Tva din tranzacţii efectuate cu contribuabili inactivi. Formularea unei acţiuni directe în pretenţii în lipsa contestării deciziei de impunere în instanță. Invocarea dreptului comunitar.

Rezumat:

Sumele solicitate au fost plătite în baza unui titlu de creanţă fiscală a cărui legalitate s-a consolidat prin necontestarea lui în termen de către contribuabilul interesat, decizia organelor fiscale devenind definitivă în sistemul căilor administrative de atac. Reclamantul nu se poate prevala de vreuna dintre situaţiile de restituire a sumelor achitate la buget din moment ce plata s-a efectuat în temeiul unui titlu de creanţă, iar incompatibilitatea dreptului naţional cu dreptul Uniunii putea fi opusă cu succes numai într-o procedură judiciară în anularea titlului de creanţă fiscală.

Hotărârea:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 04.01.2018, sub nr. ..../40/2018, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B. ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea paratei la restituirea Taxei pe Valoarea Adăugată în suma de 22.428 lei, împreuna cu accesoriile calculate în sumă de 12.954 lei.

Prin sentinţa nr. 263 din 28 martie 2018, Tribunalului Botoşani - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile lipsei calităţii procesual active a reclamantului şi prescrierii dreptului la acţiune, invocate prin întâmpinare. A admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B. A obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 22.428 lei reprezentând TVA aferentă tranzacţiilor efectuate de I.I. A. cu S.C. C. S.R.L. (societate inactivă) şi suma de 12.954 reprezentând accesorii aferente.  A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice B., criticând-o pentru nelegalitate.

Motivându-şi recursul, pârâta a arătat că sentinţa dată de Tribunalul Botoşani este netemeinică şi nelegală din următoarele motive:

Instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, interpretând în mod eronat dispoziţiile art. 31 alin. 1 din OG nr. 44/2008.

Calitatea procesuală desemnează aptitudinea concretă a părţilor de a sta în proces ca reclamant sau ca pârât fiind o condiţie subiectivă de exerciţiu a acţiunii civile iar lipsa de calitate este o cauză de respingere a cererii de chemare în judecată.

Având în vedere că prin Rezoluţia din 18.04.2014, întreprinderea individuală A. a fost radiată, încetându-şi activitatea, astfel că la data introducerii prezentei acţiuni aceasta nu mai exista, în această situaţie reclamantul nu mai poate sta în proces ca titular al întreprinderii individuale, neavând calitate procesuală activă, întrucât nu este titularul dreptului subiectiv pretins.

În cauză obligaţiile de plată au fost constatate şi stabilite în sarcina II A. pe cod fiscal şi nu în sarcina persoanei fizice A. pe cod numeric personal.

Între persoana fizică A. şi organul fiscal nu a existat şi nu există nici un raport juridic, astfel că soluţia de restituire a sumei cu titlu de TVA şi accesorii către persoana fizică A. este neîntemeiată.

Potrivit disp. art. 56 alin. 1 din Codul de procedură civilă: poate fi parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile.

De asemenea, potrivit disp. art. 56 alin. 2 din Codul de procedură civilă: pot sta în judecată asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii.

Întreprinderea individuală reprezintă o entitate fără personalitate juridică, la art. 22 din O.U.G. nr. 44/2008 prevăzându-se expres că: întreprinderea individuală nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în Registrul Comerţului.

Capacitatea procesuală de folosinţă nu se confundă cu personalitatea juridică, acestea fiind două chestiuni diferite şi independente una faţă de cealaltă.

Astfel, din interpretarea coroborată a disp. art. 56 alin. 1 cu alin. 2 din Codul de procedură civilă reiese că personalitatea juridică nu reprezintă o condiţie a capacităţii procesuale de folosinţă, din moment ce pot sta în judecată şi entităţile fără personalitate juridică.

Lipsa personalităţii juridice a întreprinderii individuale este justificată în condiţiile art. 23 din O.U.G. nr. 44/2008 prin aceea că, titularul acesteia persoană fizică, este considerat comerciant persoană fizică.

