Nulitate act - Respinge apelul

TRIBUNALUL DOLJ

SECŢIA A II-A CIVILĂ

DECIZIE ...........

Şedinţa publică de la .....................

Completul compus din:

Pe rol soluţionarea apelul formulat de apelanţii-reclamanţi .......................... împotriva sentinţei civile nr. 4365/23.04.2018 pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. ...................în contradictoriu cu intimata-pârâtă .................. având ca obiect nulitate act.

INSTANŢA

Deliberând asupra cauzei constată următoarele:

Prin sentinţa nr. ...................pronunţată de Judecătoria Craiova în dosarul nr. .................instanţa de fond a respins acţiunea formulată de reclamanţii ......................în contradictoriu cu  pârâta .................Pentru a se pronunţa astfel a reţinut că în fapt, reclamanţii au încheiat la data de ..................Contractul de credit bancar ipotecar nr................, prin care au împrumutat de la pârâta ................... suma de ...................CHF.

Astfel, în calitate de împrumutat  reclamantul .................s-a obligat să returneze creditul contractat la termenele şi în cuantumul stipulat în contract, având ca premiză cursul valutar al CHF de la aceea dată (1 CHF=2.32 RON), însă pe parcursul derulării contractului acesta s-a dublat, ulterior ajungând la cursul de 1 CHF=4.5 RON, cu consecinţe grave asupra capacităţii  de a-şi îndeplini obligaţiile contractatule, determinând astfel o imposibilitate fortuită de executare.

Prin acţiunea de faţă reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art.1.2, precum si art.8.1. si 9.1.din Contractul de credit bancar ipotecar nr.........................pentru încălcarea de către pârâtă a obligaţiei de informare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractelor de credit, respectiv de a nu introduce clauze abuzive în contractele de credit prin utilizarea de practici comerciale înşelătoare; obligarea pârâtei să procedeze la emiterea unui nou grafic de rambursare, care să prevadă restituirea creditului în lei, conversia sumei creditului din CHF în lei făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF - LEU de 2,32 RON, precum si să restituie sumele achitate în plus; precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată .

Raporturile contractuale stabilite între părţi şi deduse judecăţii intră sub incidenţa Legii nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori (citată în continuare Lege), întrucât reclamantul are calitatea de consumator în sensul art. 2 alin. 1 din Lege, respectiv de persoană fizică parte la un contract încheiat în afara activităţilor sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, iar pârâta are calitatea de comerciant în sensul art. 2 alin. 2 din Lege, respectiv de persoană juridică parte la un contract încheiat în cadrul unei activităţi comerciale autorizate.

La analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanţa a avut în vedere Legea nr. 193/2000 în forma republicată în Monitorul Oficial nr. 1014/20.12.2006, potrivit principiului tempus regit actum (actul juridic, respectiv condiţiile de validitate ale acestuia şi cauzele de nulitate, sunt supuse legii în vigoare la momentul încheierii convenţiei).

De asemenea, instanţa a reţinut caracterul derogator, special al dispoziţiilor acestei Legi, raportat la prevederile Codului civil / Codului de procedură civilă.

Astfel, la soluţionarea litigiilor privind caracterul abuziv al contractelor încheiate între comercianţi şi consumatori trebuie avută în vedere Legea nr.193/2000 indiferent dacă persoana pretins prejudiciată s-a adresat direct instanţei de judecată, potrivit art.14 din Lege, sau a sesizat Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, potrivit art.8-14 din Lege.

Această împrejurare reiese în mod evident din chiar formularea art.14 - consumatoriiprejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi au dreptul de a se adresa organelor judecătoreşti în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă: contractele încheiate cu încălcarea prevederilor acestei legi sunt contractele în care au fost stipulate clauze abuzive; dispoziţiile Codului civil şi ale Codului de procedură civilă devin aplicabile în condiţiile principiului ”legea specială se completează cu legea generală”.

Aplicarea în cauză a Directivei nr. 93/13/CEE:

Ca regulă generală, directiva nu este direct aplicabilă în dreptul intern, fiind necesar ca statele membre destinatare să o transpună printr-o lege naţională.

Pentru ca o directivă să beneficieze totuşi de efect direct (înţeles ca posibilitatea invocării unei norme de drept comunitar într-un litigiu aflat pe rolul instanţelor naţionale), în situaţia în care nu a fost implementată sau a fost implementată incorect, trebuie să fie întrunite trei cerinţe: 1) termenul stabilit pentru transpunerea directivei să fi expirat, iar statul să nu fi transpus directiva sau să o fi transpus-o incorect; 2) prevederea invocată să fie clară, precisă, necondiţionată de adoptarea unor măsuri de implementare; 3) partea împotriva căreia este invocată este o autoritate statală, astfel cum a aceasta a fost definită în cauza C-188/89Foster. Aceste cerinţe au fost stabilite de Curtea Europeană de Justiţie în mai multe cauze: ...................Marshall I. În cauză însă, niciuna dintre părţi nu are calitatea de autoritate statală, astfel că pârâta nu se poate prevala de efectul direct al Directivei nr.93/13/CEE.

Cu toate acestea, instanţa a analizat caracterul abuziv al clauzelor contractuale şi prin prisma art. 4 alin. 2 din Directiva anterior identificată, potrivit principiului interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar (chiar şi prin prisma unei directive necorespunzător transpuse la momentul încheierii contractului), statuat de Curtea de la Luxemburg în cauza C-106/89 Marleasing.

