Conform art. 32 alin. 6 din legea nr. 132/2017, în exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (2) lit. a) şi b), baar despăgubeşte persoanele prejudiciate în calitate de garant al obligaţiei de despăgubire şi, după plata despăgubirii, se subrogă în drept

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de … sub număr … , reclamanta B.A.A.R. a solicitat instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, în contradictoriu cu pârâtul D.D.G., să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 4394,93 de lei dintre care suma de 4215,71 de lei cu titlu de sumă achitată către autorităţile din Italia împreună cu comisionul bancar aferent, suma de 89,56 de lei cu titlu de cheltuieli efectuate cu traducerea documentelor, dobânda legală calculată la debitul de 4215,71 de lei de la data formulării cererii şi până la achitarea integrală a sumei şi suma de 258,57 de lei cu titlu de TVA datorată bugetului de stat la încasarea sumelor menţionate.

În motivarea cererii, reclamanta arată că  la data de 02.05.2015, autoturismul înmatriculat cu numărul …, proprietatea pârâtului a provocat un accident în Italia prin care a fost avariat autoturismul înmatriculat cu numărul … . Fiind avizaţi de Biroul de Carte Verde de Italia, reclamanta a procedat la verificarea în baza CEDAM şi cu această ocazie a constatat că autoturismul înmatriculat cu numărul … nu era asigurat la momentul producerii accidentului.

Reclamanta mai arată că la data de 25.02.2016 a primit de la domnul  S.I. o adresă prin care se susţinea că acesta din urmă a vândut autoturismul către pârâtul din prezenta cauză, fiind anexate înscrisurile doveditoare. Deşi notificat, pârâtul nu a dat curs solicitării reclamantei de a achita suma de 550 de euro solicitată de Biroul de Carte Verde din Italia, motiv pentru care această sumă a fost achitată de către reclamantă, suportând şi un comision bancar de 10 euro. La data de 03.08.2016, Biroul de Carte Verde din Italia a revenit cu o nouă cerere de rambursare în valoare de 389,17 euro, pe care pârâtul, deşi notificat, nu a achitat-o.  De asemenea, reclamanta solicită şi rambursarea sumei de 89,56 de lei cu titlu de cheltuieli efectuate cu traducerea documentelor necesare soluţionării cazului, precum şi comisionul bancar pe care l-a achitat cu prilejul efectuării acestor cheltuieli.

Reclamanta îşi întemeiază pretenţiile  pe instituţia răspunderii civile delictuale, fapta ilicită constând în nerespectarea de către pârât a obligaţiei prev. de art. 48 alin.1 din Legea nr. 136/1995 de a îşi încheia o asigurare RCA/Carte Verde pentru autovehiculul pe care îl deţinea, prejudiciul suferit de reclamantă constând în diminuarea patrimoniului cu sumele pe care le-a plătit Biroului de Carte Verde cu titlu de despăgubiri cuvenite persoanei păgubite. Cu privire la legătura de cauzalitate, reclamanta arată că sumele au fost plătite pentru a acoperi despăgubirile care, în ipoteza în care pârâtul ar fi fost asigurat RCA, ar fi fost plătite de către asigurător, iar nu de către reclamantă. Cu privire la vinovăţie, reclamanta arată că aceasta reiese din faptul că fiecare conducător auto cunoaşte faptul că este obligat la a încheia o asigurare pentru acesta.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 alin.-1  şi 2, art. 1357 C.civ.

În probaţiune, reclamanta a solicitat încuviinţarea probei cu înscrisuri şi a probei cu interogatoriul pârâtului.