Faptul că întreprinderea individuală nu dobândeşte personalitate juridică prin înregistrarea în Registrul Comerţului, nu înseamnă că radierea acesteia este lipsită de consecinţe în plan juridic.

I.I. A., a dobândit capacitate procesuală de folosinţă, în sensul că a devenit subiect de drept distinct, odată cu înregistrarea acesteia în Registrul Comerţului şi a pierdut-o la data radierii din acest registru, la cererea sa.

Întreprinderea individuală nu se confundă însă cu persoana fizică titular al acesteia, elementele de identificare ale acestora fiind diferite.

Astfel, persoana fizică propriu zisă se identifică după nume, domiciliu şi CNP iar întreprinderea individuală se identifică după denumire, sediu, CUI şi nr. de înregistrare în Registrul Comerţului.

Existenţa unui regim juridic diferit al celor două entităţi rezultă şi din aceea că întreprinderea individuală poate fi supusă procedurii simplificate de insolvenţă prevăzută de Legea nr. 85/2006.

Din întreaga reglementare a O.U.G. nr. 44/2008 nu reiese existenţa vreunui temei pentru a considera că şi după radierea din Registrul Comerţului, întreprinderea individuală continuă să existe prin persoana fizică, ce a avut calitatea de titular al acesteia.

Faptul că, potrivit disp. art. 26 din O.U.G. nr. 44/2008, persoana fizică titulară a întreprinderii individuale răspunde pentru obligaţiile sale cu patrimoniul de afectaţiune, şi, în completare, cu întreg patrimoniul, nu are nicio legătură cu capacitatea procesuală de folosinţă a întreprinderii individuale ci cu răspunderea acesteia faţă de creditori. Astfel, prin acest text de lege se instituie o garanţie suplimentară în favoarea creditorilor, în sensul că gajul general al acestora constituit din patrimoniul de afectaţiune este mărit prin completarea cu întreg patrimoniul persoanei fizice titulare a întreprinderii. Instanţa de fond a interpretat eronat textul de lege indicat mai sus, apreciind în mod greşit că titularul întreprinderii individuale beneficiază corelativ şi dreptul la repararea drepturilor fiscale şi financiare de orice fel.

Aşadar, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului persoană fizică A., a solicitat a se avea în vedere că, întreprinderea individuală nu se confundă cu persoana fizică titular al acesteia, fiind entităţi distincte.

Potrivit disp. art. 36 din Codul de procedură civilă: calitatea procesuală presupune identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, ce vizează obligarea pârâtei la restituirea TVA şi a accesoriilor stabilite în sarcina întreprinderii individuale, înainte de a fi radiată, persoana fizică A., nu poate justifica legitimare procesuală activă, acesta din urmă nefiind parte a raportului juridic litigios dedus judecăţii.

Instanţa de fond în soluţionarea excepţiei nu a avut în vedere nici prevederile art. 27 din OG nr. 44/2008.

Ori, la această dată, contribuabilul pentru care a fost emisă Decizia de impunere prin care au fost stabilite sume cu titlu de TVA pentru relaţii comerciale cu inactivi, nu mai exista înregistrată în evidenţele fiscale şi cele ale Registrului comerţului, în această situaţie restituirea neputând fi efectuată către persoana fizică, fosta titulară a Întreprinderii Individuale.

Aşadar, fiind radiată Întreprinderea Individuală din registrul comerţului, reclamantul nu mai are nici o calitate de a solicita taxa pe valoarea adăugată stabilită de organele de inspecţie fiscală pentru Întreprinderea Individuală, sumele nefiind stabilite pe persoană fizică, motiv pentru care a solicitat respingerea acţiunii pentru lipsa calităţii procesual active a reclamantului.

Mai mult, Codul de procedură civilă se referă, prin mai multe texte, la transmiterea calităţii procesuale. Or, reclamantul nu se regăseşte în niciuna din situaţiile reglementate de Codul de procedură civilă.

