017 contestatoarea a depus cerere de repunere pe rol a cauzei, motivat de faptul că prin decizia nr. 623/25.10.2016 C.C.R. s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocată, instanţa stabilind termen de judecată la data de 27.06.2017, termen la care a încuviinţat părţilor proba cu înscrisurile depuse la dosar, iar contestatoarei şi proba cu interogatoriul intimaţilor, care s-au prezentat personal la termenul de judecată din data de 24.08.207 în vederea luării interogatoriului.

Soluționând cauza, prin sentința civilă nr. zzz din 29 septembrie 2017, instanța a admis contestaţia la Legea nr. 77/2016 formulată de către contestatoarea Raiffeisen Bank SA, în contradictoriu cu intimaţii (.....)și Olaru (.....) şi, în consecinţă, a repus părţile în situaţia anterioară comunicării notificării nr. 212 din data de 08.07.2016, formulată de intimaţi în baza art. 5 alin. 1 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că intimaţii au încheiat cu reclamanta (.....) contractul de credit nr. (.....) prin care au contractat suma de 63.498,99 CHF, stabilind totodată o perioadă de rambursare de 480 de luni,  contract ce a fost garantat prin contractul de garanţie imobiliara autentificat sub nr. 3349/18.11.2008 de către B.N.P. „Ene Frosina”, în favoarea reclamantei (.....)  fiind constituit un drept de ipotecă asupra bunului imobil situat in municipiul Tulcea, str. IL nr. 320, bl. A8G, sc.A, judeţul Tulcea, înscris in Cartea funciară nr. 20418/N a localităţii Tulcea, nr. cadastral 723-C1-U20, proprietatea garantului-împrumutat Olaru  Daniel Nicolae şi  a garantului-codebitor (.....).

În data de 08.07.2016, reclamanta a primit notificarea de dare în plată înregistrată sub nr.212. emisă de către intimaţii (.....)şi (.....), prin avocat Cuculis Adrian Călin, prin intermediul acestei notificări, în temeiul art.  din Legea nr. 77/2016, pârâţii-debitori informând instituţia bancară în legătură cu darea în plată a imobilului situat în municipiul Tulcea, str. (.....).

 În cuprinsul notificării, debitorul a susţinut îndeplinirea prevederilor art. 4 din Legea nr. 77/2016, neindicând date ca fiind momentele în care reprezentantul/împuternicitul creditoarei să se prezinte la sediul notarului public, în vederea încheierii actului translativ de proprietate a imobilului dat în plată. În acest sens, intimaţii au menţionat că imobilul a fost deja adjudecat la data de 03.07.2013 de către S.C. (.....)S.R.L. în cadrul procedurilor de executare silită desfăşurate în dosarul nr. 260/2012 aflat pe rolul B.E.J. (.....), solicitând intimaţii constatarea remiterii datoriei prin vânzarea imobilului şi, totodată, constatarea stingerii creanţei.

Împotriva notificării, reclamanta a formulat contestaţie în termenul de 10 zile prevăzut de art. 7 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, învederând faptul că notificarea nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege, invocând motivele expuse mai sus.

Instanța a reținut că, potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată:

(1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;

b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către Banca Naţională a României în ziua încheierii contractului de credit;

c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;

d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

Pentru a fi îndeplinită condiția prev. de art. 4 alin.1) lit. a), împrumutatul trebuie să facă dovada că a acționat în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.

Conform art. 5 alin. 1 din Legea nr. 77/2016 în vederea aplicării acestui act normativ, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii, astfel cum sunt reglementate la art. 4.

 Instanţa a mai reținut că domeniul de aplicare al Legii nr. 77/2016 îl reprezintă convenţiile de credit încheiate între consumatori şi o instituţie financiară bancară/nebancară a căror valoare nu depăşeşte echivalentul în lei al sumei de 250 000 de euro şi al căror obiect îl constituie achiziţionarea, construirea, extinderea, modernizarea, amenajarea, reabilitarea unui imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă.

Dispoziţiile art. 1 alin. 4 din Legea nr. 77/2016 exclud din sfera de aplicabilitate a actului normativ creditele acordate în derularea programului ″Prima casă″.

Din coroborarea prevederilor art. 4 şi art. 5 din acelaşi act normativ, s-a mai reținut că măsura dării în plată se aplică exclusiv contractelor de credit ipotecar, existenţa unei ipoteci asupra imobilului deţinut de consumator reprezentând o cerinţă obligatorie.

Instanţa a apreciat că în cauză este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 4 alin. 1 lit. a) din Legea nr. 77/2016, pârâţii având calitatea de consumatori, astfel cum este definită noţiunea de “consumator” de art. 2 din O.G. nr. 21/1992, respectiv orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizananale sau liberale.

Astfel, în cauză este îndeplinită şi condiţia prevăzută de art. 4 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 77/2016, respectiv creditul este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă, neavând relevanţă faptul că debitorul nu are domiciliul la imobilul în cauză, legea neprevăzând această obligaţie, ci doar ca imobil să aibă destinaţie de locuinţă, condiţie îndeplinită în cauză.

Însă, în cauză, instanţa a reținut că, întrucât împrumutaţii nu şi-au îndeplinit principala obligaţie contractuală asumată prin Convenţia încheiată, respectiv aceea de a achita ratele de credit în cuantumul şi la termenele agreate, Banca a fost nevoită să declanşeze procedura executării silite, constituindu-se în acest sens dosarul de executare nr. 260/2012, pe rolul B.E.J. „(.....)”.

S-a reținut că împotriva imobilului adus in garanţie a fost demarată executarea silită imobiliară, astfel încât, conform procesului verbal de adjudecare din data de 03.07.2013, imobilul a fost vândut la licitaţie publică, adjudecatar al acestuia fiind licitatorul S.C. (.....)S.R.L. 

Prin cererea introductivă, reclamanta a susţinut netemeinicia notificării intimaţilor, solicitând admiterea contestaţiei întrucât notificarea nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr.77/2016.

 Instanța a constatat că această apărare este întemeiată având în vedere faptul că, deşi creanţa decurgând din Contractul de credit nr. (.....) /18.11.2008 a fost garantată cu o ipoteca de rang I asupra imobilului situat in municipiul Tulcea, str. (.....), acest imobil a fost vândut la licitaţie publică, în cadrul procedurii de executare silită demarate în dosarul de executare nr. 260/2012, încă din data de 03.07.2013, adjudecatar al acestuia fiind licitatorul S.C. (.....)S.R.L., astfel că intimaţii nu mai deţin în proprietate acest imobil de mai bine de 3 ani pentru a avea posibilitatea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, această procedură nefiind posibilă în condiţiile date.

În drept, potrivit prevederilor art.3 din Legea nr. 77/2016, „Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare, consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut la art. 5 alin. (3) părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord.”

S-a reținut că situaţia juridică a intimaţilor nu se încadrează în prevederile art.8 alin.5 din Legea nr.77/2016 ( „Dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului.”), de vreme ce imobilul ce se vrea a fi dat în plată în favoarea creditorului, nu se mai află în patrimoniul intimaţilor, astfel că aceştia nu pot uzita de procedura edictată de Legea nr. 77/2016, procedură care pleacă de la premisa existenţei în patrimoniul debitorilor a dreptului de proprietate asupra imobilului ce se doreşte a fi dat în plată. 

În speţă, în raport de cele reţinute anterior, cu privire la posibilitatea legală a celor doi intimati de a uzita de prevederile Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, s-a constatat faptul că imobilul nu se mai găsea în patrimoniul intimaţilor la momentul formulării notificării, situaţie în care nu poate fi aplicată procedura prevăzută de Legea nr. 77/2016, nefiind îndeplinite condiţiile pentru transferul dreptului de proprietate şi, ca o consecinţă a acestui fapt, ştergerea datoriei rămase de recuperat. 

În această ordine de idei, s-a reținut că imobilul situat în Tulcea, str. (.....), a fost adjudecat în urma licitaţiei de către adjudecatarul S.C. (.....)S.R.L., fiind în acest sens emis actul de adjudecare de către BEJ (.....)  în dosarul execuţional nr. 260/2012.

În acest sens, au fost reținute şi dispoziţiile art. 555 Cod civil potrivit cărora conţinutul dreptului de proprietate privată este prevăzut ca fiind „dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege”, şi, totodată, doctrina a definit dreptul de proprietate privată ca fiind dreptul real principal care conferă titularului său atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie (jus possidendi, jus utendi, jus fruendijus abutendi) asupra bunului apropriat în formă privată, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv şi perpetuu, cu respectarea limitelor materiale şi a limitelor juridice. Dintre aceste caractere juridice, în prezenta cauza prezintă importanţă dreptul de dispoziţie al proprietarului (jus abutendi), ce are două elemente: dispoziţia materială asupra bunului (în cazul bunurilor corporale) şi dispoziţia juridică (ce exprimă posibilitatea înstrăinării în tot sau în parte a dreptului de proprietate), drept de dispoziţie care nu aparţine debitorului din prezenta cauză, de vreme ce nu este proprietar al imobilului.