Instanţa a apreciat că nu există nici un impediment în ceea ce priveşte interpretarea textului legii naţionale  - art. 4 alin. 6 din Lege - în sensul că acesta se referă la preţul şi la obiectul contractului. Astfel, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

În cauza C484/08, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare, formulată în temeiul articolului 234 CE de Tribunalul Suprem din Spania, prin decizia din 20 octombrie 2008, în procedura Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociación de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc) – la  care face trimitere Avocatul General în Concluziile sale în cauza C 453/10, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Okresný súd Prešov (Slovacia), în procedura Jana Pereničová, Vladislav Perenič împotriva SOS financ spol. s r. o.(par. 117 şi118) -, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (citată în continuare CJUE) a statuat că articolul 4 alineatul (2) şi articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naţionale, precum cea în cauză în acţiunea principală, care autorizează un control jurisdicţional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil (par. 44).

Cu toate acestea, legiuitorul român, spre deosebire de cel spaniol, a ales să scoată din sfera analizei caracterului abuziv clauzele ce se referă la definirea obiectului principal al contractului sau calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, respectiv produsele şi serviciile oferite în schimb, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

De altfel, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva 93/13, CJUE a subliniat, în mai multe ocazii, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor din contract (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. I 9579, punctul 31). În lumina acestor principii, Curtea a hotărât că instanţa naţională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale (Hotărârea Asturcom Telecomunicaciones, C-40/08, Rep., p. I 9579, punctul 29) .

În opinia CJUE, posibilitatea instanţei de a examina din oficiu caracterul abuziv al unei clauze reprezintă „un mijloc adecvat atât pentru a atinge rezultatul prevăzut la articolul 6 din Directiva 93/13, anume faptul că respectivele clauze abuzive să nu creeze obligaţii pentru un consumator individual, cât şi pentru a contribui la realizarea obiectivului prevăzut la articolul 7 din această directivă, din moment ce o astfel de examinare poate avea un efect disuasiv care contribuie la încetarea folosirii clauzelor abuzive în contractele încheiate de un comerciant cu consumatorii”( Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C 473/00, Rec., p. I 10875, punctul 32).

Dreptul astfel recunoscut instanţei a fost considerat necesar pentru „a se asigura o protecţie efectivă a consumatorului, având în vedere în special riscul destul de important ca acesta să nu îşi cunoască drepturile sau să întâmpine dificultăţi în exercitarea lor” (Hotărârea din 21 noiembrie 2002, Cofidis (C 473/00, Rec., p. I 10875, punctul 33).

Totodată, prin hotărârea pronunţată în cauza C-602/10,  SC Volksbank România SA împotriva Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor – Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Călăraşi (CJPC), CJUE a reţinut că articolul 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48 trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca o măsură naţională menită să transpună această directivă în dreptul intern să impună instituţiilor de credit obligaţii, care nu sunt prevăzute de directiva menţionată, în ceea ce priveşte tipurile de comisioane pe care acestea le pot percepe în cadrul unor contracte de credit de consum care intră în domeniul de aplicare al respectivei măsuri, precum şi că normele din Tratatul FUE în materie de liberă prestare a serviciilor trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei dispoziţii de drept naţional prin care instituţiilor de credit li se interzice să perceapă anumite comisioane bancare.

În acelaşi sens, prin hotărârea pronunţată în cauza C-26/13, Árpád Kásler şi Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, s-a reţinut că art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că:

– termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează;

– o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alin. 2 din Directiva 93/13.

Prin urmare, instanţa a putut analiza din punct de vedere al caracterului abuziv clauzele deduse judecăţii în prezenta cauză, având în vedere considerentele expuse mai sus, precum şi dispoziţiile art. 11 alin. 1 din Constituţia României, în conformitate cu care Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte, respectiv art. 20 din Constituţia României, care statuează că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

Avându-se în vedere principiul autonomiei (libertăţii) de voinţă şi limitele sale, contractul nu este doar un acord de voinţă, ci reprezintă voinţele şi interesele reunite ale părţilor.

De regulă, contractele clasice (negociate) înseamnă acordul de voinţă al părţilor. În realitate, contractul este un summum al voinţelor şi intereselor părţilor.

Definiţia contractului ca acord de voinţe si reunire de interese se potriveste doar contractelor negociate, căci contractele în care sunt parte profesioniştii arareori sunt contracte negociate.

Unele contracte sunt ne-voite (contracte forţate, contracte de adeziune), voinţa uneia dintre părti sau a ambelor lipsind în totalitate, fiind limitată sau alterată de imperativul economic sau psihologic al semnarii contractului.

Interesele părţilor trebuie conciliate, prestatiile părţilor trebuie să fie proporţionale şi coerente, iar echilibrul contractual este o cerinţă a obligaţiilor contractuale implicite de bună credinţă şi echitate (art. 970 C.civ. 1864) şi al exerciţiului util şi rezonabil al dreptului (care îşi găseşte contrariul în abuzul de drept sau, mai larg, în abuzul de putere economică). Solidarismul contractual înseamnă legătura contractuală intrinsecă şi profundă pe care contractul o creeaza între părţi, care sunt în solidar obligate să realizeze conţinutul contractului, adică interesele fiecăreia dintre ele.