De asemenea, instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Aprecierea instanţei de fond că în cauză termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 01.01.2014, raportându-se la data emiterii deciziei de impunere nr. 7161/3/25.11.2013 este eronată.

În cauză, termenul de prescripţie începe să curgă de la data de 01 ianuarie 2012, luându-se în calcul data depunerii ultimului decont de TVA de către Întreprinderea Individuală A. (25.05.2011), prin care contribuabilul şi-a dedus TVA-ul de plată, pentru tranzacţiile efectuate cu contribuabilii inactivi, în perioada 01.07.2009-01.04.2011.

Prin Raportul de inspecţie fiscală nr. IV/7161/25.11.2013 şi Decizia de impunere nr. 7161/3, organele fiscale doar au anulat deducerea de TVA, stabilind sumele de plată cu titlu de TVA şi accesorii, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal în vigoare la acea dată, pe care contribuabilul şi le-a dedus în mod nelegal, la momentul depunerii decontului.

Astfel la data de 25.11.2013, organul fiscal a emis Decizia de impunere nr. 7161/3/25.11.2013, perioada verificată pentru TVA fiind 11.12.2009 - 30.09.2013, constatând că în perioada 01.07.2009-01.04.2011 contribuabilul II A., a efectuat tranzacţii cu contribuabili inactivi, suma constată ca fiind de plată cu titlu de TVA fiind de 22.428 lei şi accesorii în sumă de 12.954 lei.

Deşi Directiva nr. 2006/112/CE din 28 noiembrie 2006 dată de Consiliul Uniunii Europene era emisă la data emiterii actelor administrative, reclamantul nu a contestat Decizia de impunere nr. 7161/3/25.11.2013 (ce reprezintă titlu de creanţă) potrivit dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, aceasta devenind executorie.

În cauză termenul de prescripţie a fost suspendat pe perioada cuprinsă între data începerii inspecţiei fiscale şi data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale, potrivit art. 92 alin 2 lit. b din OG nr. 92/2003 şi nu întrerupt pentru a începe un nou termen.

Ori, în cauză nu ne regăsim în niciuna din situaţiile arătate mai sus, pentru a aprecia că termenul de prescripţie începe să curgă de la data emiterii Deciziei de impunere, respectiv de la 1 ianuarie a anului următor.

Având în vedere dispoziţiile legale menţionate mai sus, se poate observa că termenul de prescripţie a fost suspendat pe perioada cuprinsă între data începerii inspecţiei fiscale şi data emiterii deciziei de impunere ca urmare a efectuării inspecţiei fiscale, însă după emiterea Deciziei de impunere nu a început un nou termen de prescripţie pentru declararea obligaţiilor cu titlu de TVA, ci acesta a continuat, astfel că instanţa de fond în mod greşit a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.

Pe fondul cauzei, soluţia dată este netemeinică şi nelegală, pentru următoarele motive:

Reclamantul a solicitat restituirea sumei de 22.428 lei TVA şi 12954 lei accesorii, invocând cauza C-101/16, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj, prin decizia din 21 ianuarie 2016 primită de Curte la 19 februarie 2016, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în interpretarea Directivei 2006/112/CE din 28 noiembrie 2006, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/45/UE a Consiliului din 13 iulie 2010.

Directiva nr. 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006, nu poate fi avută în vedere în soluţionarea cauzei întrucât controlul fiscal a avut loc în anul 2013 când era în vigoare Legea nr. 571/2003 privind vechiul Cod fiscal, care nu era armonizat cu dispoziţia europeană, această armonizare survenind abia prin Legea nr. 227/2015 privind noul Cod fiscal (art. 11 alin. 11 din Legea nr. 227/2015).

Aşadar la data controlului Întreprinderii Individuale A., organele fiscale erau obligate să respecte dispoziţiile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal care nu cuprindea această dispoziţie prevăzută de Directiva nr. 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată.

Directiva nr. 2006/112/CE a fost transpusă în legislaţia romanească prin Legea nr. 227/2015.

