Obiect pretenţii

Pe rol se află judecarea cererii de apel formulată de apelantul-pârât P A V în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC A D SRL, împotriva Sentinţei civile nr. 524 pronunţată la data de 30.06.2016 de Judecătoria Huşi, în cauza având ca obiect pretenţii.

…………………………………………………………………………………………

T R I B U N A L U L

Deliberând asupra apelului civil de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 524 din 30.06.2016 Judecătoria Huşi a admis acţiunea civilă formulată de reclamanta S.C. „A D” S.R.L.,  în contradictoriu cu  pârâtul  P A - V, şi,  în consecinţă:

A obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 3.230 lei, reprezentând contravaloare bunuri şi servicii  neachitate.

În temeiul art. 453 alin. (1)  Noul Cod pr. civ. a obligat pârâtul să achite reclamantei suma de 1.231,10 lei, reprezentând cheltuieli de judecată avansate.

……………………………………………………………………………………….

Examinând hotărârea apelată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Tribunalul reţine următoarele:

Din perspectiva situaţiei fapt, probatoriul administrat în cauză a relevat, ca şi fapte necontestate, că la data de 18.10.2015, apelantul-pârât P A V a organizat o masă festivă pentru mai multe persoane la Pensiunea Dobrina aparţinând societăţii A D SRL, cu prilejul inaugurării Capelei de la Unitatea Militară din Huşi. Totodată, a închiriat o cameră pentru cazare, al cărei cost a fost 120 lei.

Pentru organizarea acestei mese, apelantul a discutat cu şefa de sală a restaurantului, martora C A, în calitate de reprezentant al S.C. A D SRL, stabilind un meniu de 3 feluri (aperitiv şi două feluri principale), cafea, băuturi alcoolice şi non-alcoolice, precum şi desert. Acest fapt rezultă rezultă şi din răspunsul apelantului-pârât la întrebarea nr.2 din interogatoriul administrat la prima instanţă. Cu privire la unul dintre felurile principale (friptura de vânat), la desert, la fructe şi la băuturile alcoolice, opiniile părţilor sunt convergente, în sensul că acestea au fost aduse de apelantul-pârât. 

Cu privire la costul total al mesei festive şi la numărul de participanţi, poziţiile procesuale ale părţilor sunt divergente.

Astfel, apelantul-pârât a susţinut că s-a înţeles verbal cu şefa de sală ca valoarea totală a mesei festive să nu depăşească suma de 4500 lei. Motivează că această sumă a fost strânsă din donaţii cu unica destinaţie de a acoperi costurile acestei mese astfel încât nu o putea depăşi. A arătat totodată că la evenimentul organizat la restaurant au participat doar 45 persoane (deşi la întrebarea nr.1 din interogatoriul administrat în primă instanţă răspunsul său a fost în sensul că rezervarea s-a făcut pentru 50 persoane).

Intimata-reclamantă a susţinut că o înţelegere verbală a existat într-adevăr, însă conţinutul acesteia nu este cel prezentat de reclamant, poziţia sa fiind în sensul că acesta a comandat meniuri pentru 50 persoane iar meniul individual comandat era de 132 lei. Ulterior, intimata-reclamantă a relevat faptul că deşi nu s-au prezentat 50 persoane, apelantului-pârât i-au fost predate meniurile neconsumate de cei lipsă. Astfel, valoarea totală a mesei festive a fost de 6.600 lei (50 x 132 lei) la care se adaugă şi costul camerei reţinute de 120 lei.

Un alt fapt necontestat în cauză este că apelantul-pârât a achitat societăţii intimate, suma de 3490 lei, conform bonurilor fiscale aflate la fila 9 din dosarul primei instanţe. Deşi bonurile au fost emise la data de 14.01.2016, nu se contestă faptul că această plată a fost făcută la data de 21.10.2015. Societatea intimată a justificat emiterea ulterioară a bonurilor prin faptul că apelantul-reclamant a făcut la data de 21.10.2015 doar o plată parţială, intenţia fiind de a emite bonul fiscal pe întreaga valoare. A arătat că a emis bonurile fiscale pentru suma încasată în momentul în care a constatat că apelantul-pârât nu intenţionează să achite şi diferenţa, aspect susţinut şi de martora C A.