În contractele pe termen lung, părţile sunt adevăraţi parteneri la câştig, fiecare dintre părţi urmărind un emolument din încheierea şi executarea contractului, dar şi parteneri la riscurile presupuse de executarea contractului, inclusiv la pierderile generate de existenţa sau executarea contractului.

Solidarismul contractual pretinde concilierea intereselor părţilor, ceea ce presupune o justă repartiţie între părţi a sarcinilor, riscurilor şi profiturilor generate de contract, adică echilibrul contractual, iar pentru a concilia interesele părţilor, conţinutul contractului trebuie să raspundă efectiv exigenţelor principiului proporţionalităţii şi principiului coerenţei, părţile fiind datoare la un comportament de natura a permite celuilalt să îşi atingă scopurile pentru care a incheiat contractul.

Legislatia referitoare la clauzele abuzive este o aplicaţie a solidarismului contractual, clauzele abuzive fiind o faţetă specifică legislaţiei protecţiei consumatorului împotriva leziunii, care reprezintă un dezechilibru contractual orginar şi care, potrivit art. 6 din Legea 193/2000, sunt fără efect pentru consumator (legea avand efect de levier pentru consumator).

Mai mult, potrivit art. 4 si art. 14 din Lege, clauzele abuzive sunt nule, administraţia sau sistemul judiciar având nu doar dreptul, ci şi obligaţia de a constata, chiar şi din oficiu, această nulitate.

Cum comerciantul îşi impune voinţa printr-un contract de adeziune, ne-negociabil, art. 969 C.civ. 1864 nu îşi găseşte aplicarea în totalitatea consecinţelor sale, mai ales că acesta text legal trebuie corectat prin raportare la art. 5 C.civ. 1864 (prin convenţiile particularilor nu se poate deroga de la ordinea publică şi bunele moravuri, fiind evident că aceste doua elemente limitează libertatea de a contracta şi circumscriu efectele contractului în spaţiu şi timp, în functie de ceea ce este sau nu permis particularilor, la epoca semnarii contractului sau ulterior, în cursul executării sale).

Inegalitatea economică, tehnică şi juridică între cei doi contractanţi este situaţia premisă care explică spiritul întregii legislaţii privind protecţia consumatorilor, care nu poate fi altul decât acela de a remedia dezechilibrul existent la momentul încheierii contractului sau survenit ulterior incheierii contractului, prin reglementarea unor norme care contrabalansează raportul de putere, acţionind ca un levier (“leverage”) în favoarea consumatorului şi, în acest fel, determinând un dezechilibru juridic în sens contrar.

Tocmai de aceea, dreptul consumatorilor este în esenţa sa inegalitar, el aducând importante limite libertăţii comerţului profesionistului care este ţinut să se supună unor serii de constrângeri.

Prin Legea nr. 193/2000 s-a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din contractele încheiate de comercianţi cu consumatorii. Interpretând această directivă, CJUE a stabilit, în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano Quintero (C – 240/98), că protecţia conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului naţional să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

Întrucât un asemenea examen presupune existenţa în prealabil a unui contract semnat de către cele două părţi care şi-a produs integral sau parţial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligaţiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conţinutului său de către instanţa de judecată. Aşadar, faptul că aceste contract a fost executat ca atare de consumator nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conţinutului acestuia, din moment ce el conţine clauze abuzive.

Cerinţele calificării unei clauze contractuale drept ”abuzive”:

Potrivit art. 4 alin. 1 şi alin. 2 din Lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor”, ”o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. 6 din Lege (în forma în vigoare la data încheierii contractului), evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cudefinirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în careaceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Pe de altă parte, potrivit art. 4 alin. 3 din Lege, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidenţiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant, iar dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Totodată, art. 1 alin. 1 din Lege prevede că orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Potrivit art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, ”aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil”.

Sistemul de protecţie despre care face vorbire reclamantul, pus în aplicare prin Directiva 93/13/CEE se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora (a se vedea Hotărârea din 26 octombrie 2006, Mostaza Claro, C 168/05, Rec., p. I 10421, punctul 25, Hotărârea din 4 iunie 2009, Pannon GSM, C 243/08, Rep., p. I 4713, punctul 22, şi Hotărârea din 6 octombrie 2009, Asturcom Telecomunicaciones, C 40/08, Rep., p. I 9579, punctul 29).

Aşadar, o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întruneşte, în mod cumulativ, următoarele condiţii: 1) nu a fost negociată direct cu consumatorul; 2) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei-credinţe; 3) nu se referă la obiectul sau la preţul contractului, atunci când acestea sunt clar şi inteligibil exprimate.

Referitor la caracterul negociat sau nenegociat (de adeziune, standard preformulat) al unui contract, instanţa reţine că din prima categorie fac parte convenţiile ale căror prevederi sunt rezultatul voinţelor concordante ale ambelor/tuturor părţilor contractante, respectiv rezultatul propunerilor şi contrapunerilor sau chiar al concesiilor părţilor, în timp ce din a doua categorie fac parte convenţiile ale căror clauze nu au fost negociate sau discutate de părţi, încheierea contractului având loc numai ca urmare a adeziunii unei părţi la oferta celeilalte.

