Fapta de nerespectare a limitelor de hotar stabilite printr-o sentinţă a instanţei civile prin care s-a admis o acţiune în grăniţuire nu constituie infracţiunea de nerespectare a hotărârii judecătoreşti prev. de art. 287 alin. 1 lit. g Cod penal.

Fapta inculpatului de a fi ridicat un gard despărțitor între proprietatea sa și cea a persoanei vătămate peste alte limite de hotar decât cele stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă a unei instanţe civile prin care s-a admis o acţiune în grăniţuire, ocupând în acest fel o parte din terenul persoanei vătămate, nu constituie infracţiunea de nerespectare a hotărârii judecătoreşti prev. de art. 287 alin. 1 lit. g Cod penal, fapta nefiind prevăzută de legea penală întrucât pe latura obiectivă lipseşte condiţia premisă pentru existenţa acestei infracţiuni.

Astfel, potrivit art. 287 alin. 1 lit. g C.pen., infracţiunea de nerespectare a hotărârii judecătoreşti, constă în: „Împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”

Aşa cum se poate constata, pentru existenţa infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, în forma menţionată, este necesar ca imobilul să fie deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti, aceasta fiind condiţia premisă pe latura obiectivă a infracţiunii, în lipsa acesteia neputându-se realiza celelalte elemente constitutive pe latură obiectivă şi pe latură subiectivă.

Or, aşa cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, hotărârea judecătorească pe care inculpatul nu ar fi respectat-o în cauză este o sentinţă civilă prin care a fost admisă o acţiune în grăniţuire. Sentința civilă menţionată nu conferă vreun drept de proprietate persoanei vătămate asupra unei suprafeţe de teren pentru a se putea afirma că aceasta ar deţine imobilul reprezentat de terenul în discuție, în baza acestei hotărâri judecătoreşti invocate.

Astfel, grănițuirea își produce efectele numai în privința delimitării fondurilor vecine, iar instanța de judecată nu se pronunță asupra existenței dreptului de proprietate sau a altui drept real.

Prin urmare, sentinţa civilă nu reprezintă o hotărâre constitutivă de drepturi reale asupra terenului menţionat anterior şi nu poate reprezenta condiţia premisă pentru existenţa infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti prevăzută de art. 287 alin. 1 lit. g C.pen.

Aşadar, fapta reţinută în sarcina inculpatului nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti prevăzută. de art. 287 alin. 1 lit. g C.pen., lipsa unei hotărâri judecătoreşti în baza căreia persoana vătămată să fi deţinut terenul în discuţie conducând la inexistenţa unei fapte penale concrete, activitatea reclamată în sarcina inculpatului nefiind prevăzută de legea penală.

(Decizia penală nr. 939  din 29.10.2018 , dosar nr. 19874/193/2016)

Hotărârea:

Prin sentinţa penală nr. 1232 din data de 10.10.2017 pronunţată de Judecătoria Botoşani, în temeiul art. 396 alin. 5 Cod procedură penală rap. la art. 16 lit. b teza I Cod procedură penală a fost achitat inculpatul A., trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de nerespectarea hotărârilor judecătorești prev. și ped. de art. 287 alin. 1 lit. g Cod penal.

Au fost respinse, ca nefondate, pretențiile civile ale părții civile B..

A fost respinsă, ca nefondată, cererea inculpatului de obligare a părții civile B. la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Botoșani nr. 4817/P/2016 înregistrat la instanţa de fond la data de 13 decembrie 2015, a fost trimis în judecată inculpatul A. pentru săvârșirea unei infracțiuni de nerespectarea hotărârilor judecătorești, prev. de art. 287 alin. 1 lit. g Cod penal, constând în aceea că nu ar fi respectat sentința civilă nr. 5512/30.10.2009 pronunțată în dosarul nr. ../193/2009, rămasă definitivă și irevocabilă la data de 26,04.2010, care a fost pusă în executare la data de 06.08.2010, prin aceea că, la data de 13.08.2015, a construit un gard despărțitor între proprietatea sa și cea a persoanei vătămate B., amplasată pe raza satului C., comuna, jud., astfel ocupând suprafața de 24,22 mp din terenul acesteia, împiedicând-o astfel să-l folosească.

Legalitatea actului de sesizare a instanței, competența, legalitatea administrării probatoriului și a efectuării actelor de urmărire penală au fost verificate prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din 10 februarie 2017. Împotriva acestei încheieri a formulat contestație inculpatul, calea de atac fiind respinsă prin Încheierea nr. 42/23 februarie 2017 a Tribunalului Botoșani.

Inculpatul A., legal citat, s-a prezentat în faţa instanței de fond și nu a recunoscut fapta, arătând că sentința civilă nr. 5512/30.10.2009 îi încalcă actele de proprietate pe care el de deține.

La termenul de judecată din data de 21 septembrie 2017, instanța de fond a ridicat, din oficiu, excepția lipsei situației premisă pentru existența infracțiunii de nerespectarea hotărârilor judecătorești, prev. de art. 287 alin. 1 lit. g Cod penal, considerând că o sentință civilă prin care s-a admis o acțiune în grănițuire nu este asimilată unei sentințe prin care se acordă detenția asupra unui imobil.

Mai întâi, instanța de fond a constatat că infracțiunea de nerespectarea hotărârilor judecătorești, prev. de art. 287 alin. 1 lit. g Cod penal se referă la nerespectarea unei hotărâri judecătorești săvârșită prin împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deținut în baza unei hotărâri judecătorești, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea.

A mai reținut instanța că prin sentința civilă nr. 5512/30.10.2009 s-a admis acțiunea în grănițuire formulată de reclamantul B. în contradictoriu cu pârâtul A., respingându-se capătul de cerere având ca obiect revendicarea.

A fost de observat că acțiunea în grănițuire este acțiunea prin care se urmărește determinarea, prin hotărâre judecătorească, a limitelor dintre două proprietăți vecine; prin această acțiune reclamantul pretinde ca, în contradictoriu cu pârâtul, instanța să determine, prin semne exterioare, întinderea celor două fonduri învecinate. Acțiunea în grănițuire este o acțiune reală, petitorie, imobiliară, declarativă de drepturi și imprescriptibilă, putând fi exercitată, în primul rând, de titularul dreptului de proprietate asupra fondului, precum și de orice persoană care are un drept real asupra acestuia, cum ar fi superficiarul, uzufructuarul sau titularul dreptului real de folosință asupra terenurilor proprietate de stat, care pretinde delimitarea fondului său de cel învecinat; în cazul în care această acțiune implică și revendicarea unei porțiuni din teren, calitate procesuală activă are doar proprietarul. Acțiunea în grănițuire este inadmisibilă între coproprietari, iar dacă fondul este bun comun, acțiunea trebuie formulată de ambii soți.

Obiectul acțiunii în grănițuire îl constituie delimitarea fondurilor învecinate sau, după caz, mutarea liniei de hotar, cu obligarea pârâtului la restituirea suprafeței deținute fără drept din terenul limitrof al reclamantului; în primul caz, prin probele administrate trebuie să se dovedească numai traseul hotarului real, care urmează a fi marcat prin semne exterioare, fără a fi necesară și dovedirea dreptului de proprietate al reclamantului; sarcina probei revine ambelor părți, întrucât fiecare dintre ele are atât rolul de reclamant, cât și de pârât; fiind o chestiune de fapt, pentru stabilirea liniei hotarului poate fi folosit orice mijloc de probă.

Acțiunea în grănițuire produce efecte numai cu privire la delimitarea fondurilor ce aparțin părților, nu și cu privire la însuși dreptul real, ceea ce înseamnă că, ulterior, oricare dintre acestea poate introduce o acțiune în revendicare cu privire la suprafața determinată a fondului, fără să i se poată opune autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunțate în acțiunea în grănițuire.

Acțiunea în grănițuire se situează la limita dintre acțiunile petitorii și cele posesorii, întrucât ea nu pune în discuție existența a însuși dreptului real, dar nici nu apără posesia ca stare de fapt.

Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acțiunea în grănițuire nu poate fi invocată, ca autoritate de lucru judecat, într-o acțiune în revendicare ulterioară. Însă, autoritatea ei poate fi invocată într-o acțiune în grănițuire ulterioară, cu același obiect, cât timp semnele de proprietate nu au dispărut.

În consecință, acțiunea în grănițuire nu conferă atribute ale dreptului de proprietate sau dezmembrăminte ale acestui drept.

Pe de altă parte, conform art. 15 Cod procedură penală, acțiunea penală se pune în mișcare și se exercită când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există cazuri care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acesteia, iar conform art. 16 alin. 1 lit. b teza I Cod procedură penală, acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă fapta nu este prevăzută de legea penală.

În consecință, organele de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate ca, atunci când constată existența uneia din condițiile prevăzute de art. 16 Cod procedură penală, să nu pună în mișcare acțiunea penală, sau, dacă aceasta deja a fost pusă în mișcare, să nu o mai exercite. Pentru realizarea acestei din urmă obligații, organele de urmărire penală au la dispoziție clasarea, iar instanța de judecată are la dispoziție achitarea sau încetarea procesului penal.

Față de cele arătate mai sus, în temeiul art. 396 alin. 5 Cod procedură penală rap. la art. 16 lit. b teza I Cod procedură penală instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului A., trimis în judecată pentru săvârșirea unei infracțiuni de nerespectarea hotărârilor judecătorești prev. și ped. de art. 287 alin. 1 lit. g Cod penal.

Având în vedere soluția data în latura penală a cauzei, instanța de fond a respins-o, ca nefondate, pretențiile civile ale părții civile B..

Relativ la cererea inculpatului de obligare a părții civile la plata cheltuielilor de judecată, instanța de fond a observat că, în conformitate cu dispozițiile art. 276 alin. 5 Cod procedură penală, în caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului și, după caz, părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă, ori, în speța de față, partea civilă B. nu are nici o culpă în efectuarea acestor cheltuieli de către inculpat, motiv pentru care instanţa de fond a respins, ca nefondată, cererea inculpatului de obligare a părții civile B. la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Botoşani, inculpatul A. şi partea civilă B., pentru motivele expuse în scris şi aflate la dosarul cauzei cât şi cele susţinute oral la termenul de judecată din data de 01.10.2018.

Analizând apelurile prin prisma motivelor invocate, precum şi cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, în conformitate cu prevederile art. 417 alin. 1, 2, art. 420 Cod procedură penală, Curtea constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În fapt, prin sentinţa civilă nr. 5512/28.04.2010 a Judecătoriei Botoșani, pronunţată în dosarul nr..../193/2009, a fost respinsă acţiunea  în revendicare formulată de inculpatul din prezenta cauză A. în contradictoriu cu pârâta  D. (persoana vătămată B. din prezenta cauzei fiind succesoarea în drepturi al defunctei), reținând că ambele părți dețin în realitate mai puțin teren decât cel menționat scriptic în acte, concluzionând că nu există o suprafață de 120 mp pe care să o revendice. Totodată, pentru că linia de hotar este în discuție, instanța a admis acțiunea în grănițuire a ambelor părți şi a fost stabilită dintre proprietăţile părţilor din respectiva cauză iar dispoziţiile acestei sentinţe civile au fost puse în executare prin intermediul unui executor judecătoresc, la data de 6.08.2010

În cursul lunii august 2015, inculpatul A. a construit un gard despărțitor între proprietatea sa și cea a persoanei vătămate, respectiv a fixat mai mulți stâlpi metalici în ciment, iar de-a lungul stâlpilor a pus niște plăci de azbest, astfel ocupând 24,22 mp din terenul învecinat.

Situaţia de fapt reţinută de către Curte rezultă din coroborarea materialului probator administrat în cauză respectiv: declaraţiile date de către martora E. (f.61 d.u.p.), a menţiunilor din sentinţa civilă nr. 5512/28.04.2010 a Judecătoriei Botoșani ( f.23 d.u.p.), procesul verbal de cercetare la faţa locului şi planşele foto (f.10 – 11, 12 - 18 d.u.p.), raport de expertiză tehnică judiciară (f. 25 – 28 dos. u.p.), proces verbal stabilire limită de hotar (f.29 dos. u.p.).

Din declarațiile inculpatului rezultă că acesta avea cunoștință de hotărârea judecătorească prin care s-au stabilit limitele hotarului, că a fost prezent la punerea în executare a acesteia și cunoștea care sunt limitele de hotar stabilite de executor și că a amplasat  stâlpii metalici și plăcile de azbest pe o altă linie de hotar decât cea delimitată de executorul judecătoresc, apreciind că, așa cum rezultă din actul său de proprietate  din anul 1966, suprafața sa de teren este mai mare decât cea delimitată de executor.

Această apărare nu poate fi reținută, având în vedere că limitele terenului au fost stabilite definitiv prin hotărâre judecătorească, pusă în executare. De asemenea, ambele expertize întocmite în cauză, stabilesc că pe latura dinspre drumul sătesc există lățime de 21,21 m (expertiza I), respectiv 21,27 m (expertiza II), în nici un caz 22 m, așa cum susține inculpatul. În raportul întocmit de expertul I. se lămurește aspectul invocat de către inculpat, arătându-se că la vremea întocmirii actului său de proprietate, schița anexă a acestui act nu era rezultatul unei măsurători în teren, dimensiunile proprietății fiind copiate din registrul de evidență cadastrală de la primărie, iar această din urmă evidență, de asemenea nu are la bază o măsurătoare pe teren, ci o măsurare cu rigla pe planul cadastral a lățimii parcelei și transformarea ei în scală.

