Decizie impunere impozit teren. Competenţa de a emite acte fiscale. Efectele procesului – verbal de delimitare a unităţilor administrativ – teritoriale.

Rezumat:

Procesul - verbal de delimitare a limitelor teritoriale ale celor două unităţi administrativ - teritoriale, invocat ca fiind documentul legal prin care reclamanta ar fi intrat în raza de activitate a organului fiscal emitent al deciziei de impunere, nu este de natură a face dovada legalităţii acestei schimbări în lumina legislaţiei anterioare – Legea nr.2/1968. Începând însă cu intrarea în vigoare a art. 11 alin. 8 ind. 1, rezultă caracterul obligatoriu al limitelor teritoriale recunoscute prin procesul - verbal de delimitare, cu toate consecinţele care decurg de aici, inclusiv cele fiscale.

Hotărârea:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 18 iulie 2018, sub nr. .../39/2018, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului B. şi Municipiul B., suspendarea de urgenţă a executării Deciziei de impunere pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoanele juridice nr.98596/6654 din 3.05.2018 şi a Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr. 98596/6655 din 3.05.2018, prin care i s-a impus suma debit total în cuantum de 7.187.979,48 lei, din care debit de 4.575.534,00 (impozit pe clădiri şi teren - anii 2013-2018) majorări de întârziere (fără menţiunea Titlului executoriu) în cuantum de 2.612.445,48 lei, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei prin care s-a solicitat anularea celor două decizii, fiind incidente disp. art. 14 L. 554/2004, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 18 iulie 2018, sub nr. .../39/2018, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului B. şi Municipiul B., anularea Deciziei de impunere pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoanele juridice nr. 98596/6654 din 3.05.2018 şi Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr. 98596/6655 din 3.05.2018, prin care i s-a impus suma debit total în cuantum de 7.187.979,48 lei, din care debit de 4.575.534,00 (impozit pe clădiri şi teren - anii 2013-2018) majorări de întârziere (fără menţiunea Titlului executoriu) în cuantum de 2.612.445,48 lei; anularea dispoziţiei nr. 1695/22.05.2018 prin care pârâtul Primarul municipiului B. a respins contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoanele juridice nr. 98596/6654 din 3.05.2018 şi Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr. 98596/6655 din 3.05.2018; suspendarea executării celor două decizii emise de Municipiul B., până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei, fiind incidente dispoziţiile art. 15 din L. 554/2004, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 3 iulie 2018, sub nr. .../86/2018, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului B. şi Municipiul B., suspendarea de urgenţă a executării Deciziei de impunere pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoanele juridice nr.98596/6654 din 3.05.2018 şi a Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr. 98596/6655 din 3.05.2018, prin care i s-a impus suma debit total în cuantum de 7.187.979,48 lei, din care debit de 4.575.534,00 (impozit pe clădiri şi teren - anii 2013-2018) majorări de întârziere (fără menţiunea Titlului executoriu) în cuantum de 2.612.445,48 lei, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei prin care s-a solicitat anularea celor două decizii, fiind incidente disp. art. 14 L. 554/2004, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea .../39/2018 la dosarul nr. 459/39/2018.

Prin sentinţa nr. 798 din 8.08.2018 Tribunalului Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a dosarului nr. .../86/2018 în favoarea Curţii de Apel Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 22.08.2018, sub nr. .../86/2018.

Prin încheierea din data de 05.09.2018 Curtea de Apel Suceava a admis excepţia litispendenţei şi a dispus reunirea dosarului nr. .../86/2018 la dosarul nr. .../39/2018.

1) În motivarea cererilor reunite reclamanta a arătat că în termen legal a formulat contestaţie împotriva Deciziei de impunere pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoanele juridice nr.98596/6654 din 3.05.2018 şi a Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr. 98596/6655 din 3.05.2018, prin care i s-a impus suma debit total în cuantum de 7.187.979.48 lei, din care debit de 4.575.534.00 (impozit pe clădiri şi teren - anii 2013-2016), majorări de întârziere (fără menţiunea Titlului executoriu) în cuantum de 2.612.445,48 lei.

Prin Dispoziţia nr.15074/22.05.2018 pârâtul Primarul municipiului B. a respins contestaţia formulată împotriva Deciziei de impunere pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoanele juridice nr. 98596/6654 din 3.05.2018 şi a Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr.98596/6655 din 3.05.2018, prin care reclamantei i s-a impus suma debit total în cuantum de 7.187.979,48 lei, din care debit de 4.575.534,00 (impozit pe clădiri şi teren - anii 2013-2018) majorări de întârziere (fără menţiunea Titlului executoriu) în cuantum de 2.612.445,48 lei, dispoziţie care nu a fost motivată în fapt.

Singura precizare din cuprinsul Dispoziţiei nr. 15074/22.05.2018 face referire la „extrasele de CF nr. 34270 şi nr. 40957 emise de către OCPI B., prin care se atestă că terenul şi clădirea proprietate a SC A. SRL se situează pe teritoriul administrativ al Municipiului B..”

2) Reclamanta a invocat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în temeiul disp. ar, 431 NCPC, cu privire la nelegalitatea emiterii de acte administrativ fiscale, şi implicit de acte de executare silită în baza actelor administrativ fiscale, de către Municipiul B.- organ fiscal necompetent, potrivit Noului Cod de procedură fiscală,

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că principiul puterii de lucru judecat împiedică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces. Art. 431 alin. (2) NCPC reglementează prezumţia legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorităţii de lucru judecat; ea este la îndemâna oricăreia dintre părţile unui litigiu, în sensul că fiecare dintre ele are posibilitatea de a opune lucrul anterior judecat, într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Aşa cum s-a subliniat în mod judicios, în acest caz, nu este necesar a fi întrunită tripla identitate, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuţie o chestiune litigioasă în legătură cu ceea ce s-a soluţionat anterior fie prin dispozitiv, fie prin considerente, fie prin dispozitiv şi considerente; această judecată fiind deja făcută, ea nu mai poate fi contrazisă.

A precizat reclamanta că în dosarul nr. .../86/2011 Curtea de Apel Suceava prin Decizia din 5.12.2011, irevocabilă, a anulat Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale faţă de bugetul local al mun. B.pe anul 2011 nr.83654/31.03.2011, în condiţiile în care decizia a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la competenţa teritorială fiscală a municipiului B., de a emite decizii de impunere fiscală, în raport de disp.art.33 din vechiul Cod de procedură fiscală (preluat integral şi de NCPF), în raport de reclamantă, cu sediul fiscal în com. C. sat D.

Având în vedere că Decizia din 5.12.2011, irevocabilă, a anulat Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale faţă de bugetul locul al mun. B.pe anul 2011 nr. 83654/31.03.2011, în condiţiile în care decizia a fost dată cu, încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la competenţa teritorială fiscală a municipiului B., de a emite decizii de impunere fiscală, în raport de disp. art. 33 din vechiul Codul de procedură fiscală care are autoritate de lucru judecat, actele administrativ fiscale referitoare la obligaţiile de plată, respectiv acte de executare silită, au fost dispuse de un organ fiscal care nu era competent.

Potrivit art. 37 prin raportare la art. 95 NCPF, Decizia de impunere pentru stabilirea impozitelor/taxelor/accesoriilor datorate de persoanele juridice, inclusiv actele de executare silită se emit doar de organul fiscal local competent în raza căruia, contribuabilul îşi are domiciliu fiscal reglementat potrivit dreptului comun sau sediul social înregistrat potrivit legii. (conform certificatului ONRC).

