Contract de concesiune. Natura taxei de concesiune. Majorarea redevenţei prevăzute iniţial în contract.

Rezumat:

Dreptul de creanță al recurentului relativ la taxa de concesiune este izvorât dintr-un contract, nefiind o creanță fiscală din categoria celor reglementate de Codul fiscal, astfel că recurentul nu putea emite titluri executorii potrivit normelor de procedură fiscală pentru perceperea redevenței. Recurentul avea posibilitatea majorării redevenței în temeiul unei prevederi contractuale sau în raport de conținutul unui act normativ ce ar cuprinde reglementări în sensul indicat, astfel că părţile au stipulat necesitatea încheierii unui act adițional de modificare a prețului. În ce priveşte aplicarea directă a art. 4 alin. 3 din HG nr. 884/2004, acesta nu stabilește un cuantum determinat al redevenţei, ci depinzând de prețul pieței, astfel că această dispoziție legală trebuia aplicată de către recurent prin stabilirea nivelului prețului pieței și încheierea unui act adițional în acest sens.

(Decizia nr. 2760 din 17 septembrie 2018, dosar nr. 5803/86/2016*)

Hotărârea:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 29.11.2016 sub nr. de dosar .../86/2016 reclamanta C.M.I.G. Dr. A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Oraşul B. - prin primar ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative 16302/ 24.10.2016 şi a Deciziei de impunere pentru anul 2016 pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoanele fizice, nr. 11475/02.08.2016, emisă în temeiul Legii nr. 227/2015 privind codul fiscal, în ceea ce priveşte taxa concesiune spaţiu, de 8692 lei, din care 3567 lei debit principal şi 5125 lei majorări la 31.12.2015 şi în ceea ce priveşte suma de 88,00  lei impozit pe mijloc de transport; exonerarea reclamantei de obligaţia de plată a sumei de 8692 lei, din care 3567 lei debit principal şi 5125 lei majorări calculate până la 31.12.2015 – 7436 lei calculate până la 31.12.2015 – 7436 lei calculate până la 02.08.2016 ( data întocmirii înştiinţării de plată nr. 519/02.08.2016) – sume care nu sunt datorate, precum şi a sumei de 88 lei impozit pe mijloace de transport 2016 ( sume achitate, astfel cum rezultă din certificatul de atestare fiscală pentru persoane fizice privind impozitele şi taxele locale şi alte venituri datorate bugetului local 413/04.08.2016); fără cheltuieli de judecată.

Pârâta a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională.

Reclamanta prin apărător a formulat întâmpinare la cererea reconvenţională.

Pârâta UAT Oraş B. a depus răspuns la întâmpinarea reclamantei şi cerere de modificare a cererii reconvenţionale.

Prin sentinţa nr. 936 din 06 aprilie 2017 Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta C.M.I.M.G. Dr. A. în contradictoriu cu pârâta Oraşul B. prin primar şi a dispus anularea deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 16302/24.10.2016 şi deciziei de impunere pentru anul 2016 nr. 11475/ 2.08.2016 emisă de oraşul B., prin primar, a exonerat reclamanta de obligaţia de a plăti suma de 8692 lei – 3567 lei debit principal şi 5125 lei majorări şi 88 lei impozit pe mijloc de transport, a respins cererea de disjungere a cererii reconvenţionale formulată de pârâtul oraşul B., a respins cererea reconvenţională şi modificarea cererii reconvenţionale ca neîntemeiată şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului 100 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţei, în termen legal, a formulat recurs  pârâtul Oraşul B. prin primar, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia nr. 3112/30.10.2017 Curtea de Apel Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de pârâtul Oraşul B.  prin primar, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza pentru  rejudecare aceleiaşi instanţe

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 01.02.2018.

Prin sentinţa nr. 406 din 29 martie 2018 Tribunalul Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea şi a anulat decizia de soluţionare contestaţie administrativă 16302/24.10.2016 şi decizia de impunere 11475/02.08.2016 emise de pârât.

A respins ca nefondat capătul de acţiune privind exonerarea de la plată obligaţiilor stabilite prin decizia de impunere 11475/02.08.2016 emise de pârât.

A respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii cererii reconvenţionale.

A respins ca nefondată cererea reconvenţională modificată a pârâtului.