Art. 288 din Tratatul privind funcţionarea UE prevede că directiva este obligatorie pentru ţările destinatare cu privire la rezultatul care trebuie atins, lăsând autorităţilor naţionale competenţa în ceea ce priveşte forma şi mijloacele. Directivele emise la nivel comunitar nu se aplică direct, fiind transpuse mai întâi în legislaţia naţională a fiecărui stat membru, înainte ca guvernele, întreprinderile şi persoanele fizice să poată recurge la ea.

O persoană fizică nu poate emite o pretenţie referindu-se la efectul direct al unei directive dacă aceasta nu a fost transpusă (hotărârea pronunţată în Cauza C-91/92 Paola Faccini Dori/Recreb SRL din 14 iulie 1994.)

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat şi în rejudecare respingerea acţiunii pe cale de excepţie pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantului iar în cazul în care instanţa va respinge această excepţie, respingerea acţiunii ca prescrisă, iar pe fond ca neîntemeiată.

Prin întâmpinarea depusă la data de 18 iunie 2018 reclamantul a solicitat respingerea recursului, având în vedere următoarele motive:

În mod temeinic şi legal instanţa de fond a apreciat corelarea obligaţiilor pentru stingerea creanţelor cu dreptul la încasarea creanţelor dobândite de către întreprinderea individuală.

În ceea ce priveşte lipsa calităţii de reprezentant a reclamantului pentru întreprinderea individuală, a arătat că întreprinderea individuală nu are personalitate juridică, iar reclamantul ca şi titular reprezintă această întreprindere şi moşteneşte drepturile şi obligaţiile născute din activitatea acesteia, întreprinderea individuală fiind forma de organizare prin care reclamantul a desfăşurat activităţi comerciale în mod autorizat.

În ceea ce priveşte prescrierea dreptului la acţiune invocat de către pârâtă, a arătat că argumentul acesteia nu este temeinic, din două motive: dreptul reclamantului s-a născut odată cu aprecierea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi Decizia Curţii din 19.10.2017 prin care a fost modificată interpretarea legislaţiei, şi al doilea motiv, termenul de 5 ani al prescripţiei creanţei fiscale, pe care pârâta îl nesocoteşte şi care în mod legal a fost invocat de către instanţa de fond.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, argumentul invocat de către pârâtă, şi anume nearmonizarea legislaţiei române cu cea europeană şi cu Deciziile Curţii Europene, nu este temeinică.

În mod corect a apreciat instanţa de fond că statul nu poate invoca propria culpă (nearmonizarea legislaţiei) în justificarea refuzului unui drept al contribuabilului.

Analizând recursul, ale cărui motive se circumscriu celor prevăzute la art. 488 pct. 5 şi 8 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că este întemeiat pentru considerentele ce urmează:

În ceea ce priveşte critica vizând dezlegarea greşită dată excepţiei lipsei calităţii procesuale active, se reţine, în asentiment cu instanţa de fond, că din interpretarea art. 30 şi 31 din OG nr. 44/2008 rezultă că reclamantul îşi justifică prezenţa în cauză fiind titularul dreptului subiectiv pretins prin cererea introductivă. În sprijinul acestei soluţii pot fi aduse şi considerentele deciziei nr. 1/2016 pentru dezlegarea unei chestiuni de drept prin care ÎCCJ a concluzionat că întreprinderea individuală nu este implicată ca subiect de drept în raporturile juridice reglementate de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 44/2008, ci constituie o formă de activitate economică organizată în condițiile legii de persoana fizică titulară, iar nu o entitate de sine stătătoare, capabilă a dobândi drepturi și obligații proprii în condițiile prevăzute de art. 188 din Codul civil.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cum sumele a căror restituire se pretinde că au fost stabilite şi achitate în baza decizia de impunere IV/716/3/25.11.2013 rezultă că termenul de prescripţie de 5 ani nu a început să curgă anterior momentului emiterii titlului de creanţă, astfel cum acreditează recurenta, excepţia fiind corect respinsă de tribunal.