Deciziile de Impunere pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoanele juridice, emisă de un organ fiscal local necompetent, are menţionate eronat datele contribuabilului, inclusiv adresa domiciliului fiscal şi CIF, ambele menţionate eronat.

A menţionat reclamanta că textele legale din NCPF care sunt incidente cu privire la nulitatea deciziei de impunere contestate şi care au stat la baza emiterii actelor de executare silită sunt art. 30, art. 38, art. 39, art. 95, art. 97 şi art. 49.

3) A mai precizat reclamanta că pârâta a declanşat şi executarea silită în baza titlului executoriu constând în Decizia de impunere pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoanele juridice nr.98596/6654 din 3.05.2018 şi Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr.98596/6655 din 3.05.2018, decizii care nu au fost comunicate la sediul/domiciliul fiscal al reclamantei din com. C., eludându-se disp. imperative prevăzute de art. 44, 45 CPF şi art. 44.1 Normele metodologice de aplicare a CPF.

Pârâta nu a făcut dovada comunicării Deciziilor de impunere care au stat la baza emiterii actelor de executare silită, sens în care devin incidente disp. art. 45 CPF. Actul administrativ fiscal ce nu a fost comunicat potrivit art. 44 nu este opozabil contribuabilului şi nu produce niciun efect juridic.

Mai mult decât atât, competenţa executării silite împotriva reclamantei revine potrivit art. 33, 136, 141 CPF doar organelor fiscale din cadrul autorităţii administrative de la domiciliul fiscal al debitorului, respectiv com. C., sat D.

A mai arătat reclamanta că nu deţine nici o clădire pe teritoriul UAT B., sens în care nu poate fi supusă impunerii, ceea ce contravine disp. art. 49 alin, 1 lit.a) N.Cpr.fisc., fapt de natură să atragă nulitatea actului administrativ fiscal. Reclamanta se află într-un caz de nulitate absolută virtuală, care este expres prevăzut de lege, şi care rezultă neîndoielnic din modul în care este reglementată o anumită situaţie, competenţa emiterii actului administrativ fiscal, sancţiunea nulităţii impunându-se a fi aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale încălcate, în speţă art. 49 alin. 1 lit.a) N.Cpr.fisc, să fie atins.

SC A. SRL, are sediul fiscal în com. C., sat D., înregistrată la Registrul Comerţului sub nr. ...., Cod Unic de înregistrare RO .......

Reclamantă a invocat nulitatea actelor de executare silită emisă de organul de executare silită necompetent - municipiul B., având în vedere incidenţa art. 33 alin. 1 şi art. 136 alin. 1 din VCPF, prin raportare la art. 220 alin. 6 şi alin. 16 şi art. 30 din NCPF.

Pârâţii nu au respectat disp. art. 47, 46 NCPF, privind comunicarea deciziei de impunere la sediul fiscal al reclamantei.

4) Motivul invocat de Municipiul B., prin Dispoziţia nr.15074/22.05.2018 pârâtul Primarul municipiului B.prin care a respins contestaţia formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoanele juridice nr. 985S6/6654 din 3.05.2018 şi a Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr.98596/6655 din 3.05.2018, cu privire la existenţa unei limite teritoriale noi existente între UAT B. şi UAT C. (conform S.c. 425/22.04.2016 a Tribunalului Suceava, în ds. .../86/2013), unde s-ar afla bunuri impozabile aparţinând reclamantei, este străin de obiectul cauzei.

Conform S.c. 425/22.04.2016 a Tribunalului Suceava, în 4581/86/2013, acţiunea iniţiată de prefect în temeiul dispoziţiilor art. 11 din Legea nr.133/2012, nu s-au modificat limitele teritoriale dintre UAT B. şi UAT C., soluţia instanţei materializând doar o operaţiune tehnică, documentaţiile cadastrale cuprinse în dosarul de delimitare, care a fost finalizat fie prin semnarea procesului-verbal de delimitare a hotarelor, fie prin hotărâre judecătorească care tranşează neînţelegerile dintre vecini la stabilirea liniei de hotar, reprezentând operaţiuni prealabile, pur tehnice, efectuate în vederea delimitării, care se efectuează printr-un act normativ.

În acest sens, dispoziţiile pct. 4.3.7din Normele tehnice pentru introducerea cadastrului general, aprobate prin Ordinul ministrului administraţiei publice nr. 534/2001, modificat şi completat prin Ordinul ministrului administraţiei şi Internelor nr. 259/2010, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 7 decembrie 2010, prevăd că, „După stabilirea limitelor unităţilor administrativ-teritoriale de către comisiile numite în acest scop prin ordinele prefecţilor, Ministerul Administraţiei şi internelor, prin Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate imobiliară, va propune actul normativ de promovare a hărţii în format digital cu limitele administrativ-teritoriale ale României”.

A solicitat reclamanta a se avea în vedere şi cele reţinute de Curtea Constituţională prin deciziile nr. 414/2013, nr. 155/2014 şi nr. 393/2013.

A precizat reclamanta că modificarea limitelor teritoriale (în vederea reorganizării UAT-urilor) se face numai prin lege, iar în speţă sunt încălcate prevederile art. 5- Protecţia limitelor teritoriale ale unităţilor administrativ-teritoriale din Carta europeană a autonomie locale, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985, ratificată de România prin Legea nr. 199/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 331 din 26.11.1997.

Prin art. 9 din Legea nr. 2/1968 au fost stabilite unităţile administrativ-teritoriale, denumirea şi componenţa lor, municipiile şi oraşele reşedinţe de Judeţe, precum şi satele reşedinţe de comune, fără a stabili semnele de hotar şi suprafeţele fiecărei unităţi administrativ teritoriale.

Pârâtul susţine că prin Procesul - verbal nr. 1262/04.04.2006 nu a urmărit modificarea limitelor teritoriale ci doar corecta stabilire a acestora, ceea ce în realitate echivalează cu delimitarea teritoriului celor două unităţi administrativ locale, în condiţiile recunoscute ale inexistenţei unui act normativ care să stabilească în prealabil care sunt suprafeţele deţinute, liniile de hotar, motiv pentru care dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 215/2001 sunt aplicabile speţei.

Din interpretarea dispoziţiilor de mai sus rezultă că delimitarea unităţilor administrativ teritoriale, care implică stabilirea limitelor teritoriale înlăuntrul cărora fiinţează şi îşi exercită competenţele autorităţile publice, este de atributul puterii legislative, care numai prin lege organică o poate reglementa, conform art.73 alin.3 lit. o din Constituţie care statuează că organizarea administraţiei locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală, se reglementează prin lege organică.

OCPI B. nu a luat în considerare legislaţia incidentă privind modificarea limitelor teritoriale în România.

În prezent stabilirea limitei teritoriale a UAT - urilor se face exclusiv prin lege şi nu prin procese-verbale de recunoaştere reciprocă a hotarului dintre localităţi, cu referire la PV nr. 4126/6.08.2009 (delegaţii comunei E. şi mun. B.) ori litigii iniţiate de prefect în baza art. II din Legea nr.133/2012.

În prezent, nu există dispoziţii legale care să confirme modificarea limitelor teritoriale cu privire la identificarea şi recunoaşterea hotarului dintre unitatea administrativ-teritorială B.şi unitatea administrativ-teritorială C. (aşa cum s-a stabilit prin S.c. 425/22.04.2016 a Tribunalului Suceava, în ds. nr. .../86/2013, acţiunea iniţiată de prefect în temeiul dispoziţiilor art. II din Legea nr.133/2012).

