Raporturi de muncă

Contractul individual de muncă pe durată determinată este reglementat de art,82-85 Codul Muncii şi potrivit acestora el se încheie în formă scrisă însă cu precizarea expresă a perioadei pentru care se încheie, el încetând de drept la data expirării termenului pentru care a fost încheiat conform art.56 alin.1, lit.1 Codul Muncii.

Din punct de vedere practic decizia de constatare a expirării termenului nu are valoare de încetare ci doar de constatare a ajungerii la termen, fiind necesară pentru buna organizare a activităţii angajatorului.

Ca atare împrejurarea că reclamantul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă, dovedită cu concedii medicale pe perioada derulării raporturilor de muncă respectiv 01.03.2018- 20.03.2018 nu are nicio influență asupra datei încetării contractului individual de muncă, timpul pentru care a fost încheiat expirând iar prin decizia emisă de angajator nu s-a făcut altceva decât s-a constatat îndeplinit acest termen.

Acordarea daunelor morale nu operează automat, ci titularul cererii este ţinut să facă dovada că, urmare a comiterii unor fapte de către angajator s-au cauzat reale suferinţe psihice (care nu echivalează cu stresul sau consumul nervos), fizice sau  onorarea, reputaţia au fost lezate.

Tribunalul Mehedinţi – sentinţa din 27.09.2018

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la data de 25.04.2018, reclamantul PM în contradictoriu cu pârâta SC IQCD SRL sat N, com. S a formulat contestaţie împotriva deciziei de încetare a contractului individual de muncă nr.xxxx/13.09.2017, emise de pârâtă, solicitând anularea acesteia cu consecinţa reintegrării pe postul de muncă ocupat anterior şi obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egale cu drepturile salariale majorate şi a tuturor drepturilor salariale, indexate şi actualizate.

De asemenea, a solicitat ca pârâta să fie obligată la plata de daune morale în cuantum de 10.000 lei, precum şi a cheltuielilor de judecată.

A arătat că a fost angajatul pârâtei, conform contractului individual de muncă  pe perioadă determinată nr.xxxx/13.09.2017, respectiv în perioada 14.09.2017-18.12.2017, contract care ulterior prin actul adiţional nr.xxxx/14.12.2017 a fost prelungit până la data de 20.03.2018.

 A mai arătat că, întrucât avea probleme de sănătate, în perioadele 01.03.2018-05.03.2018, 06.03.2018-13.03.2018, 14.03.2018-31.03.2018, 01.04.2018-11.04.2018 şi 12.04.2018-30.04.2018 s-a aflat în concediu medical, fiind internat şi în spital.

 Reclamantul, invocând dispoziţiile art.50 lit.b C.muncii, a arătat că deşi pe aceste perioade contractul său de muncă era suspendat de drept, pârâta a decis încetarea contractului de muncă, încălcând astfel dispoziţiile legale, apreciind că, data la care ar fi trebuit încetat contractul său individual de muncă trebuia prelungită cu cele 20 de zile rămase (01.03.2018-20.03.2018) încetarea contractului de muncă urmând a fi făcută ulterior.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art.50 lit.b şi art.87 C.muncii.

În dovedirea acţiunii a solicitat proba cu înscrisuri.

În susţinerea cererii a depus la dosar în copie contractul individual de muncă nr.xxxx/13.09.2017, actul adiţional la acesta nr.xxxx/14.12.2017, decizia nr.xxxx/20.03.2018, acte medicale şi certificate de concediu medical.

Pârâta SC IQCD SRL a formulat şi depus întâmpinare prin cere a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, faţă de faptul că reclamantului i s-a încheiat  contractul individual de muncă nr.xxxx/13.09.2017 pe perioadă determinată începând cu 14.09.2017 şi până la 18.12.2017, contract prelungit prin actul adiţional nr.xxxx/14.12.2017 până la 20.03.2018, dată la care a şi încetat prin decizia nr.xxxx/20.03.2018.

Prin urmare, a arătat că încetarea contractului de muncă încheiat reclamantului a survenit  ca urmare a ajungerii la termen, conform art.56 lit.i C.muncii, astfel că decizia nr.xxxx/20.03.2018 nu a avut şi nu poate avea alt efect decât acela de constatare a încetării de jure a contractului, situaţie în care contestarea acestei decizii este inadmisibilă.

Pe fondul cauzei, pârâta a solicitat respingerea contestaţiei ca neîntemeiată şi/sau nefondată, învederând că în cauză nu a existat nici un act de concediere câtă vreme raportul de muncă izvorât din contractul individual de muncă nr.xxxx/13.09.2017, prelungit prin actul adiţional arătat, a încetat de drept prin ajungerea la termen, respectiv la 20.03.2018, astfel că susţinerea reclamantului potrivit căreia contractul de muncă era suspendat iar societatea nu putea să înceteze contractul de muncă pe perioada concediului medical este vădit neîntemeiată.

Mai mult, a arătat că motivul încetării contractului de muncă nu l-a reprezentat situaţia personală sau medicală a reclamantului, ci ajungerea la termen, făcându-se în mod legal aplicarea  dispoziţiilor art.56 lit.i C.muncii.

 De asemenea, a arătat că nu poate fi primită nici susţinerea reclamantului potrivit căreia începând cu 01.03.2018 şi până la încetarea stării de incapacitate temporară de muncă, contractul de muncă trebuia suspendat de drept, faţă de dispoziţiile art.49 alin.5 C.muncii care prevede că „de fiecare dată când în timpul perioadei de suspendare a contractului intervine o cauză de încetare de drept a contractului, cauza de încetare de drept prevalează”, dispoziţii coroborate cu prima teză a alin.1 din art.56 C.muncii.

Pârâta a mai arătat că, chiar dacă s-ar admite că, potrivit art.50 C.muncii, contractul individual de muncă se suspendă de drept pe perioada concediului pentru incapacitate de temporară de muncă, dispoziţiile art.49 alin.5 C.muncii prevăd în mod imperativ ordinea în care cauzele de încetare – art.56 alin.1 lit.i prevalează cauzelor de suspendare – art.5 alin.1 lit.b C.muncii .

Referitor la solicitarea reclamantului de anulare a deciziei de încetare a contractului individual de muncă cu consecinţa reintegrării pe postul ocupat anterior, a arătat că aceasta apare ca inadmisibilă, urmând a fi respinsă.

Cu privire la petitul privind obligarea societăţii la plata de daune morale, pârâta a solicitat respingerea acestuia, arătând că, în doctrină s-a statuat că, admiterea cererii de acordare a daunelor morale este condiţionată de producerea unui minim de probe şi de indicii din care să rezulte atât existenţa prejudiciului moral cât şi întinderea acestuia. De asemenea,  s-a reţinut că, daunele morale reprezintă compensaţii ce pot fi acordate salariatului doar atunci când se face dovada că, urmare comiterii unei fapte de către angajator, s-au cauzat reale suferinţe psihice părţii vătămate.

Din acest punct de vedere, a învederat că, la dosarul cauzei nu există nici un indiciu care să ducă la concluzia că acest capăt de cerere este întemeiat, apreciind astfel că solicitarea reclamantului este numai o modalitate de îmbogăţire fără justă cauză .

Pârâta a solicitat respingerea şi a petitului privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată, apreciind că acţiunea este vădit abuzivă, inadmisibilă şi nefondată.

La data de 12.07.2018, reclamantul a depus la dosar o cerere de modificare a acţiunii prin care a arătat că înţelege să mai solicite ca pârâta să fie obligată la plata sumei de bani pe care ar fi trebuit să o primească cu titlu de indemnizaţie de concediu medical, potrivit OUG nr.158/2005 şi a Ordinului nr.30/32/2006, pentru perioada în care s-a aflat în concediu medical, având în vedere că prin emiterea deciziei de încetare a contractului individual de muncă şi prin refuzul de a-i înregistra la instituţiile abilitate a intervenirii incapacităţii temporare de muncă, a fost privat de posibilitatea de a încasa indemnizaţia de concediu medical.

De asemenea, a arătat că solicită ca pârâta să fie obligată şi la plata sumei de bani aferentă zilelor de concediu de odihnă neplătit şi care nu au fost efectuate, respectiv 7 zile.

Astfel,  a arătat că, potrivit contractului individual de muncă avea dreptul la 21 de zile de concediu de odihnă, în raport cu durata muncii însă, având în vedere că a fost angajatul pârâtei timp de 6 luni, i se cuveneau 10,5 zile, din acestea efectuând doar două zile, situaţie în care pârâta are obligaţia să îi restituie suma de bani reprezentând 9,5 zile de concediu.

Pornind de la salariul minim pe economie de 1.162 lei net şi raportat la numărul de 21 de zile de concediu de odihnă, reclamantul a arătat că ar fi trebuit să beneficieze de o indemnizaţie de 55,33 lei /zi, iar pentru cele 9,5 zile de suma de 580,96 lei .

Reclamantul a mai depus la dosar în copie certificatele medicale pe perioada 30.04.2018-31.07.2018 şi extras de cont bancar.

La data de 13.09.2018, reclamantul a formulat şi depus note de şedinţă prin care a arătat că renunţă la judecarea petitului din cererea de modificare a acţiunii, respectiv la obligarea pârâtei la plata indemnizaţiei de concediu medical, motivată de faptul că CJAS Tm a acceptat preluarea în plată a concediilor medicale.

Prin aceleaşi note de şedinţă a solicitat ca pârâta să depună la dosar cererile de efectuare a concediului de odihnă.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată invocată de pârâtă, a arătat că aceasta nu este o veritabilă excepţie, ci mai degrabă o apărare de fond, solicitând să fie catalogată ca atare, iar în baza art.248 alin.4 C.proc.civ. a solicitat unirea acestei excepţii cu fondul cauzei.

Tot cu privire la această excepţie /apărare de fond, reclamantul a solicitat respingerea acesteia, având în vedere dispoziţiile art.266 şi următoarele din C.muncii şi faptul că prezentul litigiu are caracterul unui conflict de muncă cu privire la încetarea contractului individual de muncă.

Referitor la prejudiciul nepatrimonial, a arătat că potrivit dispoziţiilor C.muncii, salariatul prejudiciat de către angajator are dreptul la despăgubiri atât materiale cât şi morale.

În acest sens, a arătat că a fost infectat cu virusul TBC dintr-un loc aglomerat cu multe persoane, apreciind că acest loc a fost chiar locul de muncă, aşa cum a stabilit şi medicul specialist. Mai mult,a considerat că stresul provocat de acest eveniment, ia-a afectat şi capacitatea de a se bucura de viaţa cotidiană, fiind pus în situaţia de a nu avea niciu un venit şi de a se împrumuta des de bani de la familie şi prieteni.

În concluzie, a arătat că prejudiciul nepartimonial produs, a constat în atingerea integrităţii psihice  prin stresul psihic şi suferinţa psihică provocată ca urmare a îmbolnăvirii la locul de muncă, a lipsei totale de venituri şi a imposibilităţii de a-şi procura chiar şi produsele esenţiale, precum hrana, etc.

În ceea ce priveşte cererea de modificare a cererii introductive a solicitat ca pârâta să fie decăzută din dreptul de a propune probe şi invoca excepţii, având în vedere că nu a formulat şi depus întâmpinare la această cerere.

În acest sens a depus la dosar cererea de renunţare şi adeverinţa eliberată de pârâtă şi referatul nr.xxxxx/10.09.2018 întocmit de CJAS Tm şi situaţia plăţii certificatelor medicale.

Analizând acţiunea în raport de probatoriul administrat în cauză şi de dispoziţiile legale incidente în materie, Tribunalul constată şi reţine următoarele:

În conformitate cu dispoziţiile art.248 Cod procedură civilă instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.

În cauză, prin întâmpinarea depusă în termen legal s-a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată, având în vedere că decizia contestată este un act administrativ de constatare a ajungerii la termen a contractului individual de muncă încheiat pe perioadă determinată.

Excepţia este nefondată deoarece accesul la justiţie este garantat oricărui cetăţean conform art 21 din Constituţie şi este în concordanţă şi cu principiile consacrate de CEDO privitoare la dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Pe fondul cauzei se reţin următoarele:

Reclamantul PM a fost angajat al societăţii pârâte SC IQCD SRL în funcţia de controlor calitate pe durată determinată cuprins între data de 14.09.2017- 18.12.2017 conform contractului individual de muncă nr.xxxx/13.09.2017.

Prin actul adiţional la contractul individual de muncă nr.xxxx/14.12.2017 a fost prelungită durata contractului individual de muncă până la data de 20.03.2018.

Prin decizia nr.xxxx/20.03.2018 începând cu aceeaşi dată s-a constatat încetarea de drept a contractului în temeiul art 56, lit. i Codul Muncii.

Prin acţiunea introductivă de instanţă reclamantul a solicitat anularea deciziei de încetare a contractului individual de muncă cu consecinţa reîncadrării pe postul ocupat anterior şi plata despăgubirilor egale cu drepturile salariale ce i se cuveneau considerând-o nelegală deoarece în perioadele 01.03.2018- 05.03.2018; 06.03.2018-13.03.2018, 14.03.2018-31.03.2018, 01.04.2018-11.04.2018, 12.04.2018-30.04.2018 s-a aflat în concediu medical. A invocat dispoziţiile art 50 lit b Codul Muncii potrivit cărora contractul individual de muncă se suspendă de drept pe perioada concediului pentru incapacitate de muncă.

În această situaţie decizia angajatorului este nelegală, contractul individual de muncă trebuia să înceteze după încetarea incapacităţii de muncă, astfel că cele 30 zile rămase (01.03.2018 până la 30.03.2018) urmau să se execute începând cu prima zi după încetarea stării ce a generat incapacitate temporară de muncă.

Susţinerile reclamantului nu sunt întemeiate.

Contractul individual de muncă pe durată determinată este reglementat de art 82-85 Codul Muncii şi potrivit acestora el se încheie în formă scrisă însă cu precizarea expresă a perioadei pentru care se încheie, el încetând de drept la data expirării termenului pentru care a fost încheiat conform art 56 alin.1, lit.1 Codul Muncii.

Din punct de vedere practic decizia de constatare a expirării termenului nu are valoare de încetare ci doar de constatare a ajungerii la termen, fiind necesară pentru buna organizare a activităţii angajatorului.

Potrivit art 50 lit b Codul Muncii contractul individual de muncă se suspendă de drept în cazul concediului pentru incapacitate de muncă salariatul fiind în imposibilitatea să presteze muncă din motive independente de voinţa sa, contractul individual de muncă fiind  suspendat până la însănătoşirea sa şi redobândirea capacităţii de muncă.

Potrivit art 49 Codul Muncii suspendarea contractului individual de muncă poate interveni de drept, prin acordul părţilor sau prin actul unilateral al uneia dintre părţi şi are ca efect suspendarea muncii de către salariat şi a plăţii drepturilor de natură salarială de către angajator.

Potrivit art 49 alin.5 Codul Muncii de fiecare dată când în perioada de suspendare a contractului individual de muncă intervine o cauză de încetare de drept a contractul individual de muncă, cauza de încetare de drept prevalează şi potrivit alin.6 ale aceluiaşi articol în cazul suspendării contractului individual de muncă se suspendă toate termenele care au legătură cu încheierea, modificarea, executarea sau încetarea contractului individual de muncă, cu excepţia situaţiilor în care contractul individual de muncă încetează de drept.

Ca atare împrejurarea că reclamantul s-a aflat în incapacitate temporară de muncă, dovedită cu concedii medicale pe perioada derulării raporturilor de muncă respectiv 01.03.2018- 20.03.2018 nu are nicio influență asupra datei încetării contractul individual de muncă, timpul pentru care a fost încheiat expirând iar prin decizia emisă de angajator nu s-a făcut altceva decât s-a constatat îndeplinit acest termen.

În consecinţă contestaţia reclamantului împotriva deciziei emisă de angajator este nefondată.

Prin acţiunea introductivă d au fost solicitate daune morale în sarcina angajatorului în sumă de 10.000 lei iar prin notele de şedinţă depuse ulterior s-a motivat că potrivit medicului specialist infectarea cu virusul TBC s-a datorat locului de muncă, acesta fiind locul în care a intrat în contact cu mai multe persoane.

Acest eveniment i-a provocat un stres, fiind afectată capacitatea de a se bucura de viaţa cotidiană, fiind pus chiar în situaţia de a nu avea venituri, fiind nevoit să se împrumute de la familie sau prieteni.

De asemenea toate acţiunile nelegale şi abuzive ale angajatorului l-au consumat din punct de vedere emoţional.

Fiind în imposibilitatea de a se recupera armonios după boală, refacerea sa fiind mult întârziată.

Ca atare prejudiciul nepatrimonial produs constă în atingerea adusă integrității psihice, prin stres, suferinţa psihică provocată ca urmare a îmbolnăvirii la locul de muncă, a lipsei totale a veniturilor şi a imposibilităţii de a-şi procura chiar şi alimente.

De asemenea pârâta nu a depus minimele diligenţe pentru încunoștințarea casei Judeţene de Sănătate în privinţa facilitării preluării în plată a concediilor medicale .

Examinând acest petit al acţiunii instanţa constată că potrivit art.253 Codul Muncii angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.

Acordarea daunelor morale nu operează automat, ci titularul cereri este ţinut să facă dovada că, urmare a comiterii unor fapte de către angajator s-au cauzat reale suferinţe psihice ( care nu echivalează cu stresul sau consumul nervos),  fizice sau  onorarea, reputaţia au fost lezate.

În cauza de faţă reclamantul nu a făcut dovada unor fapte de către angajator  care să-i producă o suferință psihică reală, folosind doar sintagma „acţiuni nelegale şi abuzive ale pârâtei”.

Ori aşa cum s-a arătat acţiunea pârâtei constând în emiterea deciziei de constatare a încetării de drept a contractului de muncă nu a fost una de sancţionare a salariatului sau de concediere.

Mai mult reclamantul a susţinut că boala sa a fost provocată la locul de muncă, aceasta fiind o simplă afirmaţie fără suport probator, neputându-se concluziona că afecţiunea sa este o boală profesională sau contractată la locul de muncă.

Cum alegaţiile reclamantului referitoare la prejudiciul moral suferit sunt lipsite de suport probator acest petit al acţiunii va fi respins.

Prin modificarea de acţiune formulată în termenul prevăzut de art. 204 Cod procedură civilă reclamantul a solicitat plata sumei de bani ce ar fi primit-o cu titlu de indemnizație de concediu medical potrivit OUG nr.158/2005 pe toată durata incapacităţii temporare de muncă precum şi plata a 7 zile de concediu de odihnă aferent perioadei lucrate.

Referitor la primul petit al cererii reclamantul a renunţat la judecată conform cererii formulate pentru termenul din 13.09.2018, instanţa urmând să ia act de poziția procesuală a reclamantului.

Referitor la petitul privind concediu de odihnă se constată că dreptul la concediu de odihnă anual plătit este garantat tuturor salariaţilor conform art.144 Codul Muncii. Iar pentru această perioadă salariatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu de odihnă potrivit art.150 Codul Muncii.

Reclamantul a solicitat 7 zile de concediu de odihnă corespunzător perioadei lucrate  iar pârâta din adeverinţa depusă la dosarul cauzei eliberată reclamantului a susţinut că a beneficiat de 5 zile de concediu de odihnă, aspect contestat de reclamant.

În atare situaţie instanţa va obliga pârâta la plata indemnizaţiei de concediu de odihnă pentru restul de concediu de odihnă rămas neefectuat aferent perioadei lucrate având în vedere şi dispoziţiile art.146 alin.3 Codul Muncii potrivit cărora compensaţia în bani a concediului de odihnă neefectuat este permis numai în cazul încetării contractului de muncă.

În conformitate cu art.453 alin.2 Cod procedură civilă vor fi acordate reclamantului şi cheltuieli de judecată.

Această sentinţă a rămas definitivă prin neapelare.

Domenii speta

Spete similare