Trăsăturile generale ale contractelor de adeziune sunt: existenţa unei inegalităţi economice între contractanţi, o parte având o poziţie economică superioară celeilalte; existenţa unei oferte generale şi abstracte (adresate tuturor potenţialilor contractanţi), permanente (privitoare la toate contractele încheiate într-o anumită perioadă de timp) şi detaliate (cuprinzând în integralitate clauzele contractelor care vor fi încheiate); oferta de a contracta este rezultatul manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante.

Convenţia de credit în discuţie, încheiată între părţi, are caracterul unui contract standard preformulat, în sensul art. 4 alin. 3 din Legea nr.193/2000, întrunind toate trăsăturile generale ale unui contract de adeziune, anterior menţionate: între reclamantă, partea contractantă aflată în nevoia obţinerii unei sume de bani, şi pârâtă, partea contractantă deţinând resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor primului, există o evidentă poziţie de inegalitate economică; clauzele contractuale reprezintă în fapt condiţiile contractuale generale, amănunţite, stabilite de pârâtă pentru perioada respectivă şi anterior încheierii convenţiei, pentru toţi potenţialii clienţi aflaţi în aceeaşi situaţie cu reclamanta; clauzele contractuale sunt rezultatul manifestării de voinţă a unei singure părţi contractante, respectiv a pârâtei, reclamantul doar manifestându-şi voinţa de a încheia convenţia.

Negocierea unui contract nu presupune oferirea unei ocazii abstracte de a face o contraofertă sau de a discuta stipularea unei clauze (prin ipoteză, destinatarul îşi poate exprima oricând punctul de vedere cu privire la condiţiile contractuale oferite sau poate propune una sau mai multe contraoferte) şi nu se limitează la ocazia oferită potenţialului client de a alege între mai multe „produse predefinite” şi „contracte de credit standardizate”, ci implică ocazia oferită destinatarului de a influenţa efectiv conţinutul şi numărul clauzelor.

Pârâta nu a făcut însă dovada schimbării/modificării vreunei clauze din iniţiativa destinatarului ofertei, respectiv a faptului că reclamanta a avut şi alte opţiuni decât cele de a adera în integralitate la clauzele prestabilite sau de a le refuza tot în integralitate, deşi sarcina acestei probe îi incumbă, potrivit 4 alin. 3 teza a II-a din Lege.

Faptul că reclamanţii au acceptat să semneze convenţia de credit în condiţiile impuse de pârâtă nu înseamnă că au renunţat la dreptul de a solicita anularea clauzelor.

Cu toate acestea, în ceea ce priveşte moneda creditului, instanţa nu are absolut niciun dubiu că reclamanţii au ales, în deplină cunoştinţă de cauză, să contracteze împrumutul într-o monedă străină, respectiv CHF, iar nu în moneda naţională.

Pentru motivele de fapt şi de drept anterior menţionate, instanţa reţine, în principiu, caracterul de adeziune al convenţiei de credit analizate, şi deci caracterul nenegociat al clauzelor contestate de către reclamanţi.

Capătul de cerere privind stabilizarea cursului de schimb CHF – leu la momentul semnării convenţiei de credit este neîntemeiat.

Este de domeniul evidenţei că reclamantul este singurul care a ales să contracteze un împrumut într-o altă monedă decât cea naţională, recte în CHF, ca urmare a condiţiilor mai avantajoase decât cele pentru creditarea în lei. Procedând în această modalitate, reclamantul a sperat la şansa unui câştig (scăderea cursului CHF şi, prin urmare, plata unei sume mai mici ca urmare a achiziţionării CHF pentru achitarea ratei de credit), respectiv şi-a asumat riscul unei pierderi (creşterea cursului CHF prin devalorizarea monedei naţionale şi, în mod subsecvent, creşterea cuantumului ratei de credit).

Pârâta i-a împrumutat reclamantului ............... suma de .................CHF, în moneda solicitată de reclamant, fiind menţionat în art. 1.pct.2 din contract că rambursarea ratelor se va face în moneda în care s-a acordat creditul. Această prevedere nu doar că este de o claritate exemplară, dar este absolut firească, întrucât se restituie suma în moneda împrumutată.

Nimic nu l-a împiedicat pe reclamant să contracteze un împrumut în moneda în care îşi obţinea/obţine veniturile, respectiv moneda naţională (leu), dar reclamantul a încercat să speculeze variaţia cursului leu-CHF, sperând în şansa unui câştig.

Or, este vădit nerezonabil, făcând totală abstracţie de prestaţia esenţială a contractului (împrumutul sumei de 91000 CHF), a considera că se impune stabilizarea cursului CHF de la momentul încheierii convenţiei de credit.

Prin hotărârea pronunţată în cauza C-26/13, Árpád Kásler şi Hajnalka Káslerné Rábai împotriva OTP Jelzálogbank Zrt, s-a reţinut că art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul că termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează.

Or, clauza analizată de CJUE în cauza C-26/13 are un conţinut diferit de cel al art. 5.1 din convenţia de credit. Spre deosebire de situaţia din cauza antemenţionată, în speţă pârâta a acordat împrumutul în CHF şi urmăreşte, în mod logic, să obţină restituirea împrumutului tot în CHF, reclamantul fiind liber să îşi procure moneda CHF de unde consideră de cuviinţă şi la cel mai bun curs pe care îl poate obţine.

