Refuzul autorităţilor naţionale de a executa o sentinţă întrucât nu deţine fonduri.

Hotărâre 117 din 19.02.2018


Refuzul autorităţilor naţionale de a executa o sentinţă întrucât nu deţine fonduri. Nu se poate admite ca un stat membru UE, în calitatea sa de debitor într-un litigiu să se poată prevala de o insuficienţă a fondurilor pentru a justifica imposibilitatea executării unei decizii judecătoreşti care recunoaşte justiţiabilului un drept conferit de ordinea juridică a Uniunii.

La data de 22.09.2017 creditorul RD, intimat din prezenta cauză, a formulat cerere de executare silită împotriva debitoarei Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Galaţi, contestatoarea din prezenta cauză, în faţa B.E.J., pentru recuperarea creanţei stabilite prin decizia Curţii de apel Galaţi. Cererea a fost admisă, dispunându-se deschiderea dosarului de executare silită nr. 1451/2017 al B.E.J. prin încheierea din data de 22.09.2017

 Art. XV din OUG 8/2014, instanţa reţine că acestea au fost abrogate la prin OUG 52/2017, din 07.08.2017, anterior introducerii cererii de executare silită.

De altfel, prevederile art.  XV din OUG nr. 8/2014 stabileau un regim diferenţiat de executare a obligaţiilor statului în raport cu alţi debitori, iar în această privinţă Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) prin decizia pronunţată în cauza C–200/14 Silvia Georgiana Câmpean împotriva AFP Mediaş şi AFM a reţinut  că nu se poate admite ca un stat membru UE, în calitatea sa de debitor într-un litigiu să se poată prevala de o insuficienţă a fondurilor pentru a justifica imposibilitatea executării unei decizii judecătoreşti care recunoaşte justiţiabilului un drept conferit de ordinea juridică a Uniunii. Prin aceeași decizie s-a reţinut că principiul echivalenţei din dreptul comunitar trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să prevadă modalităţi procedurale mai puţin favorabile pentru cererile de rambursare a unei taxe care sunt întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii decât cele aplicabile acţiunilor similare întemeiate pe o încălcare a dreptului intern. Iar, un sistem de rambursare precum cel prevăzut de OUG nr. 8/2014, privit în ansamblul său, îi plasează pe justiţiabil într-o situaţie de incertitudine prelungită cu privire la data la care vor obţine rambursarea integrală a sumelor datorate lor, fără a dispune de mijloace care să îi permită să constrângă autoritatea publică să îşi execute obligaţia, dacă aceasta nu execută de bunăvoie, indiferent dacă din motive legate de lipsa fondurilor sau din alte motive.

 Cât priveşte norma prevăzută de art. 2 din O.G nr. 22/2002 conform căreia „Dacă executarea creanţei stabilite prin titluri executorii nu începe sau continuă din cauza lipsei de fonduri, instituţia debitoare este obligată ca, în termen de 6 luni, să facă demersurile necesare pentru a-şi îndeplini obligaţia de plată. Acest termen curge de la data la care debitorul a primit somaţia de plată comunicată de organul competent de executare, la cererea creditorului.”, instanţa are în vedere că şi prin aceasta se instituie un regim derogatoriu de la regimul comun instituit de Codul de procedură civilă în ceea ce priveşte executarea silită a instituţiilor bugetare.

Se reţine că Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca nu este oportun să se solicite, unei persoane care deține o creanța împotriva statului, ca după finalizarea procedurii judiciare să angajeze o nouă procedură pentru a obține suma ce i-a fost acordată, ajungându-se, practic, la o tergiversare inutilă a îndestulării creditorului pe seama statului debitor (a se vedea in acest sens, cauzele Metaxas contra Greciei, Sacaleanu contra României, Orha contra României).

De asemenea, Curtea a concluzionat în numeroase alte cauze că, prin refuzul de a executa sentinţa, autorităţile naţionale au lipsit partea de un acces efectiv la justiţie în privinţa executării unei hotărâri definitive pronunţate în favoarea sa, fapt ce conduce la încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În consecința, statul (instituţiile publice) nu poate să refuze, să omită sau să întârzie într-un mod nerezonabil executarea unor hotărâri definitive şi executorii, lipsa fondurilor nefiind un motiv justificat pentru întârziere.

Totodată, astfel cum de astfel prevăd dispoziţiile din art. 2 din O.G. nr. 22/2002, termenul de 6 luni nu se aplică de drept, necondiţionat, ci  începe să curgă de la momentul primirii de instituția a somației din partea executorului judecătoresc şi în cazul lipsei de fonduri, însă în cauză contestatoarea nu a invocat în faţa executorului o imposibilitate de plată şi eventual necesitatea de a face demersurile necesare pentru obţinerea sumei executate.

De asemenea, instanţa reţine că statul şi instituțiile publice au îndatorirea de a veghea la respectarea principiului legalității şi de executa de bunăvoie hotărârile judecătorești de condamnare a lor, însă contestatoarea de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, anume 08.08.2017 şi până la momentul formulării cererii de către intimată, 22.09.2017, nu a făcut niciun demers din proprie iniţiativă în vederea obținerii fondurilor necesare pentru executarea obligației de plată a cheltuielilor de judecată. 

Aşadar, instanța nu poate reţine nerespectarea principiului executării de bună voie a obligaţiei instituită în sarcina contestatoarei.

 

Încheierea nr. 117/ 19.02.2018