De asemenea, apelantul-pârât a recunoscut că ar mai datora, în opinia sa, intimatei-reclamante suma de 1000 lei, precum şi suma de 120 lei (cazare) (răspunsul la întrebarea nr.7 din interogatoriu).

Societatea intimată a depus la dosarul primei instanţe (filele 7 şi 8) meniul mesei festive din 18.10.2015 care cuprindea un aperitiv detaliat în valoare de 58,6 lei, felul I (păstrăv grătar, cartofi natur, mămăliguţă şi mujdei) în valoare de 40,2 lei, garnitură pentru friptură (legume la cuptor şi salată de varză) în valoare de 8,9 lei, trei chifle albe - 4,5 lei, două cafele - 8 lei, o apă plată, o apă minerală şi o Coca-Cola – 11 lei, totalul acestui meniu fiind de 132 lei.

Apelantul-pârât a susţinut că nu a avut cunoştinţă despre acest meniu, înscrisul nefiind de altfel semnat de acesta în calitate de beneficiar. Martora C A a susţinut că acesta a fost meniul comandat de apelant şi că acesta a agreat preţul de 132 lei însă a admis faptul că înscrisul cuprinzând meniul nu i-a fost înmânat apelantului, apreciind că aceasta ar fi reprezentat o greşeală din partea ei. A mai arătat martora că în cadrul discuţiei prealabile mesei festive, apelantul nu a menţionat vreo limită de preţ total, ci a fost interesat doar de costul meniului pentru o persoană, care i-a fost comunicat verbal şi pe care l-a acceptat.

Reţine totodată Tribunalul că în cadrul răspunsului la întrebarea nr.2 din interogatoriu, apelantul-pârât a admis că la restaurant, persoanele participante au fost servite cu aperitiv, păstrăv cu mămăliguţă, apă minerală şi plată, coca-cola şi cafea. În ceea ce priveşte celelalte componente ale meniului, din depoziţia martorei C A rezultă că meniul de peşte a fost însoţit şi de mujdei iar cel de vânat de garnitura oferită de restaurant.

În drept, organizarea acestei mese festive la restaurantul societăţii intimate presupune, fără îndoială, existenţa unor raporturi contractuale. De altfel, prin cererea introductivă de instanţă s-a solicitat angajarea răspunderii contractuale a pârâtului, în temeiul art.1170, art.1270 şi art.1516 Cod civil.

 Indiferent de valoarea totală a meniului într-una dintre cele două ipoteze (4500 lei sau 6600 lei), ad probationem, dispoziţiile legale (art.309 alin.(1) Cod procedură civilă) reclamă necesitatea preconstituirii unui înscris.

Părţile nu au încheiat un contract de prestări servicii, însă ele nu au negat existenţa raporturilor contractuale (în formă verbală) în virtutea cărora au colaborat pe data de 18.10.2015, pentru existenţa acestui contract nefiind necesară forma scrisă ad validitatem.

Punctele divergente ale părţilor privesc exclusiv conţinutul acestei înţelegeri. Or, acesta face parte din contractul părţilor iar potrivit art.309 alin.(4) Cod procedură civilă, proba cu martori este inadmisibilă dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă.

Însă acelaşi text de lege, prevede şi excepţiile de la această regulă, dintre care instanţa le va menţiona pe cele relevante speţei: „(…) 2. există un început de dovadă scrisă; (…) 4. părţile convin, fie şi tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care pot să dispună; (…) 6. se cere lămurirea clauzelor actului juridic”.

Conform art.310 Cod procedură civilă, „(1) Se socoteşte început de dovadă scrisă orice scriere, chiar nesemnată şi nedatată, care provine de la o persoană căreia acea scriere i se opune (…), dacă scrierea face probabil faptul pretins. (2) Constituie început de dovadă scrisă şi înscrisul, chiar nesemnat de persoana căreia acesta i se opune, dacă a fost întocmit în faţa unui funcţionar competent care atestă că declaraţiile cuprinse în înscris sunt conforme celor făcute de acea persoană. (3) Începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părţi numai dacă este completat prin alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumţii”.

Meniul mesei festive din data de 18.10.2015 depus de societatea intimată la dosarul primei instanţe nu constituie un început de dovadă scrisă în sensul art.310 Cod procedură civilă, neprovenind de la apelant şi nefiind întocmit de un funcţionar competent să ateste pentru conformitate declaraţiile acestuia.