A admis în parte cererea privind cheltuielile de judecată şi a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 350 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Oraşul B. prin primar, criticând-o pentru nelegalitate.

În motivare, a arătat următoarele :

Un prim motiv de recurs vizează greşita soluţionare a problemei privind taxa de concesiune spaţiu, motiv de recurs prevăzut de art.488 pct.8 Cod proc. civilă.

A considerat că dreptul său de a percepe redevenţa majorată izvorăşte din lege – conform art.4 din H.G. nr.884/2004; că nu era necesar aşa cum pretinde instanţa de fond, încheierea unui act adiţional, existând în acest sens o derogare specială în cuprinsul dispoziţiilor art.4 alin. 3 din HG 884/2004.

Un al doilea motiv de recurs vizează greşita soluţionare a cererii reconvenţionale, motiv de recurs prevăzut de art.488 pct.8 şi pct.5 Cod proc. civilă.

A arătat că a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat cu titlu subsidiar, pentru situaţia în care se va aprecia că sumele datorate de reclamant în baza contractului de concesiune sunt creanţe de natură administrativă sau chiar civilă, să dispună obligarea reclamantei la plata acestora, conform art. 4 din HG 884/2004; că a solicitat cu titlu subsidiar ca în cazul respingerii susţinerilor anterioare să se aibă în vedere şi faptul că reclamanta se îmbogăţeşte fără justă cauză în măsura în care a folosit acel spaţiu pentru desfăşurarea activităţii Cabinetului Medical şi nu a plătit nici o sumă de bani către Oraşul B. pentru aceasta; că instanţa a respins toate probele pe care le-a solicitat a fi administrate, pronunţându-se pe fondul cererii reconvenţionale cu consecinţa respingerii ca nefondată şi a existenţei autorităţii de lucru judecat.

A considerat că în mod greşit în lipsa administrării unui probatoriu adecvat instanţa a respins cererea reconvenţională, reţinând că singura sumă pe care o putea pretinde de la reclamant o reprezintă suma menţionată în contract; că avea dreptul să perceapă după trecerea unui termen de 5 ani, preţul pieţei, astfel cum impune art.4 alin.3 din H.G. nr.884/2004, chiar în lipsa semnării unui act adiţional; că preţul pieţei se determină printr-un raport de evaluare.

O altă critică vizează greşita soluţionare a problemei invocării pe cale de excepţie în temeiul art. 2 din Decretul Lege nr.167/1958 a art. 4.1 din Contractul părţilor.

A arătat că în cuprinsul contractului de concesiune încheiat între reclamantă şi Primăria B. la data de 25.02.2005, la art. 4.1 se prevede că preţul de concesionare este de 1 euro/mp/an pentru primii 5 ani; că după această perioadă preţul va fi stabilit de comun acord sau de reglementările legale în vigoare consemnate într-un act adiţional la contract; că deşi contractul de concesiune a fost încheiat după intrarea în vigoare a H.G. 884/2004, în materia preţului contractului nu au fost respectate dispoziţiile imperative ale art. 4 alin. 3 din HG nr. 884/2004 potrivit căruia după primii 5 ani, nivelul minim al redevenţei se va stabili de către concedent, pornind de la preţul pieţei, sub care redevenţa nu poate fi acceptată; că a înţeles să invoce nulitatea pe cale de excepţie în temeiul art. 2 din Decretul Lege 167/1958 a art. 4.1 din Contract, având în vedere că dispoziţiile art. 4.1 din Contract nu respectă modul de calcul al preţului impus de art. 4. alin. 3 din H.G nr.884/2004, nefăcând referire la preţul pieţei şi condiţionând stabilirea preţului de consemnarea în act adiţional, deşi preţul poate fi stabilit unilateral prin efectul legii; că deşi este vorba de venituri la buget, preţul contractului de concesiune nu respectă dispoziţiile obligatorii în materie, respectiv art. 4. alin. 3 din H.G. nr.884/2004.

A invocat art. 8 din Legea nr.554/2004 potrivit căruia la soluţionarea litigiilor prevăzute la alin. (2), adică cele derivând din contracte se va avea în vedere regula după care principiul libertăţii contractuale este subordonat principiului priorităţii interesului public.