 Totodată, instanța a reținut că dreptul de proprietate privată este un drept absolut, exclusiv şi perpetuu. Potrivit art. 15 alin. 1 Cod civil: „Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi."

Potrivit prevederilor art. 17 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene ″Orice persoană are dreptul de a deţine în proprietate, de a folosi, de a dispune şi de a lăsa moştenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege şi în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosinţa bunurilor poate fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general. Proprietatea intelectuală este protejată″.

În consecinţă, imobilul nemaiaflându-se în patrimoniul intimaţilor, instanța a constatat că aceştia nu pot uzita de procedura edictată de Legea nr. 77/2016, procedură care pleacă de la premisa existenţei în patrimoniul debitorilor a dreptului de proprietate asupra imobilului ce se doreşte a fi dat în plată. 

Aşadar, notificarea formulata de cei doi intimaţi nu este admisibilă deoarece nu se supune prevederilor Legii nr.77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, nefiind îndeplinite condiţiile limitative ale legii menţionate, motiv pentru care se impune admiterea contestaţiei formulate de creditor în prezenta cauză. 

În concluzie, instanţa a admis contestaţia la Legea nr. 77/2016 formulată de către contestatoarea Raiffeisen Bank SA, în contradictoriu cu intimaţii (.....)și (.....) şi, în consecinţă, a repus părţile în situaţia anterioară comunicării notificării nr. 212 din data de 08.07.2016, formulată de intimaţi în baza art. 5 alin. 1 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal au formulat apel intimații (.....)și (.....), considerând-o netemeinică și nelegală, fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

În motivarea apelului, intimații au arătat că la data de 18.11.2008 au încheiat cu (.....)un contract de credit pentur suma de 63.498,99 CHF, iar drept garanție s-a constituit un drept de ipotecă asupra imobilului situat în mun.Tulcea, str. IL nr. 320, bl.A.8G, sc. A, ap. 20. Însă, datorită situației financiare precare în care s-au aflat, imobilul a fost supus executării silite în cadrul dosarului nr. 260/2012 aflat pe rolul BEJ (.....) și adjudecat de către SC (.....)SRL la data de 3 iulie 2013.

Menționează intimații că la apariția Legii nr. 77/2016, la data de 8 iulie 2016 au formulat notificarea nr. 212 pe care au adresat-o (.....)și au solicitat stingerea datoriei, tocmai datorită faptului că bunul ipotecat a fost valorificat.

Prin sentința atacată, a fost admisă contestația formulată de contestatoarea Raiffeisen Bank SA, au fost repuse părțile în situația anterioară comunicării notificării nr. 212/2016, reținându-se în esență că nu se poate uzita de prevederile Legii nr. 77/2016 întrucât patrimoniul nu se mai află în patrimoniul lor, instanța cinstatând că sunt îndeplinute condițiile prevăzute de art. 4 alin. 1 lit. a și c din Legea nr. 77/2016, în sensul că ei au calitatea de consumatori și creditul este garantat cu un imobil având destinația de locuință.

În schimb, întrucât nu au îndeplinit obligația principală contractuală constând în plata ratelor de credit în cuantumul și la termenele convenite, urmată de executarea silită și vânzarea la licitație a imobilului ipotecat, apare ca neteminică notificarea lor în condițiile în care nu mai sunt proprietarii imobilului și nu mai au posibilitatea stingerii datoriei izvorâte din contractul de credit prin darea în plată a imobilului ipotecat.

Solicită apelanții-intimați să se constate că atât intimata-contestatoare cât și prima instanță au analizat în mod greșit obiectul notificării ce nu privește darea în plată a imobilului ci constatarea stingerii creanței, instanța de fond trebuind să analizeze legalitatea contestației prin prisma dispozițiilor art. 8 alin. 5 din Legea nr. 77/2016 protivit cu care, consumatorul suous executării silite are dreptul de a cerere constatarea stingerii datoriilor izvorâte din contractul de credit.

Apreciază apelanții că din interpretarea dispozițiilor art. 8 alin. 5 din Legea nr. 77/2016 rezultă că legiuitorul a reglementat expres ipoteza în care creditorul a executat silit imobilul ipotecat, iar executarea se continuă, în mod nelegal, pentru debitul rămas neachitat.

Intimata (.....)a formulat întâmpinare, precum și cerere de apel incident în cauză.

Prin întâmpinare, intimata (.....)a solicitat admiterea excepţiei decăderii apelanţilor din dreptul de a propune probele solicitate prin cererea de apel / respingerea probelor ca nefiind utile cauzei, respingerea cererii de apel ca neîntemeiată și obligarea debitorilor la plata cheltuielilor de judecată conform art. 453 C.proc.civ.

În ceea ce prvește excepția decăderii apelanților din dreptul de a propune probele solicitate prin cererea de apel, solicită respingerea acestota ca nefiind utile cauzei, întrucât debitorii au ataşat la cererea de apel două înscrisuri, respectiv: a) o cerere formulată de către (.....)Nicolae, înregistrată sub nr. 765/18.08,2014 şi b) o adresă purtând antetul băncii dar nesemnată de aceasta.

În acest sens, contestatoarea arată că, astfel cum s-a reţinut şi în doctrină, ”sub imperiul reglementării Codului de procedură civilă din 1865, în literatura de specialitate s-a apreciat că o parte care a fost decăzută în primă instanţă din dreptul de a administra o anumită probă poate solicita administrarea acelei probe în apel, argumentându-se că, deşi decăderea din dreptul de a administra o probă îşi produce efectele pentru tot procesul, nu numai pentru o etapă a acestuia, totuşi, nimic nu îl împiedică pe legiuitor să dispună că, în anumite situaţii, efectele decăderii pot fi înlăturate, ceea ce era cazul în ceea ce priveşte apelul.  Apreciem însă că soluţia trebuie reconsiderată în actuala reglementare, având în vedere că art. 254 alin. (2) C.proc.civ., referitor la sancţiunea decăderii, foloseşte sintagma '"în cursul procesului” (şi nu sintagma ”în cursul judecăţii în primă instanţă ”), iar în materia apelului nu există totuşi vreo dispoziţie din care să rezulte clar înlăturarea sancţiunii decăderii. în consecinţă, ar urma să admitem că în apel pot fî propuse numai acele probe ce nu puteau fi propuse la judecata în primă instanţă, precum şi probele invocate în faţa primei instanţe şi respinse de aceasta, nu însă şi probele cu privire ia care a operat decăderea părţii la judecata în primă instanţă.”

Având în vedere că probele propuse pentru prima dată prin cererea de apel reprezintă înscrisuri aflate în posesia părţii, datând mult anterior introducerii acţiunii, acestea nu reprezintă înscrisuri care nu puteau fi propuse la judecata în primă instanţă, drept pentru care, apreciază contestatoarea că se impune decăderea apelanţilor din dreptul de a mai propune aceste probe, în conformitate cu cele menţionate mai sus, iar în subsidiar, solicită respingerea probelor propuse ca nefiind utile cauzei, banca fiind în imposibilitate de a identifica vreo legătură între contestaţia împotriva notificării de dare în plată şi respectivele adrese.

În ceea ce privește motivele pentru care se impune respingerea apelului, contestatoarea invocă inadmisibilitatea acţiunii formulată în temeiul Legii nr. 77/2016, din perspectiva faptului că debitorii nu mai deţin un bun care poate fî dat în plată.

Învederează contestatoarea că apelanţii susţin în mod greşit faptul că: a) ” instanţa de fond trebuia să analizeze legalitatea contestaţiei prin prisma dispoziţiilor art. 8 alin. 5 din Legea nr. 77/2016, potrivit cu care consumatorul supus executării silite are dreptul de a cere constatarea stingerii datoriilor izvorâte din contractul de credit'" şi b) '"din interpretarea dispoziţiilor art. 8 alin. 5 din Legea nr. 77/2016 rezultă că legiuitorul a reglementat în mod expres ipoteza în care creditorul a executat silit imobilul ipotecat, iar executarea se continuă (în mod nelegal) pentru debitul rămas neachitat.

Apreciază contestatoarea că prima instanţă în mod corect a analizat contestația prin prisma dispozițiilor art. 8 alin. 5 din Legea nr. 77/2016, la care face referire în mod expres, interpretarea instanței fiind în deplin acord și cu Decizia Curții Constituționale nr. 639/2016.