Ambele părţi au propus în primă instanţă proba cu martori fără a se opune una la proba celeilalte. De altfel, teza probatorie care s-a relevat – lămurirea clauzelor actului juridic – permitea audierea martorilor în contextul art.309 alin.(4) pct.6 Cod procedură civilă.

Evident, conţinutul convenţiei verbale poate fi determinat şi prin administrarea probei cu interogatoriu, ceea ce s-a şi încercat în prezenta cauză, alături de înscrisurile emanate fie de la intimata-reclamantă, fie de la apelantul-pârât.

În materie de prezumţii, ca mijloc de probă, Tribunalul reţine că incidente ar fi prezumţia legală relativă de culpă a debitorului în materie contractuală (art.1548 Cod civil) în măsura în care se face dovada existenţei şi a conţinutului raportului obligaţional şi prezumţiile judiciare prevăzute de art.329 Cod procedură civilă, conform căruia „În cazul prezumţiilor lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretinse; ele însă pot fi primite numai în cazul în care legea admite dovada cu martori”. Or, după cum s-a arătat, în speţă, dovada cu martori este admisibilă.

În atare condiţii, a revenit instanţei de judecată sarcina de a identifica elementele probatorii pe baza cărora să se determine situaţia reală dintre părţi şi consecinţele raportului juridic obligaţional creat.

În speţă, este vorba despre o unitate de alimentaţie publică (restaurant în accepţiunea clasică), care operează cu oferte standard (meniuri prestabilite în funcţie de ocazie, liste de preţuri pentru comenzile à la carte). Consumatorii care se prezintă în aceste unităţi acceptă oferta prin însuşi faptul consumării celor servite, astfel încheindu-se şi executându-se totodată însuşi raportul contractual nenumit (contract prestări servicii constând în servirea unor produse alimentare). Conform art.1168 Cod civil, „Contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile (dispoziţiilor legale generale privind contractele) iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult”.

Aceste oferte de contractare (meniurile prestabilite, listele de preţuri à la carte) intră în categoria celor prevăzute de art.1189 (2) Cod civil, referitor la Propunerea adresată unor persoane nedeterminate: „(2) (…) propunerea valorează ofertă dacă aceasta rezultă astfel din lege, din uzanţe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări. În aceste cazuri, revocarea ofertei adresate unor persoane nedeterminate produce efecte numai dacă este făcută în aceeaşi formă cu oferta însăşi sau într-o modalitate care permite să fie cunoscută în aceeaşi măsură cu aceasta”.

Aşadar, pentru consumatorul nedeterminat, oferta restaurantului este cea rezultând din preţurile practicate de aceasta, pe baza meniului standardizat. Este responsabilitatea consumatorului să studieze în prealabil această ofertă, ulterior nemaiputând formula obiecţii privind preţurile pretinse, din moment ce a consumat cele servite în cadrul restaurantului. În acord cu prevederile art.1226 alin.(2) Cod civil, obiectul obligaţiei este determinabil în raport cu oferta standard practicată de restaurant, astfel încât nu se poate pune problema lipsei obiectului din această perspectivă. Obligaţia corelativă de plată survine ca urmare a executării contractului verbal de prestare a serviciului respectiv.

Pentru situaţia unui meniu special / a unei oferte personalizate, aşa cum invocă apelantul, pe cale de interpretare a fortiori a ultimei teze a alineatului (2) al art.1189 Cod civil, rezultă că pentru schimbarea ofertei standard adresată consumatorului nedeterminat, trebuie să existe o ofertă făcută în aceeaşi formă cu oferta însăşi sau într-o modalitate care permite să fie cunoscută în aceeaşi măsură cu aceasta.

Apelantul-pârât a susţinut că el a fost beneficiarul unei oferte personalizate. Aşa cum a reţinut şi prima instanţă, din perspectiva probatoriului administrat, ipoteza înaintată de acesta a rămas la stadiul de susţinere. Astfel, apelantul nu a dovedit că, potrivit discuţiei purtate cu şefa de sală, ar fi convenit ca preţul final să nu depăşească 4500 lei. Nu prezintă relevanţă împrejurarea că apelantul-pârât ar fi strâns din donaţii doar această sumă pentru masa festivă. Mecanismul prezumţiei judiciare nu poate funcţiona pe baza acestui simplu fapt (de altfel, un fapt nedovedit în cauză, în condiţiile în care apelantul-pârât nu a prezentat vreun înscris doveditor iar singurul martor audiat la cererea acestuia - Z I - nu a declarat că ar cunoaşte suma exactă care a fost strânsă în urma donaţiilor). Altfel spus, împrejurarea că apelantul-pârât ar fi strâns/dispus doar de 4500 lei nu poate constitui faptul vecin şi conex în baza căruia instanţa să tragă concluzia neechivocă că înţelegerea dintre el şi şefa de sală ar fi fost ca preţul final să fie limitat la această sumă.

În consecinţă, Tribunalul apreciază că revenea apelantului, în calitate de pretins beneficiar al unei oferte personalizate, sarcina de a dovedi că a comandat şi obţinut un meniu special, la preţul de 90 lei de persoană (90 x 50 = 4500 lei). În caz contrar, prin simpla apelare la restaurantul respectiv, operează prezumţia (relativă) că şi-a însuşit preţurile practicate de unitate.

În speţă, nu a fost contestat, ci contră, chiar admis de către apelant (conform răspunsurilor la interogatoriu) faptul că ceea ce s-a servit participanţilor la masa festivă a fost chiar meniul cuprins în formularul tipizat de mese festive depus de intimata-reclamantă la filele 7-8 din dosarul primei instanţe, neindicându-se nici că la momentul servirii ar fi existat obiecţii din partea apelantului. Astfel oferta standard a restaurantului de 132 lei / persoană meniu masă festivă (cu scăderea materiei prime pentru friptura de la felul II şi a băuturilor alcoolice care au fost aduse de apelant) rezultă în mod neîndoielnic din aceste  împrejurări.

Faţă de prevederile legale anterioare privind modul de operare al unităţilor de alimentaţie publică – pe bază de oferte prestabilite – revenea apelantului obligaţia de a solicita în scris acea ofertă personalizată de 90 lei/meniu de persoană, lipsa de diligenţă fiindu-i imputabilă. Faptul că martora C A a arătat că ar fi fost o greşeală din partea ei să nu îi înmâneze meniul respectiv nu creează obligaţii în sarcina societăţii reclamante, atâta vreme cât acestea nici nu existau conform legii.

În atare condiţii, prin consumarea meniului servit, apelantul a acceptat implicit oferta. Astfel, în lipsa dovedirii unei alte înţelegeri, contractul s-a încheiat prin însăşi executarea lui în sensul livrării produselor respective şi prestării serviciilor de servire a mesei. Or, de aici devin aplicabile normele privind executarea obligaţiei contractuale corelative, în virtutea art.1270 Cod civil, privind forţa obligatorie a contractelor.

În ceea ce priveşte împrejurarea că apelantului nu i s-a emis factură fiscală, Tribunalul reţine că nu este de natură a determina schimbarea situaţiei de fapt anterioare. Emiterea acestei facturi nu constituie un element probatoriu în determinarea întinderii raportului juridic obligaţional civil, ci ţine de îndeplinirea obligaţiilor de ordin fiscal ale societăţii intimate (eventual, fără emiterea facturii nu îşi mai poate deduce TVA-ul aferent). Pe de altă parte, în situaţia în care apelantul ar fi avut nevoie de factura respectivă pentru decontare, ar fi avut la dispoziţie remediul unei acţiuni în obligaţie de a face constând în emiterea ei.

Pe de altă parte, depunerea facturilor cu care unitatea ar fi achiziţionat materiile prime pentru furnizarea meniului respectiv nu ar fi fost concludentă în speţă, neputând atesta în mod neechivoc legătură de cauzalitate cu faptul probatoriu al servirii acelor produse. La fel de bine, acestea ar fi putut preexista în stocul unităţii. Iar pe de altă parte, în speţă nu s-a contestat servirea lor ca atare, existenţa materiilor prime fiind astfel dovedită.

Astfel fiind, în mod corect a reţinut prima instanţă obligativitatea apelantului de a achita preţul meniurilor servite, la suma de 132 lei fiecare.

Cu toate acestea, instanţa reţine că societatea intimată nu a făcut dovada că ar fi servit 50 de astfel de meniuri, acesta fiind un alt punct divergent. Apelantul a admis că la masa festivă au participat 45 de persoane iar intimata a susţinut că i-a restituit acestuia meniurile neconsumate. Nu a existat o recunoaştere din partea apelantului cu privire la acest aspect, el arătând doar că a luat înapoi băuturile alcoolice rămase (pe care le adusese).

Aşadar, în condiţiile în care probatoriul administrat a furnizat ca certă participarea unui număr de 45 de persoane, în condiţiile în care intimata nu a făcut dovada servirii şi a meniurilor diferenţă şi nici dovada predării lor către apelant, Tribunalul apreciază că nu există fundament juridic pentru ca apelantul să achite şi plata acestor meniuri.

Plecând astfel de la împrejurarea că la data de 18.10.2015, la masa festivă organizată de apelant la Pensiunea Dobrina a participat un nr. de minim 45 persoane care au consumat meniul prezentat la filele 7-8 din dosarul primei instanţe (confirmat probatoriu după cum s-a arătat) şi pentru care apelantul nu a făcut dovada altui preţ, iar acestea au fost furnizate de restaurant la preţurile practicate pentru tipul de ocazie, instanţa reţine că apelantul-pârât a datorat suma de 5940 lei (132 lei x 45), la care se adaugă costul cazării de 120 lei, în total 6060 lei.

Prin bonurile fiscale emise de societatea intimată în considerarea acestei mese festive, se atestă plata sumei de 3490 lei (pentru diferenţa de 10 lei până la suma de 3500 lei susţinută de apelant, acesta trebuia să producă dovada specifică a plăţii, respectiv o chitanţă liberatorie).

Întrucât odată stabilite probatoriu existenţa şi conţinutul raportului juridic obligaţional  operează prezumţia relativă de culpă a debitorului (art.1548 Cod civil – „Culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt la neexecutării”) pe care apelantul nu a reuşit să o răstoarne iar potrivit art.1516 alin.(1) Cod civil, „Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei”, rezultă că apelantul mai datorează intimatei diferenţa de 2.570 lei (din care 1000 lei reprezintă diferenţă recunoscută iar suma de 120 lei cazare nu a fost contestată).

Suplimentând astfel considerentele de fapt şi de drept ale hotărârii apelate şi reţinând netemeinicia lor în parte pentru suma de 660 lei (3230 lei, suma la care apelantul a fost obligat de prima instanţă – 2570 lei, suma reţinută de instanţa de control judiciar), Tribunalul va admite apelul declarat de P A V şi va schimba în parte hotărârea primei instanţe, în sensul admiterii în parte a acţiunii formulate de SC A D SRL şi a obligării pârâtului la plata sumei de 2570 lei reprezentând contravaloare servicii neachitate.

Subsecvent, în privinţa cheltuielilor de judecată din primă instanţă (taxa de timbru de 231,10 lei şi onorariul de avocat de 1000 lei), se va face aplicarea prevederilor art.453 alin.(2) Cod procedură civilă, în sensul admiterii în parte şi a acestora, respectiv: 185 lei taxă de timbru corespunzătoare sumei de 2570 lei şi 795 lei onorariu de avocat pentru partea din pretenţii admisă (determinată prin „regula de trei simplă”).

În privinţa cheltuielilor de judecată efectuate în apel, pentru identitate de raţionament, acestea vor fi admise în măsura şi pentru diferenţa pentru care apelantul a obţinut câştig de cauză (respectiv suma de 660 lei). Astfel, taxa de timbru datorată în apel pentru această sumă este de 25,60 lei iar prin aceeaşi regulă, partea din onorariul de avocat corespunzătoare este de 102 lei.

În consecinţă, apelantul-pârât va fi obligat să achite intimatei-reclamante suma de 980 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în prima instanţă iar intimata-reclamantă va fi obligată să achite apelantului-pârât suma de 128 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite apelul formulat de P A V împotriva Sentinţei civile nr.524/30.06.2016 a Judecătoriei Huşi, pe care o schimbă în parte, în sensul că:

Admite în parte cererea formulată de reclamanta SC A D SRL, în contradictoriu cu pârâtul P A V,.

Obligă pârâtul să achite reclamantei suma de 2.570 lei reprezentând contravaloare servicii neachitate.

Obligă pârâtul să achite, conform art.453 alin.(2) Cod procedură civilă, suma de 980 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă.

Obligă intimata SC A D SRL să achite, conform art. 453 alin.(2) Cod procedură civilă, apelantului P A VE suma de 128 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Definitivă.

Domenii speta

Spete similare