A susţinut că nulitatea invocată este de ordine publică, întrucât părţile nu pot negocia un preţ al contractului mai mic decât cel impus de lege iar în cazul de faţă tocmai acest lucru s-a întâmplat, situaţie în care instanţa poate analiza legalitatea contractului de care se prevalează reclamantul, inclusiv dacă poate opera această nulitate.

A solicitat admiterea recursului cu trimiterea cauzei spre rejudecare iar în subsidiar, modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii acţiunii principale şi admiterea cererii reconvenţionale.

Prin întâmpinare,  intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A considerat că prin cererea de recurs s-au reiterat apărările din primă instanţă, criticându-se soluţia tribunalului atât sub aspectul modului de soluţionare a problemei privind taxa de concesiune a spaţiului utilizat de el, cât şi cu privire la respingerea ca nefondată a cererii reconvenționale; că în mod corect a reţinut Tribunalul Suceava că sumele impuse cu titlu de taxă de concesiune nu trebuiau incluse în decizia de impunere, atât timp cât acestea nu se înscriu în noţiunea de creanţe fiscale.

A susţinut că chestiunea prioritară care se pune în discuţie în speţă este dacă suma constând în taxă concesiune spaţiu este creanţă bugetară sau fiscală; că redevenţa cu accesoriile aferente nu constituie creanţă fiscală, date fiind prevederile imperative şi limitative de la art.1 pct.11 şi 12, dar nici creanţă bugetară, deoarece aceste drepturi de creanţă nu se cuvin bugetului general consolidat, ci bugetului local şi privesc venituri din folosinţa cu titlu oneros a unor bunuri care fac parte din domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale; că de altfel, în practica judiciară s-a statuat că în ce priveşte creanţele izvorâte din contractele de închiriere şi concesiune încheiate cu consiliile locale, acestea nu au caracter de creanţe fiscale, ci sunt creanţe de natură civilă; că sumele impuse la plată cu titlu de taxă concesiune spaţiu nu puteau fi stabilite şi individualizate prin Decizie de impunere de către Oraşul B.

A invocat art.28 alin.3 din Legea nr.273/2006 care prevede că sumele încasate din concesionarea sau din închirierea unor bunuri aparţinând domeniului public sau privat al unităţilor administrativ-teritoriale constituie venituri ale bugetelor locale.

A apreciat că de vreme ce aceste sume nu sunt destinate bugetului consolidat al statului, nu sunt creanţe bugetare; că redevenţa datorată în temeiul contractului de concesiune constituind o obligaţie contractuală în sarcina concesionarului, autoritatea publică contractantă cu titlu de concedent nu îşi poate constitui prin act administrativ titlu executoriu pentru executarea obligaţiilor contractuale, fiind obligată să se adreseze instanţei de judecată în acest sens; că susţinerea recurentei cum că dreptul de a percepe redevenţa majorată s-a născut din lege nu are nici o relevanţă cât timp obligaţia de plată a taxei de concesiune are natură civilă, prin raportare la dispoziţiile art. 30 alin. 1 Cod proc. fiscală care face trimitere şi la alte creanţe datorate bugetelor prevăzute la art. 29 alin.1 şi 2, iar recurenta a omis să aibă în vedere dispoziţiile art.2 alin.4 Cod proc. fiscală, respectiv dispoziţiile art. 2 alin. 2 lit. b) şi art. 3 alin. 2 Cod proc. fiscală.

Cu referire la nulitatea pe cale de excepţie a art.4.1 din Contractul de concesiune în temeiul art. 2 din Decretul-lege nr. 167/1958, a considerat că aceasta a fost respinsă în mod corect, atât timp cât această solicitare priveşte o pretenţie proprie faţă de reclamantă, iar cererea reconvenţională nu are un astfel de petit, şi anume anulare clauză contractuală.