Pârâta municipiul B.a dat un înţeles greşit Legislaţiei, în vigoare, aplicabilă privind delimitarea teritorială a U.A.T., atunci când OCPI B.a modificat, a procedat la închiderea cărţilor funciare de pe un UAT şi le-au deschis pe un alt UAT, în baza S.c. 425/22.04.2016 a Tribunalului Suceava, în ds. nr. .../86/2013, acţiune iniţiată de prefect în temeiul dispoziţiilor art. II din Legea nr. 133/2012.

Având în vedere faptul că limitele administrative au fost stabilite acum circa 40 de ani, în baza Legii nr. 2/1968, privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, cu modificările şi completările ulterioare, Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară cu sprijinul Ministerului Administraţiei şi Internelor a desfăşurat, acţiunea de recunoaştere la nivel naţional a limitelor unităţilor administrativ teritoriale, de către comisiile de identificare şi recunoaştere a hotarelor unităţilor administrativ-teritoriale, numite de prefect. În temeiul art. 10. alin. (2) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare, nr. 7/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

În cazul în care hotarul unei unităţi administrativ-teritoriale nu a fost identificat şi marcat pe teren sau în cazul în care detaliile pe baza cărora acesta a fost stabilit au suferit modificări în timp identificarea/reconstituirea liniei de hotar respective, de către comisie, a fost posibilă prin utilizarea documentelor existente în arhiva oficiului teritorial şi a instituţiilor implicate.

Astfel, identificarea tronsonului de hotar dintre municipiul B. şi comuna C. a fost realizată în cadrul acţiunii „RELUAT”, prin semnarea procesului verbal de către membrii comisiei de delimitare, ţinând cont de realitatea din teren, de limita reprezentată pe planurile cadastrale, de detaliile topografice existente în prezent, precum şi de alte documente deţinute de Instituţiile Implicate.

De asemenea a precizat reclamanta, că la finalizarea acţiunii „RELUAT" la nivelul întregii ţări, Ministerul Administraţiei si Internelor, prin Agenţia Naţională de Cadastru si Publicitate Imobiliară, va propune un act normativ de promovare a hărţii în format digital cu limitele administrativ-teritoriale, care să completeze lipsa materialului grafic din cuprinsul Legii nr. 2/1968, republicată cu modificările şi completările ulterioare, conform punctului 4.3.7 din forma tehnică pentru introducerea cadastrului general, aprobată prin Ordinul nr. 534/2001.

În concluzie, această limită, recunoscută conform proceselor verbale semnate de membrii comisiei, numită în acest scop prin Ordinul Prefectului Judeţului B. nr.16/2011, ori în baza S.c. 425/22.04.2016 a Tribunalului Suceava, în ds. nr. 4581/86/2013, acţiunea iniţiată de prefect în temeiul dispoziţiilor art. II din Legea nr. 133/2012, va produce efecte juridice asupra teritoriului de care aparţin terenurile locuitorilor, numai în urma reorganizării teritoriale a UAT-urilor, numai după aprobarea actului normativ precizat mai sus.

Jurisprudenţa constantă, depusă şi la dosarul cauzei, a concluzionat evident că Delimitarea teritorială a comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor se stabileşte prin lege, iar orice modificare a limitelor teritoriale ale acestora se poate efectua numai prin lege şi numai după consultarea prealabilă a cetăţenilor din unităţile administrativ-teritoriale respective prin referendum, care se organizează potrivit legii, conform art. 23 din Legea nr. 215/2001.

Ori, stabilirea liniei de hotar şi a denumirilor unităţilor administrativ-teritoriale se face în conformitate cu prevederile Legii nr. 2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, republicată, cu modificările ulterioare, iar OCPI B., nu a făcut dovada apartenenţei reclamantei SC A. la teritoriul administrativ al municipiului B., care nu a suferit modificări, de la situaţia reglementată de prevederile Legii nr. 2/1968, în sensul menţionării legilor de modificare a limitelor teritoriale stabilite cadastral prin Legea nr. 2/1968, legi aprobate prin referendum local după consultarea prealabilă a locuitorilor celor două localităţi.

5) A mai precizat reclamanta, că în baza actelor administrative contestate, s-a declanşat executarea silită, deşi potrivit disp. art.662 NCPC, care prevede că nici o urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile nu poate avea loc decât pentru o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, respectiv „executarea silită nu se poate face decât dacă creanţa este certă, lichidă şi exigibilă”.

Condiţia bunei-credinţe a reclamantei este dovedită în cauză prin întregul său comportament în calitate de contribuabil.

Conform principiului unicităţii impunerii astfel cum acesta este reglementat de art. 23, art. 85 alin. (1) lit. b), art. 87 teza a II-a, art. 105 alin. (3) C. proc. fisc:

- un impozit local datorat de un contribuabil pentru un imobil şi pentru o perioada de timp nu poate fi decât unul singur, indiferent de autoritatea publică care a încasat impozitul;

- există o singură obligaţie fiscală corelativă de plată de natură să stingă impozitul local.

Acest principiu este important pentru a fi protejate interesele contribuabililor pentru ipoteza unui posibil conflict între creditorii fiscali, cum ar fi ipoteza prezentului litigiu legat de plata unor impozite şi taxe locale.

Cum în cauză reclamanta a făcut dovada plăţii impozitelor şi taxelor locale aferente anului 2011-2018 către UAT com.C., aceasta nu poate fi obligată la plata aceloraşi contribuţii şi către pârâta UAT B..

Dispoziţiile noului C. proc. fisc. au rezolvat problema conflictului de competenţă între autorităţile locale prin art. 43 alin. (3) Noul C. proc. Fisc.

6) Reclamanta a invocat prevederile art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, arătând că în sensul legii, cazurile bine justificate constituie acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ, iar paguba iminentă este reprezentată în expresia unui prejudiciu material viitor şi previzibil sau, după caz, în perturbarea previzibilă gravă a funcţionării societăţii, astfel cum este prevăzut prin art. 2 lit. t şi ş din actul normativ menţionat.

Astfel, executarea deciziilor de impunere, ar pune reclamanta în imposibilitate de a-şi onora obligaţiile contractuale asumate faţă de diverse instituţii bancare şi nebancare, faţă de alţi profesionişti şi clienţi, dar şi faţă de angajaţii societăţii, ceea ce evident ar conduce la o perturbare previzibilă gravă a funcţionării societăţii.

Prin „pagubă iminentă” se înţelege prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public (art. 2 al. 1 lit. s din Legea nr. 554/2004), iar „cazul bine justificat” constă în împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ (art. 2 al. 1 lit. t din Legea nr. 554/2004).

Debitul pretins, dar nedatorat, în cuantum de 7.187.979,48 lei, este unul imens, aberant, care prejudiciază activitatea comercială a oricărei societăţi, mai ales a reclamantei (putând intra în blocaj financiar).

În speţă, debitul urmărit, de 7.187.979,48 lei, din care debit de 4.575.534,00 (impozit pe clădiri şi teren - anii 2013-2018) majorări de întârziere, nu este nici cert, nici lichid, pentru că nu se ştie cum organul fiscal de executare, raportat la cuprinsul titlului executoriu necomunicat, a determinat existenţa şi întinderea acestuia.

A mai arătat reclamanta că toate impozitele au fost achitate la UAT C., în perioada 2011-2018, existând depusă la dosar dovada plăţii acestor impozite.

