Taxa pe clădiri datorată de persoanele juridice care dobândesc un drept de folosință pentru o parte dintr-o clădire proprietate publică în baza unui contract.

Rezumat:

Taxa pe clădiri se aplică în condiții similare cu impozitul pe clădiri și este datorată atât în cazul existenței unui contract de concesiune, închiriere, dare în administrare ori în folosinţă, persoanelor juridice de drept privat, având ca obiect întreaga clădire, cât și în cazul în care obiectul contractului este reprezentat de o parte din clădire sau una sau mai multe încăperi, dacă aceste încăperi sunt folosite pentru activități economice. Existând norme legale prin care se reglementează taxa pe clădiri și respectiv pe o parte din clădiri, precum și modul de calcul, nu este necesară o hotărâre de consiliu local pentru a stabili modalitatea de plată a taxei.

Hotărârea:

Prin cererea înregistrată la data de 29.11.2016 sub nr. ..../86/2016 pe rolul Tribunalului Suceava, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B., prin primar a solicitat anularea în parte a următoarelor decizii emise de pârât: Decizia de impunere pentru anul 2016 pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoanele juridice, nr. 107235/6665 din 15.07.2016, cât priveşte plata sumei de 374 lei taxă clădiri PJ; Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale faţă de bugetul local al municipiului B. pe anul 2015, nr. 107235/6664 din 15.07.2016, cât priveşte plata sumei de 326 lei taxă clădiri PJ; Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale faţă de bugetul local al municipiului B. pe anul 2014, nr. 107235/6663 din 15.07.2016, cât priveşte plata sumei de 326 lei taxă clădiri PJ; Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale faţă de bugetul local al municipiului B. pe anul 2013, nr. 107235/6662 din 15.07.2016, cât priveşte plata sumei de 330 lei taxă clădiri PJ; Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale faţă de bugetul local al municipiului B. pe anul 2012, nr. 107235/6661 din 15.07.2016, cât priveşte plata sumei de 323 lei taxă clădiri PJ; Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale faţă de bugetul local al municipiului B. pe anul 2011, nr. 107235/6660 din 15.07.2016, cât priveşte plata sumei de 283 lei taxă clădiri PJ, precum şi Decizia de soluţionare a contestaţiei administrative, nr. 33756/27.10.2016, cu consecinţa, exonerării subscrisei de obligaţia de plată a sumei de 1.962 lei taxă clădiri PJ 2011-2016, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

La data de 09.01.2017, reclamanta a arătat că îşi completează acţiunea precizând că solicită şi anularea Deciziei nr. 72802/124564 din 12.10.2016 referitoare la obligaţiile de plată accesorii emisă de Municipiul B. - Direcţia de Buget, Contabilitate şi Fiscalitate, Serviciul fiscalitate - Persoane Juridice, prin care s-a instituit în sarcina societăţii obligaţia de plată a accesoriilor constând în majorări de 1.107,52 lei, aferente taxei clădiri PJ - „rămăşiţă”, respectiv de 14,92 lei, aferente taxei clădiri PJ - „an curent”, decizie menţinută în procedura prealabilă prin Dispoziţia nr. 3049/22.12 2016 a Primarului Municipiului B., a cărei anulare, de asemenea, o solicită, cu consecinţa exonerării de obligaţia de plată a accesoriilor.

Pârâtul a formulat întâmpinare, referitor la cererea de completare a acţiunii, solicitând respingerea ca nefondată a contestaţiei şi menţinerea ca temeinică şi legală a Deciziilor de impunere privind creanţele datorate bugetului local - taxă clădiri PJ, pentru anii 2011-2016, a Deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative nr.33756/ 27.10.2016, a Deciziei nr.72802/124564 din data de 12.10.2016 referitoare la obligaţiile de plată accesorii precum şi a Dispoziţiei nr.3049/22.12.2016 a Primarului municipiului B..

Prin sentinţa civilă nr. 2724 din 30.06.2017, Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B., prin primar, a anulat Decizia de soluţionare a contestaţiei administrative nr. 33756/27.10.2016, admite contestaţia şi anulează în parte Decizia de impunere pentru anul 2016 pentru stabilirea impozitelor/taxelor datorate de persoanele juridice, nr. 107235/6665 din 15.07.2016, cu privire la plata sumei de 374 lei taxă clădiri PJ; Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale faţă de bugetul local al municipiului B. pe anul 2015, nr. 107235/6664 din 15.07.2016, cu privire la plata sumei de 326 lei taxă clădiri PJ; Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale faţă de bugetul local al municipiului B. pe anul 2014, nr. 107235/6663 din 15.07.2016, cu privire plata sumei de 326 lei taxă clădiri PJ; Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale faţă de bugetul local al municipiului B. pe anul 2013, nr. 107235/6662 din 15.07.2016, cu privire la plata sumei de 330 lei taxă clădiri PJ;Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale faţă de bugetul local al municipiului B. pe anul 2012, nr. 107235/6661 din 15.07.2016, cu privire la plata sumei de 323 lei taxă clădiri PJ; Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale faţă de bugetul local al municipiului B. pe anul 2011, nr. 107235/6660 din 15.07.2016, cu privire la plata sumei de 283 lei taxă clădiri PJ; Decizia de soluţionare a contestaţiei administrative, nr. 33756/27.10.2016 şi a exonerat contestatoarea de obligaţia de plată a sumei de 1.962 lei şi a anulat Dispoziţia nr. 3049/22.12 .2016 a Primarului mun. B., a admis contestaţia şi a anulat Decizia nr. 72802/124564 din 12.10.2016 referitoare la obligaţiile de plată accesorii emisă de Municipiul B. - Direcţia de Buget, Contabilitate şi Fiscalitate, Serviciul fiscalitate - Persoane Juridice şi exonerează contestatoarea de obligaţia de plată a sumei de 1.122,44 lei.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Municipiul B. – prin primar.

Prin decizia nr. 3195 din 31 octombrie 2017, Curtea de Apel Suceava - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de pârâtul Municipiul B. – prin primar, împotriva sentinţei nr. 2724 din 30.06.2017 pronunţată de Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. .../86/2016, reclamantă intimată fiind S.C. A. S.R.L., a casat sentinţa recurată şi trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cauza a fost reînregistrată sub nr. .../86/2016* pe rolul Tribunalului Suceava la data de 12 februarie 2018.

Prin sentinţa nr. 450 din 12 aprilie 2018, Tribunalul Suceava – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a respins ca nefondată acţiunea modificată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B. – prin Primar.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a promovat recurs reclamanta SC A. SRL.

În susţinerea căii de atac întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. 1, pct. 8 Cod procedură civilă, recurenta a precizat că în discuţie se pune  chestiunea dacă datorează această taxă pe clădiri PJ în perioada 2011-2016, din perspectiva dispoziţiilor legale care reglementează instituţia taxei pe clădiri, raportat la obiectul contractului său de închiriere, iar în caz afirmativ dacă a fost corect calculată şi că interesează, totodată, de când se datorează majorările aferente obligaţiei principale.

A opinat că în mod greşit a reţinut prima instanţă că datorează taxa pe clădiri PJ.

A arătat că potrivit contractului nr. 3045/15.11.2007 a încheiat cu Şcoala cu clasele I-VIII X un contract de închiriere vizând spaţiul de 14,5 mp situat în B., contract prelungit succesiv, contractul nefiind încheiat cu titularul dreptului de proprietate - Municipiul B., iar, potrivit adeverinţei nr. 1916/13.07.2016 eliberată de Şcoala gimnazială X şi-a desfăşurat activitatea în respectiva încăpere doar în perioada cursurilor şcolare, sens în care este precizată structura anilor şcolari 2011-2012, 2012-2013, 2013-2014, 2014-2015, 2015-2016, cu arătarea perioadelor vacanţelor şcolare, în care activitatea societăţii a fost suspendată.

Potrivit HCL B. 317/16.12.2009 se aprobă prelungirea contractelor de dare în administrare a bunurilor imobile terenuri şi clădiri aparţinând domeniului public al municipiului B. pentru unităţile de învăţământ preuniversitare, cota parte de 50% stabilită prin HCL 174/2001 din contractele de închiriere încheiate de unităţile de învăţământ preuniversitar urmând a se achita în 10 zile de la data termenului scadent din contractele de închiriere.

Prin urmare, imobilul clădire în care îşi desfăşoară activitatea Şcoala gimnazială X. face parte din domeniul public de interes local al municipiului B., acest imobil fiind dat în administrare Şcolii, ultimul astfel de contract încheiat fiind înregistrat sub nr. 9952/24.03.2016.

Potrivit art. 455 alin. 2 Cod fiscal: Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, oricăror entităţi, altele decât cele de drept public, se stabileşte taxa pe clădiri, care se datorează de concesionari, locatari, titularii dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe clădiri. În cazul transmiterii ulterioare altor entităţi a dreptului de concesiune, închiriere, administrare sau folosinţă asupra clădirii, taxa se datorează de persoana care are relaţia contractuală cu persoana de drept public.

Recurenta a inserat prevederile pct. 15 din Normele metodologice de aplicare şi alin. 4 al art. 455 Cod fiscal şi a susţinut că sub un prim aspect, contrar celor reţinute de către prima instanţă, cât timp nu foloseşte o clădire, ci o încăpere dintr-o clădire, nu datorează taxă pe clădiri.

Pe de altă parte, dacă s-ar trece peste această interpretare, în raport de intrarea în vigoare la 1 ianuarie 2016 a noului Cod fiscal, rezultă că se datorează taxă pe clădiri aferent anului 2016, însă doar pentru perioada activităţii şcolare, contractul menţionând, de altfel, că se exceptează de la plata chiriei şi utilităţilor perioada vacanţelor şcolare, conform structurii anului şcolar.

Prin urmare, aferent anului 2016 se impune, în rejudecare, în principal, exonerarea de la obligaţia de plată a taxei, care priveşte clădirile închiriate si nu încăperile dintr-o clădire închiriată, iar, în subsidiar, recalcularea în mod corespunzător a taxei, raportat la structura anului şcolar 2015-2016, dat fiind că numărul de luni prevăzute în contract ca fiind luni în care se datorează chirie, respectiv în care contractul produce efecte juridice, este corespunzător duratei cursurilor, nu şi vacanţelor şcolare.

A precizat că pentru perioada 2011-2015 erau aplicabile prevederile vechiului Cod fiscal.

Potrivit art. 249 alin. 3 vechiul Cod fiscal: Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabileşte taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe clădiri.

Alin. 5 prevede: în înţelesul prezentului titlu, clădire este orice construcţie situată deasupra solului şi/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosinţa sa, şi care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalaţii, echipamente şi altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereţii şi acoperişul, indiferent de materialele din care sunt construite. Încăperea reprezintă spaţiul din interiorul unei clădiri.

A învederat prevederile pct. 17 din Normele metodologice de aplicare a vechiului Cod fiscal şi a susţinut că faţă de definiţia dată clădirilor de art. 249 alin. 5 din Legea nr. 571/2003, rezultă că nu se datorează taxă pe clădiri aferent unei încăperi dintr-o clădire, de vreme ce intenţia legiuitorului este de a institui această taxă doar în privinţa celor care se folosesc cu titlu de concesiune, administrare sau închiriere de o clădire.

Potrivit art. 291 vechiul Cod fiscal, autorităţile administraţiei publice locale şi organele speciale ale acestora, după caz, sunt responsabile pentru stabilirea, controlul şi colectarea impozitelor şi taxelor locale, precum şi a amenzilor şi penalizărilor aferente.

Această prevedere este reluată în noul Cod fiscal, potrivit cu care (art. 490 Cod fiscal – Legea nr. 227/2015) autorităţile administraţiei publice locale şi organele speciale ale acestora, după caz, sunt responsabile pentru stabilirea, controlul şi colectarea impozitelor şi taxelor locale, precum şi a amenzilor şi penalizărilor aferente.

A precizat recurenta că art. 671 vechiul Cod de procedură fiscală reglementează verificarea documentară la care poate recurge organul fiscal pentru stabilirea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului, şi a susţinut că o astfel de verificare nu se impunea, dat fiind că însuşi organul fiscal a stabilit în perioada 2011-2015 că nu datorează o astfel de taxă.

Stabilirea taxelor şi a impozitelor locale se bazează pe principiul transparenţei, care presupune că autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să îşi desfăşoare activitatea într-o manieră deschisă faţă de public şi pe principiul autonomiei locale.

În acest sens, art. 289 Cod fiscal prevede că autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a asigura accesul gratuit la informaţii privind impozitele şi taxele locale, iar art. 288 Cod fiscal prevede: (1) Consiliile locale, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi consiliile judeţene adoptă hotărâri privind impozitele şi taxele locale pentru anul fiscal următor în termen de 45 de zile lucrătoare de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Guvernului prevăzute la art. 292; (2) Primarii, primarul general şi preşedinţii consiliilor judeţene asigură publicarea corespunzătoare a oricărei hotărâri în materie de impozite şi taxe locale adoptate de autorităţile deliberative respective.

 A  învederat faptul că atât timp cât la nivelul deliberativului local nu s-a făcut dovada în cauză că s-ar fi adoptat o HCL care să vizeze plata taxei pe clădiri în cazul celor care se folosesc de o încăpere dintr-o clădire, ba mai mult reprezentantul intimatei a recunoscut în şedinţă publică, fapt consemnat în încheiere de şedinţă, că nu este acoperită o astfel de situaţie prin Hotărâre a CL B. şi cum impunerea retroactivă a unei astfel de sarcini încalcă principiul transparenţei, se impune - în opinia recurentei - admiterea recursului şi, pe fond, a acţiunii, cu exonerarea societăţii de obligaţia de plată a taxei pe clădiri.

Recurenta a susţinut că nu a invocat în sprijinul pretenţiilor sale propria culpă, dimpotrivă, a scos în evidenţă încălcarea de către intimată a principiului transparenţei în materia stabilirii taxelor locale şi faptul că până la 28.06.2016 nu a fost informată privitor la această obligaţie fiscală, instituită retroactiv în sarcina sa, cu impunerea tot în mod retroactiv de accesorii, iar aceasta în condiţiile în care anual a achitat taxele care i-au fost impuse de către organele administraţiei publice locale, împrejurare care prezintă importanţă inclusiv la soluţionarea capătului de cerere privind exonerarea sa de la plata accesoriilor aferente debitului principal, privitor la care în mod greşit a reţinut prima instanţă că ar fi datorate de la momentul scadenţei debitului principal, şi nu de la momentul comunicării deciziilor prin care a fost stabilit acest debit.

A arătat că atât potrivit vechiului Cod de procedură fiscală cât şi potrivit noului Cod de procedură fiscală, este obligatorie comunicarea titlului de creanţă fiscală (în speţă, a deciziei de stabilire a debitului principal) pentru a fi asigurată opozabilitatea debitului la care se referă impunerea. Majorările de întârziere sunt daune-interese moratorii, care se datorează pentru executarea cu întârziere a obligaţiei fiscale/bugetare principale, care este exigibilă la expirarea termenului acordat potrivit titlului de creanţă fiscală/bugetară comunicat potrivit prevederilor legale.

În materia taxelor şi a impozitelor locale, titlul de creanţă fiscală este declaraţia de impunere prevăzută de art. 82 alin. 2 vechiul Cod procedură fiscală (art. 101, 102 noul Cod procedură fiscală) sau decizia de impunere prevăzută de art. 86 vechiul Cod procedură fiscală (art. 95 noul Cod procedură fiscală).

Potrivit noului Cod de procedură fiscală, creanţa fiscală (principală) este definită de art. 1 pct. 10 şi 11 Cod procedură fiscală (Legea nr. 207/2015) ca fiind dreptul la perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, restul creanţelor cuvenite bugetului general consolidat, potrivit art. 1 pct. 7 şi 8, fiind creanţe bugetare.

Creanţa fiscală, respectiv cea bugetară se stabilesc şi se individualizează prin titluri de creanţă fiscală, respectiv bugetară (art. 1 pct. 37 şi 38 Legea nr. 207/2015).

Potrivit art. 152 alin. 2 noul Cod de procedură fiscală, colectarea creanţelor fiscale se face în temeiul unui titlu de creanţă fiscală sau al unui titlu executoriu, după caz. Potrivit art. 226 alin. 2 Cod procedură fiscală, în titlul executoriu emis, potrivit legii, de organul de executare silită prevăzut la alin. 1 se înscriu creanţele fiscale, principale şi accesorii, neachitate la scadenţă, stabilite şi individualizate în titluri de creanţă fiscală întocmite şi comunicate în condiţiile legii, precum şi creanţele bugetare Individualizate în alte înscrisuri care, potrivit legii, constituie titluri executorii.

A  susţinut recurenta că nici un titlu executoriu nu se poate emite în absenţa unui titlu de creanţă fiscală emis şi comunicat în condiţiile legii sau a unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu şi, cum majorările se datorează de la exigibilitatea obligaţiei principale înscrise în titlul executoriu, care capătă acest caracter doar condiţionat de comunicarea titlului de creanţă fiscală şi cum societăţii i s-au comunicat abia în anul 2016 deciziile contestate în cauză, rezultă că este nelegală instituirea retroactivă în sarcina societăţii a obligaţiei de plată a accesoriilor.

A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi în rejudecare admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Prin întâmpinarea depusă la 9 iulie 2018, intimatul Municipiul B. – prin Primar a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei nr. 450 din 12 aprilie 2018 a Tribunalului Suceava ca legală şi temeinică, având în vedere următoarele aspecte:

La nivelul lunii iunie 2016 Municipiul B., prin organele împuternicite să efectueze inspecţii fiscale şi să impună la plată taxe şi impozite locale, a transmis societăţii adresa nr. 104348/28.06.2016 prin care i se solicita acesteia să se prezinte la sediul instituţiei pentru clarificarea situaţiei fiscale, având în vedere contractul de închiriere nr.3045/2007 încheiat între societate şi Şcoala X.

În urma depunerii contractului precizat, a declaraţiei fiscale nr. 107050/ 13.07.2016 şi a adeverinţei nr.1916/13.07.2016 emisă de Şcoala X. , serviciul de specialitate a emis: Decizia de impunere pentru anul 2016 nr.107235/6665/15.07.2016; Decizia de impunere pentru anul 2015 nr. 107235/6664/15,07.2016; Decizia de impunere pentru anul 2014 nr. 107235/ 6663/ 15.07.2016; Decizia de impunere pentru anul 2013 nr.107235/6662/15.07.2016; Decizia de impunere pentru anul 2012 nr.107235/6661/15.07.2016; Decizia de impunere pentru anul 2011 nr. 107235/6660/15.07.2016.

 A susţinut intimatul că taxa pe clădiri PJ a fost corect calculată, calculându-se taxa doar pentru perioada cursurilor şcolare nu şi pentru perioada vacanţelor iar măsura emiterii deciziilor pentru perioada 2011-2016 a avut la bază prevederile legale ale art. 455 alin. 2 din Legea nr. 227/2015, pct. 17 alin. 1 din Hotărârea nr. 1/2016 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 227/2015, art. 95 alin 2 şi art. 110 alin. 1 din Codul de procedură fiscală.

A mai susţinut intimata că societatea recurentă nu îşi poate invoca propria culpă şi anume neîndeplinirea obligaţiei de a comunica instituţiei încheierea contractului nr. 3045/ 15.11.2007, respectiv înregistrarea fiscală a acestui contract situaţie în care instituţia nu avea de unde să ştie şi, mai mult să calculeze şi să înştiinţeze societatea despre această obligaţie fiscală în perioada 2011- iunie 2016.

În ceea ce priveşte susţinerea societăţii că nu datorează taxa pe clădire pentru că foloseşte doar o încăpere dintr-o clădire, consideră intimatul că prima instanţă în mod corect a constatat că sunt aplicabile dispoziţiile art.249 alin.5 din Legea nr.571/2003, art. 453 lit. b) din noul Cod fiscal în sensul că sintagma, „clădire” semnifică chiar şi o singură încăpere, fiind datorată astfel taxa pe clădiri în condiţiile impozitului pe clădire.

Examinând sentinţa recurată prin prisma actelor şi lucrărilor dosarului, precum şi a motivelor de recurs invocate, Curtea constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:

Reclamanta folosește, în baza contractului de închiriere, un spațiu de 14,5 mp (o încăpere) situat în clădirea proprietate publică a Municipiului B., clădire în care își desfășoară activitatea Școala gimnazială X.

Motivele de nelegalitate expuse de reclamantă în petiția de recurs se referă în esență la două aspecte: dacă datorează taxă pe clădiri în condițiile în care folosește o singură încăpere din această clădire și dacă datorează accesorii la debitul principal.

Sub un prim aspect, Curtea observă că prin actele administrativ fiscale supuse controlului de legalitate s-au stabilit în sarcina reclamantei obligații fiscale datorate bugetului local, atât în baza Legii nr. 571/2003 cât și a Legii nr. 227/2015, legi cu aplicare succesivă.

Conform art. 249 alin. 3 din Legea nr. 571/2003 și art. 455 alin. 2 din Legea nr.227/2015 (cu conținut identic) „Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabileşte taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe clădiri.”

Dar, aceste dispoziții trebuie interpretate sistematic, având în vedere și dispozițiile art. 250 alin. 1 pct. 1 din Legea nr. 571/2003 și respectiv art. 456 alin. 1 pct. 1 din Legea nr.227/2015 potrivit cărora pentru clădirile proprietate publică nu se datorează impozit „cu excepţia încăperilor folosite pentru activităţi economice sau agrement, altele decât cele desfăşurate în relaţie cu persoane juridice de drept public. ”

Rezultă așadar, din interpretarea sistematică a dispozițiilor citate, că taxa pe clădiri se aplică în condiții similare cu impozitul pe clădiri și este datorată atât în cazul existenței unui contract de concesiune, închiriere, dare în administrare ori în folosinţă, persoanelor juridice de drept privat, având ca obiect întreaga clădire, cât și în cazul în care obiectul contractului este reprezentat de o parte din clădire sau una sau mai multe încăperi, dacă aceste încăperi sunt folosite pentru activități economice.

De altfel, normele metodologice pentru aplicarea art. 250 din Legea nr. 571/2003 stabilesc modalitatea de calcul a impozitului pe clădiri în cazul incintelor care sunt folosite pentru activități economice precizând ca operațiune principală determinarea suprafețelor folosite pentru aceste activități în raport de care se determină impozitul pe clădiri corespunzător incintelor care sunt folosite pentru activități economice. Începând cu data intrării în vigoare a Legii nr.227/2015 modalitatea de calcul a taxei pe clădiri este reglementată în art. 460 și are ca element principal de calcul suprafața folosită în scop nerezidențial, pentru activități economice.

În concluzie, Curtea constată că persoanele juridice care în baza unui contract dobândesc un drept de folosință pentru o parte dintr-o clădire proprietate publică, datorează taxa pe clădiri, proporțional cu suprafața folosită pentru activități economice, aspect corect clarificat de instanța de fond.

Existând norme legale prin care se reglementează taxa pe clădiri și respectiv pe o parte din clădiri, precum și modul de calcul, nu era necesară o Hotărâre de Consiliu local pentru a stabili modalitatea de plată a taxei. Dispozițiile din Codul fiscal care obligă autoritățile publice locale să asigure publicarea oricăror hotărâri în materie de impozite și taxe locale, se referă la acele taxe care nu sunt reglementate de codul fiscal și pot fi instituite prin hotărâri ale autorității publice sau la facilități sau scutiri care pot fi acordate de consiliile locale. Prin urmare, impunerea taxei pe clădiri, stabilită în sarcina reclamantei și pentru anii anteriori depunerii declaraţiei fiscale 107050/13.07.2016 nu încalcă principiile fiscalității, critica recurentei prin care reclamă încălcarea principiului transparenței, fiind așadar nefondată.

Referitor la impunerea accesoriilor prin decizia de accesorii 72802/124564/ 12.10.2016, prin care s-au calculat majorări de întârziere reclamanta a susţinut că accesoriile nu pot curge decât de la data emiterii deciziei de debit principal.

Curtea reține însă, contrar opiniei recurentei că pentru majorări de întârziere în cazul creanţelor datorate bugetelor locale art. 1241 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare că „pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitor a obligaţiilor de plată datorate bugetelor locale, se datorează după acest termen majorări de întârziere.” În mod similar, accesoriile sunt reglementate și în art. 183 din Legea nr. 207/2015. Astfel, data de la care se calculează și se datorează accesorii la obligațiile fiscale este data scadenței, și nu data comunicării actului administrative fiscal, aceasta fiind data de la care obligația devine executorie.

Prin urmare și critica referitoare la modalitatea de impunere a accesoriilor este nefondată.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea în temeiul art. 496 Cod procedură civilă și art. 20 din Legea nr. 554/2004 va respinge recursul ca nefondat.

Domenii speta

Spete similare