În ce priveşte respingerea ca nefondată a cererii reconvenţionale, a susţinut că soluţia Tribunalului Suceava este legală; că prin această cerere reconvenţională se solicită obligarea sa la plata sumei de 3.567 lei, reprezentând debit principal, precum şi la plata sumei de 5.125 lei, reprezentând penalităţi de întârziere; că culpa autorităţii administrative, mai exact a responsabilului cu urmărirea şi încasarea veniturilor bugetare ale UAT B. nu poate justifica pretenţia obligării sale la plata unor sume care nu sunt consfinţite prin încheierea unui act adiţional care să fi fost aprobat de Consiliul local B. în baza art. 36 alin. 2 lit. c), alin. 5 lit. b), art. 45 alin. 3 şi art. 115 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 215/2001; că întrucât nu există act adiţional aprobat de consiliul local şi cum nu este stabilit de concedent şi însuşit de concesionar preţul de piaţă, în condiţiile art. 8 alin. 3 din HG nr.884/2004, pretenţiile invocate pe calea cererii incidentale sunt nefondate.

A mai arătat că la data încheierii contractului de concesiune era în vigoare Legea nr. 219/1998; că de vreme ce legiuitorul impune concedentului ca nivelul redevenţei să se raporteze la preţul pieţei, firesc, această valoare trebuie să fie confirmată printr-un document justificativ, care în speţă lipseşte; că lipseşte inclusiv actul adiţional, iar art. 37 din Legea nr.219/1998 prevede că nerespectarea de către părţile contractante a obligaţiilor cuprinse în contractul de concesiune atrage răspunderea contractuală a părţii în culpă; că deoarece concesiunea s-a încheiat în baza contractului 4690/2005, contractul fiind obligatoriu între părţi, potrivit art.1273 Cod civil., schimbarea unui element al contractului, şi anume preţul, după primii 5 ani, nu poate avea loc decât tot prin exprimarea voinţei părţilor care trebuiau să negocieze un nou preţ pornind de la preţul pieţei; că în contract s-a prevăzut expres la art. 8 că modificarea şi completarea contractului se face numai prin act adiţional încheiat între părţile contractante.

A mai susţinut că instanţa nu poate suplini voinţa sa cu privire la redevenţă, în caz contrar fiind afectată însăşi libertatea contractuală; că suplinirea voinţei contractuale cu privire la un element al contractului nu poate avea loc pentru trecut, ci eventual pentru viitor, însă acest fapt nu a fost solicitat în cauză; .că în mod corect a reţinut instanţa de fond că a achitat redevenţă conform clauzelor contractuale negociate, astfel că nu sunt date condiţiile îmbogăţirii fără just temei, în condiţiile în care la acest moment nu îi poate fi opus decât preţul din contract, preţ pe care l-a achitat; că omisiunea recurentei de a solicita prezenţa sa la negocieri pentru încheierea unui act adiţional cu privire la nivelul redevenţei după anul 2010 nu-i poate fi imputată.

Astfel, în culpă este concedentul, iar culpa concedentului nu poate conduce la atragerea răspunderii sale patrimoniale, în lipsa unui contract sau a unui act adiţional care să stabilească noua valoare a redevenţei, care nu poate fi impusă la plată retroactiv, cu accesorii stabilite tot retroactiv, şi fără să existe acordul ambelor părţi în ceea ce priveşte cuantumul acestei redevenţe.

Sub acest aspect, instanţa nu poate interveni, pentru a suplini existenţa unui acord de voinţă care nu s-a materializat într-un act adiţional din culpa pârâtei, altfel, încălcându-se principiul libertăţii contractuale şi al forţei obligatorii a contractului încheiat între părţi.

Analizând recursul, ale cărui motive se subsumează prevederilor art. 488 alin. 1 pct. pct.5 și pct.8 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că următoarele:

Recurentul a invocat, sub un prim aspect, motivul de casare prev. de art. 488 alin.1 pct. 8 C.pr.civ., susținând prin cererea de recurs că hotărârea instanței de fond nefiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material sub aspectul modului de stabilire a taxei de concesiune. Recurentul consideră că dreptul de a percepe redevența într-un cuantum majorat după primii 5 ani de la încheierea contractului este recunoscut de dispozițiile art. 4 din HG nr. 884/2004.

Examinând susținerea acestuia, Curtea constată că motivul de casare invocat nu este dat.  Astfel, instanța de fond a reținut în mod corect că dreptul de creanță al recurentului este izvorât dintr-un contract, nefiind o creanță fiscală din categoria celor reglementate de Codul fiscal. Pe cale de consecință, recurentul nu putea emite titluri executorii potrivit normelor de procedură fiscală pentru perceperea redevenței.

În același timp, recurentul avea posibilitatea majorării redevenței în temeiul unei prevederi contractuale sau în raport de conținutul unui act normativ ce ar cuprinde reglementări în sensul indicat.

Referitor la prevederea contractuală cuprinsul în art. 4.1 din contract, se constată că era necesară încheierea unui act adițional de modificare a prețului deoarece părțile au convenit că după împlinirea perioadei inițiale de 5 ani, prețul va fi stabilit de comun acord sau de reglementările legale în vigoare, consemnate printr-un act adițional, însă părțile nu au încheiat un astfel de act adițional.

Este adevărat că art. 4 alin. 3 din HG nr. 884/2004 prevede că după primii 5 ani, nivelul minim al redevenţei se va stabili de către concedent, pornind de la preţul pieţei, sub care redevenţa nu poate fi acceptată, însă această dispoziție legală trebuia aplicată de către recurent prin stabilirea nivelului prețului pieței și încheierea unui act adițional prin care să se aplice prevederile legale, astfel cum părțile au convenit prin contractul încheiat. În acest mod ar fi fost stabilit cu certitudine cuantumul redevenței pe care reclamantul trebuia să îl achite în raport de prețul pieței și momentul de la care se aplica valoarea majorată a taxei.

Recurentul nu poate solicita aplicarea directă a dispoziției art. 4 alin. 3 din HG nr. 884/2004 deoarece acest text legal nu stabilește nici măcar o creanță certă și lichidă (într-un cuantum determinat) pentru concedent, aceasta depinzând de prețul pieței.

Prin urmare, chiar dacă s-ar trece peste lipsa unui act adițional prin care să se modifice contractul, deși contractul încheiat de părți cuprinde o astfel de prevedere, se constată că recurentul nu poate dovedi existența unei creanțe certe, lichide și exigibile al cărui debitor să fie reclamantul pentru a obține admiterea cererii reconvenționale de obligare a reclamantului la plata despăgubirilor potrivit dispoziției legale menționate întrucât textul legal prevede doar posibilitatea recurentului de a majora redevența după 5 ani de la încheierea contractului, fără a indica și cuantumul acesteia, trimiterea legiuitorului fiind făcută la prețul pieței.

În ceea ce privește motivul de casare întemeiat pe disp. art. 488 pct.5C.pr.civ., în sensul că instanța de fond nu ar fi administrat probatoriul necesar în susținerea cererii reconvenționale, Curtea reține că și acest argument este neîntemeiat deoarece proba cu expertiză nu era utilă soluționării cauzei în raport de probatoriul deja administrat în cauză, respectiv conținutul clauzelor contractuale ce stabileau necesitatea încheierii unui act adițional.

Recurentul a mai invocat faptul că instanța de fond a soluționat în mod greșit problema invocării nulității art. 4.1 din contract pe cale de excepție în temeiul art. 2 din decretul 167/1958 deoarece modul de calcul prevăzut în contract nu respectă prevederile legale incidente.

Sub acest aspect, Curtea reține că independent de modul de soluționare a excepției invocate, stabilirea nivelului superior al redevenței era posibilă numai prin încheierea unui act adițional pentru determinarea cuantumului redevenței. Prin urmare, atâta timp cât recurentul nu a întreprins demersuri pentru încheierea acestuia, nu a invitat reclamantul la negocieri pentru a se determinat prețul pieței și a se încheia un act adițional, recurentul Orașul B. nu a fost în situația unui refuz al reclamantului de a majora nivelul redevenței și nu s-a pus problema de a fi suplinit consimțământul reclamantului C.M.I.M.G. Dr. A. printr-o acțiune în fața instanțelor în vederea aplicării disp. art. 4 din HG nr. 884/2004, motiv pentru care pretențiile recurentului sunt neîntemeiate.

Având în vedere aspectele reținute anterior, se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu respectarea normelor de drept material, cât și a celor de procedură, nefiind întemeiat motivul de casare prev. de art. 488 alin.1 pct. 8C.pr.civ. și nici motivul prev. de art. 488 pct.5C.pr.civ., astfel că, în temeiul art. 496C.pr.civ., Curtea urmează să respingă recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 453C.pr.civ., Curtea va obliga recurentul, care a căzut în pretenții, la plata către intimat a sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea onorariului avocațial.

Domenii speta

Spete similare