Prin Legea nr. 77/2016, legiuitorul a reglementat în mod expres posibilitatea consumatorului de a solicita stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit exclusiv în cazul contractului în curs de derulare şt numai în ipoteza în care deţine calitatea de proprietar asupra bunului dat în plată și din acest motiv apreciind contestatoarea că procedura stingerii obligaţiilor din contractul de credit nu este aplicabilă în litigiul dedus judecăţii, contestatoarea fiind în imposibilitate obiectivă a încheia un contract de dare în plată, atât timp cât debitorii nu deţin calitatea de proprietar asupra unui imobil ce ar putea fi dat în plată, iar contestatoarea nu deţine calitatea de creditor ipotecar.

Consideră contestatoarea că, urmare a finalizării procedurii executării silite imobiliare prin vânzarea bunului ipotecat, calitatea acesteia de creditor ipotecar a încetat, efectele contractului de ipotecă fiind încetate cu ocazia adjudecării imobilului.

Or, darea în plată nu poate opera în lipsa oferirii de către debitor a unui bun prin a cărui dare în plată să fie stinse obligaţiile derivând din contractul de credit.

Faţă de împrejurarea că imobilul cu care a fost garantată creanţa a fost executat silit, procedura Legii nr. 77/2016 devine inadmisibilă.

Arată în continuare contestatoarea că în motivarea Deciziei nr. 639/27.10.2016, Curtea Constituţională a arătat că "Legea nr. 77/2016, în întregul ei, nu poate sta ca temei, în mod formal, al acţiunii intentate de reclamant, întrucât acesta (...) nu a solicitat transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului său, bunul fiind deja vândut la licitaţie (...)”

Totodată, Curtea Constituţională a arătat că Legea nr. 77/2016 condiţionează stingerea tuturor datoriilor consumatorilor de transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat din patrimoniul consumatorilor în cel al profesioniştilor.

Acest efect rezultă nu doar din însăşi denumirea Legii nr. 77/2016 - Legea privind darea în plată a bunurilor imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite - ci şi din art. 3 al acesteia, potrivit căruia ”[...] consumatorul are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fară costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă în termenul prevăzut de art. 5 alin. 3 părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord. ”

În acest context, Curtea Constituţională a apreciat că ”Legea nr. 77/2016 nu este aplicabilă litigiului în cadrul căruia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate”, aşadar Curtea a constatat ca nefiind aplicabilă Legea dării în plată într-un litigiu în care instanţa a fost sesizată cu o cerere de stingere a datoriilor din contractul de credit, fară ca prin această cerere să fie şi dat în plată un imobil.

În ceea ce privește apelul incident formulat împotriva sentinţei civile nr. zzz/29.09.2017, precum şi a tuturor încheierilor pronunţate de către Judecătoria Tulcea în dosarul (.....), contestatoarea solicită admiterea apelului incident, modificarea în parte a Sentinţei Civile nr. zzz/29.09.2017 pronunţată de Judecătoria Tulcea în dosarul (.....), astfel încât, în cadrul considerentelor, să se analizeze şi să se admită şi celelalte motive de nelegalitate ale notificării contestate, precum și obligarea debitorilor la plata cheltuielilor de judecată conform art. 453 C.proc.civ.

Apreciază apelanta-contestatoare că prima instanță nu a analizat toate motivele de nelegalitate, respectiv nu a analizat faptul că nu sunt întrunite condițiile impreviziunii.

Astfel, arată apelanta-contestatoare că prin Decizia nr. 623/2016, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile Legii nr. 77/2016 sunt constituţionale în măsura în care instanţa verifică existenţa impreviziunii.

Or, în prezenta cauză, evenimentele invocate de către debitori nu pot fi calificate drept impreviziune, pentru faptul că situaţia financiară a debitorilor sau creşterea cursului valutar nu reprezintă impreviziune care se datorează exclusiv unor probleme de ordin economic şi financiar care nu au putut fi prevăzute de ambele părţi.

Doctrina ulterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil a identificat un nou concept întâlnit în cuprinsul art. 1271 NCC: impreviziunea rezonabilă. Potrivit acestui concept, este necesar ca părţile să nu fi putut prevedea schimbarea circumstanţelor, în mod rezonabil.

Tot doctrina a semnalat că înţelesul termenului rezonabil va fi evaluat în mod abstract, ca un bonus pater familias, iar nu raportat la particularităţile personale părţii din contract:

”Din textul art. 1271 considerăm că poate fî remarcată expresia referitoare la posibilitatea rezonabilă ca părţile contractului să fî prevăzut evenimentul care a generat schimbarea. Previziunea rezonabilă se va concepe în mod abstract şi nu raportat la particularităţile psihice, intelectuale, profesionale cu care era înzestrat partenerul contractual''.

Susține apelanta-contestatoare că debitorii (în calitatea lor de oameni prudenţi şi diligenţi) puteau să aprecieze în mod rezonabil că într-o perioadă atât de îndelungată (de peste 10, 20 ani - durata contractului de credit), salariul se poate diminua, pot interveni fluctuaţii ale locului de munca sau chiar pierderea acestuia.

In consecinţă, situaţiile imprevizibile invocate de acesta nu pot fi considerate ca îndeplinind condiţiile impreviziunii, în realitate, debitorii încearcțnd în mod oportunist să obţină exonerarea executării obligaţiilor asumate, prin efectul legii dării în plată, în absenţa unui temei juridic veritabil.

În ceea ce priveşte creşterea cursului valutar, apelanta-contestatoare arată că în context bilateral, asumarea riscului fluctuaţiilor cursului valutar este de natura contratului de împrumut bancar contractat într-o altă monedă decât cea în care sunt exprimate veniturile împrumutătorului și că în contextul global actual, devalorizarea unei monede nu ar putea fi considerată o cauză de impreviziune "impredictibilă".

Precizează apelanta-contestatoare că instanţele de judecată au motivat în mod neechivoc că problema riscului valutar în contractele de credite de împrumut nu poate fundamenta impreviziunea.

Apariţia Legii nr. 77/2016 nu trebuie să declanşeze un reviriment jurisprudenţial întrucât legea nu derogă de la condiţiile substanţiale ale impreviziunii, care se aplică în aceeaşi termeni ca în dreptul comun, care oricum era aplicabil şi înainte de intrarea sa în vigoare.

Inovaţia Legii nr. 77/2016 constă doar în adăugarea unui remediu la impreviziune, fără a altera condiţiile de fond pentru aplicarea acesteia și este normal şi prin urmare asumat ca un contract pe termen lung să nu prezinte beneficii constante pentru părţile contractuale, iar riscurile legate de fluctuaţiile acestor beneficii sunt inerente status quo-ului de la semnarea contractului.

Pierderea status quo-ului trebuie apreciată cu luarea în considerare a economiei contractului, per ansamblu, raportat la aşteptări realiste.

Or, în privinţa creditelor în franci elveţieni, deocamdată aceşti împrumutaţi continuă să fie în avantaj şi contractele de împrumut încheiate prezintă utilitate, din mai multe motive:

Status quo-ul de la data contractării include riscul valutar, lâră de care fie nu s>ar fi obţinut un împrumut, fîe nu s-ar fl obţinut în condiţii atât de avantajoase financiar.

În absenţa riscului asumat prin contractarea în CHF, mulţi dintre aceşti împrumutaţi nu ar fi avut acces la un împrumut bancar, pentru că nu se încadrau în standardele de bonitate impuse de regulile prudenţiale bancare, care sunt stabilite nu doar la nivel naţional, de către banca centrală (Banca Naţională a României), ci în baza unor factori internaţionali şi în conlucrare cu instituţii internaţionale (FMI, BCE.)

Aşadar, în absenţa asumării unui asemenea risc, aceşti împrumutaţi nu ar fi avut acces la un alt împrumut - această împrejurare esenţială face parte în status quo-ul de la data încheierii contractului, pe care instanţa învestită cu o cerere întemeiată pe impreviziunea contractuală trebuie să o aibă în vedere.

A ignora această realitate economică de la data contractării înseamnă a denatura instituţia impreviziunii, prin aplicarea căreia s-ar dezechilibra contractul în favoarea împrumutaţilor.

Contractanţii sunt cei mai buni judecători ai propriilor interese la data contractării, aşa încât acest status quo, protejat de principiul pacta sunt servanda irigă dreptul contractelor şi are rolul de a disciplina contractual, nu trebuie schimbat în temeiul impreviziunii.

Cu alte cuvinte, în temeiul impreviziunii, instanţei de judecată îi este conferită o prerogativă excepţională de a modifica un contract deja modificat de împrejurări, dar nu de a modifica status quo-ul.

Prin creditul obţinut au dobândit avantajul specifîc de care se bucură în mod continuu, adică o locuinţă, nevoie de bază a populaţiei;

Totuşi, se poate locui într-un imobil nu doar cu titlu de proprietar, ci şi cu titlu de locatar, aşa încât dobândirea locuinţei constituie doar unul dintre mijloacele aflate la îndemâna împrumutaţilor pentru a-şi satisface o nevoie de bază. Aceştia aveau la dispoziţie varianta unei locaţiuni, care prezenta mult mai puţine riscuri întrucât nu implica un angajament pe termen lung.