Faţă de aspectele menţionate anterior, Curtea reţine că faptele pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. există în materialitatea lor şi va înlătura ca nesincere afirmaţiile inculpatului apelant în sensul că nu a săvârşit nicio infracţiune.

În ceea ce priveşte reţinerea săvârşirii de către inculpatul apelant A. a infracţiunii de nerespectare a hotărârii judecătoreşti prevăzute şi sancţionate de art.287 alin.1 lit.g C.pen., Curtea își însușește concluziile la care a ajuns instanţa de fond,  întrucât pe  latura obiectivă lipseşte condiţia premisă pentru existenţa acestei infracţiuni.

Astfel, potrivit art. 287 alin. 1 lit. g C.pen., infracţiunea de nerespectare a hotărârii judecătoreşti, constă în: „Împiedicarea unei persoane de a folosi, în tot sau în parte, un imobil deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti, de către cel căruia îi este opozabilă hotărârea, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.”

Aşa cum se poate constata, pentru existenţa infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, în forma menţionată, este necesar ca imobilul să fie deţinut în baza unei hotărâri judecătoreşti, aceasta fiind condiţia premisă pe latura obiectivă a infracţiunii, în lipsa acesteia neputându-se realiza celelalte elemente constitutive pe latură obiectivă şi pe latură subiectivă.

Or, aşa cum rezultă din probatoriul administrat în cauză, hotărârea judecătorească pe care inculpatul nu ar fi respectat-o în cauză este sentinţa civilă nr. 5512/28.04.2010 a Judecătoriei Botoșani, irevocabilă, prin care a fost admisă o acţiune în grăniţuire.

Sentința civilă menţionată nu conferă vreun drept de proprietate persoanei vătămate asupra unei suprafeţe de teren pentru a se putea afirma că aceasta ar deţine imobilul reprezentat de terenul în discuție, în baza acestei hotărâri judecătoreşti invocate.

Astfel, grănițuirea își produce efectele numai în privința delimitării fondurilor vecine, iar instanța de judecată nu se pronunță asupra existenței dreptului de proprietate sau a altui drept real.

Prin urmare, Curtea constată că sentinţa civilă nr. 5512/28.04.2010 a Judecătoriei Botoșani, irevocabilă, nu reprezintă o hotărâre constitutivă de drepturi reale asupra terenului menţionat anterior şi nu poate reprezenta condiţia premisă pentru existenţa infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti prevăzută de art. 287 alin. 1 lit. g C.pen.

Aşadar, fapta reţinută în sarcina inculpatului apelant nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti prevăzută. de art. 287 alin. 1 lit. g C.pen., lipsa unei hotărâri judecătoreşti în baza căreia persoana vătămată să fi deţinut terenul în discuţie conducând la inexistenţa unei fapte penale concrete, activitatea reclamată în sarcina inculpatului nefiind prevăzută de legea penală, apelurile persoanei vătămate și a parchetului sub acest aspect fiind neîntemeiat.

În ceea ce privește apelul inculpatului, acesta vizează doar soluția instanței de respingere a solicitării de a obliga partea civilă la plata cheltuielilor de judecată. În conformitate cu dispozițiile art. 276 alin. 5 Cod procedură penală, în caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului și, după caz, părții responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceștia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă. În cauză, Curtea a reținut ca și situație de fapt  nerespectarea de către inculpat a liniei de hotar ce fost stabilită cu autoritate de lucru judecat de instanța de judecată, care, deși nu antrenează răspunderea penală, nefiind dată o condiție expres prevăzută de lege, generează litigiul dintre părți, punând persoana vătămată în ipostaza de a se adresa din nou instanței civile pentru revendicarea suprafeței ce i-a fost ocupată. În acest context, Curtea nu poate reține în acord cu prima instanță o culpă procesuală în sarcina persoanei vătămate.

În consecinţă, în baza art. 421 pct. 1 lit. b Cod de procedură penală, va respinge apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Botoşani, inculpatul A. şi partea civilă B. împotriva sentinţei penale nr. 1232/10.10.2017 a Judecătoriei Botoşani, ca nefondate.

În baza art. 275 alin. 3 Cod de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de către stat în apelul parchetului vor rămâne în sarcina acestuia.

În baza art. 275 alin. 2 Cod de procedură penală va fi obligat apelantul inculpat şi apelantul parte civilă să plătească, fiecare, statului câte 200 de lei cu titlu de cheltuieli judiciare din apel.

În baza art. 276 alin. 6 Cod de procedură penală va fi respinsă cererea apelantului inculpat A. de obligare a apelantului parte civilă B. la plata de cheltuieli judiciare din apel.

Domenii speta

Spete similare