La data de 26.09.2019, pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată. În motivare, acesta arată că la data de 15.07.2013 a cumpărat un autoturism marca BMW 316i cu numărul de înmatriculare … de la numitul S.I. din Municipiul Cluj, pentru care a încheiat un contract de vânzare. După cumpărare, a constatat că autovehiculul are probleme tehnice, motiv pentru care s-a hotărât să îl revândă. După o discuţie telefonică, acesta s-a întâlnit cu numitul V.C.R. în parcarea Carrefour Orhideea din Bucureşti şi a făcut schimb de autovehicule cu acesta, luând în locul autoturismului BMW un Renault Laguna. Părţile s-au înţeles să se contacteze ulterior pentru a întocmi formalităţile privind transferul de proprietate, însă numitul V.C.R. nu a mai răspuns la telefon şi a pierdut legătura cu acesta. Pârâtul apreciază că nu poate fi tras la răspundere întrucât nu a mai condus autoturismul înmatriculat cu numărul … din anul 2013 şi nu s-a deplasat niciodată în Italia cu acest autoturism, motiv pentru care nu există nicio legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 206 C.proc.civ.

În probaţiune, pârâtul nu a solicitat încuviinţarea vreunei probe şi nu a depus nici un înscris.

Analizând actele şi lucrările de la dosar, instanţa reţine următoarele:

În fapt, la data de 02.05.2015, în Italia, Via di Casal Selce, a avut loc un incident rutier în care a fost implicat autoturismul marca BMW 316 şi autoturismul înamtriculat în Italia cu numărul … (f.15), accidentul fiind cauzat de conductărorul autoturismului marca BMW, al cărui proprietar figura ca fiind domnul S.I.

La data de 25.02.2016, S.I. a notificat BAAR, aducându-i la cunoştinţă faptul că a vândut acest autoturism la data de 15.07.2013 către pârâtul D.D.G., radiind autovehiculul de pe numele său, depunând în acest sens atât certificatul de atestare fiscală (f.19), cât şi fişa de înmatriculare a autoturismului (f.19 verso, 20).

Pentru recuperarea prejudiciului, Biroul de Carte Verde a emis notificări privind plata sumei de 550 de euro (f.22 verso) şi respectiv a sumei de 389,17 euro (f.25). Deşi notificat pentru a achita aceste sume (f.23 verso, f. 25 verso), având în vedere că la momentul producerii accidentului pârâtul figura ca proprietar al autoturismului şi nu avea încheiată poliţă RCA, acesta nu a efectuat nicio plată.

Plăţile au fost efectuate de reclamantă la data de 07.07.2016 (f.24 verso), respectiv la data de 27.09.2016 (f.26 verso).

În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe instituţia răspunderii civile delictuale. Potrivit art. 1349 C.civ., orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile sau inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Instanţa constată îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în sarcina pârâtului, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare.

Conform art. 48 din Legea nr. 136/1995 ( în vigoare la data producerii accidentului ), „ persoanele fizice sau juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România, precum şi tramvaie au obligaţia să se asigure pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente de vehicule în limitele teritoriale de acoperire şi să menţină valabilitatea contractului de asigurare prin plata primelor de asigurare, precum şi să aplice pe parbrizul vehiculului sau în alt loc vizibil din exterior vigneta. ”

Aşadar, fapta ilicită pentru care se solicită tragerea la răspundere a pârâtului este neîndeplinirea obligaţiei legale instituite de art. 48 din Legea nr. 136/1995 de a deţine o asigurare RCA pentru autovehiculul al cărui proprietar era la acel moment. Instanţa atrage atenţia pârâtului că este lipsit de relevanţă faptul că la acel moment autovehiculul nu se afla în posesia sa, ci a unei terţe  persoane, precum şi faptul că pârâtul nu a condus autoturismul, atât timp cât textul de lege instituie această obligaţie în sarcina proprietarului autoturismului, iar nu a conducătorului auto.

Instanţa nu va reţine apărarea pârâtului în sensul că a vândut autoturismul marca BMW unei persoane străine cu care s-a întâlnit în parcarea Carrefour Orhideea şi a făcut schimb cu un autoturism marca Renault Laguna. În primul rând, instanţa consideră neplauzibilă situaţia de fapt expusă de pârât având în vedere că este greu de crezut că o persoană se poate întâlni cu un necunoscut, cu care să facă schimb de autoturisme pe loc. De asemenea, această teză pare puţin plauzibilă şi în raport de motivele pentru care pârâtul dorea să vândă autoturismul marca BMW – respectiv gravele probleme tehnice. Or, dacă acest autoturism avea probleme tehnice şi de aceea dorea să îl vândă, se presupune că pârâtul ar fi trebuit să verifice noul autoturism ca să nu se mai confrunte cu aceeaşi situaţie.