Suspendarea executării actului administrativ, definită ca operaţiune de întrerupere temporară a efectelor unui astfel de act, este o măsură excepţională, justificată doar în ipoteza în care actul administrativ conţine dispoziţii a căror îndeplinire ar produce consecinţe greu sau imposibil de înlăturat dacă actul ar fi ulterior anulat în baza unei hotărâri judecătoreşti în general, un act administrativ se bucură de prezumţia de legalitate, care la rândul său se bazează pe prezumţia autenticităţii şi a veridicităţii.

Principiul legalităţii actelor administrative presupune atât ca autorităţile administrative să nu încalce legea, cât şi ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.

Prin urmare, în procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurate un anumit echilibru şi anumite garanţii de echitate pentru particulari, întrucât acţiunile autorităţilor publice nu pot fi discreţionare, iar legea trebuie să confere individului o protecţie adecvată împotriva arbitrariului.

Tocmai de aceea, suspendarea executării actelor administrative trebuie considerată ca fiind în realitate un instrument eficient procedural aflat la îndemâna instanţei de judecată, pentru a asigura respectarea principiului legalităţii, fiind echitabil că atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare, acestea să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.

În considerarea celor două principii incidente în materie, al legalităţii actului administrativ şi al executării acestuia din oficiu - suspendarea executării constituie o situaţie de excepţie, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege, iar în speţă, sunt date aceste condiţii.

În primul rând, Decizia de impunere pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoanele juridice nr.9859676654 din 3.05.2016 şi Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr.98596/6855 din 3.05.2018, prin care reclamantei i s-a impus suma debit total în cuantum de 7.167.979,48 lei, din care debit de 4.575.534,00 (impozit pe clădiri şi teren - anii 2013-2018), majorări de întârziere (fără menţiunea Titlului executoriu) în cuantum de lei, 2.612.445,48 lei, a căror suspendare a executării o solicită reclamanta, reprezintă acte administrative în înţelesul art. 2 alin. 1 lit. c din Legea nr. 554/2004, la data scadenţei obligaţiilor de plată stabilite în sarcina reclamantei urmând a fi pusă în executare, fiind expus riscului executării silite înainte de a fi verificate pe fond apărările din cadrul contestaţiei administrative şi, în ipoteza respingerii contestaţiei, înainte ca instanţa de contencios să verifice aceste apărări.

De altfel, a fost declanşată şi executarea silită împotriva reclamantei, prin emiterea actelor de executare întocmite de intimată, respectiv somaţia nr.71482/178588 din 18/06/2018 şi titlul executoriu nr.71483/178588 din 18/06/2018, prin care acesteia i s-a impus suma debit total în cuantum de 7.187.979,48 lei, din care debit de 4.575.634,00 (impozit pe clădiri şi teren - anii 2013-2018) majorări de întârziere (fără menţiunea Titlului executoriu) în cuantum de 2.612.445,48 lei.

Deşi în cadrul raporturilor de drept fiscal dreptul de creanţă fiscală şi obligaţia corelativă se nasc în momentul în care se constituie baza de impunere care le generează, nu există nici o justificare rezonabilă şi serioasă pentru care organul fiscal şi contribuabilul să nu-şi dispute pretenţiile reciproce pe picior de egalitate.

Dacă instanţa va admite că este obiectiv justificată îndreptăţirea organului fiscal de a o executa silit pe reclamantă, înainte ca într-un litigiu de contencios administrativ-fiscal să se stabilească existenţa şi întinderea obligaţiilor acestei de plată eventuale, rezultă că şansele reclamantei de a-şi dovedi pretenţiile, respectiv inexistenţa datoriei fiscale, ar fi reduse la zero, iar prin aceasta s-ar crea o discriminare cât priveşte poziţia procesuală a reclamantei în raport cu poziţia organului fiscal, cu consecinţa încălcării dreptului de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul reclamantei (care este iminent că vor fi executate silit), ceea ce art. 14 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul Adiţional 1 la Convenţie interzic.

Aşa fiind, având în vedere şi principiul proporţionalităţii, consacrat de art. 5 din TCE, ca principiu general al dreptului comunitar (din care derivă echilibrarea intereselor părţilor - organ fiscal şi contribuabil), reclamanta a apreciat că este pe deplin justificată cererea de suspendare.

A apreciat reclamanta, pe de altă parte, că există argumente juridice aparent valabile de natură a justifica temporizarea executării actului administrativ-fiscal menţionat în petit şi care pun, aparent, sub semnul îndoielii legalitatea acestuia, aşa cum reiese din următoarele argumente:

În ceea ce priveşte prevenirea unei pagube iminente, reclamata a arătat că prin actul administrativ contestat, odată intrat în circuitul fiscal, îi va fi afectată în mod considerabil viaţa şi activitatea, debitul stabilit fiind semnificativ de 7.187.979,48 lei în raport cu posibilităţile financiare actuale ale reclamantei, iar până la o finalizare pe fond a dosarului aceasta se află în imposibilitate de a mai achita obligaţiile faţă de ceilalţi creditori.

A mai arătat reclamanta că un organ fiscal necompetent teritorial cu privire la emiterea deciziilor de impunere, nu poate fi competent cu privire la emiterea titlurilor executorii în cadrul procedurii executării silite.

În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1, 8, 15 din Legea nr. 554/2004.

În susţinerea cererii sale, reclamanta a depus la dosar înscrisuri.

Prin întâmpinarea depusă la data de 03 august 2018 pârâţii au solicitat respingerea cererii de suspendare ca nefondată, în baza următoarelor argumente:

Împotriva reclamantei, organul fiscal din cadrul instituţiei pârâte a emis la data de 03.05.2018 două acte administrativ fiscale, respectiv: Decizia de impunere pentru anii 2013-2018 nr. 98596/6654 pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoane juridice, care înscria pentru reclamantă impozite pentru clădiri şi teren exemplificate pentru fiecare an din perioada nominalizată şi Decizia nr. 98596/6655 referitoare la obligaţiile de plată accesorii care înscrie pentru reclamantă accesorii sub forma majorărilor în cuantum total de 2.565.780,95 lei.

La data de 15.05.2018 reclamanta a formulat Contestaţia nr. 101878 în care a solicitat anularea acestui debit, soluţionată prin Dispoziţia de Primar nr. 1695/22.05.2018.

Prin prezenta cerere de chemare în judecată reclamanta solicită suspendarea de urgenţă a celor două acte administrativ-fiscale în temeiul prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte „urgenţa” măsurii solicitată de reclamantă a solicitat a se observa că deciziile de impunere a căror anulare se solicită au fost puse deja în executare prin emiterea actelor de executare, respectiv somaţia contestate de reclamantă în cadrul dosarului de judecată nr. 461/39/2018 aflat pe rolul Curţii de Apel Suceava.

Din dispoziţiile art. 14, cât şi din cele generale ale Legii nr. S54/2004 rezultă că suspendarea executării unui act administrativ este o măsură excepţională care poate surveni exclusiv atunci când acest lucru este prevăzut expres în lege - suspendarea de drept ope legis - ori, când sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege - suspendarea la cererea persoanei vătămate.

Într-adevăr, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 „în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond”. Deci, cu alte cuvinte, un act administrativ va putea fi suspendat din executarea sa numai în situaţia în care instanţa va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii: existenţa unui caz bine justificat şi necesitatea evitării unei pagube iminente ireparabile sau dificil de reparat.

A - Noţiunea de caz bine justificat a fost definită la art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ca fiind acele împrejurări legate de starea de fapt şi de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

În jurisprudenţa sa constantă, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi a reţinut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanţa nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăşi cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-şi limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt şi/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumţiei de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/şi de drept care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reţinute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depăşirea competenţei, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziţii legale declarate neconstituţionale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ.

Raportat la toate aceste susţineri de mai sus, a apreciat că în cauză nu este dată îndeplinirea condiţiei „cazului bine justificat” având în vedere că în motivarea îndeplinirii acestei condiţii reclamanta invocă trei neregularităţi ale actului de autoritate, respectiv: în principal, faptul că nu deţine bunuri în U.A.T. B., organul fiscal din instituţia pârâtă nu are competenţă teritorială în stabilirea sarcinilor fiscale, competenţa aparţinând organului fiscal de la sediul social al persoanei juridici, iar în motivarea pagubei iminente, reclamanta invocă perturbarea activităţii sale prin punerea în executare a deciziilor a căror anulare o solicită.

Faţă de toate motive invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată a solicitat a se observa că situaţia de fapt existentă este mult mai simplă, în sensul că, datorită existenţei unor imobile aparţinând reclamantei pe teritoriul U.A.T. B., organul fiscal din cadrul instituţiei pârâte, în virtutea rolului său activ stabilit de legiuitor faţă de obligaţia de determinare a bunurilor impozabile pe raza unităţii administrativ teritoriale, în baza prevederilor art. 58 din Codul de procedură fiscală a solicitat punctul de vedere al O.C.P.I. B. faţă de situaţia bunurilor reclamantei. Prin adresa nr. 4431/21.03.2018 (anexa 5) înregistrată în instituţia pârâtă cu nr. 90014/23.03.2018 O.C.P.I. se aduce la cunoştinţă situaţia bunurilor imobile deţinute de reclamantă pe teritoriul unităţii administrativ teritoriale a Municipiului B., conform extraselor de carte funciară anexate. După cum se poate observa din adresa O.C.P.T. B. reclamanta figurează ca proprietar asupra terenului arabil în suprafaţă de 1.197 mp înscris în C.F. nr. 34270, asupra construcţiilor nr. cadastral 40957-C1. 40957-C2 şi 40957-C3 din CFE nr. 40957 B. şi asupra construcţiilor cu nr. cadastral 40958-C5 şi 40958-C6 din CFE 40938 B.

Având în vedere această stare de fapt, la data de 28.03.2018 organul fiscal din cadrul Municipiului B. a emis adresa nr. 92754 prin care a invitat reclamanta la sediul instituţiei în vederea clarificării acestei situaţii. În lipsa unor clarificări din partea reclamantei, la data de 03.05.2018, în temeiul prevederilor art. 95 alin. 2 din Codul de procedură fiscală a fost emisă Decizia de impunere nr. 98596/6654 pentru stabilirea obligaţiilor fiscale. Actul administrativ fiscal a fost emis în baza atributului conferit organului fiscal de către legiuitor la art. 95 alin. (1) din Codul de procedură fiscală. Având în vedere lipsa de reacţie a reclamantei faţă de invitaţia organului fiscal de clarificare a situaţiei sale fiscale, s-a procedat la stabilirea din oficiu a obligaţiilor fiscale în baza prevederilor art. 107 din Codul de procedură fiscală.

În ceea ce priveşte elementul fundamental al apărării reclamantei faţă de împrejurarea că nu deţine bunuri în U.A.T. B., a solicitat a se observa că O.C.P.I. B. atestă prin înscris, inclusiv extras carte funciară, că reclamanta deţine bunuri imobile (teren şi construcţii) pe raza U.A.T. B.

Faţă de excepţia necompetenţei organului fiscal din cadrul Municipiului B. de a întocmi acte de impunere faţă de reclamantă, a solicitat a se observa că această apărare nu poate fi primită, în condiţiile în care:

- potrivit dispoziţiilor art. 455 din Codul fiscal, alin. 1 şi 3, orice persoană care are în proprietate o clădire, datorează impozit pentru clădire, iar acesta se face venit la bugetul local al municipiului unde este situat terenul;

- potrivit dispoziţiilor art. 463 din Codul fiscal, alin. 1 şi 3, orice persoană care are în proprietate un teren, datorează impozit pentru teren, iar acesta se face venit la bugetul local al municipiului unde este situat terenul;

- potrivit art. 494 Cod fiscal, „(1) Impozitele şi taxele locale, majorările de întârziere, precum şi amenzile aferente acestora constituie integral venituri la bugetele locale al unităţilor administrativ-teritoriale.

(2) Impozitul pe clădiri, precum şi amenzile aferente acestuia constituie venituri la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia este situată clădirea respectivă.

(3) Impozitul pe teren, precum şi amenzile aferente acestuia constituie venituri la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale în raza căreia este situat terenul respectiv.”

In plus, la articolele 37 şi 38 din Codul de procedură fiscală este reglementată expres competenţa generală şi teritorială a organului fiscal central, în sensul că „Administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului local, inclusiv a impozitului pe profit care se face venit la bugetul local, potrivit Codului fiscal, se realizează prin organul fiscal local, cu excepţia cazului când prin lege se prevede altfel” şi „Administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului local al unei unităţi/subdiviziuni administrativ-teritoriale se realizează prin organul fiscal local al respectivei unităţi/subdiviziuni administrativ-teritoriale, cu excepţia cazului când prin lege se prevede altfel”.

Rezultă clar, fără dubiu, că taxele şi impozitele pentru clădiri şi teren sunt datorate către bugetul local al unităţii administrativ teritoriale în raza căreia sunt situate bunurile impozabile. A se stabili altfel, prin aplicarea prevederilor invocate de către reclamantă, s-ar ajunge la situaţia absurdă ca o unitate administrativ teritorială să perceapă taxe şi impozite pentru bunuri imobile situate în altă unitate administrativ teritorială.

B. Faţă de cea de-a II a condiţie ce se impune a fi îndeplinită pentru a admite suspendarea unui act administrativ, din dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. ş) din lege, rezultă că noţiunea de pagubă iminentă are în vedere producerea unui prejudiciu material viitor şi previzibil, greu sau imposibil de reparat, condiţie inexistentă în cazul de faţă.

Iminenţa producerii unei pagube nu se prezumă, ci trebuie dovedită de persoana lezată, îndeplinirea condiţiei referitoare la paguba iminentă presupune administrarea de dovezi care să probeze iminenţa producerii pagubei invocate, sub acest aspect fiind lipsite de relevanţă simplele afirmaţii făcute de reclamantă.

Faţă de argumentele mai sus invocate a apreciat că în cauză nu este dat motivul cazului bine justificat pentru a dispune suspendarea actelor administrativ fiscale numite de reclamantă şi în contextul în care aceste acte au fost deja puse în executare prin emiterea somaţiei de plată şi a titlului executoriu ce sunt contestate în dosarul aflat pe rolul Curţii de Apel Suceava, motiv pentru care a solicitat respingerea cererii ca nefondată.

Prin notele de şedinţă, depuse la data de 07 august 2018, reclamanta a menţionat că eronat susţin pârâţii că OCPI B. ar fi comunicat prin adresa nr. 4431/21.03.2018 că reclamanta are imobile pe teritoriul UAT B., conform extraselor CF anexate.

Ori, OCPI prin adresa nr. 4431/21.03.2018 a precizat că reclamanta deţine imobile înscrise în CFE 14072 C., 14073 C., 34270 B., CFE 40957 pentru construcţiile C1, C2, C3. CFE 40958 pentru construcţiile C5, C6, iar nu că reclamanta are imobile pe teritoriul UAT B.

Pârâţii susţin că s-au modificat limitele teritoriale între UAT B. şi UAT C., în baza PV nr. 4126/6.08.2009 (delegaţii comunei E. şi mun. B.) de recunoaştere reciprocă a hotarului, (respectiv conform argumentelor din S.c. nr. 425/22.04.2016 a Tribunalului Suceava, în .../86/2013), unde s-ar afla bunuri impozabile aparţinând reclamantei SC A. SRL, însă această afirmaţiei este străină de obiectul cauzei.

Reclamanta a apreciat că nu s-au modificat limitele teritoriale dintre UAT B. şi alte UAT-uri din județ, soluţia reprezentaţilor UAT-urilor/ instanţei materializând doar o operaţiune tehnică, documentaţiile cadastrale cuprinse în dosarul de delimitare, care a fost finalizat fie prin semnarea procesului-verbal de delimitare a hotarelor, fie prin hotărârea judecătorească care tranşează neînţelegerile dintre vecini la stabilirea liniei de hotar, reprezentând operaţiuni prealabile, pur tehnice, efectuate în vederea delimitării teritoriale, care se efectuează printr-un act normativ.

Ca urmare, soluţia dată în dosarul nr. .../86/2013 vizează, în limitele de competenţă generală a instanţelor, doar identificarea hotarelor existente dintre unităţile administrativ teritoriale a UAT B.şi UAT C., aşa cum se regăsesc în partea descriptivă a Legii nr. 2/1968, act pe baza căruia a fost întocmit şi raportul de expertiză în cauza respectivă, nu şi stabilirea de noi limite administrative, astfel cum interpretează municipiul B. prin Primar, prin includerea în limitele sale teritoriale a unei suprafeţe de teren ce se află în limitele teritoriale ale altei unităţi administrative.

Dacă această operaţiune reprezintă în fapt o modificare a acestor limite, modificarea nu poate avea loc decât prin lege.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea acţiunii.

Prin concluziile scrise depuse la data de 21 septembrie 2018 pârâtul a arătat că împotriva reclamantei din prezenta cauză, organul fiscal din cadrul instituţiei pârâte a emis la data de 03.05.2018 două acte administrativ fiscale, respectiv: Decizia de impunere nr. 98596/6654 pentru anii 2013-2018 privind stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoane juridice, care înscria pentru reclamantă impozite pentru clădiri şi teren exemplificate pentru fiecare an din perioada nominalizată şi Decizia nr. 98596/6655 referitoare la obligaţiile de plată accesorii care înscrie pentru reclamantă accesorii sub forma majorărilor în cuantum total de 2.565.780,95 lei.

Verificarea stării de fapt a contribuabilului contestator a fost realizată de organul fiscal în baza prevederilor art. 7 alin. 3 Cod procedură Fiscală.

Având în vedere faptul că:

- La nivelul anului 2011 SC A. SRL a înregistrat în instituţia pârâtă o declaraţie de impunere, arătând că deţine bunuri impozabile pe teritoriul UAT B.;

- Este de notorietate faptul că persoana juridică reclamantă în prezentul dosar deţine clădiri pe Şos. B.- F. km 3;

- Toate persoanele juridice care deţin bunuri în această zonă achită impozit la Primăria Municipiului B.,

În virtutea rolului său activ, coroborat cu dispoziţiile art. 58 Cod Procedură Fiscală, la data de 16.03.2018, cu adresa 86962 (anexa), serviciul de specialitate din cadrul instituţiei pârâte a solicitat de la OCPI B. informaţii asupra bunurilor imobile deţinute de reclamantă.

Din Adresa OCPI B. reclamanta figurează ca proprietar asupra terenului arabil în suprafaţă de 1.197 mp înscris în CF nr. 34270 şi asupra construcţiilor nr. cadastral 40957-C1, 40957-C2 şi 40957-C3 din CFE nr. 40957 B.şi asupra construcţiilor cu nr. cadastral 40958-C5 şi 40958-C6 din CFE 40958 B.

În ceea ce priveşte elementul fundamental al apărării reclamantei faţă de împrejurarea că nu deţine bunuri în UAT B., a solicitat a se reţine că singura instituţie abilitată să confirme sau infirme această susţinere, respectiv OCPI B. atestă prin înscris, inclusiv extras carte funciară, că reclamanta deţine bunuri imobile (teren si construcţii) pe raza UAT B.

A mai arătat pârâtul că taxele şi impozitele pentru clădiri şi teren sunt datorate către bugetul local al unităţii administrativ teritoriale în raza căreia sunt situate bunurile impozabile. A se stabili altfel, prin aplicarea prevederilor invocate de către reclamantă, s-au ajunge la situaţia absurdă ca o unitate administrativ teritorială să perceapă taxe şi impozite pentru bunuri imobile situate pe raza unui alt UAT.

În ceea ce priveşte existenţa unui conflict asupra limitelor teritoriale ce ar exista - în viziunea reclamantei, între UAT B. şi UAT C., a solicitat a se observa că un asemenea conflict nu există. În acest sens, a fost depusă la dosarul cauzei Decizia Curţii de Apel Suceava nr. 5008/2011 prin care a fost modificată Sentinţa nr. 4152/2011 a Tribunalului Suceava.

Prin procesul verbal din data de 23.02.2011, încheiat între aceleaşi unităţi administrativ - teritoriale s-a stabilit linia de hotar dintre Municipiul B. şi Comuna C..

Aşa cum se poate observa din cele două procese verbale încheiate între reprezentanţii celor două unităţi administrative, nu au apărut niciun fel de modificări în privinţa hotarului dintre Municipiul B. şi Comuna C..

De asemenea, din planurile de situaţie depuse la dosar rezultă că terenul şi clădirea societăţii reclamante se află pe teritoriul administrativ al Municipiului B., b-dul S.

Ambele instanţe au reţinut că limitele teritoriale dintre B. şi C. nu au suferit modificări şi că, bunurile reclamantei, faptic sunt situate pe teritoriul UAT B. Singura diferenţă a constat în interpretarea prevederilor art. 22 din Legea nr. 215/2001, în sensul că, instanţa de recurs a apreciat că delimitarea teritorială se poate realiza exclusiv prin lege, procesul verbal întocmit între părţi, deşi atestă o stare de fapt reală, nu produce efecte decât după emiterea unui act normativ de promovare a hărţii în format digital, instanţa stabilind competenţa de impozitare în favoarea UAT C. Legat de această reţinere, a solicitat a se observa că nu mai este de actualitate, în lumina ultimilor modificări ale Legii nr. 7/1991, întrucât în baza modificărilor Legii cadastrului rezultă că procesele verbale, precum cele reţinute în sentinţele despre care s-a făcut anterior vorbire sunt valabile şi oficiale, existând pentru ANCPI obligaţia introducerii lor în sistemul integrat de cadastru şi carte funciară.

Pentru aceste motive, a solicitat menţinerea actelor administrativ-fiscale contestate şi respingerea cererii de anulare ca nefondată.

Analizând cererile reunite, faţă de înscrisurile aflate la dosar, susţinerile părţilor şi dispoziţiile legale aplicabile, se constată că prin decizia de impunere nr. 98596/6654/03.05.2018 şi decizia referitoare la obligaţii fiscale accesorii nr. 98596/6655/03.05.2018 s-a stabilit în sarcina reclamantei SC A. SRL obligaţia suplimentară de plată a sumei de 4.733.473,00 lei impozit pe teren şi clădiri, precum şi a sumei de 2.566.690,14 lei majorări de întârziere.

Prin dispoziţia nr. 1695/22.05.2018 contestaţia administrativă formulată de societate a fost respinsă ca neîntemeiată faţă de dispoziţiile art. 95 alin. 2, art. 107 alin. 1 şi 3, art. 58 alin. 1 şi 2 şi art. 183 alin. 1 din Legea nr. 207/2015, drept care aceasta şi-a exercitat dreptul de a supune atenţiei instanţei de contencios administrativ legalitatea actelor administrative indicate, solicitând totodată şi suspendarea executării acestora în temeiul art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004.

În esenţă reclamanta invocă în apărare că bunurile imobile proprietatea sa nu se află pe raza teritorială a UAT B., ci a UAT C., în favoarea căreia a achitat taxele şi impozitele pe clădiri şi teren, sens în care invocă lipsa de competenţă a organului fiscal local de a emite decizia de impunere, prevalându-se de efectele substanţiale ale deciziei nr. 5008/05.12.2011 pronunţată în d.nr. .../86/2011 de Curtea de Apel Suceava, precum şi de jurisprudenţa CCR pronunţată în cauze care au avut ca obiect soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiile art. II teza finală din Legea nr. 133/2012 pentru aprobarea OUG nr. 64/2010 privind modificarea şi completarea Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996.

Pe de altă parte, pârâţii invocă competenţa organelor fiscale a UAT B. în temeiul art. 37 şi 38 din Legea nr. 207/2015, susţinând plasarea imobilelor pe raza teritorială a municipiului B., astfel cum rezultă din extrasele de carte funciară anexate adresei OCPI nr. 4431/21.03.2018.

Curtea începe prin a observa caracterul lacunar al actelor administrativ fiscale contestate, precum şi insuficienţa apărărilor formulate, care a creat dificultăţi în înţelegerea situaţiei de fapt pe care se grefează raportul juridic dedus judecăţii, împrejurări asupra cărora se va reveni după analizarea, cu titlu de principiu, a chestiunii privind competenţa de emitere a actelor atacate, decisiv invocată de către reclamantă.

Astfel, într-o jurisprudenţă constantă (exemplificativ deciziile nr. 21/21.01.2014, 414/15.10.2013, 462/14.11.2013 şi nr. 393/01.10.2013) Curtea Constituţională a constatat că prin Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 legiuitorul a urmărit formarea unui sistem unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică a tuturor imobilelor de pe întreg teritoriul ţării, prin cadastru realizându-se, potrivit art. 1 alin. 2 din Legea nr. 7/1996, identificarea, măsurarea, descrierea şi înregistrarea imobilelor în documentele cadastrale şi reprezentarea acestora pe hărţi şi planuri cadastrale, în scopul asigurării publicităţii drepturilor reale imobiliare, a drepturilor personale, a actelor şi faptelor juridice, precum şi a oricăror altor raporturi juridice, prin cartea funciară.

Curtea Constituţională a reţinut că, prin ordin al prefectului, este instituită o comisie de delimitare a hotarelor unităţilor administrativ-teritoriale, care, în baza reprezentărilor grafice ale limitelor unităţilor administrativ-teritoriale şi ale limitelor intravilanelor, deţinute de oficiile teritoriale ale Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, [...] întocmeşte procesele-verbale de delimitare a hotarelor unităţilor administrativ-teritoriale.

Potrivit art. 11 alin. (4) din lege, în cazul în care reprezentanţii unităţilor administrativ-teritoriale învecinate recunosc reciproc hotarele, astfel cum acestea au fost delimitate şi marcate de către comisia de delimitare, în baza lucrărilor tehnice de cadastru, acestea rămân definitive şi reprezintă limitele oficiale ale respectivei unităţi administrativ-teritoriale. În caz contrar, şi anume atunci când procesele-verbale de delimitare a hotarelor nu au fost semnate sau au fost semnate cu obiecţiuni de membrii comisiei de delimitare, art. II din Legea nr. 133/2012 [...] instituie atribuţia prefectului de a iniţia concilieri asupra documentaţiei de delimitare, iar atunci când acestea nu se finalizează cu semnarea proceselor-verbale de delimitare a hotarelor, prefectul sesizează instanţa de contencios administrativ cu acţiunea în stabilirea hotarelor unităţii administrativ-teritoriale.

În continuare, Curtea Constituţională a motivat că aceste două modalităţi prin care se ajunge la întocmirea documentaţiei tehnice cadastrale, documentaţie ce se concretizează în dosarul de delimitare, constituie operaţiuni tehnice de identificare a hotarelor a două unităţi administrativ-teritoriale, pe baza planurilor parcelare care corespund vechilor hărţi topografice şi noilor măsurători cadastrale, operaţiuni care sunt prealabile măsurii legislative prin care se delimitează teritoriul unei unităţi administrativ-teritoriale şi nu se confundă cu aceasta.

De altfel, s-a reţinut că aceeaşi concluzie se impune şi din interpretarea sistematică a prevederilor art. 11 din Legea nr. 7/1996, legiuitorul făcând distincţie între operaţiunea de delimitare şi marcare a hotarelor unităţilor administrativ-teritoriale, prevăzută la art. 11 alin. (3), pe de o parte, şi modificarea, prin lege, a limitelor teritoriale ale unităţilor administrativ-teritoriale, pe de altă parte, prin precizarea expresă inserată în cuprinsul art. 11 alin. (7) din acelaşi act normativ.

În acest context, Curtea Constituţională a apreciat că „distincţia dintre aceste două operaţiuni este esenţială, deoarece delimitarea şi marcarea hotarelor reprezintă operaţiunea tehnică de materializare la teren a hotarelor unităţilor administrativ-teritoriale, în condiţiile prevăzute de lege sau de actele administrative cu caracter normativ date în aplicarea acesteia, [...] în timp ce modificarea limitelor teritoriale ale unităţilor administrativ-teritoriale este măsura legislativă care priveşte exclusiv înfiinţarea, reînfiinţarea sau reorganizarea unităţilor administrativ-teritoriale.”

În concluzie, aşa cum rezultă din considerentele deciziilor Curţii Constituţionale, operaţiunea tehnică de delimitare a hotarelor potrivit documentaţiei cadastrale trebuie urmată de măsura legislativă de delimitare a teritoriului, numai atunci având loc reorganizarea teritorială a unităţilor administrativ – teritoriale.

La originea litigiului stă faptul că o parte din clădirile şi terenul deţinute de SC A. SRL se află situate într-o zonă aflată la limita teritorială dintre comuna C. şi municipiului B.

Deşi societatea se afla în administrarea fiscală a comunei C., în anul 2011 organele fiscale locale din cadrul Primăriei B. au constatat că imobilele se află pe teritoriul administrativ al municipiului potrivit limitei teritoriale recunoscute prin procesul verbal încheiat la 23.02.2011 de comisia de delimitare a celor două unităţi administrativ - teritoriale, sens în care au emis decizia de impunere nr. 83654/31.03.2011, care a fost anulată irevocabil prin decizia nr. 5008/05.12.2011 a Curţii de Apel Suceava.

Prin această hotărâre, invocată cu putere de lucru judecat de reclamantă, s-a reţinut că „Legea ce a stabilit limita teritorială a celor două localităţi în speţă şi care vizează legala competenţă fiscală a pârâtei, este Legea nr.2/1968.