Aprecierea CHF de la începutul anului 2015 a creat o presiune pe debitori. Deşi a existat o perioadă de apreciere a monedei contractate, trebuie calculată media contractuală pentru a stabili dacă există sau nu onerozitate excesivă.

În aprecierea riscurilor la data contractării, împrumutaţii sunt cei mai buni judecători ai cauzei, pentru că doar aceştia pot cunoaşte care le sunt interesele, în ce măsură sunt capabili să aducă la îndeplinire un plan pe termen lung (căci un contract este o planificare a viitorului făcută cu responsabilitate).

În lumina celor arătate mai sus, literatura de specialitate a apreciat că impreviziunea nu este soluţia căutată pentru încetarea contractelor de credit prin efectul legii dării în plată, ca urmare a devalorizării unei monezi, având în vedere că teoria impreviziunii rămâne, totuşi, o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului. În consecinţă, ea trebuie folosită cu moderaţie de către părţi şi instanţe pentru a nu afecta acest principiu.

În ceea ce priveşte principiul nominalismul monetar, apelanta arată că acesta presupune o egalitate cantitativă, în sensul că debitorul obligaţiei de restituire rezultată dintr-un contract de împrumut de consumaţie ce are ca obiect o sumă de bani, va putea fi eliberat doar prin plata aceleiaşi sume de bani (identitate numerică) prevăzute în convenţie.

Din perspectiva principiului forţei obligatorii a contractului şi, mai cu seamă, a principiului nominalismului monetar, astfel cum a fost acesta prevăzut de art. 1578 C.civ. din 1864, doctrina a negat dreptul instanţei de a interveni în contract, în temeiul teoriei impreviziunii, pentru a modifica suma prestaţiei la data plăţii, ţinând cont de fluctuaţia valorii monetare.

În subsidiar, în măsura în care instanţa apreciază că principiul nominalismului monetar nu s-ar opune aplicării teoriei impreviziunii, consideră apelanta că este important de observat că, având în vedere raţiunea principiului, acesta nu ar putea permite judecătorului realizarea unei revizuiri judiciare a condiţiilor de rambursare a împrumutului, în măsura în care ar fi îndeplinite condiţiile impreviziunii.

Dimpotrivă, judecătorul ar putea cel mult să dispună renegocierea contractului de către părţi, fără a se putea substitui acestora pentru restabilirea echilibrului contractual.

În continuare, apelanta-contestatoare arată că un alt motiv de nelegalitate neanalizat de prima instanță îl constituie faptul că nu a luat în considerare că notificarea transmisă la data de 08.07.2016 este informă întrucât aceasta nu cuprinde cerinţele minimale de conţinut impuse de lege.

În acest sens, apelanta arată că debitorii nu au respectat cerinţa stabilirii unui interval orar, în două zile diferite, în care reprezentantul băncii să se prezinte la notarul public, instituită prin art. 5 alin. 2 din Legea privind darea în plată și nici nu au propus un notar public în vederea încheierii actului translativ de proprietate.

Referitor la condiția privind situația financiară a pârâților, condiție care să nu le mai permită onorarea obligațiilor de plată asumate/condiția de a nu mai deține și alte bunuri urmăribile în afara celor ipotecate și urmărite a fi date în plată, apelanta-contestatoare face trimitere la dispozițiile Legii privind darea în plată, arătând următoarele:

 Conform paragrafului 1, pag. 1 din Expunerea de motive, prin adoptarea Legii privind darea în plată s-a urmărit evitarea situaţiei în care “(•••) debitorii - persoane fizice - nu dispun de mijloace necesare achitării creditului către instituţia de credit, către instituţia financiară nebancară sau către cesionarul creanţei”, iar ulterior valorificării imobilului, debitorii ar rămâne în continuare obligaţi pentru diferenţa de plată.

Legiuitorul a avut deci în vedere situaţiile de „criză a contractului” în care, “în procedura de executare silită, bunul, care a ajuns la o valoare mult scăzută faţă de valoarea iniţială, nu va acoperi decât parţial creanţa, iar debitorul care nu deține un alt bun urmăribil, în mod evident, nu va putea achita diferenţa de credit rămasă neacoperită” .

Prin urmare, protecţia suplimentară oferită de Legea privind darea în plată se adresează exclusiv celor care “nu dispun de mijloacele necesare achitării creditului” şi care „nu deţin un alt bun urmăribil” în afara celui ipotecat şi eventual deja executat silit.

Debitorii notificanţi nu au făcut dovada situaţiei lor financiare de natură a nu mai permite achitarea creditului în condiţiile financiare negociate şi asumate, şi nici nu a făcut dovada că nu mai deţine alte bunuri urmăribile care prin valorificare ar permite acoperirea creanţelor la care Banca e îndreptăţită.

Referitor la cerința existenței unui dezechilibru contractual real sau a unei imposibilități fortuite și permanente de executare, apelanta-contestatoare învederează că dreptul de dare în plată poate fi exercitat doar cu respectarea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 77/2016 și că, suplimentar faţă de îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 77/2016, notificarea de dare în plată trebuie să îndeplinească şi condiţiile expres prevăzute de art. 11din lege: „În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit,  precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată. ”

Articolul 11 citat contribuie substanţial la conturarea raţiunii şi a sferei de aplicare a Legii privind darea în plată deoarece, pe de o parte, defineşte expres scopul Legii nr. 77/2016 de echilibrare a eventualelor riscuri izvorând din contractele de credit încheiate anterior intrării în vigoare a Legii și pe de altă parte, limitează sfera de incidenţă a Legii nr. 77/2016, la cazurile în care se identifică în mod real / efectiv un dezechilibru în ceea ce priveşte suportarea eventualelor riscuri contractuale de către părţile la contractul de credit.

În plus, precizează apelanta, în motivarea actului normativ se descrie intenţia de înlăturare a răspunderii nelimitate reglementată de art. 2324 alin. 2 din Codul civil, a debitorului care se află în “situaţia reală de supraîndatorare” , respectiv în “imposibilitate de plată” (pag. 2, paragraf 2 din Expunerea de motive).

Astfel cum arată art. 6 alin. 3 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, orice proiect de reglementare este supus spre adoptare însoţit de expunerea de motive care constituie instrumentul de prezentare şi motivare a noii reglementări propuse, cuprinzând cerinţele care au reclamat intervenţia normativă şi stabilind totodată finalitatea reglementării pe care o explicitează .

Interpretarea actelor normative în lumina expunerii de motive este o obligaţie a celui învestit cu aplicarea lor:

Astfel, potrivit art. 9 alin. (3) C.civ., “Interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii”, iar potrivit art. 5 alin. (2) C.proc.civ.,“Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede,este neclară sau incompletă.”

Or, în măsura în care aplicarea in concreto nu deserveşte raţiunea reglementării, interpretarea judecătorească trebuie să fie în sensul neincluderii respectivei situaţii în sfera de incidenţă normativă, conform regulii de drept cesante ratione legis, cessat ipsa dispositio.

Modificările grave prevăzute de Legea dării în plată ar putea avea loc doar în ipotezele excepţionale de rupere a echilibrului contractual şi doar după verificarea prealabilă de către judecător, de la caz la caz, a nevoii de schimbare a câmpului de riscuri acceptate. Această nevoie se determină în raport de fiecare contract în parte, prin cercetarea judecătorească atât a riscurilor acceptate în mod real de către părţi, cât şi a celor reputate ca fiind acceptate, în fiecare ipoteză de lucru.

Aplicarea legii într-o manieră incompatibilă cu raţiunea ei ar aduce dreptul consumatorului de dare în plată “în contradicţie cu societatea, cu manifestările economice, sociale şi politice ale acesteia.”

In acest sens, consideră apelanta că se impun a fi luate în considerare indiciile de interpretare şi aplicare oferite prin Expunerea de motive la Legea privind darea în plată, ca răspuns la art. 11 din actul normativ referit, respectiv, “Principiul răspunderii nelimitate reglementat de art. 2324 alin. 2 din Codul civil nu este în concordanţă cu legislaţia protecţiei consumatorilor, fiind contrazis şi de situaţia reală de supraîndatorare a debitorului, care, pentru imposibilitate de plată (astfel cum este aceasta definită de art. 1634 din Codul civil) trebuie liberat de datorii.”

 Se observă, astfel, o trimitere expresă la art. 1634 C.civ.:

„(l) Debitorul este liberat atunci când obligaţia sa nu mai poate fi executată din cauza unei forţe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produse înainte ca debitorul să fie pus în întârziere. (...)

