Pretentii

Pe rol se află judecarea cererii de apel formulată de apelanta-reclamantă H C A V AG în contradictoriu cu intimaţii SC G A SA şi N N, împotriva sentinţei civile nr. 226 pronunţată la data de 08.02.2017 de Judecătoria Vaslui în cauza având ca obiect pretenţii.

……………………………………………………………………………………..

T R I B U N A L U L

Deliberând asupra apelului de faţă, constată următoarele:

Procedura în faţa primei instanţe

1.Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Vaslui în data de 12.08.2015 sub dosar nr. 5589/333/2015, reclamantul H C A V AG a solicitat obligarea Societăţii A SA la plata sumei de 12712,2 euro, reprezentând contravaloarea despăgubirilor pentru reparaţiile autoturismului marca Audi cu nr. de înmatriculare, ca urmare a accidentului de circulaţie din data de 20.08.2012, la plata penalităţilor de întârziere de 0,2 % conform Ordinului CSA din , pentru suma de 9461,22 euro, începând cu data înregistrării acţiunii şi până la plata efectivă.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa civilă nr. 226 din 08.02.2017, Judecătoria Vaslui a admis excepţia prescripţia dreptului material la acţiune, invocată de pârâta SC G ASIGURĂRI SA,

A respins, ca prescrisă, acţiunea formulată şi precizată de reclamanta HC A V AG,  în contradictoriu cu pârâta SC G ASIGURĂRI SA, şi intervenientul N N,

A respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

A luat act de faptul că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Soluţia instanţei de apel

Verificând, în limitele motivelor de apel, conform art.477 şi art.479 alin.(1) Cod procedură civilă, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea de către prima instanţă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Tribunalul constată următoarele:

Din perspectiva situaţiei de fapt, din probatoriul administrat în cauză, rezultă că la data de 20.08.2012, autoturismul ………, proprietatea numitului IGi, a fost avariat în urma unui accident rutier, din culpa numitului N N, conducător al autovehiculului ……...

Autoturismul avariat era asigurat CASCO la societatea apelantă, H C A V AG, care, la o dată neprecizată, a efectuat o interogare a bazei de date a poliţelor RCA şi a aflat că la data 20.08.2012, autovehiculul …….. era asigurat RCA la Societatea  A S.A.

Conform înscrisului de la fila 147, vol.I al dosarului primei instanţe, la data de 20.10.2012, H C A V AG a efectuat către asiguratul său plata sumei de 12.712,20 EUR, reprezentând contravaloarea daunelor produse autovehiculului avariat.

Anterior, la data de 21.09.2012, conform înscrisului de la fila 128 (reluat la fila 143) din vol.I al dosarului primei instanţe, printr-o adresă transmisă numitului I G, i s-a comunicat acestuia evaluarea daunei (32.230,77 EUR), respectiv „dauna pe asigurare RCA din 20.08.2012, societatea de asigurare G ASIGURĂRI SA”.

Potrivit celor arătate de H C A V AG prin cererea de apel, aceasta a cunoscut denumirea societăţii reale de asigurare ca fiind G ASIGURĂRI S.A. de la data de 07.11.2012 iar nu de la data de 21.09.2012 când evaluarea cu indicarea asigurătorului RCA a fost comunicată doar asiguratului său, I G.

Cu toate acestea, la data de 05.08.2015, H C A V AG s-a adresat Societăţii de asigurare AA S.A. pentru recuperarea despăgubirii iar la data de 12.09.2015 a acţionat-o în instanţă pe această pârâtă.

Ulterior, la data de 28.10.2015, H C A V AG şi-a modificat acţiunea, respectiv cadrul procesual pasiv, indicând ca şi pârâtă pe G ASIGURĂRI.

Prima instanţă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei, excepţie invocată de pârâta G ASIGURĂRI, şi a respins acţiunea ca atare. S-a reţinut că termenul de prescripţie în cadrul acestor acţiuni (regresul asigurătorului) este, conform art.2517 Cod civil, de 3 ani, iar el a început să curgă, în cazul de faţă, de la data de 21.09.2012, conform art.2528 alin.(1) Cod civil.

Poziţia divergentă a apelantei este în sensul că, în primul rând, prima instanţă, într-un caz de plus petita, a reţinut neîntemeiat că termenul de prescripţie este de 3 ani, în al doilea rând, că termenul de 3 ani a început să curgă de la data de 07.11.2012, când asigurătorul CASCO a aflat denumirea societăţii reale de asigurare RCA şi, în al treilea rând, că termenul de prescripţie a fost întrerupt chiar dacă acţiunea în instanţă a fost introdusă anterior împotriva altui asigurător.

Apelul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Motivul de apel referitor la reţinerea de către prima instanţă a altui termen de prescripţie decât cel invocat de intimata-pârâtă nu poate fi primit în condiţiile în care se observă în întâmpinarea formulată de aceasta în primă instanţă (fila 154, vol.I al dosarului), că a invocat în principal termenul de prescripţie de 2 ani prevăzut de art.2.519 alin.(1) Cod civil iar, într-o motivare subsidiar㸠termenul general de 3 ani. Astfel, nu se poate reţine o neînvestire a instanţei cu aspectul în discuţie. Pe de altă parte, instanţa a fost învestită cu soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune iar potrivit art.9 alin.(3) Cod civil, este obligată să aplice dispoziţiile legale incidente în cauză. Astfel, Tribunal reţine totodată şi faptul că în mod corect a determinat prima instanţă că dispoziţiile legale aplicabile în cauză sunt cele referitoare la termenul general de prescripţie, cuprinse la art.2.517 Cod civil, motivat de faptul că acţiunea nu este grefată pe un raport juridic convenţional, reglementat de art.2.519 Cod civil, ci pe unul delictual.

Legat de motivul de apel referitor la momentul de la care a început să curgă acest termen de prescripţie, preliminar trebuie arătat că, este adevărat că, prin Decizia nr. 23/2007 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că natura juridică a unei astfel de acţiuni în regres a asigurătorului ar fi una comercială (între un profesionist şi un neprofesionist), întemeindu-se pe considerentul că edictul ce o evocă se regăseşte printre cele ce reglementează convenţia de asigurare, împletit cu calitatea de profesionist a asigurătorului, elemente suficiente pentru a contura natura respectivei acţiuni judiciare ce să slujească la statornicirea în privinţa jurisdicţiei chemate a o desluşi, nicidecum la cele referitoare la aspectul material al prescripţiei extinctive sub care ar cădea.

Însă tot Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu acelaşi prilej, a statuat că stabilirea naturii  juridice a unui astfel de drept la acţiune în regres recunoscut asigurătorului persoanei păgubite nu este aptă a înlătura incidenţa normelor juridice de drept material cu vădit caracter civil ce şi-ar putea găsi substanţa cu prilejul desluşirii ei, arătând: „caracterul comercial al unui astfel de litigiu este impus şi de incidenţa principiului accesorialităţii, potrivit căruia faptele civile dobândesc caracter comercial datorită strânsei lor legături cu un fapt calificat de lege ca fiind comercial, cum sunt delictele şi cvasidelictele în materie comercială, făcând posibilă aplicarea normelor de drept civil material, în cadrul unui litigiu comercial, fără să îl transforme într-un litigiu civil.”

Altfel spus, natura juridică a acţiunii în regres a asigurătorului astfel cum a fost consfinţită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu este aptă a influenţa modul de operare a prescripţiei extinctive, aceasta rămânând a fi desluşită de normele juridice de drept material civil ce o reglementează.

În continuare, Tribunalul notează că dreptul de regres al asigurătorului în contra persoanei vinovate nu este recunoscut în considerarea vreunui raport juridic preexistent ori concomitent şi distinct de raportul juridic delictual primar determinat de fapta cauzatoare de pagubă, ci în strânsă legătură cu acesta, indemnizaţia de asigurare înlocuind în parte sau în tot dreptul subiectiv de creanţă la reparaţie al persoanei păgubite, adică un asemenea drept material la acţiunea în regres se naşte pe cale de subrogaţie legală – art. 1106 alin. 1 teza finală C. civ.(1864), respectiv art. 1593 alin. 1 C. civ. (2009) („Oricine plăteşte în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără însă a putea dobândi mai multe drepturi decât acesta”) – dreptul de creanţă născut în patrimoniul asigurătorului persoanei vătămate fiind identic cu cel al acesteia din urmă, adică dreptul la reparaţie ce i s-a transmis cu prilejul indemnizării persoanei vătămate asigurate.

Prevederile art. 22 din Legea nr. 136/1995, respectiv ale art. 2210 C. civ. (2009) marchează caracterul legal al unei atari subrogaţii, pentru a o distinge clar de cea convenţională, constituind, de altfel, o aplicaţie a subrogaţiei reglementate de art. 1106 C. civ. (1864)/1593 C. civ. (2009).

Astfel, în situaţia în care asigurătorul care a indemnizat persoana vătămată ar exercita un asemenea regres, persoana vinovată poate opune reclamantului asigurător toate apărările şi excepţiile pe care le-ar fi putut ridica şi în contra persoanei vătămate, inclusiv împlinirea termenului general al prescripţiei extinctive – art. 1597 alin. 2 C. civ. (2009), persoana vinovată netrebuind a distinge după cum cel ce reclamă în contra sa un prejudiciu ar fi persoana într-adevăr păgubită ori asigurătorul acesteia, dreptul subiectiv civil relativ ce i se opune fiind, în esenţă, unul şi acelaşi – acela de reparaţie a pagubei căşunate, tot unică fiind şi obligaţia corelativă de reparaţie.

În consecinţă, cadrul judiciar astfel creat nu poate avea ca fundament substanţial decât raportul juridic delictual, persoana presupus vinovată fiind străină de convenţia de asigurare dintre asigurătorul CASCO şi persoana păgubită asigurată, situaţie în care efectele acesteia nu se pot răsfrânge în niciun fel asupra sa, obligaţia ce-i incumbă rămânând aceeaşi – aceea de a repara prejudiciul cauzat persoanei păgubite, doar creditorul acesteia schimbându-se prin subrogarea asigurătorului în locul persoanei păgubite, dreptul subiectiv la reparaţie fiind însă acelaşi.

Dreptul subiectiv ocrotit în acest fel nu este un drept subiectiv propriu al asigurătorului, ci un drept ce i-a fost transmis prin mecanismul subrogării legale de la persoana păgubită cu prilejul indemnizării acesteia, adică dreptul la reparaţie, de altfel şi singurul opozabil persoanei vinovate ce îi incumbă o unică obligaţie – aceea de a repara paguba căşunată.

Faţă de aceste considerente, rezultă că momentul de la care curge termenul de prescripţie, respectiv data de la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel vinovat de ea, trebuie raportat la titularul primar al dreptului subiectiv, respectiv la persoana asiguratului, conform art.2.528 alin.(1) Cod civil, respectiv art.8 alin.(1) din Decretul nr.167/1958, în funcţie de data producerii faptei ilicite (în speţă, 20.08.2012 situându-se după intrarea în vigoare a Noului Cod civil).

Astfel fiind, se poate reţine că cel mai devreme, asiguratul I G a luat cunoştinţă de pagubă şi de cel vinovat de ea la momentul producerii accidentului rutier, în ipoteza în care a şi aflat numele celui vinovat, şi cel mai târziu la data de 21.09.2012 când i s-a comunicat evaluarea pagubei şi pe cel obligat să o suporte. Astfel fiind, nu se poate reţine că titularul dreptului subiectiv, al dreptului material la acţiune este asigurătorul CASCO care a regresat, ci însăşi persoana asigurată.

Ca şi argument suplimentar se impune observaţia că asiguratului îi mai revine şi o obligaţie concretă de informare în timp util a asigurătorului despre producerea riscului asigurat (art. 2207 alin. 1 C. civ.) , doar după împlinirea acestei premise asigurătorul având posibilitatea efectivă de a iniţia demersurile eficiente de investigare a cazului de daună pentru a fi în deplină cunoştinţă şi a decide asupra tuturor elementelor necesare pentru îndeplinirea obligaţiei contractuale ce îi revine, aceea de plată a indemnizaţiei.

Prin urmare, în mod corect a reţinut prima instanţă că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este întemeiată, raportându-se la termenul limită de 21.09.2012 ca moment de început al curgerii termenului de 3 ani.

Cât priveşte întreruperea termenului de prescripţie (cel de-al treilea motiv de apel), care s-a împlinit astfel la data de 21.09.2015, anterior modificării cadrului procesual pasiv (care a survenit la data de 28.10.2015), Tribunalul constată că nu se verifică ipoteza prevăzută de art.2.537 pct.2 Cod civil, neputându-se opune pârâtei de drept o cerere de chemare în judecată a altei persoane, cu acest titlu.

În consecinţă, Tribunalul constată că hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică sub aspectul criticilor formulate astfel încât, în temeiul art.480 alin.(1) Cod procedură civilă, va respinge apelul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge ca nefondat apelul formulat de H C A V AG împotriva Sentinţei civile nr.226/08.02.2017 a Judecătoriei Vaslui, pe care o păstrează.

Cu recurs în termen de 30 zile de la comunicare. Cererea de recurs se depune la Tribunalul Vaslui.

Domenii speta

Spete similare