De asemenea, nu se poate reţine ca un caz de impunitate atitudinea pârâtului de a nu proceda la întocmirea formalităţilor de înscriere în evidenţele cuvenite privind transmiterea dreptului de proprietate.

Cu privire la vinovăţie, instanţa reţine că această rezultă ex re, din modul de săvârşire a faptei. Astfel, fiecare proprietar auto este obligat a cunoaşte toate dispoziţiile legale incidente, inclusiv obligaţia instituită de art. 48 din Legea nr.136/1995 de a deţine o asigurare auto RCA valabilă, necunoaşterea legii neconstituind un caz de exonarere de la răspundere.

Cu privire la prejudiciu, conform art. 1381 alin.1  C.civ., orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie, iar potrivit art. 1385 alin.1  şi alin.3 C.civ., prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel. Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câştigul pe care în condiţii obişnuite el ar fi putut să îl realizeze şi de care a fost lipsit, precum şi cheltuielile pe care le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.

Având în vedere aceste texte de lege, instanţa reţine că reclamanta a achitat prejudiciul cauzat de lipsa asigurării RCA valabile, în sensul că a achitat în mod direct despăgubirile către persoana prejudiciată. Conform art. 32 alin. 6 din legea nr. 132/2017, în exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (2) lit. a) şi b), BAAR despăgubeşte persoanele prejudiciate în calitate de garant al obligaţiei de despăgubire şi, după plata despăgubirii, se subrogă în drepturile acestora dobândind un drept de regres împotriva persoanei sau persoanelor responsabile pentru repararea prejudiciului, în privinţa despăgubirii plătite, a cheltuielilor legate de instrumentarea şi lichidarea pretenţiilor de despăgubire, precum şi pentru dobânda legală aferentă cheltuielilor efectuate.

Ca atare, având în vedere faptul că în sarcina pârâtului s-a stabilit culpa în producerea faptei ilicite, precum şi faptul că reclamanta a dovedit achitarea sumelor pretinse la data de 07.07.2016 (f.24 verso), respectiv la data de 27.09.2016 (f.26 verso), instanţa va admite cererea şi va dispune obligarea pârâtului la plata în favoarea reclamantei a 4394,93 de lei cu titlu de prejudiciu cauzat.

Cu privire la capătul de cerere privind acordarea dobânzii legale aferente debitului de 4215,71 de lei, instanţa urmează a îl admite, pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Conform art. 1535 alin. 1 C.civ., în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă şi până la momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, cel prevăzut de lege, fără a trebiui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.

Cu alte cuvinte, daunele moratorii reprezintă forma de acoperire intregrală a prejudiciului suferit de creditor prin neplata unei sume de bani la scadenţa acesteia. În această situaţie, văzând şi dispoziţiile cuprinse în OG nr. 13/2010, instanţa va dispune obligarea pârâtului la plata în favoarea reclamantei a dobânzii legale aferente debitului de 4215,71 de lei de la data introducerii acţiunii – 06.08.2018 ( data punerii în întârziere conform art. 1522 alin. 5 C.civ.) şi până la achitarea efectivă a debitului.

Instanţa urmează a respinge cererea privind acordarea sumei de 258,57 de lei cu titlu de TVA datorată bugetului de stat, ca neîntemeiată. Pentru a decide astfel, instanţa are în vedere faptul că reclamanta nu a făcut dovada faptului că operaţiunea de recuperare a prejudidicului este purtătoare de TVA conform art. 127 şi art. 137 din legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, deşi sarcina probei îi incumba conform dispoziţiilor art. 249 C.proc.civ. ce consacră regula generală în materie de probaţiune.

Având în vedere soluţia ce se va pronunţa pe fondul cauzei, reţinând culpa procesuală a pârâtului, în temeiul art. 453 C.proc.civ., instanţa va dispuen obligarea acestuia la plata în favoarea reclamantei a cheltuielilor de judecată în cuantum de 330,74 de lei cu titlu de taxă judiciară de timbru.

Domenii speta

Spete similare