(4) Dovada imposibilităţii de executare revine debitorului. ”

Prin urmare, conchide apelanta, chiar trecând peste vădite încălcări de constituţionalitate şi de convenţionalitate, pârâţii din prezenta cauză au a identifica şi dovedi prin notificarea transmisă un dezechilibru contractual real și o imposibilitate fortuită de executare provocată fie de un caz de forţă majoră / caz fortuit de natură să îngreuneze / să împiedice executarea de către debitori a obligaţiilor contractuale asumate, fie de un alt eveniment asimilat forţei majore / cazului fortuit şi care are un efect identic de afectare gravă a executării contractului.

Cerinţa existenţei dezechilibrului real sau a imposibilităţii fortuite de executare prevăzută expres de art. 11 din Legea dării în plată şi detaliată în Expunerea de motive delimitează, aşadar, sfera de aplicare a acestei legi, adăugându-se cerinţelor ce trebuie îndeplinite.

Or, prin notificarea transmisă Băncii la data de 08.07.2016, debitorii nu au detaliat, nu au dovedit îndeplinirea acestor elemente de fapt şi de drept care condiţionează aplicarea legii.

Subliniază apelanta-contestatoare că în condițiile cauzei, notificarea comnicată băncii poate fi considerată ca fiind un abuz de drept.

Având în vedere cele prezentate în secţiunile anterioare şi anume, neîntrunirea de către pârâţi a cerinţelor legale impuse cumulativ pentru exercitarea dreptului de dare în plată, rezultă că transmiterea notificării din data de 08.07.2016 trebuie calificată şi sancţionată ca un veritabil abuz de drept» sancţiunea fiind lipsirea de efecte juridice a notificării transmise Băncii.

Conform art. 15 din Codul civil:

„Niciun drept nu poate fî exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într- un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe. ”

Abuzul de drept „constă în exercitarea unui drept subiectiv civil contrar scopului economico-social în care a fost recunoscut de lege şi de regulile de convieţuire socială şi contrar bunei-credinţe” (subl.ns.).

Or, dreptul de dare în plată se exercită în scopul său socio-economic, “potrivit finalităţii (...) şi în concordanţă cu destinaţia sa normală” , doar dacă în defavoarea consumatorului există şi este probat dezechilibrul contractual real sau imposibilitatea fortuită şi permanentă de executare.

Conform art. 5 alin. 1 din Legea dării în plată, consumatorul trebuia să transmită Băncii o notificare de dare în plată prin care să ”detalieze” - să demonstreze - condiţiile de admisibilitate a cererii, fiind evidentă - la nivel logic/teleologic de interpretare a legii - necesitatea de a demonstra îndeplinirea tuturor acestor cerinţe.

Întrucât dezechilibrul contractual sau imposibilitatea de executare nu este dovedită, aceasta nu există / nu este reală sau permanentă, iar debitorul-notificant “nu se mai bucură de ocrotirea şi protecţia legii ci, dimpotrivă, se impune a fi sancţionat” - prin admiterea prezentei contestaţii.

Învederează în continuare apelanta-contestatoare că abuzul de drept săvârşit în prezenta cauză, de consumatorul care nu verifică cerinţele legale reglementate de Legea nr. 77/2016 este susţinut inclusiv din perspectiva aplicării principiului pacta sunt servanda şi a principiului executării în natură a obligaţiei.

Prin protecţia consumatorului oferită de Legea nr. 77/2016 se derogă de la forţa obligatorie a contractelor sau de la regula executării în natură a obligaţiei, doar cu titlu excepţional, când scopul social şi economic al măsurii o solicită.

Or, susține apelanta, în prezentul litigiu nu se verifică scopul economic şi social al măsurii referite. Rezultă, aşadar, că devin prioritare regulile de drept stabilite prin Codul civil şi care asigură creditorului dreptul la îndeplinirea conformă, exactă a creanţei sale. Mai solicită apelanta să se observe că debitorii nu au notificat banca cu privire la ivirea evenimentului care a declanșat eventuala imposibilitate de executare, obligaţia de notificare a băncii cu privire la apariţia dezechilibrului contractual sau a imposibilităţii de executare, avându-și temeiul în buna-credinţă care trebuie să caracterizeze părţile unui contract de credit pe toată perioada de derulare a acestuia, conform art.  970 din Codul civil, potrivit cu care „Convenţiile trebuie executate cu bună credinţă. ”

Partenerul contractual care „a lăsat, o perioadă îndelungată, să se creadă că va face un lucru (- că va îndeplini obligaţiile de plată conform contractului de credit), dar care ulterior s-a decis brutal să facă exact contrariul, se caracterizează drept comportament incoerent”.

Debitorii (.....)şi (.....) au manifestat faţă de Bancă tocmai un astfel de comportament incoerent, având în vedere că a fost indiferent la apariţia evenimentelor defavorabile pretinse pentru a invoca Legea privind darea în plată.

Se identifică, astfel, un indiciu suplimentar pentru lipsa de bună-credinţă a consumatorului, fundament pentru abuzul de drept , respectiv un motiv de cenzurare a efectelor juridice ale notificării de dare în plată prin admiterea prezentei contestaţii.

Mai mult, această obligaţie legală de înştiinţare a băncii a fost configurată de părţi şi din punct de vedere contractual. Astfel, prezintă relevanţă clauza 9 lit. c din Contractul de credit, conform căreia, împrumutatul/codebitorul se obligă faţă de Bancă: c) să notifice Băncii, în scris, schimbările survenite cu privire la [...] veniturile sale, în termen de 5 zile lucrătoare de la data producerii modificărilor.

Or, cazurile de culpă contractuală, dublate de o culpă decurgând din încălcarea obligaţiilor legale stabilite de actele normative incidente, nu poate permite aplicarea protecţiei suplimentare conferite de Legea nr, 77/2016 şi care se adresează consumatorilor diligenţi, interesaţi de aducerea la îndeplinirea conformă a obligaţiilor contractuale asumate şi implicaţi în cooperarea cu creditorul.

Prin apelul declarat de avocat Cuculis Adrian pentru apelanții (.....)și (.....) se solicită, ca un prim aspect, să se constate că în raport de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 77/2016, sunt îndeplinite condiţiile de stingere a datoriei, după cum urmează:

Conform art. 4. - (1) din actul normativ mai sus indicat "Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

 a) Creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. (1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială.

În ceea ce priveşte condiţia legala regăsită la art. 4 alin 1 litera a) din legea 77/2016 și anume că atât creditorul cât și consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. l alin.(1), astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială; în legătură cu faptul că Împrumutatul a acționat în scopuri din afara activității sale comerciale, apelanții consideră că reiese fără putere de tăgadă acest aspect, din faptul că este vorba în primul rând  despre un imobil - casa de locuit.

Conform art. 2 alin [1] din legea 193/2000 "prin consumator se înţelege orice persoană fizica sau grup de persoane fizice constituite in asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale."

Conform art. 1 alin 2 "consumatori sunt persoanele definite de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind proiecţia consumatorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti și consumatori, republicată, cu modificările și completările ulterioare."

Astfel, debitorii sunt persoane fizice, (fapt ce reiese din contractul de credit), ce au contractat un împrumut de nevoi personale garantat cu ipotecă de la creditoarea (.....)cu scopul de a achiziţiona imobilul respectiv, împrumutatul/codebitorul având calitatea de consumatori, iar împrumutatorul, respectiv banca, având calitatea de furnizor de servicii bancare.

In ceea ce priveşte susţinerea contestatoarei, privind încălcarea principiului neretroactivității legii civile, intimații menționează că Legea 77/2016 are un caracter special iar conform hotărârii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se va înlătura aplicarea legii generale, ori de câte ori există o dispoziţie specială într-o materie dată. Aceasta nu trebuie să fie expresă, fiind de la sine înţeleasă, întrucât este consecinţa directă a principiului specialia generalibus derogant

Mai mult, precizează intimații, faptul că pe contractul de credit semnat sunt menționate numele lor împreuna cu CNP-ul lor, or, daca împrumutul s-ar fi contractat in alte scopuri ( industriale, de producţie etc.), intimații ar fi trebuit sa fi fost organizaţi sub forma de societate cu răspundere limitata, societate pe acţiuni, etc.

b) Creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;

Se pate observa astfel, că este vorba despre un credit imobiliar, iar acesta din urmă este garantat cu o ipoteca pe locuinţa Împrumutaţilor.

Cu privire la condiţia regăsită la art. 4 alin 1 litera c] din legea 77/2016 legea prevede că, pentru a fi satisfăcut și acest punct, creditul sa fi fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinație de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinația de locuinţă.

Din interpretarea logico-juridica a dispoziţiilor legale, reiese iarăși în mod clar, că împrumutul a fost contractat cu scopul de a moderniza, amenaja, reabilita imobilul cu care s-a garantat, conform înscrisurilor de la dosar.

