Şomaj

Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Moinești la data de 06.11.2018 sub nr. 5028/260/2018, reclamantul H. C., în contradictoriu cu pârâta H. E., a solicitat instanţei să dispună desfacerea căsătoriei încheiate la data de 17.08.2014 prin acord, iar dacă pârâta nu-și va da acordul, din culpa exclusivă a acesteia, revenirea pârâtei la numele avut anterior căsătoriei, stabilirea locuinţei minorului H. E. C. la domiciliul mamei, obligarea tatălui la plata în favoarea minorului a unei pensii de întreţinere și stabilirea unui program de vizită, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate disp. art. 373 lit. b), 383, 400, 401, 422, 499 C.civ.

În susţinerea cererii, au fost depuse la dosar acte.

Pârâta H. E. a depus întâmpinare și cerere reconvențională prin care a invocat excepția necompetenței generale a instanțelor române, arătând că imediat după încheierea căsătoriei părțile s-au stabilit pe teritoriul statului italian iar copilul lor s-a născut în Italia (f. 23).

În dovedire, au fost depuse înscrisuri.

Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat declinarea competenței în favoarea Judecătoriei Sectorului 5, pentru situația în care pârâta-reclamantă nu se învoiește cu privire la judecarea cauzei de către instanțele române.

La termenul de judecată din data de 26.03.2019 instanța a pus în discuția părților excepția necompetenței generale a instanțelor române invocată de pârâtă prin întâmpinare și a rămas în pronunțare cu privire la aceasta.

Analizând, potrivit art. 248 alin. (1) C.proc.civ., actele şi lucrările cauzei cu referire la excepţia necompetenţei generale a instanțelor române, instanţa reţine următoarele:

Atât reclamantul cât şi pârâta locuiesc în Italia, aspect ce rezultă atât din analiza acțiunii principale și a întâminării cât și din susținerile părților făcute în fața instanței.

Minorul rezultat din căsătoria părților s-a născut în Italia, astfel cum rezultă din certificatul de naștere depus la dosar (f. 9).

Aflându-ne în prezența unei situații juridice marcate de un element de extraneitate, instanța reține că sunt aplicabile exclusiv dispoziţiile Regulamentului nr. 2201/2003 al CE. Nu se poate argumenta că aceste prevederi se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, dată fiind aplicabilitatea directă a regulamentului ca şi izvor de drept comunitar şi preeminenţa acestuia, în sensul înlăturării de la aplicare a normelor contrare din dreptul naţional. De altfel, art. 7 prevede că doar în cazul în care nicio instanţă judecătorească dintr-un stat membru nu este competentă în temeiul art.3, 4 şi 5, competenţa este stabilită de legislaţia respectivului stat.

În cauză instanţa reţine că părțile au domiciliul în străinătate, competenţa stabilindu-se conform art. 3 lit a din Regulament, potrivit cărora ”sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru pe teritoriul căruia se află reşedinţa obişnuită a soţilor .

De asemenea, nu se poate reţine argumentul referitor la incidenţa prevederilor art.1070 Cpc., dat fiind că acesta permite instanţei române să soluţioneze, deşi necompetentă general, o cerere, dacă nu se poate pretinde în mod rezonabil ca ea să fie introdusă în străinătate. Or, dat fiind că ambii soţi domiciliază în Italia, nu există nici un impediment pentru ca aceştia să introducă cererea la o instanţă competentă conform Regulamentului. Art. 1070 nu se referă la necesitatea de a se soluţiona cererea într-un timp rezonabil în străinătate, ci de nu exista obstacole majore în calea introducerii acesteia la instanţa străină. Faptul că legea italiană nu permite divorţul dacă nu s-a dispus anterior separaţia de corp nu constituie un impediment, mai ales că există posibilitatea ca părţile să încheie un acord pentru alegerea legii române ca aplicabile divorţului, în condiţiile Regulamentului nr. 1259/2010.

Mai mult decât atât, potrivit art. 8 din Regulamentulnr. 2201/2003 al CE, ”instanţele judecătoreşti dintr-un stat membru sunt competente în materia răspunderii părinteşti privind un copil care are reşedinţa obişnuită în acest stat membru la momentul la care instanţa este sesizată.”

Minorul H. E. C. s-a născut și are reședința obișnuită în Italia, prin urmare, capetele de cerere accesorii cererii de divorț nu sunt, nici acestea, de competența instanțelor române.

Potrivit art. 129 alin.2 pct.1 Cpc., necompetenţa este de ordine publică atunci când pricina nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti române, excepţia necompetenţei putând fi invocată în acest caz chiar de instanţă din oficiu.

Prin urmare, instanţa va admite excepţia de necompetenta generală a instanţelor române, invocată de pârâtă prin întâmpinare și va respinge ca nefiind de competența instanţelor române acţiunea având ca obiect “divorţ-capete de cerere accesorii” formulată de reclamantul H. C., în contradictoriu cu pârâta H. E..

În ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în cauză de pârâtă, constând în taxă de timbru în cuantum de 100 de lei (f. 27) și onorariu avocațial în cuantum de 2600 de lei (f. 69), instanța urmează să o admită în parte și să dispună reducerea onorariului avocațial, pentru următoarele considerente.

După cum a stabilit CEDO în cauzele Costin c. România şi Johana Huber c. România, cheltuielile de judecată trebuie să fie necesare şi efectuate în mod real, în limita unui cuantum rezonabil. Astfel, având în vedere art. 451 alin. (2) precum şi jurisprudenţa CEDO, instanţa consideră că este îndreptăţită să aprecieze în ce măsură onorariul avocatului părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care a pierdut. Prin reducerea onorariului de avocat nu se încalcă forţa obligatorie a contractului de asistenţă juridică, acesta producându-şi în continuare efectele între părţile contractante.

Instanţa consideră că gradul de complexitate al prezentei cauze nu a fost ridicat, faţă de numărul redus al părţilor (două), al probelor administrate (exclusiv înscrisuri), faţă de faptul că prezenta cauză a fost soluţionată la primul termen de judecată precum şi în raport cu lipsa de dificultate a problemelor de fapt şi de drept ce au trebuit dezlegate în cauză, urmează a reduce onorariul de avocat la 1000 de lei.

Domenii speta

Spete similare