Procesul verbal din 23.02.2011 menţionat de pârâtă ca fiind documentul legal prin care limita teritorială ar fi fost modificată, reclamanta intrând în raza de activitate a sa, nu este de natură a face dovada legalităţii a acestei schimbări, peste prevederile Legii nr.2/1968 şi situaţia prevăzută de Legea nr.215/2001 – art.22.

De altfel, însăşi Registrul Naţional de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, prin adresa comunicată reclamantei, comunică situaţia că procesul verbal încheiat, deşi certifică o situaţie reală în teren, limită recunoscută conform acestuia nu produce efecte decât după emiterea unui act normativ de promovare a hărţii în format digital cu limitele administrativ - teritoriale ale României“ .

Cum acest act normativ nu a fost emis, este evident că în speţă limita teritorială între localităţi nu a fost modificată, competenţa de a emite acte fiscale pentru reclamantă aparţinând în cauză Primăriei Comunei C. şi nu Primăriei Municipiului B., conform prevederilor art.33 Cod procedură fiscală.”

De altfel, concluzia potrivit căreia nici comisia de delimitare şi nici instanţa de contencios administrativ sesizată de prefect nu se substituie Parlamentului, care, în calitatea sa de unică autoritate legiuitoare a ţării, este singurul abilitat să legifereze cu privire la delimitarea teritorială sau modificarea limitelor teritoriale ale comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor, se desprinde şi din consideraţiile Curţii Constituţionale, a cărui raţionament a fost anterior expus.

Prin urmare, în acord cu cele stabilite prin decizia nr. 5008/05.12.2011 şi hotărârile CCR, trebuie să se admită că autorităţile municipiului B.nu puteau pretinde taxe şi impozite de la SC A. SRL exclusiv în temeiul procesului verbal de delimitare.

Însă, prin Legea nr. 111/2017 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 98/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 399/26.05.2017, la art. 11 din Legea nr. 7/1996 s-a introdus aliniatul 8 ind. 1 conform căruia „Până la aprobarea delimitării unităţilor administrativ-teritoriale prin lege, în cazul în care limitele acestora sunt stabilite prin procese-verbale de delimitare, procese-verbale de conciliere sau, după caz, prin hotărâri judecătoreşti definitive, aceste limite devin oficiale şi Agenţia Naţională are obligaţia de a le introduce în sistemul integrat de cadastru şi carte funciară, dispoziţiile alin. (16) fiind aplicabile.”

Rezultă aşadar că, din voinţa legiuitorului, începând cu intrarea în vigoare a art. 11 alin. 8 ind. 1 se poate discuta de caracterul obligatoriu al limitelor teritoriale recunoscute prin procesul verbal de delimitare, cu toate consecinţele care decurg de aici, inclusiv cele fiscale.

Acesta este motivul pentru care OCPI B. a înfiinţat noi cărţi funciare ca urmare a modificării limitelor teritoriale dintre UAT B. şi UAT C., eliberând extrasele CF de care se prevalează pârâţii.

Tot din acest motiv şi instanţa, deşi confirmă argumentele reclamantei extrase din interpretarea deciziilor CCR şi a prezumţiei de adevăr ce rezidă din considerentele deciziei nr. 5008/05.12.2011 a Curţii de Apel Suceava, constată că începând cu 29.05.2017 limitele stabilite prin procese-verbale de delimitare au devenit oficiale, urmând a produce efecte până la aprobarea delimitării prin lege.

Stabilind data de 29.05.2017 ca fiind ce de la care municipiul B. putea pretinde achitarea taxelor şi impozitelor locale reclamantei SC A. SRL, Curtea urmează a analiza în continuare legalitatea actelor atacate pentru perioada ulterioară, 29.05.2017 – 31.12.2018.

Conform art. 95 din Legea nr. 207/2015 decizia de impunere se emite de organul fiscal competent ori de câte ori acesta stabileşte sau modifică baza de impozitare ca urmare a unei verificări documentare, a unei inspecţii fiscale ori a unei verificări a situaţiei fiscale personale, efectuate în condiţiile legii. Totodată, potrivit art. 97 decizia de impunere trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la art. 46, şi tipul creanţei fiscale, baza de impozitare, precum şi cuantumul acesteia, pentru fiecare perioadă impozabilă, cu precizarea suplimentară că la art. 46, printre altele, se enumeră menţiunile privind motivele de fapt şi temeiul de drept.

Or, verificând decizia de impunere nr. 98596/6654/03.05.2018 prin prisma elementelor de conţinut notate anterior se observă că nu sunt identificate bunurile impozabile, nu este consemnată baza de impozitare şi nu este individualizat cuantumul fiecărei creanţe, lipsind total motivele de fapt şi temeiul de drept, iar aceasta în condiţiile în care emiterea actului nu a fost precedată de efectuarea unei inspecţii fiscale şi emiterea unui raport de inspecţie fiscală. În aceste condiţii se poate înţelege de ce reclamanta nu a fost în măsură să invoce apărări coerente în afară de lipsa de competenţă şi dubla impunere la care se pretinde a fi supusă prin emiterea concurentă de decizii de impunere şi de către UAT C. cu privire la aceleaşi clădiri şi terenuri.

Aşa fiind, cum cerinţa motivării actului este de esenţa dreptului administrativ, decizia de impunere este nelegală şi pentru perioada ulterioară intrării în vigoare a Legii nr. 111/2017, lacunele de conţinut împiedicând exerciţiul efectiv al dreptului la apărare, precum şi efectuarea controlului de legalitate din moment ce nu se poate face legătura între imobilele la care se referă extrasele CF invocate de pârâte şi creanţa global calculată şi nici nu se poate stabili pretinsa menţinere a aceloraşi imobile pe rolul fiscal a UAT C., care de asemenea a emis decizii de impunere,neanulate, cu privire la clădiri şi teren situate pe B-dul S. Şos. B.– F.

Faţă de cele ce preced, văzând prevederile art. 49 rap. la art. 38, 46, 95, 97 din Legea nr. 207/2015 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, Curtea va anula decizia de impunere nr. 98596/ 6654/03.05.2018, ca de altfel şi decizia referitoare la obligaţii fiscale accesorii nr. 98596/ 6655/03.05.2018, care rămâne fără temei juridic prin infirmarea creanţei principale.

În ceea ce priveşte suspendarea executării celor două decizii, Curtea observă că existenţa cazului bine justificat rezultă din considerentele anterioare, fiind lipsită de interes analizarea separată a condiţiei de aparenţă, care, faţă de soluţia la care în fond, este în mod cert îndeplinită.

Totodată, faţă de înscrisurile contabile din care rezultă situaţia financiară a societăţii, datoriile curente şi numărul de angajaţi, raportat la cuantumul însemnat a sumelor pretinse şi a apărării societăţii care susţine că a achitat taxe şi impozite pe aceleaşi bunuri în temeiul actelor administrative emise de UAT C., Curtea consideră îndeplinită şi condiţia pagubei iminente, sens în care va admite cererea de suspendare formulată în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 şi va suspenda executarea deciziei de impunere nr. 98596/6654/03.05.2018 şi deciziei referitoare la obligaţii fiscale accesorii nr. 98596/6655/03.05.2018 până la soluţionarea definitivă a cauzei.

În final, din moment ce instanţa de contencios administrativ a fost deja sesizată cu acţiune în anularea actelor, pronunţând totodată suspendarea executării acestora în temeiul art. 15, rezultă că cererea formulată în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004 a rămas fără obiect.

Domenii speta

Spete similare