Obligaţie de a face

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. 84/290/2017, la data de 09.01.2017, reclamanta D.F. în contradictoriu cu pârâtul R.E. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate că pârâtul i-a adus un grav prejudiciu onoarei, reputaţiei şi demnităţii, prin afirmaţiile publice făcute în presă şi în reţeaua INTRANET a U.E.M.R., să oblige pârâtul să publice, pe cheltuiala sa, în cotidienele online E. de B., A. şi R. 24, o eventuală hotărâre prin care acţiunea reclamantei ar fi admisă; să oblige pârâtul la plata către aceasta a sumei de 10.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral adus; să oblige pârâtul la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că este cadru didactic titular din data de 23.02.1991 (profesor universitar începând din 01.10.2007) în cadrul U.E.M.R., şi preşedinte al Senatului acestei unităţi de învăţământ. În perioada 2008-2016 a deţinut funcţia de rector al acestei universităţi. În exercitarea funcţiilor de conducere deţinute, s-a bucurat de aprecieri, dar au fost şi voci care au contestat-o, iar aceasta a apreciat că acesta este un aspect normal şi chiar constructiv, câtă vreme sunt respectate limitele impuse de morală şi de bunul simţ. Din păcate, unii dintre colegii săi au trecut cu mult dincolo de aceste limite, lezându-i demnitatea, onoarea ŞI reputaţia prin afirmaţiile şi insinuările făcute în public sau chiar în mass-media şi reţeaua internă (INTRANET) a universităţii. Cea mai vehementă dintre aceste voci a aparţinut pârâtului R.E., cadru didactic şi director de departament al aceleiaşi universităţi. Acesta, într-o scrisoare deschisă publicata în reţeaua internă a universităţii în data de 07.10.2016, preluată de cotidianul online E. de B., a insinuat faptul ca reclamanta a propus acordarea calităţii de cadru didactic invitat al UEMR unui număr de 5 persoane, printre care fostul preşedinte al TB C-S, o judecătoare din cadrul aceleiaşi instanţe, "apropiată a unor structuri importante din justiţie" (în exprimarea autorului textului) şi un ofiţer din cadrul DGA C-S, în schimbul unor favoruri la alegerile parlamentare din data de 11.12.2016, unde aceasta a candidat pentru un loc în Senatul României. Mai mult, a afirmat că nici una dintre persoanele propuse nu se încadrează în condiţiile precizate de lege pentru acordarea demnităţii în discuţie. Afirmaţiile sunt făcute cu rea-credinţă şi maliţie, întrucât nu ea a propus persoanele pentru a deveni cadre didactice invitate, ci departamentul.

De asemenea, reclamanta a precizat că autorul textului mai arată: "Aş mai remarca că, contrar comportamentului obişnuit, prof .F. a fost foarte grăbită de această dată,  a citit, cu viteză, câte ceva din CV-urile fiecăruia, cam pe sărite şi cam pe diagonală." în realitate, reaua-credinţă este demonstrată şi de această dată, întrucât ea nu a citit CV-urile persoanelor nominalizate, ci Raportul Comisiei de Învăţământ a Senatului. Lectura a fost clară şi cursivă, asa cum citeşte toate materialele.

Reclamanta a precizat faptul că afirmaţiile pârâtului menţionate fac parte dintr-o adevărată campanie de denigrare dusă de acesta împotriva sa, încă din 02.02.2016, acesta merge până acolo încât a sugerat pe reţea una internă a universităţii într-o scrisoare deschisă faptul că aceasta ar fi o persoană malefică. Tot într-o scrisoare deschisă din 21.03.2016 pârâtul afirmă cu vehemenţă:  Satana s-a pripăşit şi pe aici, prin Sindicatul F., iar şansa noastră să reuşim este "să ne lepădăm de Satana" nu doar în Sindicat, ci peste tot în Universitate unde a adus Răul.

Reclamanta a arătat faptul că este vremea să ia măsuri pentru apărarea demnităţii, onoarei şi reputaţiei sale. U.E.M.R. a făcut obiectul unor anchete şi controale minuţioase, iar acesteia nu i-a fost adusă nici o vină pentru situaţia dificilă în care se găseşte această unitate de învăţământ. Mai mult decât atât, ea a fost prima care am tras un semnal de alarmă, prevăzând dificultăţile cu care universitatea se confruntă în prezent.

De asemenea, a precizat faptul că este o absolventă a prestigioasei U.P. B. şi a promovat de la primul şi până la ultimul examen al acestei unităţi de învăţământ cu nota maximă, respectiv cu 10 pe linie. Funcţiile deţinute de aceasta nu au fost ocupate în mod fraudulos, ci au fost rezultatul parcurgerii tuturor treptelor ierarhice universitare. A publicat 80 de lucrări în reviste de specialitate, dintre care 22 de articole în prestigioase reviste din străinătate. Mai mult decât atât, în prezent a arătat că este cadru didactic invitat şi în străinătate, la U.Ş.A. din G. Nu a fost niciodată pusă la îndoială nici pregătirea sa profesională şi nici bunele intenţii privind universitatea reşiţeană. Consideră că insinuările jignitoare ale pârâtului îi aduc un grav prejudiciu moral, astfel încât a decis să promovez prezenta acţiune.

În drept, reclamanta a invocat disp. art. 252, art.253 C.civ..

În dovedirea acţiunii a depus la dosarul cauzei înscrisuri, a solicitat înregistrarea audio a Şedinţei U.E.M.R., din data de 07.10.2016 şi, eventual administrarea de probe testimoniale, urmând a indica numele persoanelor propuse a fi audiate ca martori.

A solicitat judecarea cauzei şi în lipsă.

Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru în valoare de 100 lei, potrivit chitanţei de la fila 9,

Pârâtul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata,

În motivare, a arătat că el este cadru didactic la U.E.M.R., din anul 1991 şi totodată din anul 2013 şi până în prezent director al Departamentului de Inginerie Electrică şi Informatică la Facultatea de Inginerie si Management.

Reclamanta, în acţiunea introductivă, acrediteza ideea că acesta i-ar fi provocat un prejudiciu moral prin afirmaţiile făcute în trei articole numite „Scrisori deschise" publicate pe reţeaua interna a universităţii INTRANET, doua dintre ele fiind preluate de site-uri publice - fara acceptul acestuia. Niciunul dintre cele trei materiale prezentate de reclamanta nu ii este adresat acesteia, şi anume: a) Primul material intitulat „Cadre didactice invitate în UEMR" din 07.10.2016 propune spre dezbatere comunităţii academice din UEMR modul de desfăşurare al procesului de acordare a statutului de cadre didactice invitate unui număr de 5 persoane, preluat ulterior de cotidianul online E. de B.; A menţionat ca în şedinţa Senatului UEMR din 06.10.2016, în care a participat ca invitat, la punctul referitor la validarea cadrelor didactice invitate pentru a susţine activităţi didactice în UEMR, a avut intervenţii în scopul adoptării de către Senatul UEMR a unor hotărâri în acord cu legea. A intervenit, având în vedere experienţa pe care o are în această speţă, în calitate de Director de Departament, corelată cu faptul că, UEMR, fiind supusă în acest an unui nou proces de acreditare instituţională, presupunând că, la fel ca şi la acreditările precedente, problematica care se referă la cadre didactice invitate va fi verificată. De asemenea, a arătat faptul că documente prezentate în Şedinţa de Senat a UEMR au fost incomplete, în fapt din scurtele dezbateri pe această temă care au avut loc în Senatul UEMR a rezultat faptul că s-a adoptat această variantă deoarece cei propuşi nu îndeplineau condiţiile minimale cerute de UEMR pentru a fi admişi ca şi cadre didactice asociate. Iar părerea acestuia nu a fost deloc singulară, au mai fost şi alte intervenţii. Astfel în emailul din 07 octombrie 2016, intitulat, cadre didactice invitate în UEMR, transmis de acesta., mediului academic prin reţeaua Intranet a UEMR, în baza drepturilor pe care le are orice membru al mediului academic al UEMR a făcut o informare şi apoi a propus o dezbatere pe o situaţie concretă petrecută în UEMR şi punând o întrebare RETORICĂ, având in vedere modul de desfăşurare a faptelor şi a conexării tuturor elementelor. A mai precizat, că a considerat esenţială, dezbaterea pe speţa în sine, nu a persoanelor în cauză, de aceea în emailul transmis a indicat doar iniţialele persoanelor, nu numele acestora, precizând, explicit, că are toată consideraţia, ca persoane, pentru cei în cauză. De asemenea, a mai precizat că nu este răspunzător de preluările de către mass media a unora dintre declarările acestuia făcute în spaţiul universitar şi că uneori a solicitat drept la replică, cand a considerat că sunt necesare explicaţii şi clarificări asupra celor scrise.

Pârâtul cu privire la al doilea material intitulat „Dezbateri" din 02.02.2016 a arătat că este o expunere a punctului său de vedere cu privire la fuziunea UEMR cu U.V. TM; Acest material a fost scris imediat după întâlnirea publică care a avut loc în UEMR între candidaţii la funcţia de Rector al UEMR, cu angajaţii din UEMR. A folosit o singură dată expresia "tandemul M – F." în contextul în care sţia, cum de altfel cunoşteau mai toţi angajaţii din UEMR că între cele două persoane, conf. M. şi reclamantă şi era o înţelegere electoral prin care se sprijineau reciproc, prima să devină Rector al UEMR, cea de-a doua Preşedinte a Senatului UEMR, lucru care sa şi întâmplat. De asemenea pârâtul a precizat că acest material şi îndemnul biblic de la final nu o vizau pe reclamanta. Interpretarea creştină a personajul biblic Satana, numit adesea şi Necuratul, poate sălăşlui în fiecare om, ducându-l în ispită.

Pârâtul a arătat cu privire la cel de-al treilea material că acesta era punctul său de vedere cu privire la situaţia în care se afla Sindicatul F. (sindicatul angajaţilor din UEMR). Scrisoarea deschisă din 21.03.2016, din care s-a extras tendenţios pasajul respectiv, nu este un atac la adresa reclamantei sau a altcuiva, ci un răspuns public clarificator în 5 puncte, al acestuia, la un şir de acuzaţii asupra Sindicatului F. şi a sa, venite din partea unor colegi, membri şi nemembri în Sindicatul F.. În finalul acestei scrisori a adresat tuturor un apel, către înţelepciune. În acest email acelaşi îndemn "să ne lepădăm de Satana" este exprimat la persoana I-a plural şi are ca semnificaţie faptul ca fiecare să medieze spre a fi mai raţional pentru ca să au parte din nou de zile frumoase şi senine în Sindicatul F., aşa cum s-a întâmplat anterior, cca. 20 de ani, începând cu anul 1992.

De asemenea, pârâtul a arătat faptul că în niciunul dintre materiale nu consideră că apar afirmaţii nepotrivite la adresa reclamantei, menţionând că în momentele în care a considerat că ar avea să-i reproşeze ceva reclamantei, a facut-o deschis, argumentat şi cu diplomaţie. A mai precizat faptul că el nu a transmis vreunui site public de ştiri, materialele publicate pe reţeaua INTRANET şi nici nu ştie cine a făcut-o dintre cele aprox. 200 de persoane ce au acces la aceasta reţea internă.

Pârâtul a precizat faptul că acţiunea reclamantei este neîntemeiată nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1349 din Codul civil pentru antrenarea răspunderii delictuale. Susţinând că nu sunt îndeplinite cele patru condiţii constitutive şi anume: (i) fapta ilicita; (ii) prejudiciu: (iii) raportul de cauzalitate între fapta ilicita şi prejudiciu si (iv) vinovăţia autorului faptei ilicite şi preiudiciabile.

Cu privire la fapta ilicită, pârâtul a arătat faptul că afirmaţiile făcute cu prilejul celor trei "Scrisori deschise' publicate pe reţeaua interna a universităţii INTRANET nu o vizează in mod direct pe reclamanta, acesta realizând doar afirmaţii generice.

Cu privire la prejudiciu, pârâtul a precizat faptul că reclamanta nu a dovedit niciun prejudiciu creat de presupusele afirmaţii, astfel ca nu se poate antrena răspunderea civila delictuala pentru fapta proprie, întrucat în calitate de profesor universitar şi director al Departamentului de Inginerie Electrică şi Informatică şi-a exprimat punctul de vedere raportat la activitatea reclamantei, supunând cadrului academic probleme importante ale universităţii. Astfel nu s-a adus nicio atingere onoarei şi demnităţii, neexistând un prejudiciu moral şi mai mult decat atât prejudiciul moral trebuie să fie materializat într-o suferinţa care sa depăşească măsura a ceea ce este normal suportabil.

În ceea ce priveşte raportul de cauzalitate, pârâtul a arătat că nu există întrucât în primul rand nu există fapta ilicita care ar putea genera un prejudiciu, astfel ca nu se poate antrena răspunderea civilă delictuală a acestuia.

Cu privire la culpă, pârâtul a precizat faptul că aceasta nu este îndeplinită având în vedere că, aşa cum a arătat mai sus, fapta ilicită nu există, afirmaţiile fiind făcute în mod generic şi fără să o vizeze pe reclamantă.

De asemenea, pârâtul a mai precizat că în situaţia în care presupus faptă ilicita ar exista, masurile reparatorii de natură nepatrimonială în raport cu cele pecuniare trebuie să aibă. Pretenţiile reclamantei de a plăti daune morale în cuantum de 10.000 Euro sunt exagerate şi în situaţia în care ar fi existat fapta ilicită, eventualele măsurii proporţionale reparatorii de natura nepatrimoniala fiind suficiente pentru a sancţiona comportamentul vătămător. În situaţia de fata nu s-a adus nicio atingere onoarei şi demnităţii şi mai mult decât atât prejudiciul moral trebuie să fie materializat într-o suferinţa care sa depăşească măsura a ceea ce este normal suportabil, afirmaţiile acestuia fiind făcute în mod generic şi fără a prejudicia reclamanta.

În ceea ce priveşte proba cu martori solicitată de reclamantă prin acţiunea, pârâtul a solicitat decăderea acesteia deoarece aceasta nu a menţionat în od expres numele, prenumele şi adresa martorilor, cum este prevăzit şa art. 194 lit. e coroborat cu 254 alin. 1 C.pr.civ..

În drept , pârâtul şi-a întemeiat întâmpinarea pe disp. art. 1349 C.civ.. şi art. 205 C.pr.civ..

În probaţiune, a solicitat  încuviinţarea probei cu înscrisurile anexate, proba cu interogatoriul reclamantei, solicitând o copie de pe Procesele-Verbale şi Înregistrările audio ale Şedinţei de Senat în care s-a discutat acordarea statutului de profesor invitat, precum şi proba testimonială (in măsura în care, în pofida decăderii, se va încuvinţa această probă reclamantei).

Reclamanta a formulat răspuns la întâmpinare prin care a arătat faptul că pârâtul a depus întâmpinarea peste termenul de 25 zile de la comunicarea acţiunii, astfel că a solicitat să fie decăzut din dreptul de a propune probe şi a ridica excepţii (art. 208 Cod proc.dv.). Termenul de depunere a întâmpinării expira în data de 07.02.2017, iar pârâtul a înregistrat întâmpinarea pe data de 09.02.2017. Pe fondul susţinerilor pârâtului, a solicitat instanţei să nu însuşească punctul de vedere şi apărările acestuia.

Reclamanta a arătat faptul că pârâtul afirmă că nici unul dintre cele 3 materiale prezentate de aceasta în motivarea acţiunii introductive de instanţă, nu îi sunt adresate. Pârâtul a insinuat într-o scrisoare deschisă publicată în reţeaua internă a universităţii în data de 07.10.2016, preluată de cotidianul online E. de B., faptul că reclamanta a propus acordarea calităţii de cadru didactic invitat al UEMR unui număr de 5 persoane, printre care fostul preşedinte al TB C-S, o judecătoare din cadrul aceleiaşi instanţe, "apropiată a unor structuri importante din justiţie" (în exprimarea autorului textului) şi un ofiţer din cadrul DGA C-S, în schimbul unor favoruri la alegerile parlamentare din data de 11.12.2016, Ori, dintre toate persoanele prezente sau implicate aceasta este singura care a candidat pentru un loc în Senarul României aşa că această afirmaţie nu avea cui altcuiva să-i fie adresată.

Reclamanta a detaliat în răspunsul la întâmpinare şi celelalte materiale scrise de către pârât la adresa acesteia.

De asemenea, reclamanta a precizat faptul că pârâtul afirmă în întâmpinare că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1349 Cod.civ.

Cu privire la fapta ilicită a arătat că cele trei e-mailuri/scrisori deschise transmise de pârât şi articolul publicat cu citate de către publicaţia online E. de B. o vizează în modul cel mai direct şi evident, întrucât în fiecare dintre aceste mesaje şi articole apare numele său specificat de mai multe ori. Nu este relevant modul în care scrisoarea deschisă cu privire la cadrele didactice invitate a ajuns în presă, dar pârâtul a făcut posibil acest demers prin publicarea ei pe reţeaua internă a universităţii.

Cu privire la prejudiciu, este evident faptul că prin campania sa de

denigrare, virulentă şi susţinută, pârâtul a reuşit să-i creeze o imagine denaturată,

care a afectat-o foarte mult în plan uman, profesoral şi politic.

Cât despre raportul de cauzalitate, acesta este evident şi direct. Orice afirmaţii denigratoare nefondate sunt generatoare de prejudiciu, în cel mai direct mod. Afirmaţiile pârâtului nu sunt făcute generic, aşa cum pretinde acesta, ci au o ţintă exactă şi explicită: pe reclamantă.

Culpa, ca o condiţie a angrenării răspunderi civile, în speţa dedusă judecăţii, este evidentă. Intenţia pârâtului de a o denigra şi de a-i provoca rău este vădită. Aşa cum a mai menţionat deja, în toate materialele apare explicit şi în repetate rânduri numele acesteia.

La data de 03.02.2017 reclamanta a depus memoriu, răspuns la întâmpinare completare.

Pentru termenul de judecată acordat la data de 25.04.2017, pârâtul a depus note de şedinţă prin care a răspuns afirmaţiilor reclamantei.

Pârâtul a precizat faptul că nu s-a referit la persoana şi viaşa privată a reclamantei, ci la deciziile şi faptele acesteia ca ocupantă a celor 2 funcţii menţionate, decizii şi fapte care l-au afectat direct, ca angajat al UEM Reşiţa.

La termenul de judecată din data de 25.04.2017, instanţa a respins excepţia tardivităţii invocată de reclamantă prin răspunsul la întâmpinare.

În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul pârâtului şi proba testimonială cu martorii R. D. şi G. G.-R..

Analizând actele si lucrările dosarului, prin prisma dispoziţiilor legale  incidente, a motivelor şi probelor administrate,  instanta retine urmatoarele :

Acțiunea civilă formulată de către reclamantă în prezenta cauză vizează obligarea pârâtului la repararea prejudiciului moral adus prin faptele imputate acestuia, atât prin achitarea unei sume cu titlul de despăgubiri, cât și publicarea hotărârii de admitere a cererii în anumite publicații online.

Prealabil oricărei analize pe fondul cauzei (sub aspectul verificării îndeplinirii condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale), instanța reține un aspect esențial pentru soluționarea litigiului, anume împrejurarea că, în esență, starea de fapt nu este contestată de niciuna dintre părți. În realitate, divergența părților privește modul de interpretare a stării de fapt, respectiv după cum evenimentele la care au fost implicate cele două părți reprezintă sau nu temei al răspunderii civile delictuale. Pentru o analiză mai exactă, instanța reține că, sub aspectul stării de fapt, singurul element asupra căruia părțile nu au avut aceeași poziție procesuală este cel reprezentat de publicarea în anumite publicații online (presă scrisă online) locale a informațiilor din mediul universitar reșițean, reclamanta afirmând că pârâtul ar fi responsabil de ajungerea informațiilor în spațiul public (prin intermediul presei scrise), în timp ce pârâtul neagă acest fapt.

Coroborând toate mijloacele de probă administrate în cauză, dat fiind și specificul acțiunii civile în discuție, instanța apreciază că angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului se poate realiza numai în condițiile prevăzute de lege, strict în limita faptelor dovedite și de care acesta se face responsabil. Or, în condițiile în care nu există nicio probă din care să rezulte că pârâtul este persoana care a comunicat presei scrise online din Reșița informațiile din mediul profesional al părților, instanța va reține acest dubiu în favoarea pârâtului, nefiind astfel o faptă care să îi poată fi imputată câtă vreme, dincolo de orice îndoială rezonabilă, nu se poate stabili că pârâtul este autorul acelor fapte.

Ca atare, instanța se va raporta la celelalte fapte, dovedite prin înscrisurile și martorii audiați în cauză, fapte ce sunt recunoscute implicit de către pârât prin apărările acestuia – inclusiv prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei. Astfel, starea de fapt este recunoscută inclusiv de pârât sub forma celor trei incidente în care cele două părți litigante au fost implicate. În raport de aceste incidente, instanța va analiza în cele ce urmează dacă sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Potrivit art. 1357 alin. 1 C. civ., «cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare», iar alin. 2 al aceluiași articol prevede că «autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă».

Din norma amintită mai sus rezultă condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv 1.fapta ilicită, 2.prejudiciul, 3.legătura de cauzalitate între fapta ilicită și producerea prejudiciului și 4.vinovăția autorului faptei.

1.Fapta ilicită.

Potrivit art. 70 alin. 1 C. civ., «orice persoană are dreptul la libera exprimare», iar limita intrinsecă a acestui drept este prevăzută de alin. 2, în sensul că «exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute de art. 75». Conform acestui din urmă text de lege amintit, «(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune». Pe de altă parte, art. 72 C. civ. menționează că «(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75».

Coroborând dispozițiile legale de mai sus, instanța reține că demnitatea unei persoane este o valoare fundamentală într-o societate democratică recunoscută și ocrotită în privința tuturor persoanelor, fără excepție și fără discriminări. Se mai observă că limitele acestui drept intervin fie atunci când persoana în cauză își exprimă consimțământul (adică acceptă să îi fie adusă o anumită atingere demnității personale), fie atunci când sunt respectate cerințele prevăzute de art. 75 C. civ. În cauza de față nu pot fi identificate ipoteze ale unui consimțământ al reclamantei prin care să își fi exprimat acordul, respectiv să fi acceptat a-i fi aduse atingeri dreptului la demnitatea personală. Pe de altă parte, restricțiile recunoscute la dreptul la demnitate personală sunt prevăzute de art. 75 C. civ., fie trebuie să ne aflăm într-o ipoteză anume prevăzută de lege (inclusiv de convenții sau pacte la care România este parte), fie să reprezinte o exercitare cu bună-credință a drepturilor și libertăților constituționale.

Este adevărat că atât Constituția, cât și art. 70 C. civ. prevăd dreptul la libera exprimare, însă acesta nu trebuie privit absolut, ci doar cu respectarea celorlalte cerințe prevăzute de lege, printre care exercitarea cu bună-credință și cu respectarea drepturilor celorlalte persoane. Limita intrinsecă a fiecărui drept este dat tocmai de drepturile și libertățile celorlalte persoane, astfel că exercitarea propriului drept, în limitele sale, nu poate aduce atingere unei alte persoane (qui suo jure utitur neminem laedit). Tocmai de aceea instanța apreciază că libertatea de exprimare nu poate fi deturnată de la finalitatea sa pentru a ajunge, în final, să prejudicieze alte persoane.

În concret, în speța de față, instanța constată că, în repetate rânduri, pârâtul a făcut diverse afirmații la adresa reclamantei care, pe de o parte, au depășit un caracter rezonabil, iar pe de altă parte, au reprezentat judecăți de valoare la adresa reclamantei. Pentru a constata caracterul ilicit al faptelor pârâtului – în privința modalităților de adresare ale pârâtului – instanța are în vedere mai multe aspecte. În primul rând, deși demnitatea personală este ocrotită la fel pentru toate persoanele, standardul ce trebuie aplicat diferă de la caz la caz. Astfel, prima raportare se face la mediul în care pârâtul și-a exprimat opiniile cu privire la reclamantă și standardul rezonabil pentru un asemenea mediu. Se va reține că ambele părți exercită o profesie didactică universitară și reprezintă persoane relativ cunoscute publicului, cel puțin în plan local. Instanța apreciază că, pentru mediul universitar, standardele trebuie să fie dintre cele mai ridicate tocmai date fiind persoanele care compun acest mediu. În prezenta speță, în plus față de funcțiile de conducere deținute de către părți, instanța reține calitatea acestora de profesori universitari. Or, dată fiind funcția modelatoare a unui cadru didactic, nivelul elevat la care se realizează pregătirea studenților și exigențele impuse oricărui profesor (inclusiv sub aspectul propriului exemplu de conduită profesională și socială), instanța apreciază că relațiile umane într-un asemenea mediu trebuie să fie supuse unor cerințe exigente. Aceste cerințe privesc inclusiv limbajul utilizat, fiind de notorietate că într-un mediu universitar, interacțiunile profesionale sunt caracterizate prin sobrietate, respect și limbaj elevat. Spre exemplu, chiar și o simplă adresare către o persoană ce deține o funcție de conducere sau exercită o profesie didactică universitară este condiționată de utilizarea unui limbaj îngrijit, preponderent formal, obligatoriu cu recurgerea la formele de politețe și cu evitarea oricăror formule nepotrivite (cum ar fi limbajul comun, familial etc.). Astfel, dacă între prieteni, într-un cadru informal, social sunt acceptate formulări mai îndrăznețe, personale, chiar și anumite reproșuri sau jigniri spuse eventual sub formă de glumă, într-un mediu academic sunt interzise absolut. Chiar dacă prima persoană vizată și discreditată de auditoriu este tocmai emitentul mesajului într-o formă neadecvată mediului universitar (căci persoana ce nu se conformează regulilor ar trebui sancționată social), nu este mai puțin relevat faptul că destinatarul mesajului necorespunzător resimte, poate chiar mai intens, încălcarea regulilor sociale. Or, în prezenta cauză, chiar în contextul în care instanța reține că între cele două părți litigante existau multiple divergențe de natură profesională – mai ales de natură managerială – sub nicio formă nu se poate accepta ca adresarea nemulțumirilor pârâtului cu privire la reclamantă să se realizeze altfel decât într-un mod civilizat și cu utilizarea unui limbaj îngrijit și de cea mai înaltă calitate.

Astfel, dacă pârâtul avea ceva de reproșat cu privire la activitatea managerială sau profesională a reclamantei (indiferent dacă avea sau nu competența de a evalua respectiva activitate) avea oricând posibilitatea de a recurge la căile legale. Spre exemplu, actele administrative emise de către Universitate sub conducerea reclamantei puteau fi contestate în instanță, cum ar fi ipoteza în care s-a decis invitarea unor persoane, terțe față de Universitate, de a susține activitate didactică, dacă pârâtul ar fi apreciat respectivele măsuri ca fiind nelegale.

În schimb, instanța observă (contrar susținerilor pârâtului) că întreaga activitate a pârâtului a vizat, în esență, tocmai persoana reclamantei, iar nu activitatea profesională a acesteia. În concret, pârâtul s-a folosit de activitatea profesională a reclamantei sub forma unui paravan pentru a ataca efectiv persoana acesteia. Instanța nu identifică nicio bună-credință și nicio exercitare corespunzătoare a libertății de exprimare în mesajele adresate de către pârât, direct sau indirect la adresa reclamantei, prin care fie a făcut-o responsabilă pe reclamantă de decizii manageriale pe care aceasta nu le-a luat (ipoteza invitării unor cadre didactice asociate), fie a intervenit în relația dintre reclamantă și o altă angajată a Universității, sfătuind-o pe cea din urmă a se lepăda de Satana. La fel, în ipoteza din 21.03.2016 pârâtul folosește drept pretext situația angajaților Universității (ai membrilor de sindicat) și problemele de natură salarială pentru a aduce noi atacuri tot la adresa reclamantei. Din starea de fapt reținută în prezenta speță, instanța observă că reclamantul nu a urmărit (sau nu a știut să urmărească în mod corect și legal) ajustarea unor neajunsuri din interiorul Universității, ci a căutat sistematic să atace persoana reclamantei. Strict cu privire la ultima ipoteză, dacă reclmanata s-ar fi făcut responsabilă în vreun mod de gestionarea inadecvată a resurselor financiare ale Universității, pârâtul avea deschise cel puțin două căi: pe cale civilă își putea pretinde drepturile salariale ce i-ar fi fost încălcate, iar pe cale penală, dacă ar fi apreciat că s-a săvârșit vreo faptă de natură penală, putea apela la organele competente în materie penală.

Or, pârâtul nu a făcut dovada unor asemenea demersuri, ci pur și simplu a considerat că modul în care s-a comportat cu privire la reclamantă nu ar reprezenta vreo faptă ilicită. Instanța nu poate adera la o asemenea opinie câtă vreme observă lipsa bunei-credințe a pârâtului în toate demersurile sale cu privire la reclamantă, motiv pentru care exprimările sale nu pot fi circumscrise libertății de exprimare. Astfel, asocierea reclamantei cu simbolul biblic al răului, insinuarea unor ilegalități în activitatea reclamantei (deși decizia contractării unor cadre didactice asociate nu i-a aparținut acesteia, fiind luată de un organ colegial, prin vot!) sau ingerința în relația reclamantei cu o altă angajată a Universității nu denotă, în opinia instanței, niciun fel de bună-credință, ci strict atacuri la adresa reclamantei care, chiar și voalate sau mascate de preocupări pentru presupusul bine al întregii Universități, tot pe reclamantă o vizau, fiind aspecte evidente pentru toate persoanele care au ajuns să cunoască respectivele mesaje.

Pe de altă parte, trebuie observat că formulările adresate de pârât reclamantei nu au avut loc într-un cadru restrâns sau informal, ci într-un spațiu public. Chiar dacă unele dintre mesajele adresate reclamantei au fost comunicate pe intranetul Universității, instanța apreciază și acest mediu online de comunicare ca fiind tot spațiu public. Astfel, chiar dacă inițial nu toate mesajele au fost accesibile întregului public (sub forma unei comunicări accesibile oricărei persoane), totuși ele au fost transmise pe rețeaua internă a Universității la care are acces întregul personal al instituției de învățământ. Or, aceasta înseamnă deja o comunicare publică, mai ales că mesajele de atac la adresa reclamantei aveau cea mai mare relevanță tocmai în fața acelui public țintă reprezentat de angajații Universității. De altfel, discreditarea reclamantei trebuia să se realizeze tocmai în ochii acestor persoane, impactul fiind cel mai important în rândul angajaților.

Drept urmare, chiar dacă inițial nu toate mesajele au fost accesibile tuturor persoanelor, prin împrejurarea că mijlocul de comunicare a fost intranetul Universității utilizat de către toți angajații instituției de învățământ, pentru instanță este limpede că mesajele transmise de către pârât cu privire la persoana reclamantei au fost emise într-un mod public, iar nu privat (personal). Mai mult, chiar dacă nu există dovada că pârâtul ar fi comunicat respectivele mesaje către publicațiile locale online, acesta trebuia să ia în considerare faptul că, odată publicate pe intranetul Universității (deci în mod public către toți angajații), respectivele mesaje pot foarte ușor să apară în mod public către toate persoanele, prin publicarea în presă. Tocmai din aceste împrejurări instanța apreciază, pe de o parte, că opiniile exprimate de către pârât au fost făcute în mod public (inclusiv atunci când comunicarea s-a realizat prin intermediul intranetului Universității), iar pe de altă parte, că pârâtul putea și trebuia să prevadă că asemenea mesaje publicate pe rețeaua de intranet accesibilă tuturor angajaților instituției de învățământ pot deveni publice pentru orice persoană, pârâtul nemaiavând control asupra informației astfel transmise.

În altă ordine de idei, instanța reține că, într-o speță similară, instanța supremă (Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția I civilă, decizia nr. 3216/2014) a reținut că susținerea unor afirmații factuale, chiar acuzații de a fi comis anumite fapte determinate nedovedite, dar și a unor judecăți de valoare, respectiv exprimarea unor opinii despre calități profesionale, morale și personale ale unei persoane, prin supunerea persoanei la judecăți de valoare excesive (de tipul „escroc”, „juma de buletin”, șleahtă de șarlatani”) pentru care buna-credință nu poate fi reținută sunt de natură a afecta respectivei persoane demnitatea, onoarea și stima de sine, valori ce trebuie respectate și ocrotite. Or, în speța de față pot fi reținute aceleași împrejurări, pârâtul fiind cel care a făcut, în mod repetat și public, afirmații ce reprezintă judecăți de valoare excesive la adresa reclamantei, fără niciun temei și nicio justificare.

2.Prejudiciul.

Instanța observă că prejudiciul efectiv resimțit în urma atingerilor aduse la drepturile personal nepatrimoniale nu poate fi cuantificat într-un mod pecuniar, despăgubirile acordate având numai rolul de a compensa suferințele îndurate. În privința acestora din urmă, instanța apreciază că sunt inerente, dată fiind starea de fapt constatată. Astfel, în condițiile în care mediul universitar/academic este caracterizat prin exigențe în toate aspectele, în mod automat așteptările fiecărei persoane sunt corespunzătoare. Astfel, inclusiv în privința pârâtului, în calitatea sa de profesor universitar, este de la sine înțeles că orice interacțiune cu acesta presupune o doză ridicată de respect care se manifestă în toate aspectele, inclusiv în limbajul utilizat. La fel cum pârâtul ar fi ofensat ca o altă persoană să i se adreseze în mod necuviincios în viața publică, profesională (indiferent că ar fi vorba despre un subaltern, un student, un coleg sau un superior), tot așa este simplu de înțeles că reclamanta a avut de suferit în urma atacurilor la propria-i persoană lansate de către pârât. Suferințele reclamantei pe care instanța le constată în prezenta cauză sunt de natură emoțională, afectivă, fiind limpede că trimiterea unor asemenea mesaje de către pârât, mai ales în mod public, reprezintă un stres care depășește condițiile rezonabile și care nu își găsește nicio justificare. În plus, instanța observă că, în cauza de față, interacțiunea a avut loc între un domn și o doamnă. Astfel, chiar prin absurd, dacă ar fi ignorate profesiile celor doi și mediul academic în care au avut loc aceste fapte, tot nu se poate găsi vreo justificare pentru un bărbat să se adreseze unei doamne altfel decât în mod respectuos. Drept urmare, instanța constată că și cerința privitoare la prejudicierea reclamantei este îndeplinită în prezenta cauză.

3.Legătura de cauzalitate.

Instanța observă că legătura de cauzalitate rezultă ex re, tocmai din mesajele trimise de către pârât cu privire la reclamantă, fiind evident că stresul (inutil) la care a fost expusă reclamanta reprezintă o consecință sine qua non a faptelor pârâtului. Altfel spus, în lipsa acestora, reclamanta nu ar fi fost pusă în situația de a-și vedea afectată imaginea în fața tuturor angajaților Universității și, ulterior, în întreaga colectivitate locală ca urmare a publicării în presa locală a unor articole tocmai pe această temă.

4.Vinovăția pârâtului.

Potrivit art. 1357 alin. 2 C. civ., autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă. Astfel, legiuitorul impune angajarea răspunderii civile delictuale chiar și pentru cea mai simplă formă de vinovăție, rezultatul fiind același. Drept urmare, răspunderea civilă delictuală poate fi angajată în aceeași măsură chiar dacă nu suntem în prezența intenției directe, ci și a intenției indirecte sau a culpei, cu sau fără prevedere. Instanța apreciază că pârâtul a acționat totuși cu intenție, chiar dacă una indirectă, fiind limpede că, în mod deliberat, a căutat să formuleze diverse atacuri la persoana reclamantei, deși scopul său direct nu a fost acela de a-i cauza acesteia suferințele emoționale resimțite. Cel mai probabil, reclamantul căuta să câștige capital de imagine în mediul universitar și, eventual, să se producă anumite schimbări pe care el le considera pozitive în organizarea instituției de învățământ, prejudiciul cauzat reclamantei fiind numai acceptat de către pârât, nu și urmărit în mod direct.

Pe de altă parte, deși nu există dovezi că pârâtul personal ar fi făcut posibilă publicarea respectivelor materiale și în presa locală, indirect tot el se găsește responsabil de această împrejurare nu doar pentru faptul că este autorul respectivelor mesaje, ci mai ales pentru că le-a comunicat într-un mod public, către toți angajații Universității, fapt ce a constituit premisa sine qua non pentru publicarea ulterioară în presă. Or, în acest fel, opiniile pârâtului au devenit publice pentru absolut toată lumea, context care a sporit și mai mult stresul și suferințele emoționale la care reclamanta a fost supusă.

Observând că sunt îndeplinite toate cerințele cumulative pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, instanța va face aplicarea dispozițiilor art. 1385 alin. 1 C. civ. conform căruia «prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel». În plus, art. 1391 alin. 5 C. civ. face trimitere la prevederile art. 253 – art. 256 C. civ. Astfel, se va reține că, potrivit art. 253 alin. 4 C. civ. «persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, care i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile». Or, în condițiile în care pârâtul este responsabil de atingerile aduse dreptului la demnitate al reclamantei, în mod corespunzător acesta va fi obligat la suportarea despăgubirilor respective. În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, instanța va limita suma acestora din următoarele considerente: în primul rând, despăgubirile acordate reclamantei reprezintă o formă de compensare a prejudiciului nepatrimonial suferit, adică o alinare a suferințelor emoționale la care a fost supusă. De asemenea, reprezintă o reparație morală în sensul că instanța constată încălcarea dreptului reclamantei, având astfel și un rol educativ față de pârât, acesta fiind astfel atenționat cu privire la consecințele faptelor sale. Totuși, obligarea pârâtului la plata despăgubirilor către reclamantă nu reprezintă o sancționare a acestuia, ci numai o compensare pentru suferințele îndurate de către reclamantă. Altfel spus, soluția de obligare a pârâtului de a-i plăti reclamantei o despăgubire pentru prejudiciul nepatrimonial suferit nu poate reprezenta mai mult decât doar această compensare, respectiv nu poate fi o formă substituită de sancționare civilă a pârâtului. Tocmai din acest considerent, instanța apreciază că suma solicitată de către reclamantă depășește un nivel rezonabil, motiv pentru care va fi cenzurată de instanță la nivelul de 3.000 euro.

Date fiind și dispozițiile art. 253 alin. 3 lit. a) C. civ., instanța va admite în parte cererea reclamantei, apreciind a fi suficientă obligarea pârâtului a publica, pe cheltuiala sa, dispozitivul prezentei hotărâri într-un singur cotidian local online, respectiv în publicația „E.de B.”, în termen de cel mult 30 de zile de la râmânerea definitivă a prezentei hotărâri.

În baza art. 453 alin. 2 C. proc. civ., instanța va acorda în parte cheltuielile de judecată solicitate de către reclamantă, respectiv corespunzător cuantumului admis din valoarea totală solicitată cu titlul de cheltuieli de judecată. Cu toate acestea, cuantumul taxei judiciare de timbru va fi admis în întregime dat fiind faptul că legiuitorul prevede o taxă fixă (într-un cuantum unic), indiferent de valoarea despăgubirilor solicitate prin cererea introductivă. Drept urmare, chiar admisă în parte, cererea reclamantei rămâne, în esență, admisă în privința despăgubirilor pentru atingerea adusă demnității și onoarei, motiv pentru care taxa judiciară de timbru – fiind prevăzută într-un cuantum unic – trebuie recuperată de la pârât în întregime.

Admite în parte cererea formulată de reclamanta D.F., cu domiciliul în R., str. L., nr. 3, ap. , jud. C-S, cu domiciliul procesual ales în R., str. H., bl. , parter, jud. C-S în contradictoriu cu pârâtul R.E., , cu domiciliul ……,

Constată că pârâtul a cauzat un prejudiciu moral reclamantei prin atingeri aduse onoarei, reputației și demnității.

Obligă pârâtul să achite reclamantei suma de 3.000 euro, în lei la cursul BNR din data plății reprezentând daune morale.

Obligă pârâtul să publice în cotidianul local „E. de B.”, pe cheltuiala sa, dispozitivul prezentei hotărâri, în termen de cel mult 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărâri.

Respinge în rest cererea ca nefondată.

Obligă pârâtul la suportarea în parte a cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 700 lei reprezentând parte din contravaloarea onorariului apărătorului ales și suma de 100 lei reprezentând taxa judiciară de timbru.

Cu drept de apel în termen de 30 de zile de la comunicare, care se depune la Judecătoria Reşiţa.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28.11.2018, la sediul instanţei în condițiile art. 396 alin. 2 C. proc. civ. 

Domenii speta

Spete similare