Cu atât mai mult, solicită intimații, referitor la reaua credinţă prin care banca susţine ca împrumutul ar fi fost luat în scopuri personale, aducând această precizare ca fiind o "mustrare" a debitorului, să se aibă în vedere că legea precizează foarte clar că, indiferent de scopul pentru care a fost contractat creditul acesta este garantat cu cel puţin un imobil având destinația de locuinţa, ori având în vedere scopul achiziţionării creditului, intimații considerând astfel că acesta se încadrează pe deplin în condiţiile legale.

In concluzie, calitatea acestui imobil a fost păstrată pe toata perioada derulării contractului de credit.

c) Consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

Cu privire la condiţia regăsită la art.4 alin 1 litera d] consumatorul sa nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni in legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi, intimații solicită să se observe că acest lucru este de-a dreptul invocat cu rea intenție, dat fiind faptul că dacă Împrumutatul ar fi fost în vreun moment condamnat pentru o infracţiune referitoare la “acordarea creditului", în mod absolut, Banca ar fi avut calitatea de parte vătămată și ar fi ştiut în mod clar că Împrumutatul este condamnat (pentru dovedirea acestui fapt se depun cazierele judiciare ale intimaților - în original, împreună cu notificarea, în copie în conformitate cu originalul).

În ceea ce privește constatarea aplicării prevederilor art. 8 respectiv 9 și 10 din Legea 77/2016, intimații învederează că raportat la prevederile legii nr. 77/2016, rezultă în mod indubitabil, faptul că persoanele care beneficiază de această lege sunt atât persoane în al cărui patrimoniu încă există imobilul ce a constituit garanţie pentru perfectarea contractului de credit cu respectiva banca, cât și persoanele ale căror bunuri imobile au fost vândute, executate în cadrul procedurii de executare silită ce a fost iniţiată împotriva lor, ca în speța de față.

Învederează intimații că au fost lipsiţi de dreptul de proprietate asupra imobilului ce le-a aparținut, că în urma vânzării imobilului constituit ca și garanţie și au rămas în continuare executați asupra conturilor bancare, veniturilor salariale pentru diferenţa reziduală, astfel că legea privind darea în plată (nr. 77/2016) este stabilită, prin derogare de la dispoziţiile generale din Codul Civil, adică justificată ca fiind o măsură necesară şi excepţională. Astfel, consumatorul debitor sau garant are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului.

În situaţia în care creditorul nu se conformează dispoziţiilor prevăzute de lege, adică nu declară stinsă datoria, debitorul poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor.

Legea acordă consumatorului, dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit, chiar dacă imobilul ipotecat a fost deja executat silit, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. Prin urmare, la simpla notificare privind darea în plată a unui bun deja executat nu are loc stingerea debitului, ci consumatorul trebuie să investească instanţa cu o cerere în constatarea stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit.

In cazul de față, arată apelanții-intimați că au înțeles să formuleze cererea prin însăși întâmpinarea formulată în cadrul contestației notificării de dare în plată având în vedere că Legea 77/2016 nu îngrădește acest lucru ( nu stipulează expres faptul că un debitor al cărui imobil a fost deja executat nu poate solicita instanței stingerea datoriei reziduale pe calea contestației formulată de către creditoare).

Legea privind darea în plată (nr. 77/2016) este stabilită, prin derogare de la dispoziţiile generale din Codul Civil, adică justificată ca fiind o măsură necesară şi excepţională. Astfel, consumatorul debitor sau garant are dreptul de a i se stinge datoriile izvorâte din contractele de credit cu tot cu accesorii, fără costuri suplimentare, prin darea în plată a imobilului ipotecat în favoarea creditorului, dacă într-un termenul determinat, părţile contractului de credit nu ajung la un alt acord.

Legea acordă consumatorului, dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit, chiar dacă imobilul ipotecat a fost deja executat silit, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului. Prin urmare, la simpla notificare privind darea în plată a unui bun deja executat nu are loc stingerea debitului, ci consumatorul trebuie să investească instanţa cu o cerere în constatarea stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit.

Aşadar, Legea dării în plată se aplică inclusiv cazurilor în care aceştia au fost deja executați silit de către Bancă, chiar dacă nu mai au calitatea de proprietar al imobilului ipotecat, având în vedere că ei mai plătesc în continuare ratele la bancă, fiind vorba despre un contract aflat in derulare.

Art. 8 din Legea darii în plată prevede dreptul consumatorului de a cere instanței să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractele de credit, în cazul în care acesta a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul in care se afla ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului.

Ca atare, conchid apelanții-intimați, legea pare că ar îndrepta consumatorii deja executați silit direct către instanța (având în vedere că banii rezultați din vânzarea imobilului au fost consemnaţi pe numele creditoarei, iar prin vânzarea imobilului Banca s-a îndestulat din însuși suma de vânzare) pentru a cere să se constate printr-o hotărâre definitivă stingerea datoriei. Însă, de această dată, legea nu mai prevede suspendarea în ce priveşte executarea silită sau suspendarea plaţii ratelor, așa cum o face în cazul notificării pentru situația în care debitorul ar avea un bun pe care sa îl dea în plată.

Apreciază intimații-apelanți că s-a procedat în mod corect trimițând o notificare mai întâi către Bancă, prin care s-a solicitat constatarea stingerii datoriei debitorului, tocmai în temeiul intervenției executării silite ce a avut loc asupra bunului ipotecat, aceasta având efectul pe care legea dării în plata îl prevede la art. 10, și anume stingerea oricărei datorii a debitorilor, față de creditor, acesta din urmă neputând solicita sume de bani suplimentare.

Prin notificare, astfel cum o spune și legea, se suspendă orice plată către creditor, precum și orice procedura judiciară sau extrajudiciară demarată de către acesta, drept pentru care consideră intimații că tocmai pentru acest efect a fost necesară notificarea de dare în plată înainte de a se ajunge în instanță, prin care au solicitat Băncii ajungerea la un acord în ce priveşte stingerea datoriei. In acest mod, ratele vor rămâne înghețate, la fel ca și executarea silită, cum este cazul înființării popririi pe salariile debitorilor.

Totodată, apreciază intimații că se impune a se efectua o analiză a efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, pronunţate ca urmare a analizării cererilor de sesizare cu privire la constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea unei prevederi dintr-un act normativ, în speţă prevederile art.8 alineatul 5.

În conformitate cu prevederile art. 31, din Legea 47/1992 (republicată), "Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie. În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare."

Deciziile Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii din acestea sunt general obligatorii (Decizia nr.766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.849 din 3 august 2011) şi nu limitate doar la părţile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepţia (inter partes).

Deciziile interpretative sau intermediare, denumite în doctrină şi decizii cu rezervă de interpretare, sunt deciziile în care Curtea foloseşte expresia „prevederile [...] sunt constituţionale numai în măsura în care..."24 sau „admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că prevederile (...) sunt neconstituţionale în măsura în care..."25. În primul caz, arătând înţelesul constituţional al normei contestate, Curtea dispune că numai acest înţeles poate fi aplicat de instanţa judecătorească, orice altă interpretare a normei fiind eo ipso neconstituţională, iar, în al doilea caz, Curtea constată neconstituţionalitatea unei anumite interpretări a textului legal, arătând care înţeles sau interpretare a normei instanţa de judecată nu mai poate să aplice, orice altă interpretare fiind în acord cu Legea fundamentală. Acesta este şi cazul deciziei 623 din data de 25.10.2016.

Cu alte cuvinte, nici Decizia 638 din data de 27.10.2016 şi nici Decizia 639 din data de 27.10.2016 (devenită celebră după promovarea de către creditori) prin care CCR a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare, nu sunt decizii DEFINITIVE şi NICI OBLIGATORII pentru instanţele judecătoreşti.

In aceste decizii, cererea de sesizare a fost respinsă ca inadmisibilă (deci nu își va produce efectele asupra cauzei, nefiind declarant neconstituţional articolul ramâne în vigoare). Considerentele Deciziei 638, (cu valoare de interpretare neobligatorie) sunt mult mai cuprinzătoare decât cele din 639, astfel încât este necesar ca în apărarea debitorilor, ca acestea să fie amintite, aşa cum în mod cert creditoarea va face vorbire despre Decizia 638, dar fără ca prin aceasta vreuna din cele două interpretări să devină obligatorie pentru instanţă. Astfel, în motivare, la punctul 25 din Decizia 638, CCR reţine totuşi independenţa judecătorului.

Ca atare, în prezentele cauze, instanța judecătorească, care este independentă în aprecierea sa, va putea face aplicarea instituției impreviziunii în temeiul Legii nr.77/2016, în configurarea determinată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, respectiv în temeiul prevederilor art. 969 și art. 970 din vechiul Cod civil, în funcţie de stadiul executării silite a bunului ipotecat.

In consecinţă, în lipsa unei neconstituționalități declarate a articolului 8 alineatul 5, instanța, independentă în aprecierea sa, va cerceta situația de fapt (impreviziunea, riscul supra-adăugat) care a condus la intrarea în executare silită și imposibilitatea de a executa contractul de bunăvoie şi apoi, va face aplicarea art. 8 alineatul 5, în forma sa în vigoare la această dată.

Instanţa este ţinută să interpreteze în spiritul legii, în sensul dat de legiuitor, iar legiuitorul, aşa cum rezultă din dezbaterile parlamentare purtate, a introdus acest articol, aprobat de Comisii, atât în Senat cât și în Camera Deputaților, după cererea de reexaminare formulata de Preşedinte. În conformitate cu stenograma şedinţei din Camera Deputaţilor, se precizează: ~De asemenea, am mai aprobat în Comisia juridică un amendament important, şi anume acela că de lege vor beneficia şi cei care au fost deja executaţi silit. Mi se pare că am luat o decizie corectă, pentru că şi celor care au fost executaţi silit trebuie să li se pună capăt coşmarului, să nu mai fie urmăriţi de recuperatori, după ce le-a fost deja executată casa, şi să se sisteze poprirea pe veniturile viitoare. ~

Acesta a fost spiritul legii, acesta a fost scopul pentru care acest articol a fost adoptat, aspect ce reiese extrem de clar din sintagma "a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat" şi " indiferent de [...], de stadiul în care se află ori de forma executării silite”, care include logico-gramatical cât şi juridic, situaţia valorificării imobilului în cadrul procedurii de executare silită.

În concluzie, față de cele menționate anterior, intimații solicită să se constate că Legea 77/2016 se aplică și celor a căror imobile ipotecate au fost deja adjudecate.

In ceea ce priveşte decizia 623/2016 a CCR, intimații-apelanți menţionează următoarele:

Conform deciziei 623 din noiembrie 2016 și publicată în ianuarie 2017, CCR s-a pronunțat asupra legalității articolelor mult controversate ale Legii 77/2016.

Astfe,l Curtea a menționat că prevederile art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt constituţionale numai în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii. Aşadar, instanţele judecătoreşti în faţa cărora au fost introduse acţiuni în baza Legii nr. 77/2016 sunt obligate să verifice condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii şi să o aplice.

Având în vedere că majoritatea contractelor de credit din dosarele analizate de Curtea Constituţională au fost încheiate sub regimul Codului civil din 1864 vechiul Cod civil, (fiind inclus și prezenta convenţie de credit ce stă la baza acestei acţiuni), iar Curtea a constatat că acele contracte în curs de derulare menţionate de art. 11 din Legea nr. 77/2016 se referă şi la contractele încheiate înainte de intrarea în vigoare, în 2011, a Legii nr. 287/2009 (noul Cod civil), instanţele judecătoreşti vor face aplicarea impreviziunii astfel cum aceasta a fost configurată sub regimul Codului civil din 1864 şi cu precizările aduse de Curtea Constituţională în considerentele deciziei ce va fi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Consideră intimații că trebuie avut în vedere că impreviziunea intervine când în executarea contractului a intervenit un eveniment excepţional ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de părţi la data încheierii contractului, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului (in situația de față principala cauză este scăderea veniturilor salariale astfel încât rata excede veniturile debitorilor, în condiţiile in care moneda în care s-a realizat împrumutul a fost CHF, monedă a cărui curs de schimb a cunoscut o viguroasă apreciere în perioada 2009 - 2011). Verificarea acestor condiţii revine, în fiecare caz, instanţei judecătoreşti care, în condiţiile legii, este independentă în aprecierea sa, ca pronunţând fie adaptarea contractului, fie încetarea sa în forma pe care o decide şi care poate merge până la preluarea de către creditor a imobilului adus garanţie cu stingerea tuturor accesoriilor (fapt deja îndeplinit în speţa de față.

În cazul prevederilor art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016, Curtea a avut în vedere necesitatea respectării prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componența sa privind claritatea legii, precum şi cele ale art.21 privind accesul liber la justiţie. Accesul părţilor din contractele respective la o instanţă judecătorească este absolut necesar având în vedere că judecătorul trebuie să verifice ca instituţia dării în plată să nu fie un instrument discreţionar pus la dispoziţia doar a unei părţi ( în cele mai dese cazuri, în favoarea băncii).

Curtea specifică faptul că "impreviziunea vizează numai riscul supra-adăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice".

Cu toate acestea, consideră intimații că instanţa trebuie să privească în ansamblu intervenirea acestui risc şi să analizele calitatea şi pregătirea economică şi juridică a cocontractanţilor - aflaţi pe poziţii diferite de forţă şi statut, în cazul prezent niciunul dintre contractanți nu avea studii de specialitate la momentul contractării, neputând avea o viziune clară asupra valorii prestaţiilor din contract, a riscului deja materializat şi suportat de către aceştia pe perioada derulării contractului, precum şi a condiţiilor economice noi care denaturează atât voinţa părţilor, cât şi utilitatea socială a contractului de credit.

Având în vedere că CCR nu s-a pronunțat pe exemple contracte de creşteri accelerate ale ratei dobânzii, deprecieri ale leului sau scăderi salariale drastice, apreciază intimații că instanța este obligată să ia o decizie privind aceste aspect; altfel, că instanţa de judecată dobândeşte, în acest fel, un rol important în condiţiile de executare a contractului.

In ceea ce priveşte retroactivitatea, intimații învederează că aceasta nu există pentru că impreviziunea exista deja în vechiul Cod civil de la 1864 care guvernează contractele din dosarele în care s-au ridicat excepţiile, chiar dacă nu era inclusă în cuvânt, cum este în actualul Cod din 2011. Vechea lege civilă vorbea de executarea contractelor cu bună-credinţă şi echitate, fundament pe care s-a dezvoltat teoria impreviziunii. Curtea precizează în mod expres faptul că "Legiuitorul a avut în vedere reechilibrarea prestaţiilor în condiţiile în care, pe perioada executării contractului, a intervenit un risc supraadăugat riscului firesc ce însoţeşte un contract de credit şi în care niciuna dintre părţi nu este culpabilă de apariţia evenimentului".

Astfel, așa cum precizează și Curtea, legea nu are voie să fie un instrument discreţionar la mâna unei singure părţi şi să prezume că toţi debitorii sunt într-o "presupusă stare de criză a contractului", ci acest lucru trebuie verificat de instanţe, care să aplice legea doar în cazul celor care nu mai pot să plătească. Mai mult, Curtea mai reiterează și faptul că, faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă (în situația actuală acest fapt este demonstrat de negocierile solicitate pentru a putea menţine plata ratelor la zi), în conformitate cu prevederile art.57 din Constituţie, nu îşi mai puteau îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit".

Singura prevedere eliminată de CCR este sintagma din articolul 11 care arată că legea se aplică şi pentru echilibrarea riscurilor din devalorizarea imobilelor. Curtea spune, în motivare, că acest criteriu al devalorizării imobilelor va putea fi, însă, utilizat de către judecători atunci când este vorba despre credite ipotecare de achiziţie - Curtea a reiterat că legea se aplică şi altor tipuri de contracte garantate cu imobile. “Faptul că garanţia adusă se devalorizează nu are legătură cu executarea contractului de credit Acest criteriu ar putea, în schimb, să fie folosit în coroborare cu principiul echităţii ca parte a teoriei impreviziunii astfel cum a fost configurată sub regimul Codului civil din 1864. Astfel, instanţa judecătorească urmează să evalueze dezechilibrul prestaţiilor rezultate din contractul de credit şi prin recurgerea la acest criteriu atunci când contractul de credit a fost convenit în vederea achiziţionării unui imobil", arată judecătorii CCR în motivare.

Concluzionând intimații consideră că există o nouă lege a dării în plată. Legea 77/2016 a fost modificată în aşa fel încât la cele 4 condiţii esenţiale s-a mai adăugat o condiţie esenţială şi anume dovedirea impreviziunii, altfel legea nu poate funcţiona! Prin urmare, o asemenea interpretare îi va obliga pe debitorii interesaţi de darea în plată, să aducă dovezi suplimentare, că supra riscul contractului a intervenit şi continuarea acestuia este mult prea împovărătoare pentru debitor.

In ceea ce priveşte dezechilibrul contractual creat in detrimentul debitorilor, intimații menționează că notificarea de dare în plată nu a fost efectuată cu scopul de a eluda dispoziţiile legii și de a se prevala de anumite obligaţii contractuale asumate de către aceştia ci de imposibilitatea de a mai continua plata creditului de la momentul începerii executării silite.

Conform înscrisurilor depuse în apărare, intimații apreciază că și-au dovedit buna-credință în a încerca să menţină în continuare plata ratelor la zi și, contrar celor susținute de către contestatoare, aceștia au fost și sunt de bună credinţă încercând în nenumărate moduri, unele chiar drastice, să menţină achitarea obligaţiilor la zi.

Totodată, mai menționează intimații că au încercat sa obţină o reducere a ratei lunare încă din momentul în care valoarea CHF-ului a început sa crească simțitor însă niciodată nu s-a reuşit să se ajungă la un consens. Mai mult, un punct important de avut în vedere este devalorizarea imobilului - referindu-se strict la principiul echității și, așa cum reiese și din înscrisurile ataşate, veniturile debitorilor s-au redus considerabil.

Conform actelor de la dosar prin care este redată situația concretă a intimaților, a cheltuielilor efectuate lunar, aceștia solicită să se constate că rata lunară conform graficului de rambursare depășea veniturile lor.

Din perspectiva deciziei 623/2016 referitoare la excepţia de neconstituționalitate coroborat cu dispoziţiile codului civil, în cazul creditelor în valută, dacă există o fluctuaţie a cursului, se va putea efectua plata în lei la un curs îngheţat la nivelul celui din data acordării creditului. Acest curs îngheţat ar fi „preţul intrinsec” al monedei în timpul în care a fost împrumutată.

În caz de refuz al creditorului de a primi o astfel de plată, instanţa va putea să-l oblige să accepte o astfel de plată la un curs îngheţat în timp la momentul acordării creditului. In cazul de față, având în vedere că împrumutul a fost încheiat sub imperiul vechiului cod civil (teoria impreviziunii nefiind reglementată, fiind doar sub forma doctrinară), apreciază intimații-apelanți că trebuie privita impreviziunea prin prisma a două principii fundamentale: forţa obligatorie a contractelor și buna credinţă atenuând astfel efectele convenţiilor încheiate de părți.

Intimații-apelanți au mai depus la dosarul cauzei și concluzii scrise.

Examinând hotărârea atacată în raport de motivele de critică invocate, Tribunalul constată apelurile nefondate.

Instanţa de fond a reţinut in esenţă că notificarea intimaţilor (.....)şi (.....) nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 77/2016, întrucât imobilul cu privire la care s-a formulat cererea de dare in plată in favoarea creditoarei contestatoare (.....)., nu se mai află in patrimoniul acestora, astfel încât nu pot uzita de această procedură specială privind darea in plată a bunurilor imobile, în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin contractele de credit.

Hotărârea instanţei de fond a fost criticată de intimaţi în sensul că, în mod greşit instanţa a considerat că notificarea priveşte darea în plată a imobilului, aceasta vizând doar constatarea stingerii creanţei, ca urmare a adjudecării imobilului  ipotecat prin licitaţie publică,  invocând in acest sens, disp. art. 8 alin. 5 din Legea nr. 77/2016, care reglementează in mod expres această situaţie.

Or, din considerentele hotărârii atacate se reţine că instanţa de fond a analizat contestaţia formulată in raport şi de disp. art. 8 alin. 5 din Legea nr. 77/2016,  potrivit cărora „dreptul de a cere instanţei să constate stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit aparţine şi consumatorului care a fost supus unei executări silite a imobilului ipotecat, indiferent de titularul creanţei, de stadiul în care se află ori de forma executării silite care se continuă contra debitorului”.

In acest sens, aşa cum am arătat, in mod corect instanţa de fond a apreciat că situaţia juridică a intimatilor (.....)şi (.....) nu poate fi încadrată în disp. art. 8 alin. 5 din lege, ca urmare a faptului că imobilul ipotecat, cu privire la care s-a formulat cererea de dare în plată in favoarea creditorului, nu s e mai  află in patrimoniul intimaţilor, ori procedura specială a Legii Nr. 77/2016, se întemeiază pe premisa existenţei în patrimoniul debitorilor a dreptului de proprietate asupra imobilului ce se doreşte a fi dat în plată.

Astfel, legiuitorul a creat în mod expres posibilitatea consumatorului de a solicita stingerea datoriilor izvorâte din contractul de credit, exclusiv în cazul contractului în curs de derulare, şi numai in ipoteza in care acesta este proprietar asupra bunului dat în plată.

De asemenea, la data formulării notificării, în urma finalizării procedurii de executare silită imobiliară prin vânzarea  bunului ipotecat, nici contestatoarea nu mai deţinea calitatea de creditor ipotecar, care a încetat odată cu adjudecarea imobilului, procedura Legii nr. 77/2016 devenind astfel inadmisibilă.

In acest sens, în motivarea deciziei  Curţii Constituţionale nr. 639 din 27 octombrie 2016, prin care a fost respinsă ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. 3, art. 3, art. 8 alin. 5, art. 10 şi 11 din Legea nr.77/2016, s-a arătat că această lege, în întregul ei, nu poate constitui temei legal al acţiunii reclamantului, „întrucât acesta nu a solicitat transmiterea dreptului de proprietate  asupra bunului său, bunul fiind deja vândut la licitaţie.”

Actul normativ sus menţionat, „condiţionează stingerea tuturor datoriilor consumatorilor de transmiterea voluntară a dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat din patrimoniul consumatorilor in cel al profesioniştilor”.

Prin urmare, nu este aplicabilă legea dării in plată, intr-un litigiu in care notificarea are ca obiect stingerea datoriilor din contractul de credit,  fără ca prin aceasta să fie dat în plată un imobil.

Faţă de considerentele arătate, apar ca neintemeiate criticile apelanţilor intimaţi, cu privire la interpretarea greşită a instanţei de fond a obiectului notificării formulate de aceştia  către contestatoare.

In ceea ce priveşte apelul incident formulat de (.....) Bucureşti, tribunalul îl apreciază  de asemenea, ca neîntemeiat.

Astfel, se solicită prin cererea de apel incident formulată împotriva hotărârii pronunţată de Judecătoria Tulcea precum şi a tuturor încheierilor pronunţate în cauză, modificarea în parte a acesteia, astfel încât în cadrul considerentelor să fie analizate şi admise şi celelalte motive de nelegalitate ale notificării contestate.

In acest sens, se reţine că, prin contestaţia formulată de (.....). la data de 19.07.2016, s-au invocat motive de nelegalitate în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a  contestaţiei întemeiate pe dispoziţiile legii dării în plată însă şi in ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor reglementate de art. 1634 şi 1271 Cod civil, referitoare la imposibilitatea fortuită de executare a contractului şi impreviziunea în  contracte, precum şi condiţiile referitoare la efectuarea înstrăinării valabile a bunului imobil dat în plată.

Având în vedere că instanţa de fond a analizat  contestaţia (.....)., la notificarea intimaţilor, din perspectiva admisibilităţii acesteia in raport de dispoziţiile speciale ale Legii nr. 77/2016 privind darea in plată a unor imobile, aceasta nu mai era ţinută la analiza îndeplinirii condiţiilor de fond privind imposibilitatea fortuită neimputabilă debitorului de executare a obligaţiilor din  contractul de credit şi cele referitoare la îndeplinirea condiţiilor referitoare la impreviziunea în contracte, astfel cum acestea sunt reglementate de disp.1271 Cod civil.

Aceasta întrucât nici intimaţii, în considerentele notificării adresate băncii nu au făcut referire la imposibilitatea obiectivă de achitare a obligaţiilor contractuale sau apariţia unor împrejurări  care fac parte din conţinutul noţiunii de impreviziune în contracte.

Intimaţii au solicitat doar să se ia act de  intenţia acestora de a stinge obligaţiile asumate prin contractul  de credit, prin darea în plată a  imobilului situat în mun. Tulcea, str. IL nr. 320 bl. jjj, sc. A, apt. 20 în temeiul disp. art. 5 din Legea nr. 77/2016.

Faţă de considerentele arătate, având în vedere disp. art. 480 Cod proc. civilă, tribunalul va respinge ambele apeluri formulate, urmând a fi păstrată hotărârea instanţei de fond ca temeinică şi legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge examinare apelul civil declarat de intimații (.....) și (.....), ambii cu domiciliul procesual ales la Cabinet de Avocat ”(.....)” cu sediul în Tulcea, str. Street nr. 1, sc. D, ap. .., împotriva sentinței civile nr. zzz din 20 septembrie 2017 pronunțată de Judecătoria Tulcea în dosar nr. (.....) având ca obiect contestație la Legea nr. 77/2016, în contradictoriu cu contestatoarea (.....). cu sediul în municipiului (.....), precum și apelul incident declarat de contestatoarea (.....). în contradictoriu cu intimații (.....) și (.....), ca nefondate.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică din data de 11 aprilie 2018.

Președinte, Judecător, Grefier,

(.....)(.....)(.....)

.

Jud.fond L.M.G.

Red.jud.VA/10.05.2018

Tehnored.gref.MM/DS/10.05.2018/5 ex

Com.3 ex.