Drept Civil - cerere de valoare redusa

- cerere de valoare redusă –

SENTINŢA  CIVILĂ  NR.  858

  Pe rol se află judecarea cauzei civile privind pe reclamanta AA în contradictoriu cu pârâtul BB, având ca obiect cerere de valoare redusă.

La apelul nominal făcut în camera de consiliu, au lipsit părţile.

  S-a făcut referatul oral al cauzei de către grefierul de şedinţă, care învederează instanţei următoarele:

  - procedura de citare este legal îndeplinită;

  - cauza este la primul termen de judecată.

Instanţa, având în vedere procedura specială a cererii de valoare redusă, în considerarea dispoziţiilor art. 1031 alin. 2  Cod de procedură civilă, păşeşte la judecarea cauzei în raport cu actele aflate la dosar.

În considerarea dispoziţiilor art. 131 alin. 1 Cod de procedură civilă, instanţa îşi verifică din oficiu competenţa şi se consideră competentă general, material şi teritorial, în soluţionarea cauzei, având în vedere dispoziţiile art. 1028 coroborat cu art. 94 pct. 1 lit. k Cod de procedură civilă.

Instanţa, în temeiul art. 237 alin. 2 pct. 7, art. 255 alin. 1 şi art. 258 alin. 1 Cod de procedură civilă, încuviinţează proba cu înscrisuri, solicitată de reclamantă, apreciind-o pertinentă, concludentă şi utilă pentru soluţionarea prezentei pricini.

 Instanţa constată că pârâtul nu a depus formularul de răspuns, fiind decăzut din dreptul de a propune probe şi de a invoca excepţii, potrivit art. 208 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

Nemaifiind alte cereri de formulat, excepţii de invocat şi nici probe de administrat, instanţa constată cauza în stare de judecată şi o reţine în pronunţare, potrivit art. 223 alin. 3 coroborat cu art. 394 Cod de procedură civilă.

I N S T A N Ţ A,

  Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

Prin formularul de cerere de valoare redusă înregistrat pe rolul Judecătoriei Piatra-Neamţ la data de, sub nr., reclamanta AA. l-a chemat în judecată pe pârâtul BB, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 1453,82 lei, compusă din contravaloarea serviciilor de telecomunicaţii în sumă de 156 lei, penalităţi de întârziere conform contractului (calculate de creditorul cedent și înregistrate pe facturile lunare) în cuantum de 11,64 lei şi despăgubiri pentru încetarea prematură a contractului(calculate de creditorul cedent și înregistrate pe facturile lunare) în valoare de 1286,18 lei.

Cu privire la dobânda legală a precizat că aceasta se aplică la suma reprezentând contravaloarea serviciilor şi curge de la data de 27.04.2016.

Reclamanta a solicitat şi cheltuieli de judecată în cuantum de 50 lei, respectiv taxa judiciară de timbru achitată.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că pârâtul a încheiat cu Orange România contracte de servicii Orange, înregistrate sub nr. de cod abonat. La data semnării contractelor de servicii, clientul a fost înştiinţat şi de cuprinsul Clauzelor contractuale de bază (CCB) şi de Termenii şi condiţii generale (TCG), precum şi de Broşura de Tarife şi Servicii. În cadrul contractului, părţile au stabilit tipul serviciului achiziţionat, valoarea acestuia, durata minimă contractuală (dacă este cazul, au fost stabilite şi beneficiile suplimentare primite de client pe durata determinată de contract).

În Clauzele contractuale de bază (CCB) s-a prevăzut că „Orange România va emite lunar o factură conţinând (i) contravaloarea serviciilor furnizate clientului […] Plata facturii trebuie efectuată în maxim 14 zile calendaristice de la data emiterii facturii. Neplata în termenul sus menţionat poate atrage aplicarea de penalităţi de întârziere clientului de 0,5% pe zi de întârziere, calculate asupra valorii totale a facturii, până la data achitării integrale a sumelor datorate de Orange România, suspendarea/restricţionarea accesului clientului la servicii şi/sau rezilierea contractului de către Orange România, conform art. 1.9 Facturarea şi termenele de plată din Termeni şi condiţii generale (TCG)”.

Potrivit art. 1.9 alin. 4 din TCG: „În caz de neplată a facturii până la expirarea termenului stabilit pentru plata facturii conform art. 5, facturarea şi termenele de plată din CCB, clientul este de drept în întârziere, fără a mai fi necesară îndeplinirea vreunei alte formalităţi şi va datora penalităţi de întârziere de 0,5% pentru fiecare zi calendaristică de întârziere, calculate asupra valorii totale a facturii, până la data achitării integrale a sumelor datorate către Orange România. Cuantumul sumelor datorate de client cu titlu de penalităţi de întârziere poate depăşi cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate”.

Conform art. 1.9 alin. 6 din TCG, „În cea de-a 25-a zi calendaristică de la data emiterii facturii, în cazul în care clientul nu a plătit integral sumele datorate, Orange România este îndreptăţit să rezilieze prezentul contract conform art. 1.16”, iar potrivit art. 1.16 din TCG „Contractul poate înceta prin reziliere, la iniţiativa Orange România, fără punere în întârziere, fără preaviz, fără intervenţia instanţei judecătoreşti, fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi […], iar „în cazul în care rezilierea are loc înainte de expirarea perioadei minime contractuale, clientul va fi obligat … la plata unei despăgubiri egale cu valoarea abonamentului înmulţit cu numărul de luni rămase până la expirarea perioadei minime contractuale”.

Reclamanta a mai invocat dispoziţiile contractuale referitoare la condiţiile de utilizare a echipamentelor DTH, echipamente ce trebuie restituite, în caz contrar fiind datorată o taxă de sancţionare în valoare de 90 de euro.

A adăugat că pentru fiecare serviciu prestat, respectiv număr de telefon/terminal de telecomunicaţii, Orange a emis facturi lunare, reprezentând contravaloarea acestora, cu obligaţia pentru clientul pârât de a efectua plata în termenul agreat conform contractului. Însă pârâtul nu a înţeles să-şi respecte obligaţia asumată, astfel încât în sarcina sa există debite restante.

Reclamanta a precizat că, în data de, a fost încheiat contractul de cesiune între Orange România, în calitate de creditor cedent, şi AA., în calitate de creditor cesionar, prin care s-a cesionat creanţa deţinută împotriva pârâtului. În temeiul art. 1578 din Codul civil, pârâtul a fost înştiinţat cu privire la cesiunea încheiată prin transmiterea notificării de cesiune, iar potrivit art. 1579 din Codul civil, contractul de cesiune a fost înscris şi în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.

Reclamanta a solicitat ca instanţa să constate că înştiinţarea debitorului este efectuată şi prin prezenta cerere de chemare în judecată, prin anexarea la cererea introductivă a notificării de cesiune, făcându-se aplicarea art. 1578 alin. 1 lit. b) din Codul civil şi art. 1580 din Codul civil.

Având în vederea cesiunea intervenită, reclamanta a susţinut că s-a subrogat în toate drepturile şi obligaţiile deţinute anterior de Orange România S.A. faţă de debitor, fiind îndreptăţită să efectueze toate demersurile legale necesare pentru recuperarea creanţei preluate. În baza contractului de cesiune, dar şi ca urmare a nerespectării obligaţiei de către pârât, reclamanta a precizat că deţine atât calitate procesuală activă, cât şi interesul de a formula cererea.

A menţionat că pârâtul datorează o creanţă compusă din contravaloarea serviciilor prestate de furnizor şi neachitate, penalităţi de întârziere şi despăgubiri percepute în situaţia în care a avut loc rezilierea contractului înainte de termen, din culpa clientului pârât. Creanţa are caracter cert, lichid şi exigibil. Contractul de servicii încheiat de Orange cu pârâtul este un înscris sub semnătură privată, având forţă juridică obligatorie. Creanţa rezultă din contract şi facturi, fără a fi necesară acceptarea expresă a facturilor. Cuantumul creanţei este determinat cu ajutorul facturilor, iar termenul de plată era de cel mult 14 zile calendaristice de la data emiterii facturii.

Contravaloarea serviciilor de telecomunicaţii prestate şi neachitate este solicitată în conformitate cu prevederile contractuale, iar penalităţile de întârziere sunt solicitate în baza prevederilor din Clauzele contractuale de bază (CCB) şi Termenii şi condiţii generale (TCG). A susţinut că este vorba de o clauză penală care este o convenţie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor, a executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitor, având forţă juridică obligatorie.

Creanţa reprezentând daune reziliere (despăgubiri încetare prematură) contract este solicitată în baza clauzelor contractuale, respectiv art. 1.16 şi art. 1.9 alin. 6 TCG. Trebuie avut în vedere că acest cost numit pe factură daune reziliere contract a fost determinat de conduita pârâtului client, respectiv de faptul că acesta nu a înţeles să-şi respecte obligaţia de plată lunară a facturilor conform contractului şi astfel a intervenit rezilierea contractului pe motiv de neplată şi această reziliere a avut loc înainte de durata determinată stabilită de părţi la încheierea contractului. În consecinţă, taxa de reziliere nu a fost percepută ca o taxă în urma încetării contractului din iniţiativa pârâtului debitor, ci o consecinţă a culpei acestuia, neîndeplinirea obligaţiei din contractul de servicii. Aşadar, pentru fiecare serviciu achiziţionat conform contractului pe o durată determinată şi pentru care pârâtul client a avut anumite beneficii promoţionale şi contractul s-a reziliat din culpa pârâtului (nerespectarea obligaţiei de plată lunare), s-a efectuat următorul calcul: valoare abonament lunar serviciu înmulţit cu numărul de luni rămase (respectiv numărul de luni calculat de la data încetării contractului – indicat pe factură ca dată închidere – şi până la data stabilită şi agreată de părţi în contract ca fiind data de sfârşit, durata determinată a contractului). Abonamentul lunar fiind în euro, la calculul costului de încetare a contractului s-a avut în vedere cursul BNR de la data emiterii facturii. Sumele percepute ca şi costuri pentru rezilierea contractului din culpa pârâtului sunt evidenţiate pe facturile lunare comunicate pârâtului (pentru fiecare serviciu) şi care nu a fost contestate de debitorul pârât.

A mai arătat că, potrivit art. 1.6.1 alin. 7 teza a doua din TGC „în cazul nerespectării parametrilor, Orange România oferă despăgubiri cu o valoare egală contravalorii serviciului neprestat sau prestat corespunzător”. Această obligaţie consemnată în sarcina Orange reprezintă o reciprocitate a obligaţiilor: în cazul nerespectării prevederilor contractuale, nu doar clientul pârât este ţinut să achite o sumă de bani cu titlu de despăgubiri, ci şi Orange România S.A. putea fi obligată la plată în cazul în care nu respecta parametrii de calitate şi nu presta serviciile la care s-a obligat contractual. În prezenta cauză, pârâtul nu a sesizat nicio neregulă privind serviciile furnizate.

În ceea ce priveşte încetarea contractului prin reziliere, a invocat art. 1.9 alin. 6 din Termenii şi condiţiile generale la contract: „în cea de-a 25-a zi calendaristică de la data emiterii facturii, în cazul în care Clientul nu a plătit integral sumele datorate, Orange România este îndreptăţită (are dreptul, nu obligaţia) să rezilieze prezentul contract conform art. 1.16 alineatul 1 de mai jos”.

Conform art. 1.16 din Termenii şi condiţiile generale la contract, „Contractul poate înceta, prin reziliere, la iniţiativa Orange România, fără punere în întârziere, fără preaviz, fără intervenţia instanţei judecătoreşti şi fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi la data menţionată în notificarea scrisă de reziliere trimisă de către Orange România în următoarele situaţii: (i) în condiţiile art. 1.9 alineatul 6, în situaţia în care Orange România transmite Clientului o solicitare de plată a sumelor datorate”.

Părţile au agreat deci un pact comisoriu de gradul 2 – art. 1553 din Codul civil (fostul grad 4 din vechiul Cod civil), care se activează în cazul în care abonatul nu îşi îndeplineşte obligaţiile de plată izvorâte din contract şi este notificat în legătură cu debitul restant.

Notificarea la care face referire art. 1.9 alin. 6 reprezintă, de fapt, ultima factură emisă de Orange România S.A. în care debitorul este notificat (înştiinţat) în legătură cu data rezilierii contractului ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei de plată şi suma totală pe care acesta o are de achitat. Scopul notificării debitorului este luarea la cunoştinţă cu privire la debitul restant şi cu privire la data rezilierii contractului.

Astfel, convenţia încetează la momentul indicat în ultima factură („data închidere”), fără punere în întârziere, fără preaviz, fără intervenţia instanţei judecătoreşti şi fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi.

Totodată, a menţionat că nu se pot pune în discuţie dispoziţiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, prevederile contractuale privind despăgubirile pentru încetarea prematură a contractului neputând fi considerate ca fiind clauze abuzive.

Aceasta deoarece prevederile contractuale au fost redactate în mod clar şi inteligibil din punct de vedere gramatical, iar consumatorul mediu, normal informat şi suficient de atent şi de avizat, nu are nevoie de cunoştinţe juridice sau economice de specialitate pentru a putea înţelege consecinţele economice ale acestor clauze  asupra obligaţiilor sale de plată în cadrul contractului încheiat. A adăugat că, în fapt, clauzele contractuale transpun în contractele de furnizare servicii regulile de drept comun în materia vânzării şi a obligaţiilor, stipulate în Codul civil, a căror necunoaştere şi neînţelegere nu poate fi invocată.

În jurisprudenţă s-a apreciat că faptul că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct şi în mod individual cu consumatorul nu conduce automat la concluzia că aceasta ar fi abuzivă.

În cauză, clientului i s-au făcut cunoscute condiţiile esenţiale ale contractelor, legate de serviciile ce urmează a-i fi furnizate, preţul acestora, durata minimă de furnizare a serviciilor, condiţiile de modificare a acestora, drepturile şi obligaţiile părţilor, sancţiunea aplicabilă în cazul neîndeplinirii obligaţiilor asumate. Mai mult decât atât, pentru a asigura transparenţa în relaţia cu clienţii, furnizorul serviciilor avea afişate pe site-ul său condiţiile generale aplicabile furnizării serviciilor sale.

A existat, aşadar, posibilitatea acordată clientului de a refuza încheierea contractului dacă era nemulţumit de condiţiile furnizării serviciilor de comunicaţii electronice, cu atât mai mult cu cât Orange nu deţinea o poziţie dominantă pe piaţa comunicaţiilor electronice sau telecomunicaţiilor, fiind cunoscut faptul că existau alţi doi mari operatori pe piaţă, Vodafone şi Cosmote. Clientul a avut posibilitatea de a alege oferta cea mai avantajoasă şi de a decide cu cine doreşte să încheie contractul.

Totodată, nu poate fi reţinută neîndeplinirea obligaţiei de informare a clientului atâta vreme cât furnizorul serviciilor a prezentat clientului aspectele esenţiale ale contractului de furnizare a serviciilor într-o manieră clară şi transparentă. Nu poate fi reţinută nici lipsa negocierii clauzelor contractuale cu clientul în condiţiile în care clauzele contractului au fost acceptate expres, în scris, de către abonat.

Prin contractele încheiate, în sarcina părţilor au fost stabilite atât drepturi, cât şi obligaţii, fiind prevăzute şi sancţiuni corelative pentru nerespectare. Drepturile şi obligaţiile au fost prevăzute în egală măsură pentru ambele părţi contractante şi nu reflectă doar voinţa subiectivă a profesionistului (furnizorul serviciilor de comunicaţii electronice) de a-şi crea un avantaj ca urmare a unei poziţii speciale în care s-ar fi aflat la momentul încheierii contractului.

Prevederea contractuală care stabileşte dreptul furnizorului de servicii de a calcula o penalitate în situaţia rezilierii contractului, în cazul neplăţii facturilor pentru servicii de către abonat, este perfect legală şi nu creează un dezechilibru contractual semnificativ.

Prin neplata facturilor, abonatul a creat un dezechilibru contractual, având în vedere că furnizorul de servicii şi-a îndeplinit obligaţiile asumate, de a furniza servicii de comunicaţii, iar clientul a beneficiat de ele, însă culpabil nu şi-a îndeplinit obligaţia de a plăti aceste servicii.

Dezechilibrul contractual s-ar fi creat în cazul în care în contract s-ar fi prevăzut sancţiuni pentru nerespectarea obligaţiilor asumate doar de o parte contractuală ceea ce nu s-a întâmplat în situaţia de faţă, unde ambele părţi au avut stabilite sancţiuni pentru nerespectarea prevederilor contractului.

Cu privire la dobânda legală, a arătat că solicită obligarea pârâtului la plata dobânzii legale de la data cesiunii de creanţă (27.04.2016) până la momentul plăţii efective a debitului, în temeiul art. 1535 din Codul civil. Creditorul cedent a calculat penalităţile de întârziere în baza contractului, dar şi creditorul cesionar a înregistrat un prejudiciu, având în vedere că o creanţă este considerată a fi un bun, astfel că este prejudiciată prin lipsa folosinţei lui.

Reclamanta a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile legale aplicabile procedurii cu privire la cererile de valoare redusă, valoarea obligaţiei principale fiind situată sub limita de 10.000 lei.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1026 – 1033 din Codul de procedură civilă, art. 1516, art. 1531, art. 1535, art. 1578, art. 1580 din Codul civil, art. 1 şi art. 3 din OG nr. 13/2011 şi art. 6 alin. 1 din OUG nr. 80/2013.

Reclamanta a precizat că nu doreşte să aibă loc o dezbatere orală.

În dovedire, reclamanta a solicitat proba cu înscrisuri, fiind anexate, în copie, contractde abonament de date mobile seria  din data de, carte de identitate, Clauze contractuale de bază, Contract seria, facturi, Termeni şi condiţii generale, Tarife și servicii, Contract cadru cesiune de creanţe încheiat de Orange România S.A., în calitate de cedent, şi AA., în calitate de cesionar, notificare cesiune de creanţe, confirmare de primire, extras Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, certificat constatator emis de Registrul Comerţului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, adresa nr., emisă de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor privind înregistrarea ca entitate care recuperează creanţe.

Reclamanta a achitat, în mod legal, taxa judiciară de timbru în cuantum de 50 lei.

Constatând că cererea reclamantei se încadrează în dispoziţiile art. 1026 alin. 1 din Codul de procedură civilă şi poate fi soluţionată pe calea procedurii speciale cu privire la cererile de valoare redusă şi procedând potrivit art. 1.030 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă, instanţa a comunicat pârâtului BB formularul de răspuns, însoţit de o copie a formularului de cerere, precum şi de copii ale înscrisurilor depuse în susţinerea cererii, punându-i în vedere ca în termen de 30 de zile de la comunicare, să trimită formularul de răspuns completat corespunzător şi înscrisurile de care înţelege să se folosească.

Documentele comunicate pârâtului au fost depuse la cutia poștală, dar pârâtul nu a trimis la dosar nici formularul de răspuns completat, nici vreun alt răspuns.

Având în vedere faptul că nu s-a primit nici un răspuns din partea pârâtului, instanţa a trecut la judecarea cererii fără citarea părţilor, potrivit interpretării per a contrario a art. 1030 alin. 2 din Codul de procedură civilă, în raport cu actele aflate la dosar, potrivit art. 1.031 alin. 2  din Codul de procedură civilă.

Analizând înscrisurile depuse la dosar de către reclamantă, instanţa reţine următoarele:

În fapt, la data de, pârâtul BB a încheiat cu Orange România S.A. două contracte seria, având ca obiect servicii de telefonie mobilă și internet, pe o perioadă minimă contractuală de 24 luni.

În baza acestor contracte, Orange România S.A. a emis lunar facturi către pârât, în perioada, în valoare totală de 156 lei, iar din cauza neîndeplinirii obligaţiei de plată de către pârât, la data de 23.04.2015, a emis două facturi cuprinzând „daune pentru rezilierea contractului”, cu o valoare de 500,48 lei, respectiv de 785,7 lei.

La data de 27.04.2016, Orange România S.A. a cesionat creanţa deţinută împotriva pârâtului BB către reclamanta AA. cu care a încheiat un contract de cesiune de creanţe. Această operaţiune a fost comunicată pârâtului la data de 06.07.2016, fiind primită notificarea de către mama pârâtului (fila 84).

În drept, instanţa constată că sunt aplicabile în cauză prevederile Codului civil din 2009, contractele invocate de reclamantă fiind semnate de pârât în anul 2014, ulterior intrării în vigoare a Codului civil, la data de 01.10.2011.

Potrivit art. 1270 alin. 1 din Codul civil, „contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante”, iar potrivit art. 1516 alin. 1 din Codul civil, „creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei”.

Instanţa apreciază că în cauză sunt îndeplinite condiţiile pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtului BB, respectiv: existenţa unei fapte ilicite, constând în neexecutarea de către pârât a obligaţiei contractuale de a achita contravaloarea serviciilor prestate şi deci încălcarea unui drept patrimonial al societăţii Orange România S.A.; existenţa unui prejudiciu patrimonial suferit de către furnizorul de servicii Orange; raportul de cauzalitate dintre fapta de neexecutare a obligaţiei de plată şi acest prejudiciu patrimonial; vinovăţia pârâtului căci, potrivit art. 1548 din Codul civil, „culpa debitorului unei obligaţii contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării”. Rezultă deci că, până la proba contrarie, neexecutarea obligaţiei este imputabilă pârâtului BB.

Instanţa reţine că, în cazul răspunderii civile contractuale, reclamanta trebuie să dovedească existenţa obligaţiei, iar dacă reuşeşte să facă această dovadă, neexecutarea se prezumă atâta timp cât pârâtul nu dovedeşte executarea.

Pentru acordarea despăgubirilor este necesară punerea în întârziere a pârâtului, în cauză fiind îndeplinită şi această condiţie întrucât cererea de chemare în judecată promovată de către reclamantă are semnificaţia juridică a punerii în întârziere a acestuia, potrivit art. 1522 alin. 1 din Codul civil.

Instanţa constată că suma de 156 lei reprezintă contravaloarea serviciilor prestate şi facturate de Orange România S.A. în lunile decembrie 2014 – februarie 2015, fiind depuse la dosar facturile emise.

Suma de 11,64 lei reprezintă penalităţile de întârziere calculate de Orange România S.A. în cuprinsul facturilor emise în lunile ianuarie– februarie 2015 aferente facturilor emise în lunile decembrie 2014 – ianuarie 2015 şi neachitate.

Într-adevăr, contractul încheiat de părţi cuprind Clauze Contractuale de Bază, semnate de pârât, stipulând la art. 5 o clauză penală în sensul că „Plata facturii trebuie efectuată în maximum 14 zile calendaristice de la data emiterii acesteia. Neplata facturii în termenul sus-menţionat poate atrage aplicarea de penalităţi de întârziere clientului, de 0,5%/zi de întârziere, calculate asupra valorii totale a facturii până la data achitării integrale a sumelor datorate către Orange România…”.

Aşadar, cu respectarea art. 249 din Codul de procedură civilă, instanţa reţine ca dovedite pretenţiile reclamantei AA., care a cumpărat creanţa deţinută de Orange România S.A. împotriva pârâtului BB, în limita sumei de 167,64 lei (156+11,64).

În acest sens, art. 1578 alin. 1 din Codul civil prevede că „Cesiunea de creanţă transferă cesionarului: a) toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată; b) drepturile de garanţie şi toate celelalte accesorii ale creanţei cedate.”

Instanţa apreciază ca fiind întemeiată şi cererea reclamantei de acordare a dobânzii legale aferente sumei reprezentând contravaloarea serviciilor, dobândă calculată de la data de 06.07.2016, data comunicării cesiunii de creanţă, şi până la data plăţii efective. Aceasta deoarece potrivit art. 1535 alin. 1 din Codul civil „(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.”

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 potrivit cărora „În cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare de dobânzi remuneratorii şi/sau penalizatoare, după caz, şi în absenţa stipulaţiei exprese a nivelului acestora de către părţi, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.”

În ceea ce priveşte suma facturată de Orange România S.A. la data de 23.04.2015 cu titlu de „daune reziliere contract” instanţa apreciază că acestea nu sunt datorate de pârâtul BB.

Este adevărat că în contractul semnat de pârât, „Clauze Contractuale de Bază”, la art. 8 lit. c), s-a prevăzut o clauză în sensul că, în cazul denunţării unilaterale a contractului din partea clientului, acesta datorează juste despăgubiri, egale cu valoarea abonamentului înmulţită cu numărul de luni rămase până la expirarea perioadei minime contractuale.

Această clauză este considerată de instanţă ca având un caracter abuziv, în sensul prevăzut de Legea nr. 193/2000, întrucât „prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.”

Este neîndoielnic, în cauză, că raporturile contractuale analizate se circumscriu sferei de aplicare a legii menţionate, Orange România S.A. având calitatea de profesionist, iar pârâtul BB pe aceea de consumator.

Potrivit art. 1 lit. i) din Anexa nr. 1 a Legii nr. 193/2000, „Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: i) obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist”.

Reclamanta a prefigurat analizarea acţiunii sub acest aspect şi a susţinut că şi în sarcina Orange România S.A. s-a prevăzut prin contract obligaţia de despăgubire pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a serviciului. Ceea ce este disproporţionat în speţă este nu acordarea de despăgubiri pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, ci pentru rezilierea contractului înainte de termen.

Instanţa reţine că, potrivit art. 1.16 alin. 1 pct. (x) din „Termenii şi condiţiile generale pentru utilizarea abonamentului Orange”, contractul poate înceta prin reziliere, la iniţiativa Orange România, fără punere în întârziere, fără preaviz, fără intervenţia instanţei judecătoreşti şi fără îndeplinirea vreunei alte formalităţi la data menţionată în notificarea scrisă de reziliere, în condiţiile neîndeplinirii de către client a obligaţiei de plată a facturii emise în derularea convenţiei.

Adiacent acestei clauze, Orange România S.A. a impus în cuprinsul contractelor standard, respectiv art. 1.16 alin. 2 din „Termenii şi condiţiile generale pentru utilizarea abonamentului Orange” următoarea clauză: „Clientul poate rezilia Contractul în cazul în care Orange România nu respectă parametrii de calitate menţionaţi la art. 1.6.1 alin. 7, printr-o notificare scrisă transmisă Orange România cu cel puţin 30 de zile calendaristice înainte de data rezilierii”.

În condiţiile în care părţile nu au negociat dispoziţiile contractuale, fiind evident caracterul standardizat al contractului, este cert, în opinia instanţei, că s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în contextul în care Orange România S.A. a reglementat posibilitatea de a rezilia contractele, printr-un pact comisoriu de ultim grad, şi de a percepe o taxă considerabilă ca urmare a acestui demers, însă, imediat ulterior acestei dispoziţii, a prevăzut în mod formal dreptul clientului de a proceda similar, fără a mai stipula dreptul acestuia la despăgubiri, deşi desfiinţarea contractului este imputabilă ambelor părţi.

Cu alte cuvinte, pentru situaţii identice, care presupun culpa fiecăreia dintre părţile contractante, Orange România S.A., ca parte care a redactat actele, a creat drepturi diferite cocontractanţilor, arogându-şi posibilitatea de a percepe o taxă de reziliere într-un cuantum disproporţionat faţă de pagubele presupus suferite, fără o obligaţie corelativă în acelaşi sens, pentru ipoteza propriei culpe în derularea convenţiilor.

Or, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Directiva 93/13 prevede că asemenea clauze abuzive nu creează obligaţii pentru consumator, fiind vorba despre dispoziţii imperative care urmăresc să substituie echilibrului formal pe care îl instituie contractul între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceste părţi (Hotărârea Mostaza Claro).

Pentru a asigura protecţia urmărită de acest act normativ, Curtea a subliniat, de asemenea, în mai multe ocazii, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor la contract (Hotărârea Oceano Grupo Editorial şi Salvat Editores).

În cazul acestor clauze, referitor la condiţia dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, trebuie avut în vedere faptul că echivalenţa prestaţiilor (care ar fi normal să caracterizeze orice contract de tipul celui analizat de instanţă) presupune că drepturile şi obligaţiile reciproce trebuie să aibă, dacă nu o valoare identică, măcar una apropiată, ceea ce nu este cazul în speţă. În concret, în dosarul de faţă, dezechilibrul în privinţa taxei de reziliere rezidă în modul distinct de reglementare a unor situaţii identice, în defavoarea clientului.

În consecință, instanța va admite în parte cererea de valoare redusă formulată de reclamanta SC AA în contradictoriu cu pârâtul pârâtul BB potrivit dispozitivului.

Văzând dispoziţiile art. 1.031 Cod de procedură civilă, instanţa va obliga pârâtul care a căzut în pretenţii, fiind deci în culpă procesuală, să achite reclamantei suma de 50 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, respectiv taxa judiciară de timbru  achitată, aceste cheltuieli având caracter real, necesar şi rezonabil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ş T E

  Admite în parte cererea de valoare redusă formulată de reclamanta AA., cu sediul în municipiul Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul BB cu domiciliul în municipiul.

Obligă pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 156 lei, reprezentând contravaloare servicii telecomunicaţii facturate de Orange România S.A. în perioada, şi a sumei de 11,64 lei, reprezentând penalităţi de întârziere aferente, calculate în aceeaşi perioadă.

Respinge ca nefondată cererea pentru suma de 1286,18 lei, reprezentând daune pentru rezilierea contractelor înainte de termen.

Obligă pârâtul la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 lei.

Executorie.

Cu drept de apel în termen de 30 zile de la comunicare.

Cererea de apel se depune la Judecătoria Piatra Neamţ.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 27 februarie 2018.

Domenii speta

Spete similare