Pe fond, Curtea notează că prin cererea de chemare în judecată reclamantul-intimat a solicitat restituirea sumelor de 22.428 lei TVA stabilită suplimentar şi 12.954 lei accesorii fiscale, calculate în baza RIF nr. IV/7161/25.11.2013 şi deciziei de impunere nr. IV/716/3/25. 11.2013, invocând ca temei hotărârea pronunţată în cauza C-101/2016 în care CJUE a decis că Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie să fie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale precum cea în discuție în cauza principală, în temeiul căreia dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată este refuzat unei persoane impozabile pentru motivul că operatorul care i a furnizat o prestare de servicii în schimbul unei facturi pe care figurează separat prețul și taxa pe valoarea adăugată a fost declarat inactiv de administrația fiscală a unui stat membru, această declarare a inactivității fiind publică și accesibilă pe internet oricărei persoane impozabile în acest stat, atunci când acest refuz al dreptului de deducere este sistematic și definitiv, nepermițând să se facă dovada absenței unei fraude sau a unei pierderi de venituri fiscale.

Sumele a căror restituire a fost pretinsă au fost stabilite prin actele fiscale menţionate anterior datorită anulării dreptului de deducere TVA în valoare de 22.428 lei pentru tranzacţiile efectuate de ÎI A. cu SC C. SRL, declarată inactivă la data de 11.06.2009, cu privire la care s-a anulat înregistrarea în scopuri la data de 01.07.2009 şi care a fost reactivată la 01.04.2011.

Pentru început Curtea ţine să sublinieze că obiectul controlului instanţei de contencios administrativ îl formează exclusiv actele administrative, tipice sau asimilate, emise sau adoptate de autorităţile publice în activitatea de organizare a executării legii şi de aplicare în concret a acesteia. Art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004 defineşte actul administrativ tipic ca fiind actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. Totodată, în condiţiile alin. 2 sunt asimilate actelor administrative şi refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, respectiv nesoluţionarea în termen legal a unei cereri.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul nu a supus controlului jurisdicţional de legalitate un act administrativ tipic sau asimilat, optând pentru o acţiune directă, în temeiul hotărârii CJUE dată în cauza C-101/2016 (SC PAPER CONSULT SRL), care, în principiu, nu este admisibilă faţă de principiul echivalenţei procedurale, astfel cum este cunoscut şi dezvoltat în dreptul Uniunii.

Însă, faţă de temeiul cauzei, Curtea alege să analizeze în cele ce urmează temeinicia cererii de restituire, apreciind că abordarea integrală a aspectelor litigioase corespunde într-o mai bună măsură aspectelor inedite ce se ridică în speţă.

Acestea fiind spuse, Curtea observă, cu titlu de principiu, că CJUE, în jurisprudenţă sa, a reţinut că interpretarea pe care a dat-o unei norme de drept european, în exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, lămureşte şi precizează, dacă este nevoie, semnificaţia şi domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înţeleasă şi aplicată de la intrarea sa în vigoare. Cu alte cuvinte, o hotărâre preliminară nu are o valoare constitutivă, ci pur declarativă, cu consecinţa că efectele sale se aplică, în principiu, de la data intrării în vigoare a normei interpretate.

Astfel, deciziile interpretative ale CJUE fac corp comun cu norma interpretată şi se aplică în toate situaţiile în care se aplică dreptul european interpretat, adică şi raporturilor juridice care s-au născut/modificat/stins anterior pronunţării deciziilor şi care nu sunt încă definitive (adică fac obiectul unor litigii pendinte).

Definind principiile echivalenţei şi efectivităţii, CJUE arată că modalităţile procedurale aplicabile acţiunilor destinate să asigure protecţia drepturilor conferite contribuabililor de dreptul Uniunii nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât cele aplicabile acţiunilor similare de drept intern (principiul echivalenţei) şi nici să fie concepute astfel încât să facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivităţii).

De altfel, cele ce preced sunt reţinute inclusiv în considerent hotărârii dată în cauza C-101/2016 (SC Paper Consult SRL), unde la paragraful 64 se consemnează următoarele: În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, interpretarea pe care aceasta o dă unei norme de drept al Uniunii, în exercitarea competenței pe care i o conferă articolul 267 TFUE, clarifică și precizează semnificația și domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la data intrării sale în vigoare. Rezultă că norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată de instanță chiar și raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea care se pronunță cu privire la cererea de interpretare dacă, pe de altă parte, sunt întrunite condițiile care permit ca instanțele competente să fie sesizate cu litigiul privind aplicarea normei respective (a se vedea Hotărârea din 10.05.2012, Santander Asset Management SGIIC și alții, C 338/11-C 347/11, EU:C:2012:286, punctul 58, precum și Hotărârea din 22.09.2016 Microsoft Mobile Sales International și alții, C 110/15, EU:C:2016:717, punctul 59).

Or, sumele a căror restituire o pretinde reclamantul au fost stabilite prin decizia de impunere nr. IV/716/3/25.11.2013, emisă în temeiul RIF nr. IV/7161/25.11.2013, care nu a fost contestată în procedura prevăzută la titlul IX din OG nr. 92/2003.

Conform art. 117 din OG nr. 92/2003 se restituie, la cerere debitorului următoarele sume: a) cele plătite fără existenţa unui titlu de creanţă; b) cele plătite în plus faţă de obligaţia fiscal; c) cele plătite ca urmare a unei erori de calcul; d) cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale; e) cele de rambursat de la bugetul de stat; f) cele stabilite prin hotărâri ale organelor judiciare sau ale altor organe competente potrivit legii; g) cele rămase după efectuarea distribuirii prevăzute la art. 170; h) cele rezultate din valorificarea bunurilor sechestrate sau din reţinerile prin poprire, după caz, în temeiul hotărârii judecătoreşti prin care se dispune desfiinţarea executării silite.

În speţă sumele solicitate au fost plătite în baza unui titlu de creanţă fiscală a cărui legalitate s-a consolidat prin necontestarea lui în termen de către contribuabilul interesat, decizia organelor fiscale devenind definitivă în sistemul căilor administrative de atac. Rezultă de aici că reclamantul-intimat nu se poate prevala de vreuna dintre situaţiile de restituire a sumelor achitate la buget din moment ce plata s-a efectuat în temeiul unui titlu de creanţă, nu se pune problema unei plăţi ce excede obligaţiei fiscale, nici a unei erori de calcul ori a unei greşite interpretări a legii şi nici a unei consecinţe favorabile urmare a vreunei proceduri jurisdicţionale.

Pe de altă parte, incompatibilitatea dreptului naţional cu dreptul Uniunii putea fi opusă cu succes numai într-o procedură judiciară în anularea titlului de creanţă fiscală, similară celei urmate în dosarul de fond în care s-a formulat întrebarea preliminară la care a răspuns CJUE, pe care reclamantul, deşi a avut posibilitatea, nu a urmat-o.

Rezultă aşadar că deşi hotărârea SC Paper Consult SRL este una în interpretare, aceasta nu produce efecte în sensul dorit de reclamant în condiţiile în care decizia de impunere constituie fundamentul achitării sumelor pretinse, iar înlăturarea efectelor acesteia nu se poate obţine decât dacă sunt întrunite condiţiile care permit sesizarea instanţei în condiţii de echivalenţă şi efectivitate procedurală.

Ca atare, deşi tribunalul invocă prevederile art. 148 alin. 2 din Constituţie, precum şi culpa statului prin faptul nearmonizării legislaţiei naţionale cu legislaţia europeană, aceste argumente nu puteau fi primite decât în cadrul unei proceduri judiciare vizând lipsa de legalitate a deciziei de impunere nr. IV/716/3/25.11.2013, cel mai târziu într-o cerere de revizuire, ceea ce nu este cazul.

Faţă de cele ce preced, Curtea constată că în circumstanţele date reclamantul nu se poate prevala de un drept de restituire justificat, drept care, văzând prevederile art. 496 alin. 2 C.p.c., va admite recursul, va casa sentinţa recurată şi va respinge cererea ca neîntemeiată.

Domenii speta

Spete similare