În cauză, pârâta nu calculează cursul CHF prin raportare la cursul pe care îl practică ea însăşi pentru a primi de la reclamant cuantumul ratei lunare, decât dacă reclamantul se duce la ghişeul băncii cu lei şi solicită să efectueze plata ratei. Însă, nimic n-l împiedică pe reclamant să obţină CHF de la orice altă instituţie financiară, acesta neavând decât obligaţia de a plăti pârâtei rata în CHF.

Totodată, în prezenta speţă ratele împrumutului nu au fost calculate prin raportare la cursul de schimb la vânzare al CHF practicat de bancă, aşa cum a fost în situaţia cauzei C-26/13, ci ratele de credit au fost calculate luând în considerare doar moneda CHF, iar nu cursul leu-CHF utilizat de bancă.

Capătul de cerere prin care se solicită denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau valoarea serviciilor între rezidenţi se plăteşte în monedă naţională este neîntemeiat

Conform art. 3 alin. 1 din Regulamentul 4/2005 privind regimul valutar, emis de Banca Naţională a României, plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni care decurg din vânzări de bunuri şi prestări de servicii între rezidenţi, indiferent de raportul juridic care le reglementează, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 «Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută», care se pot efectua şi în valută.

Regulamentul 4/2005 stabileşte regimul efectuării operaţiunilor valutare, iar printre aceste operaţiuni se regăseşte şi cea privind  rambursarea creditelor şi a împrumuturilor (art. 1 lit. d din Anexa 1 la Regulament).

Cu toate acestea, activitatea de creditare în monedă străină nu este interzisă printr-un act normativ, fiind absolut normal să restitui un împrumut în moneda împrumutată. Reclamanţii au primit, cu titlu de împrumut, suma de 91.000CHF, sens în care este de domeniul evidenţei că sunt ţinuţi a restitui împrumutul tot în CHF.

De altfel, este vădit nerezonabilă solicitarea reclamanţilor, acestia urmărind să obţină denominarea în lei a creditului contractat în CHF, transformând practic împrumutul din CHF în lei, dar în condiţiile mai avantajoase ale împrumutului în CHF, ceea ce este cu neputinţă, motiv pentru care nu pot fi reţinute argumentele lor.

Cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar din contractul mai sus amintit si eliminarea acestei clauze ca fiind nula absoluta motivat de cresterea accelerata a valorii CHF fata de moneda nationala, constată că în speţă, contractul de credit în valută conţine,  un element de risc valutar, însă acesta nu îl transformă automat într-un contract abuziv.

Dimpotrivă, semnificativ este faptul că atât Codul civil din 1864 (art. 1578), cât şi noul Cod civil (art. 2164), consacră în materia împrumutului principiul nominalismului, potrivit căruia împrumutatul trebuie să înapoieze suma nominal primită, oricare ar fi variaţia valorii acesteia.

Prin urmare, principiul nominalismului este tradiţional în contractele de împrumut.

Câta vreme reclamanţii au beneficiat de un credit in valuta, iar rambursarea trebuie să se facă în aceeaşi valută, clientul este liber să îşi procure valuta de plată, fiind respinsa ca neintemeiata solicitarea reclamantei de a stabiliza (ingheta) cursul de schimb CHF la momentul semnarii contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derularii contractului.

Pe de alta parte, deprecierea monmedei nationale nu este influentata de banca, variabilitatea ei fiind determinate de evolutia monedei locale pe piata financiara, situatie care nu este speficica doar creditelor contractate in CHF ci si creditelor contractate in Euro intrucat si rata de schimb leu-euro a cunoscut modificari semnificative in defavoarea leului.

În realitate, în cazul creditelor acordate în valută nu suntem în prezenţa niciunei clauze abuzive, pentru că nu banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuşi legiuitorul. Nu se poate abdica de la acest principiu, deoarece teoria clauzelor abuzive nu înseamnă negarea unor principii sau a unei reguli tradiţionale de funcţionare ale unor instituţii juridice. Chiar dacă în contractul de credit sau în graficul de rambursare figurează o asemenea clauză de risc valutar, aceasta nu este altceva decât reproducerea, preluarea principiului nominalismului consacrat de lege.

De altfel, chiar CEJ s-a pronunţat în sensul că nu intră sub incidenţa evaluării caracterului abuziv decât clauzele din contractele încheiate cu consumatorii, iar nu şi dispoziţiile legale. Astfel, prin Hotărârea CEJ din 30 aprilie 2014, pronunţată în procedura C 280/1, Barclays Bank contra Sara Sannchez Garcia, Alejandro Chacon Barrera, Curtea a reţinut că: “Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii şi principiile dreptului Uniunii referitoare la protecţia consumatorilor şi la echilibrul contractual, trebuie interpretate în sensul că sunt excluse din domeniul lor de aplicare acte cu putere de lege şi norme administrative ale unui stat membru, precum cele în discuţie în litigiul principal, în lipsa unei clauze contractuale de modificare a conţinutului sau a domeniului de aplicare al acestora.”

Or, prin noile acţiuni colective având ca obiect contractele de credit în valută, prin care se pretinde eliminarea riscului valutar, prin îngheţarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, practic se solicită nesocotirea principiului legal al nominalismului.

De aceea, în realitate, discuţia este în mod greşit plasată în planul clauzelor abuzive, deoarece de plano nu este vorba de nicio clauză abuzivă, ci de aplicarea unei dispoziţii legale.

Prin urmare, în materia creditelor în valută, problema riscului valutar la care este expus consumatorul nu este susceptibilă de a fi soluţionată pe calea unor acţiuni întemeiate pe Legea nr. 193/2000, având în vedere faptul că riscul valutar este suportat de consumator nu în temeiul unei pretinse clauze abuzive din contractual de credit, ci este consecinţa aplicării principiului nominalismului consacrat de lege.

Pentru toate aceste considerente, a fost respinsă ca neîntemeiată prezenta acţiune.

Împotriva sentinţei au formulat apel reclamanţii .....................solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii atacate, evocarea fondului si pe cale de consecinţa să se dispună constatarea nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la art 1.2, precum si art. 8.1. si 9.1.din Contractul de credit bancar ipotecar nr................, obligarea pârâtei să procedeze la emiterea unui nou grafic de rambursare, care să prevadă restituirea creditului în lei, conversia sumei creditului din CHF în lei făcându-se la data contractării fiecărui credit, la cursul CHF - LEU de 2,32 RON, precum şi să se restituie sumele achitate în plus, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de subsenatul în prezenta cauză.

Au arătat că instanţa de fond, nu a apreciat in mod corect situaţia de fapt si dreptul material supus judecaţii, in ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, considerând că acele clauze care instituie obligaţia de a restitui creditul în moneda contractată sunt abuzive, întrucât plasează în sarcina consumatorului întreg riscul valutar, fără o informare corespunzătoare înainte de acordarea acestui credit.

Au mai arătat că în speţă politica de promovare agresivă a creditului CHF ca fiind un serviciu bancar sigur, aspect care s-a dovedit a fi neadevărat la scurt timp după încheierea contractului de credit, constituie o practică comercială înşelătoare.

Dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile asumate, în defavoarea consumatorilor, este evidenţiat şi de obligaţia de a restitui acest credit în CHF, fără a avea posibilitatea şi înţelegerea Băncii pentru denominarea acestui contract în moneda naţională, în condiţiile în care cursul valutar a fluctuat atât de mult.

 Au mai arătat că dacă ar fi existat o negociere prealabilă, în care ar fi fost expuse în mod clar, pe înţelesul său, riscurile acestui produs, nu ar fi contractat niciodată un credit ale cărui costuri puteau creşte atât de mult.

În concluzie, clauza de risc valutar este o clauza abuzivă întrucât, raportat la momentul încheierii contractului şi la circumstanţele acestuia, precum şi la caracterul său prestabilit şi impus consumatorului fără a-i acorda posibilitatea influenţării naturii acestuia, determină un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiilor asumate de către părţi, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator cu toate consecinţele negative asupra posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale.

Caracterul abuziv al acestei clauze rezidă în faptul că obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului.

Clauzele de efectuare a plăţilor în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutaţi nu au fost negociate direct cu subsemnatul, având în vedere caracterul prestabilit şi impus consumatorilor al contractelor de credit, consumatorii exprimându-şi adeziunea la aceste contracte tipizate, fără a avea posibilitatea de a influenţa natura lor.

Au apreciat că banca nu a acţionat cu bună credinţă, aceasta având obligaţia de a explica riscurile clienţilor, de a le pune la dispoziţie informaţiile necesare, astfel încât aceştia să aibă posibilitatea de a evalua consecinţele economice ale contractării creditelor

Au considerat, ca în mod greşit instanţa de fond a procedat la a nu constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind riscul valutar, in ipoteza în care absolut toate condiţiile sunt îndeplinite in speţa dedusă judecăţii.

Instanţa de fond, nu a apreciat in mod corect situaţia de fapt si dreptul material supus judecaţii, in special in ceea ce priveşte denomirea in moneda naţionala a plătilor.

Fata de capătul de cerere privind denominarea plaţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau valoarea serviciilor între rezidenţi se plăteşte în monedă naţională, instanţa de fond nu l-a considerat neîntemeiat, considerând nerezonabila solicitarea subsemnatului, cu motivarea că urmăresc obţinerea denominării în lei a creditului contractat în CHF, transformând practic împrumutul din CHF în lei, dar în condiţiile mai avantajoase ale împrumutului în CHF, ceea ce este cu neputinţă.

Au arătat că stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecinţa strămutării în întregime asupra împrumutaţilor a riscului generat de hipervalorizarea CHF este contrară dispoziţiilor legale.

Hipervalorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert raportat la puterea de înţelegere a consumatorilor întrucât nu au avut cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei creşteri accelerate a cursului de schimb şi, în consecinţă, asumarea în cunoştinţă de cauză a riscului valutar.

Intimata ......................a depus întâmpinare solicitând respingerea apelului ca nelegal şi neîntemeiat.

A arătat că în prezenta cauză nu sunt indeplinite condiţiile prevăzute de Legea 193/2000 pentru ca prevederile contractuale din convenţia de credit incheiata cu apelantul care stabilesc acordarea unui credit in moneda străină si modalitatea de restituire a acestuia in aceeaşi valută să poată fi apreciate în concret ca având caracter abuziv.

A arătat că în prezenta cauza nu poate fi vorba de existenta unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligaţiile pârtilor si cu atat mai mult nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestatii pentru dreptul corelativ al băncii de a percepe suma imprumutata(capitalul) si dobânda bancară în moneda în care a fost acordat creditul.

Apelanţii au cunoscut că plata ratelor pe întreaga durata a contractului urma a se efectua in moneda creditului.

Posibilitatea modificării in viitor a cursului valutar a fost asumata de către împrumutat la momentul contractării creditului intr-o moneda străină, iar aceasta nu poate fi considerate generatoare de dezechilibru semnificativ in defavoarea uneia dintre parti, deoarece fluctuaţiile pot varia in favoarea sau in defavoarea oricăreia dintre părţile contractului.

La momentul încheierii contractului si pe tot parcursul desfăşurării relaţiilor contractuale cu apelanţii, intimata a manifestat buna-credinta, executând întocmai obligaţiile asumate prin contract.

Contractul de credit a fost încheiat in temeiul libertăţii de voinţa, respecta exigentele echităţii, bunei-credinte si a echilibrului intre prestaţii şi nu are ca şi consecinţă imbogatirea fără justă cauză a unei părţi în detrimentul celeilalte părţi.

A arătat că susţinerile apelanţilor din prezenta cauza referitoarea la incalcarea de către subscrisa a obligaţiei de informare a consumatorului la data contractării creditului si la lipsa unei negocieri a clauzelor contractuale sunt neîntemeiate.

A precizat că instanta de fond a constatat in mod temeinic că argumentele reclamanţilor apelanţi intemeiate pe considerentele CJUE exprimate în cauza C-26/13 nu sunt relevante in prezenta cauză.

A arătat că nu a intervenit impreviziunea în cauză întrucât aprecierea CHF nu a intervenit în anul introducerii acţiunii ci începând cu anii 2008-2009, considerăm astfel, că deşi pretinsul motivul de impreviziune a intervenit în urma cu .............ani, împrumutatul, la acea data, nepercepând această apreciere ca fiind o situaţie imprevizibilă continuând să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale si fara sa învedereze creditorul sub aspectul situaţiei imprevizibile care ar urma sa afecteze contractul.

A învederat că în conformitate cu prevederile contractuale rambursarea creditului ar urma să se realizeze în CHF, chiar şi în condiţiile aprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, fluctuaţia monetară fiind integrată în contract, cu consecinţe asupra executării obligaţiei contractuale astfel asumate.

În drept: Cod proc. civ., Legea nr. 193/2000, Legea nr. 190/1990, Codul civil.

În probatiune, a solicitat administrarea probei cu înscrisuri, precum si a oricăror probe ce ar rezulta din dezbateri.

Analizând apelul declarat prin prisma motivelor de apel invocate și a dispozițiilor legale incidente, Tribunalul reține următoarele :

Prin cererea de apel formulată, apelanții reclamanți au apreciat că sentința apelată este nelegală și netemeinică întrucât prima instanță nu a apreciat în mod corect situația de fapt și dreptul material.

În acest sens, apelanții arată că este abuzivă clauza prin care eventualele diferențe de curs valutar sunt suportate de către împrumutat, , clauzele privind riscul valutar nu au fost negociate, creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, iar banca este de rea-credință.

Mai arată apelantul și că instanța de fond nu a apreciat în mod corect situația de fapt și dreptul material în ceea ce privește denominarea în monedă națională a plăților.

Apelul este nefondat pentru considerentele ce vor succede.

Procedând la rejudecarea cauzei în conformitate cu dispozițiile art. 477 Cpc, Tribunalul constată că prin cererea de chemare în judecată formulată, apelanții reclamanți au solicitat instanței să constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 1.2, art. 8.1 și art. 9.1 din contractul de Credit bancar ipotecar nr. ........................

Potrivit dispozițiilor art. 1.2  creditul va fi restituit în aceeași valută, iar în conformitate cu dispozițiile art. 8.1 orice plată efectuată de împrumutat în vederea rambursării creditului se va face în moneda în care a fost acordat creditul.

Totodată, Tribunalul reține că potrivit dispozițiilor art. 9.1 din contractul de credit, în limita sumelor datorate, împrumutatul autorizează banca să facă în numele și pe contul său orice operațiune de schimb valutar necesară pentru conversia sumelor deținute de împrumutat în conturile sale de disponibilități în moneda prezentului contract, la cursul practicat de bancă în ziua operării, eventualele diferențe de schimb valutar fiind în sarcina împrumutatului. 

În analiza caracterului abuziv al celor 3 clauze mai sus indicate, Tribunalul reține că  în conformitate cu dispozițiile art.  1578 alin. 1 Cod civil  ”obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași suma numerică arătată în contract”.

De asemenea, Tribunalul reține că în conformitate cu prevederile art. 3 alin. 2 din Legea 193/2000  clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi.

Or, din conținutul clauzelor prevăzute la art. 1.2 și art. 8.1 din contractul de credit rezultă în mod evident că acestea reprezintă o transpunere în contractul părților a principiului nominalismului.

Raportat la aceste constatări, Tribunalul nu va primi criticile apelanților cu privire la greșita apreciere a instanței cu privire la caracterul abuziv al clauzei privind plata creditului în moneda în care acesta a fost contractat și a eventualelor diferențe de curs valutar.

În sprijinul acestei concluzii vine și jurisprudența CJUE, prin cauza Andriciuc contra României instanța europeană statuând că : ” Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că revine instanței naționale sarcina de a aprecia, ținând seama de natura, de economia generală și de prevederile contractelor de împrumut în discuție, precum și de contextul juridic și factual în care se înscriu acestea din urmă, dacă clauza în discuție, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeași monedă în care a fost acordat, reflectă actele cu putere de lege ale dreptului național în sensul articolului 1 alineatul (2) din această directivă. În caz contrar, instanța națională trebuie să considere că această clauză se circumscrie noțiunii «obiect [principal al] contractului», ceea ce exclude clauza menționată de la examinarea caracterului potențial abuziv. Aceasta poate fi situația în ceea ce privește o clauză cuprinsă într un contract de împrumut potrivit căreia împrumutatul trebuie să ramburseze suma în aceeași monedă în care a fost acordată”.

Mai mult decât atât, Tribunalul arată că aceste clauze prin care reclamanții s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit și transpun principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 Cod civil din 1864, fără a fi întrunite cerinţele cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză să fie apreciată  ca fiind abuzivă.

Astfel, chiar dacă în speţă contractul este preformulat, cu consecinţa prezumţiei caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligaţia împrumutaţilor de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea instituţiei de credit pentru că în cazul variaţiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferenţa în minus este suportată de împrumutător, nefiind, astfel, întrunită cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Tribunalul apreciază că împrumutându-se pentru o perioadă considerabilă de timp într-o monedă străină, diferită de cea în care obţinea veniturile din salariu, pârâții şi-au asumat implicit şi riscul fluctuaţiilor monedei, ceea ce echivalează cu asumarea riscului schimbării împrejurărilor existente la data încheierii contractului.

Fluctuaţia monetară a fost integrată în contract, cu consecinţe asupra executării obligaţiei contractuale astfel asumate, riscul creşterii cursului de schimb fiind suportat, pe cale de consecinţă, de către debitor, în lipsă de dispoziţie contrară.

De asemenea, nu vor fi reținute nici suținerile apelanților în sensul că instituţia financiară nu a procedat la o informare corespunzătoare cu privire la riscul valutar, din calitatea de profesionist a împrumutătorului în domeniul financiar bancar neputându-se trage prezumţia cunoaşterii ori a posibilităţii de prevedere a evoluţiei cursului de schimb al CHF.

Fluctuaţia cursului de schimb nu constituie prin sine însăşi o împrejurare care să determine a se reţine caracterul abuziv al clauzelor privind rambursarea sumei împrumutate, nefiind îndeplinite, numai pentru acest considerent, condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Din redactarea clauzelor apreciate ca fiind abuzive de către reclamantă rezultă că  banca pârâtă a explicat, la încheierea contractului, că rambursarea creditului se face în franci elveţieni, având în vedere că reclamanţilor li s-a acordat un credit în această monedă.

Efectele nedorite ale riscului valutar puteau fi contracarate de către reclamantă prin accesarea unui credit în moneda naţională, chiar şi la o valoare mai mică, aceasta recunoscând că a optat însă pentru moneda elveţiană şi nu pentru cea naţională pentru că dorea un împrumut la un anumit nivel.

 Prin urmare, nu se poate reţine caracterul abuziv al unei prevederi contractuale care ar obliga împrumutaţii să ramburseze creditul în moneda în care acesta a fost contractat întrucât consumatorul este o persoană mediu avizată şi mediu diligentă care nu poate face abstracţie de faptul că fluctuaţiile cursului valutar afectează participanţii unei pieţe libere.

Aceste concluzii rezultă și din jurisprudența CJUE, în cauza Andriciuc contra României instanța europeană statutând că :”  Cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie să fie redactată în mod clar și inteligibil presupune ca clauza referitoare la rambursarea creditului în aceeași monedă să fie înțeleasă de consumator atât pe plan formal și gramatical, cât și în ceea ce privește efectele concrete ale acesteia, în sensul că un consumator mediu, normal informat și suficient de atent și de avizat să poată nu numai să cunoască posibilitatea aprecierii sau a deprecierii monedei străine în care a fost contractat împrumutul, ci și să evalueze consecințele economice, potențial semnificative, ale unei astfel de clauze asupra obligațiilor sale financiare. Această cerință nu poate merge totuși până la a impune ca profesionistul să anticipeze evoluții ulterioare imprevizibile, precum cele care caracterizează fluctuațiile cursurilor de schimb ale monedelor în discuție în cauza principală, și să informeze consumatorul cu privire la acestea, precum și ca profesionistul respectiv să își asume consecințele acestora”.

Totodată, s-a statuat că : ” Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că dezechilibrul semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților care decurg din contract trebuie apreciat prin raportare la toate împrejurările pe care profesionistul le ar fi putut anticipa în mod rezonabil la încheierea contractului. În schimb, acest dezechilibru nu poate fi apreciat în funcție de evoluțiile ulterioare încheierii contractului, precum variațiile cursului de schimb, pe care profesionistul nu le putea controla și nu le putea anticipa”.

Față de toate aceste considerente, Tribunalul va respinge apelul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare