Neinformarea pacientei despre manoperele medicale efectuate în realitate. Sancţiune disciplinară medic ce corespunde gradului de pericol al abaterii de la normele de etică profesională de deontologie medicală şi de la regulile de bună practică profesional

Informarea pacientului prevăzută în Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii. Art. 6 din Legea nr. 46/2003 privind Legea dreptului pacientului. Art. 11 alin. 1 din Codul de Deontologie Medicală al Colegiului Medicilor din România.

Consimţământul necesar în vederea stabilirii tratamentului şi pentru metode de prevenţie sau de stabilire a diagnosticului. Consimțământul informat este necesar ori de câte ori pacientul este supus unui act medical şi este valid doar dacă este dat cu referire directă la respectivul tratament propus, act medical sau manevră medicală efectuată.

În rejudecarea cauzei, prin sentința nr. 877/2018 din data de 12 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Olt, Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal, în dosarul nr. 2200/104/2015**, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta X, în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Medicilor din România - Comisia Superioară de Disciplină, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 877/2018 din data de 12 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul Olt, Secția a II-a Civilă, de Contencios Administrativ și Fiscal, în dosarul nr. 2200/104/2015** a formulat recurs reclamanta X, considerând-o nelegală şi netemeinică.

 În motivarea recursului, recurenta reclamantă a susţinut, în esenţă, că hotărârea pronunțată este nelegală, întrucât instanța de fond a încălcat dispozițiile prevăzute de art. 425 alin. 1 pct. b Cod proc. civ., că motivarea este infirmată de probatoriul administrat in cauza, că instanța de fond a ignorat in totalitate concluziile raportului de expertiză întocmit la data de 24.10.2018, ale cărui concluzii combat în totalitate decizia a Colegiului Medicilor din Romania şi că instanţa nu face referire la anumite probe.

Recurenta a susţinut existenţa consimţământului unic pentru toata perioada de la internare până la externare, că formularul de consimțământ, în vederea tratamentului, a fost însușit de pacienta prin semnătura şi că recurenta a acționat în conformitate cu practicile comune, acceptate ca si potrivite de către un corp de medici respectabili si responsabili,

Recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului şi, pe fond, admiterea acțiunii.

În drept, a invocat dispozițiile art. 483 C.P.C., art. 488 alin. 1 pct. 6 şi pct. 8 C.P.C.

Intimatul pârât a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:

Curtea menţionează că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate aşa cum rezultă din art. 488 din Noul Cod de procedură civilă care prevede expres şi limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt.

Recursul urmăreşte verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Examinarea situaţiei de fapt nu este atributul instanţei de recurs. Instanţa de recurs nu judecă pricina, ci controlează legalitatea hotărârii instanţei de fond. Instanţa de recurs nu trebuie să se preocupe de situaţia de fapt, ci numai de problemele de drept, verificările de fapt fiind incompatibile cu structura recursului.

Pentru a se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.proc.civ., indicat de recurenta reclamantă în cererea de recurs, trebuie ca hotărârea atacată să nu cuprindă motivele pe care se întemeiază şi inexistenţa acestora să împiedice exercitarea controlului judiciar, sau să cuprindă motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 din Convenţie instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (Hotărârea Perez, paragraful 81; Hotărârea Van der Hurk, paragraful 61; Hotărârea Ruiz Torija, paragraful 29; Decizia Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei, Cererea nr. 40.490/98). Întinderea acestei obligaţii de motivare poate varia după natura deciziei şi nu poate fi analizată decât în lumina circumstanţelor fiecărei speţe. (CEDO, decizia Driemond Bouw BV c. Olanda, 2 februarie 1999).

Judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument invocat de părţi, care nu mai putea fi considerat ca determinant pentru soluţionarea litigiului, fiind suficient ca din întregul hotărârii să rezulte că a răspuns tuturor argumentelor în mod implicit, prin raţionamente logice.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu s-ar regăsi literal toate susţinerile invocate de părţi, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Curtea constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. 1 lit. b N.C.proc.civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv problemele esenţiale ridicate de părţi, sentinţa respectând şi decizia de casare.

Astfel, sentinţa recurată cuprinde în motivare argumentele care au format convingerea primei instanţe cu privire la soluţia pronunţată, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă şi clară, raportându-se în mod necesar, pe de o parte, la susţinerile părţilor şi la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar pe de altă parte, la prevederile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Instanţa de fond a fost chemată să analizeze legalitatea şi temeinicia unei decizii adoptate de Comisia de Disciplină a Colegiului Medicilor din România care, la rândul ei, a fost chemată să analizeze faptele reclamante, în limitele cadrului disciplinar stabilit prin reclamaţia soţului pacientei care a decedat.

Astfel, instanţa de fond a analizat dispoziţiile legale care au stat la baza emiterii actului administrativ contestat, pe baza probelor concludente, luând în considerare susţinerile părţilor care aveau legătură cu cauza, precum şi indicaţiile deciziei de casare referitoare la verificarea consimţământului pacientei.

Nici nu se impunea analizarea unor aspecte care nu aveau legătură cu cauza, cu motivele pentru care a fost sancţionată recurenta reclamantă prin decizia contestată, respectiv  tratamente medicale, inclusiv cele efectuate în internări anterioare pacientei, precum şi în perioada în care pacienta a fost internată în altă unitate sanitară în Craiova, divergenţe de opinii medicale, elemente în legătură cu producerea unui şoc anafilactic sau alte aspecte care au condus la moartea pacientei.

Cum motivarea hotărârii nu impune ca judecătorul să răspundă tuturor argumentelor invocate de părţi, se constată că în cauză a fost îndeplinită cerinţa motivării prin prezentarea  argumentelor decisive în soluţionarea pricinii, din care rezultă în mod neechivoc examinarea probelor administrate şi a dispoziţiilor legale care au determinat soluţia pronunţată, motivarea hotărârii recurate îndeplinind cerinţele art. 425 alin. 1 pct. b N.C.proc.civ.

Simpla nemulţumire a recurentei reclamante cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţă a susţinerilor formulate de către reclamantă, sunt aspecte care nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 alin. 1 pct. 6 N.C.proc.civ.

Curtea constată că sentinţa supusă analizei cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia pronunţată, nu cuprinde motive contradictorii şi nici străine de natura cauzei, astfel că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 din N.C.proc.civ.

Potrivit art. 488 alin. 1 pct. 8 N.C.proc.civ., indicat de recurenta reclamantă în cererea de recurs: „Casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material”.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept substanţial (material), încălcare ce poate îmbrăca mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt; extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia; textului de lege corespunzător situaţiei de fapt i s-a dat o interpretare greşită.

Din dezvoltarea motivelor de recurs, se observă că recurenta reclamantă este nemulţumită de modalitatea în care instanţa de fond a analizat probatoriile administrate, argumentele evidenţiind nemulțumirea sa asupra modului de interpretare a probelor.

Criticile referitoare la greşita stabilire a situaţiei de fapt sau interpretarea probatoriilor administrate nu pot face obiectul analizei în această fază procesuală întrucât vizează temeinicia soluţiei pronunţate şi nu nelegalitatea acesteia. Cum în calea de atac extraordinară a recursului nu are loc o reluare a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății este exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate de instanţa de fond.

Argumentele recurentei reclamante aduse în sprijinul motivului de recurs referitor la interpretarea probelor, demonstrează nu numai faptul că nu sunt în concordanţă cu cerinţele motivelor de nelegalitate, ci evidenţiază nemulţumirea recurentei sub aspectul în care instanţa a înţeles să interpreteze materialul probator administrat în cauză, care excede competenţei instanţei de recurs, astfel că se impune respingerea de plano a criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 488 N.C.proc.civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii recurate.

Aprecierea probelor este operaţiunea logico-juridică de selectare a probelor şi de evaluare a importanţei lor pentru dezlegarea pricinii, înfăptuită de către judecător potrivit intimei lui convingeri în vederea pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

În legătură cu aspectele criticate de recurenta reclamantă, se impune a se preciza că aprecierea probelor se face în baza raţionamentului judecătorului, prin coroborarea cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză şi analizarea acestora prin prisma dispoziţiilor legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Contrar susţinerilor recurentei reclamante, Curtea constată că instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente.

În speţă, prin Decizia emisă de Colegiul Medicilor din România - Comisia Superioară de Disciplină, s-a admis contestaţia formulată de către dl. Z, s-a dispus anularea deciziei pronunţate la nivel teritorial şi, în temeiul art. 115 lit. c din Statutul Colegiului Medicilor din România, pronunţându-se pe fond asupra obiectului plângerii, s-a aplicat dr. X sancţiunea avertisment prevăzută de art. 447 alin. 1 lit. b din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi art. 100 alin. 1 lit. b din Statutul Colegiului Medicilor din România, adoptat prin hotărârea nr. 2/30.03.2012 a Adunării generale a Colegiului Medicilor din România şi publicat în M.Of. al României, partea I, nr. 298 din 07.05.2012.

În faţa instanţei de fond, recurenta reclamantă a susţinut că nu există date care să poată susţine o legătură de cauzalitate între manevra terapeutică efectuată pacientei (infiltraţie paravertebrală) şi producerea hemoragiei subarahnoidiene.

Or, instanţa de fond a menţionat faptul că nu a fost reţinut de către Comisia Superioară de Disciplină a Colegiului Medicilor din România acest aspect şi nu s-a pus problema unei divergenţe de opinii în legătură cu „un anume tratament sau act medical între specialişti”.

În speţă, s-a reţinut faptul că pacienta nu a fost informată despre manoperele medicale efectuate în realitate, despre riscurile acestora, despre complicaţii, etc., în sensul prevăzut de Legea nr. 95/2006 şi Legea nr. 46/2003.

Instanţa de fond a reţinut că prin Raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză,  respectiv punctul de vedere al d-nei prof. univ. dr. A, s-a constatat că stabilirea diagnosticelor nu s-a realizat pe baza unor explorări imagistice clare. De asemenea, nu reiese clar dacă s-a cerut sau nu consimţământul informat şi în scris al pacientei, privind infiltraţia şi nici nu s-a realizat testarea de rutină la xilină. Se mai arată că în terapia durerii există ca şi indicaţie infiltraţia lombară şi cervicală, dar care şi-a pierdut din importanţă fiind înlocuită cu medicaţie eficace administrată pe cale orală sau intravenoasă.

Celelalte concluzii reţinute în raportul de expertiză medico-legală nu au legătură cu abaterile de la normele de etică profesională şi de deontologie medicală reţinute de Comisia superioară şi care au stat la baza sancţionării disciplinare.

Curtea constată că instanţa de fond nu a ignorat concluziile raportului de expertiză ci, dimpotrivă, a reţinut că aceste concluzii sunt în concordanţă şi cu aspectele constatate de Comisia Superioară de Disciplină.

Comisia Superioară de Disciplină a constatat următoarele abateri de la normele de etică profesională, de deontologie medicală şi de la regulile de bună practică profesională: „După cum arată şi expertul, diagnosticul a fost incorect, incert, incomplet, pe cale de consecinţă nici indicaţia nu a fost fermă. Nu s-a efectuat testarea substanţei şi nu se face dovada existenţei acceptului bolnavei pentru procedura terapeutică efectuată. Conform art. 11 alin. (1) din Codul de Deontologie Medicală „Nicio intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate efectua decât după ce persoana vizată şi-a dat consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză.” Art. 6 din Legea nr. 46/2003 a drepturilor pacientului „Pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de sănătate, a intervenţiilor medicale propuse, a riscurilor potenţiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului şi nerespectării recomandărilor medicale, precum şi cu privire la date despre diagnostic şi prognostic”. Art. 649 alin. (1) capitolul III Acordul pacientului informat din Legea 95/2006, privind reforma în domeniul sănătăţii: „Pentru a fi supus la metode de prevenţie, diagnostic şi tratament, cu potenţial de risc pentru pacient, după explicarea lor de către medic, (...) pacientului i se solicită acordul scris”; Alin. (2): „În obţinerea acordului scris al pacientului, medicul este dator să prezinte pacientului informaţii la un nivel ştiinţific rezonabil pentru puterea de înţelegere a acestuia”; Alin. (3): „Informaţiile trebuie să conţină: diagnosticul, natura şi scopul tratamentului, riscurile şi consecinţele tratamentului propus, alternativele viabile de tratament, riscurile şi consecinţele lor, prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului”. Ulterior audierii la Comisia de jurisdicţie profesională a C.M.R., medicul intimat expediază prin poştă către Comisia Superioară de Disciplină o copie a Formularului de Consimţământ Informat, semnat probabil de pacientă, pentru diagnosticul „nevralgie sciatică stg. hiperalgică-tratament şi investigaţii. Prin urmare, consimţământul a fost luat pentru un alt diagnostic şi implicit alt tratament, infiltraţia efectuată de medicul intimat în zona cervicală nu avea indicaţie diagnostică, nefiind acoperită nici din punct de vedere scriptic - nu este scrisă în formularul de consimţământ, care este un consimţământ general şi nu conţine aspecte detaliate despre eventuale complicaţii, incidente, evoluţie nefastă, ca urmare a efectuării infiltraţiei.”

Cu privire la consimţământ, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a prezentat celor două comisii de disciplină formularul de consimţământ, semnat şi însuşit de pacientă, înregistrat sub nr. 11996/1399 din 27.09.2012, însă respectivul formular a fost luat pentru un alt diagnostic şi implicit alt tratament.

A mai reţinut instanţa de fond că motivarea reclamantei potrivit căreia intensitatea durerii cervicale, depăşind-o pe cea lombară, a fost alegerea bolnavei de a suporta infiltraţia la nivelul cervical, prioritar faţă de cel lombar, nu subzistă, actul medical fiind efectuat fără acordul scris al pacientei, neexistând mentiuni în formularul de consimţământ cu privire la diagnosticul ce a determinat aceasta procedură, şi nici în ceea ce priveşte eventualele complicaţii, raportat la dispoziţiile art. 649 alin. 1 capitolul III din Legea 95/2006.

Legiuitorul a stabilit ca pacientul să fie în mod riguros informat, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 649 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, forma în vigoare la data emiterii actului contestat: „(1) Pentru a fi supus la metode de prevenţie, diagnostic şi tratament, cu potenţial de risc pentru pacient, după explicarea lor de către medic, medic dentist, asistent medical/moaşă, conform prevederilor alin. (2) şi (3), pacientului i se solicită acordul scris. (2) În obţinerea acordului scris al pacientului, medicul, medicul dentist, asistentul medical/moaşa sunt datori să prezinte pacientului informaţii la un nivel ştiinţific rezonabil pentru puterea de înţelegere a acestuia. (3) Informaţiile trebuie să conţină: diagnosticul, natura şi scopul tratamentului, riscurile şi consecinţele tratamentului propus, alternativele viabile de tratament, riscurile şi consecinţele lor, prognosticul bolii fără aplicarea tratamentului.”

Textul legii face trimitere la consimţământul necesar în vederea stabilirii tratamentului, dar şi pentru metode de prevenţie sau de stabilire a diagnosticului.

Pentru a fi legal, consimțământul trebuie să fie informat, ceea ce presupune ca pacientul să cunoască și să înțeleagă informațiile care i se transmit. Art. 649 alin. 2 din Legea nr. 95/2006 reglementează modalitatea de transmiterea a informațiilor medicale.

În speţă, Formularul de Consimţământ Informat, aflat la fila 158 din dosarul disciplinar, menţionează diagnosticul „nevralgie sciatică stg. hiperalgică”. Astfel, consimţământul a fost luat pentru alt diagnostic şi implicit alt tratament.

Infiltraţia efectuată de medic în zona cervicală nu avea indicaţie diagnostică, nefiind acoperită nici din punct de vedere scriptic, nefiind menţionată în formularul de consimţământ, care este un consimţământ general şi nu conţine aspecte detaliate despre eventualele complicaţii, incidente, evoluţie nefastă ca urmare a efectuării infiltraţiei.

Prin urmare, nu se poate reţine faptul că pacienta a fost informată despre manoperele medicale efectuate în realitate, despre riscurile acestora, despre complicaţii, în sensul prevăzut de Legea nr. 95/2006 şi Legea nr. 46/2003.

Susţinerea recurentei reclamante conform căreia „consimţământul este unic pentru toată perioada de la internare până la externare” este lipsită de temei legal, întrucât consimțământul informat este necesar ori de câte ori pacientul este supus unui act medical. Cu atât mai mult, în cazul în care actul medical poate fi agresiv, de exemplu, cum ar fi intervențiile anestezice, chirurgicale, diagnostice invazive, dar și în cazul tratamentelor medicale agresive (vaccinări), etc.

Consimţământul este valid doar dacă este dat cu referire directă la respectivul tratament propus, act medical sau manevră medicală efectuată.

Scopul principiului consimţământului informat este de a-i permite pacientului să ia în considerare, să cântărească şi să pună în balanţă beneficiile şi dezavantajele tratamentului medical propus, astfel încât să poată face o alegere raţională între acceptarea sau refuzul tratamentului.

Un pacient ar trebui să fie capabil să înţeleagă semnificaţia informaţiei, să poată pune în balanţă elementele pro şi contra, să tragă concluzii cu o raţionalitate rezonabilă din datele puse la dispoziţie, să evalueze circumstanţele, să aprecieze aspectele unei situaţii şi să ajungă la o decizie bine gândită pe baza informaţiilor disponibile. Informaţiile trebuie să fie comunicate pacientului într-o manieră concordantă cu capacitatea sa de înţelegere şi într-o formă care să maximizeze înţelegerea.

Consimţământul poate fi obţinut după informarea corectă a pacientului, într-o terminologie clară, accesibilă în mod rezonabil acestuia, cu privire la starea sa de sănătate, la specificul intervenţiei, al alternativelor terapeutice, al îngrijirilor şi al prescripţiilor ce îi sunt propuse, riscurile, ca şi consecinţele ce pot apărea ca urmare a acestor intervenţii, îngrijiri, prescripţii, astfel încât pacientul să poată înţelege, opta şi accepta actul medical ce urmează să fie efectuat, asupra sa în calitate de titular al dreptului de a dispune de propria persoană.

Fundamentul legal al obligaţiei de informare a pacientului este dat de:

art. 22 din Constituţia României - Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică;

art. 4 - 12 din Legea nr. 46/2003, Legea dreptului pacientului - Dreptul pacientului la informația medicală; art. 649 şi urm. din Legea nr. 95/2006 - Titlul XV „Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice”; art. 8 - 9 din Ordinul Ministrului Sănătăţii Publice nr. 482/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a titlului XV „Răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice” din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, - Acordul pacientului informat.

Potrivit art. 6 din Legea nr. 46/2003 privind Legea dreptului pacientului „Pacientul are dreptul de a fi informat asupra stării sale de sănătate, a intervenţiilor medicale propuse, a riscurilor potenţiale ale fiecărei proceduri, a alternativelor existente la procedurile propuse, inclusiv asupra neefectuării tratamentului şi nerespectării recomandărilor medicale, precum şi cu privire la date despre diagnostic şi prognostic.” De asemenea, în art. 13-20 din aceeaşi lege este reglementat consimţământul pacientului privind intervenţia medicală.

Potrivit art. 11 alin. 1 din Codul de Deontologie Medicală al Colegiului Medicilor din România, „(1) Nicio intervenţie în domeniul sănătăţii nu se poate efectua decât după ce persoana vizată şi-a dat consimţământul liber şi în cunoştinţă de cauză”.

Curtea, în acord cu cele reţinute de instanţa de fond, constată că recurenta reclamantă a încălcat prevederile art. 11 alin. 1 din Codul de deontologie medicală, art. 6 din Legea nr. 46/2003, Legea Drepturilor pacientului şi art. 649 alin. 1 Cap. III din Legea nr. 95/2006, efectuând o infiltraţie în zona cervicală a pacientei care nu a fost menţionată în mod expres în formularul de consimţământ depus la dosar, astfel că pacienta nu a fost informată despre manoperele medicale efectuate în realitate, despre riscurile acestora, despre complicaţii etc., în sensul prevăzut de Legea nr. 95/2006 şi Legea nr. 46/2003.

Curtea reţine că sancţiunea „avertisment” aplicată recurentei reclamante de către Colegiul Medicilor din România se situează pe un palier inferior, medicul nefiind acuzat de elemente concrete în legătură cu producerea unui şoc anafilactic sau alte aspecte care au condus la moartea pacientei. Dacă s-ar fi apreciat că există o legătură de cauzalitate între decesul pacientei şi conduita medicului recurent, probabil sancţiunea aplicată de Colegiul Medicilor ar fi fost mai gravă.

Curtea constată că instanţa de fond a reţinut în mod corect legalitatea şi temeinicia Deciziei emisă de Colegiul Medicilor din România, sancţiunea aplicată corespunzând gradului de pericol al abaterii de la normele de etică profesională de deontologie medicală şi de la regulile de bună practică profesională.

Analizând argumentele instanţei de fond, Curtea reţine că acestea sunt judicioase, fiind rezultatul unei corecte aplicări şi interpretări a dispoziţiilor legale, în cauză nefiind incidente nici dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 N.C.proc.civ.

Pentru aceste considerente, criticile formulate sunt neîntemeiate, astfel că în temeiul art. 496 alin. 1 din Noul Cod de procedură civilă, recursul declarat va fi respins ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare