Situaţia de excepţie prevăzute de art. 13 alin. (2) din Convenţia de la Haga din 1980.

Decizie 371 din 13.07.2018


Situaţia de excepţie prevăzute de art. 13 alin. (2) din Convenţia de la Haga din 1980.

-Convenţia de la Haga din 1980: art. 13 alin. (2)

-Codul de procedură civilă: art. 488 alin. 1 pct. 8

Din analiza art. 13 alin. (2) din Convenţie reiese că incidenţa situaţiei de excepţie este condiţionată de existenţa cumulativă a două elemente: refuzul minorei de înapoiere la celălalt părinte şi existenţa unui grad suficient de maturitate, care să facă necesar să se ţină cont de opinia minorului. Ambele elemente constitutive ale acestei situaţii de excepţie reprezintă chestiuni de fapt, asupra cărora instanţa de fond tranşează în mod suveran pe baza materialului probator administrat, instanţa de recurs neavând îndrituirea legală să realizează vreo apreciere, atâta timp cât nu s-au administrat mijloace noi de probă în recurs.

(decizia civilă nr. 371 din  data de 13 iulie 2018)

Curtea constată că soluţia respingerii cererii de înapoiere a minorei a fost întemeiată de instanţa de fond pe prevederile art. 13 alin. (2) din Convenţia de la Haga din 1980, care reglementează o excepţie de la obligativitatea înapoierii minorului, în ipoteza în care acesta se opune ferm şi a atins un grad de maturitate, ce impune a se ţine cont de opinia sa.

Din punct de vedere probatoriu, tribunalul şi-a fundamentat soluţia pe susţinerile minorei cu ocazia audierii sale în camera de consiliu, conform cărora aceasta şi-a exprimat ferm dorinţa de a rămâne în România, justificat de atitudinea mamei sale care o neglija, fiind obosită şi stresată, faţă de situaţia favorabilă pe care o descrie ca având în ţară, unde este îngrijită de tatăl său şi menţine relaţii personale cu membrii familiei extinse atât pe linie maternă cât şi paternă, precum şi pe raportul psihologic de audiere a acesteia, din care rezultă că minora este conştientă de situaţia în care se află, fiind în mod corespunzător dezvoltată fizic şi psihic, având tendinţa de a idealiza relaţia cu tatăl şi îşi asumă raţional şi cu discernământ consecinţele alegerilor sale.

Din analiza dispoziţiilor art. 13 alin. (2) din Convenţie, reiese că incidenţa acestui caz de excepţie este condiţionată de existenţa cumulativă a două elemente: refuzul minorei de înapoiere la celălalt părinte şi existenţa unui grad suficient de maturitate, care să facă necesar să se ţină cont de opinia minorului. Ambele elemente constitutive ale acestei situaţii de excepţie reprezintă chestiuni de fapt, asupra cărora instanţa de fond, în mod suveran, tranşează pe baza materialului probator administrat, cu precizarea că instanţa de recurs nu are îndrituirea legală să realizează vreo apreciere, în condiţiile în care nu s-au administrat mijloace noi de probă în recurs. În consecinţă, examinarea aplicării prevederilor art. 13 alin. (2) din Convenţie se va efectua pe baza situaţiei de fapt stabilite de prima instanţă, neputând fi reevaluat materialul probator şi nici modifica situaţiei de fapt.

Prima instanţă a constatat că minora are 12 ani şi un grad de maturitate suficient pentru a-şi exprima opinia cu privire la înapoiere, opinie pe care şi-a manifestat-o convingător şi ferm, afirmând că nu doreşte să se întoarcă în Spania la domiciliul mamei, ci să rămână în România cu tatăl său. Pe lângă procesul verbal de audiere a minorei şi raportul psihologic al audierii acesteia, tribunalul s-a raportat şi la procesul verbal din data de 20.09.2016, întocmit în temeiul prevederilor art. 913 alin. (1) C.pr.civ., care constată aceeaşi opoziţie de înapoiere în Spania a minorei, proces verbal întocmit de executorul judecătoresc cu ocazia punerii în executare a sentinţei de recunoaştere a hotărârii de divorţ pronunţate în Spania.

Tribunalul a mai reţinut că minora doreşte să locuiască în mediul prezent cu tatăl, unde se simte bine şi primeşte multă afecţiune şi atenţie din partea acestuia, precum şi a bunicilor materni şi paterni, astfel încât schimbarea mediului actual al copilului (întoarcerea în Spania la mama sa) nu ar fi benefică pentru minoră din punct de vedere psihologic, chiar dacă aceasta doreşte să menţină relaţii personale şi cu mama, cu ocazia ascultării în camera de consiliu arătând că a vorbit frecvent cu mama şi i-a comunicat decizia sa de a nu se întoarce în Spania. Tribunalul a mai reţinut că perseverenţa copilului în a se împotrivi înapoierii în Spania face necesar a se ţine seama de opinia sa, raportul psihologic relevând faptul că minora, în vârstă de 12 ani şi 2 luni, prezintă discernământul necesar pentru a face o alegere conştientă şi raţională.

În aceste context, prima instanţă a reţinut că returnarea copilului în Spania, în temeiul Convenţiei de la Haga, având în vedere vârsta acesteia, apropiată de adolescenţă, când copilul începe să îşi afirme în mod pregnant personalitatea şi să facă alegeri conştiente, este de natură a expune minora unui pericol psihic, prin crearea unui dezechilibru emoţional incomparabil mai mare decât cel prezent, când trebuie să suporte consecinţele separării părinţilor săi, minora având nevoie de stabilitate şi de un mediu securizat, propice dezvoltării sale fizice şi mai ales psihice, mentale, spirituale şi sociale. În completarea acestor aspecte, tribunalul a mai reţinut că minora s-a integrat în noul său mediu social şi familial, fiind alături de persoanele de care se simte foarte ataşată, respectiv tatăl şi rudele sale materne şi paterne, este bine îngrijită de către pârât, dispune de condiţii bune de locuit, şi-a făcut prieteni, frecventează cursurile şcolare, are o evoluţie foarte bună, toate acestea fiind calificate drept motive întemeiate pentru ca minora să se împotrivească înapoierii în Spania, unde dificultăţile cu care mama s-a confruntat într-o ţară străină pentru a asigura mijloacele de subzistenţă pentru sine şi minoră şi a o creşte singură, precum şi naşterea în vara anului 2016 a unui al doilea copil, rezultat dintr-o relaţie subsecventă de concubinaj a mamei, au creat minorei sentimente de nesiguranţă în ceea ce priveşte relaţia afectivă cu mama sa. În finalul analizei sale, tribunalul a reţinut că, faţă de opoziţia vehementă a minorei la înapoiere, în prezent este necesar ca minora să aibă posibilitatea de a evalua şi relaţia cu tatăl şi familia extinsă, relaţie pe care tinde să o idealizeze şi de a reflecta asupra relaţiei pe care o are în prezent şi doreşte să o aibă în viitor cu mama, pentru a putea lua cele mai bune decizii, în concordanţă cu interesul său superior.

Prin urmare, raportându-ne la situaţia de fapt reţinută de tribunal şi care leagă instanţa de recurs, Curtea apreciază că aplicarea prevederilor art. 13 alin. (2) din Convenţia s-a realizat corect.