Atribuţiile judecătorului de cameră preliminară. Efectele protocoalelor încheiate de Ministerul Public cu sri prin prisma deciziei ccr nr. 26/16.01.2019. Încălcarea dreptului la apărare al inculpatului în faza de urmărire penală.

Rezumat:

a. Din dispoziţiile art. 342-347 C.p.p., judecătorii de cameră preliminară investiţi cu soluţionarea prezentelor contestaţii reţin că în cadrul procedurii camerei preliminare se efectuează un control de legalitate a posteriori atât a actului de trimitere în judecată, cât şi a probelor pe care se bazează acesta, astfel încât întreaga fază de urmărire penală să fie examinată şi cercetată, iar actele procesuale, procedurale, probele sau procedeele efectuate sau obţinute prin încălcarea echitabilităţii procedurilor să fie eliminate.

Judecătorului de Cameră Preliminară nu are printre atribuţii posibilitatea de a statua asupra temeiniciei acuzaţiilor aduse împotriva inculpaţilor şi lipsa posibilităţii de a ordona administrarea unor noi probe. Aceste restricţii vin să sublinieze caracterul pur pasiv al controlului de legalitate exercitat de către judecător în această procedură preliminară, precum şi lipsa funcţiei de instrucţie. Este exprimat, astfel, principiul separaţiei funcţiilor judiciare în procesul penal, legiuitorul Noului Cod de procedură penală statuând, aşadar, că prerogativa strângerii mijloacelor de probă şi aprecierea asupra oportunităţii trimiterii în judecată aparţin exclusiv Ministerului Public. În cadrul procedurii de cameră preliminară, legiuitorul nu a conferit posibilitatea pentru judecătorul de cameră preliminară de a restitui rechizitoriul procurorului de caz pentru ca acesta să rescrie situaţia de fapt în varianta dorită de inculpat în condiţiile în care modul de redactare al unui act procedural şi de redare a situaţiei de fapt ţine de fiecare magistrat în parte cât timp acesta respectă dispoziţiile art.328 C.p.p.

b. În ceea ce priveşte efectul deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 26/16.01.2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 193 din 12.03.2019, după ce s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parlamentul României, pe de-o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații a Protocolului nr.00750 din 4 februarie 2009 s-a precizat că Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, precum și Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și unitățile subordonate vor verifica, în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, și vor dispune măsurile legale corespunzătoare.

În prezenta cauză, judecătorii de cameră preliminară au făcut verificări solicitând informaţii de la Tribunalul Botoşani, Serviciul Român de Informaţii şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial Botoşani cu privire la actele efectuate în cauză de SRI în cursul urmării penale şi la încheierea unor protocoale între Tribunalul Botoşani şi SRI.

Din adresele nr. 540/A/2019 din 07.03.2019 a Tribunalului Botoşani (f.99) şi nr. NS93061 din 15.03.2019 emisă de Serviciul Român de Informaţii (f.114) rezultă că nu s-a încheiat un protocol între SRI şi Tribunalul Botoşani şi că conţinutul protocolului din anul 2009 nu a fost prelucrat cu judecătorii secţiei penale a Tribunalului Botoşani.

Totodată, din adresa nr. 258/III/13 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial Botoşani (106-107) rezultă că la punerea în executare a mandatelor de interceptare emise în prezenta cauză SRI a pus la dispoziţie doar suportul tehnic (echipamentul) pentru punerea în executare a mandatelor de interceptare, lucrătorii SRI neintervenind în niciun fel în activitatea de înregistrare şi redare a conversațiilor interceptate.

Judecătorii de cameră preliminară reţin că însăşi Curtea Constituţională a României a arătat că punerea la dispoziţie a suportului tehnic de către SRI nu este echivalentul efectuării unor acte de urmărire penală.

Aşadar, raportat la cele menţionate anterior nu se poate reţine că în cauză au fost constituite echipe operative mixte din care să facă parte şi lucrători SRI şi că s-au efectuat acte de urmărire penală de către alte organele ale statului care nu au statutul de organe de urmărire penală.

Totodată, judecătorii de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar reţin că în mod corect în cauză nu au fost emise de către procuror ordonanţe prin care să se delege competenţa punere în executare a mandatelor de interceptare către lucrătorii SRI în condiţiile în care delegarea este permisă pentru îndeplinirea unui act de urmărire penală iar în cauză SRI nu are atribuţii în acest sens. Din contră în ipoteza în care ar exista aceste ordonanţe ar exista o nelegalitate a urmării penale în condiţiile în care delegarea ar fi făcută către persoane care nu au calitatea de organe de urmărire penală.

Simpla menţionare în cuprinsul mandatelor de interceptare şi a încheierilor de încuviinţare a interceptărilor emise în cauză a faptului că mandatele vor fi puse în executare de SRI, menţiune care, de altfel, nu era obligatorie, nu are semnificaţia că aceste acte sunt lovite de nulitate în condiţiile în care SRI nu a pus în executare aceste mandate ci doar a pus la dispoziţie suportul tehnic.

c. Din cuprinsul paragrafului 52 din Decizia nr. 51/16.02.2016 a Curţii Constituţionale rezultă că efectul pe care îl produce este numai pentru viitor, pe toată perioada de activitate a unui act normativ acesta bucurându-se de prezumţia de constituţionalitate. Sintagma „aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată”, reprezentând aplicarea acestei decizii doar cauzelor care potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală, pot fi influenţate de conţinutul acesteia, respectiv doar cauzelor aflate în cursul urmăririi penale. Se reţine că printr-o decizie a Curţii Constituţionale nu pot fi modificate normele procesual penale, iar emiterea /punerea în executare a unui mandat de supraveghere tehnică poate fi dispus doar în cursul urmării penale, de judecătorul de drepturi şi libertăţi, respectiv pus în executare de procurorul competent.

A interpreta sintagma „cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată”, din considerentele Deciziei nr. 51/ 16.02.2016 a Curţii Constituţionale, în sensul că ar avea vreo influenţă într-o etapă a procesului penal, în care nu este pus în executare un mandat de supraveghere tehnică, ar reprezenta încălcarea dispoziţiilor Codului de procedură penală, care reglementează într-o modalitate neechivocă, momentul procedural în care are loc această punere în executare – respectiv în timpul urmăririi penale.

Judecătorii de cameră preliminară apreciază că Decizia nr. 51/ 16.02.2016 a Curţii Constituţionale publicată în M.Of. nr. 190/14.03.2016 are efecte numai pentru viitor, neputând fi aplicată în privinţa mandatelor de supraveghere emise şi puse în executare anterior publicării acesteia în M.Of., respectiv 16.02.2016. În prezenta cauză, toate mandatele de supraveghere emise au fost puse în executare anterior momentului publicării deciziei menţionate anterior în Monitorul Oficial al României.

A analiza legalitatea actelor de urmărire penală prin prisma unei eventuale nulităţi survenite ulterior momentului întocmirii acestora, ar însemna nesocotirea dispoziţiilor legale prevăzute în cuprinsul Codului de procedură penală. În opinia judecătorilor de cameră preliminară, a da efect retroactiv Deciziei nr.51 a Curţii Constituţionale, încalcă şi dispoziţiile acesteia, care prevăd că: „pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate”. Interpretarea că Decizia nr.51 a Curţii Constituţionale, prin menţiunile cuprinse în paragraful 52, ar lărgi sfera de aplicare, respectiv prin exemplificarea situaţiilor în care aceasta nu este aplicabilă, per a contrario fiind aplicabilă tuturor celorlalte situaţii, nu poate fi acceptată, fiind cunoscute efectele unei decizii a Curţii Constituţionale, precum şi momentul de la care aceasta se aplică. Analizând semantic, paragraful 52 al Deciziei nr.51 a Curţii Constituţionale, se reţine că sintagma „pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate”, este plasată între virgule, ceea ce reprezintă o aserţiune având efect în privinţa tuturor actelor emise anterior acestei decizii.

d. Judecătorii investiţi cu soluţionarea prezentei contestaţii apreciază că drepturile inculpatului nu au fost cu nimic vătămate prin faptul că nu a putut fi prezent la administrarea probelor în perioada în care nu avea nicio calitate în dosar cât timp a avut posibilitatea să solicite administrarea/ readministrarea de probe după ce a fost informat asupra calităţii sale din prezentul dosar. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare prezenţii judecători de cameră preliminară apreciază că în mod legal şi temeinic a apreciat judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond că orice neregularitate s-a acoperit.

Din analiza art. 90 C.p.p. actual rezultă că în timpul urmării penale asistenţa juridică a inculpatului contestator nu era obligatorie în condiţiile în care nu era minor, reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, şi în aceste condiţii, contrar opiniei exprimate de acesta, nu este incident cazul de nulitate absolută prevăzut de art.281 alin.1 lit.f C.p.p. care se referă la ipoteza în care suspectul sau inculpatul nu a fost asistat de avocat atunci când asistenţa este obligatorie. În aceste condiţii în care inculpatul a fost asistat la data de 13.10.2014 de către un avocat care se afla în conflict de interese întrucât anterior asistase şi persoana vătămată minoră în cauză ne aflăm în prezenţa unei nulităţi relative iar contestatorul trebuia să dovedească o vătămare.

Hotărârea:

Prin încheierea nr. 126 din data de 29.11.2018 a Judecătorul de Cameră Preliminară din cadrul Tribunalului Botoşani, au fost respinse cererile şi excepţiile formulate de inculpatul A.

În baza art. 346 alin. 2 C.p.p. s-a constatat legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, legalitatea sesizării instanţei cu privire la rechizitoriul nr. 57/D/P/2013 din data de 03.07.2018 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial Botoşani prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor:

- B., pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat prev. de art. 367 alin. 1 şi 3 C.pen. şi trafic de persoane prev. de art. 210 alin. 1 lit. a C.pen. raportat la art. 182 lit. c C.pen., cu aplicarea art. 38 alin. 1 C.pen., art. 39 C.pen. şi art. 5 C.pen.;

- C., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori prev. de art. 211 alin. 1 şi 2 C.pen. raportat la art. 210 alin. 1 lit. a şi b C.pen., cu aplicarea art. 5 C.pen.;

- A., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori prev. de art. 211 alin. 1 şi 2 C.pen. raportat la art. 210 alin. 1 lit. a şi b C.pen., cu aplicarea art. 5 C.pen.;

S-a dispus începerea judecăţii cauzei privind pe inculpaţii B., C. şi A.

Pentru a dispune astfel, Judecătorul de Cameră Preliminară din cadrul Tribunalului Botoşani a reţinut că, prin rechizitoriul nr. 57 D/P/2013 al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorim - Biroul Teritorial Botoşani s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpaţilor:

1. B., pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire a unui grup infracțional organizat prev. de art. 367 alin. 1, 3 C.pen. și trafic de persoane prev. de art. 210 alin. 1 lit. a rap. la art. 182 lit. c din C.pen., cu aplicarea art. 38 alin. 1 și art. 39 C.pen. și a art. 5 C.pen., constând în aceea că, în cursul anului 2012, inculpatul, împreună cu învinuiţii D. şi E. şi numitul F., a constituit un grup infracţional organizat în scopul săvârşirii infracţiunii de trafic de persoane prin exploatarea sexuală a mai multor tinere, numitul F. având rolul de a le racola şi transporta în Italia, inculpatul B. de a le caza şi ulterior de a le vinde învinuiţilor D. şi E. care realizează exploatarea sexuală prin obligarea la practicarea prostituţiei, iar în luna martie 2012, prin promisiunea mincinoasă a asigurării unui loc de muncă bine plătit în Italia, împreună cu numitul F., a recrutat-o, transportat-o şi cazat-o în Italia pe numita G. care ulterior a fost vândută cu suma de 500 euro învinuiţilor D. şi E., care au exploatat-o sexual, obligând-o la practicarea prostituţiei stradale.

 2. C., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori prev. de art. 211 alin. 1 şi 2, rap. la art. 210 alin. 1 lit. a și b din C.pen., cu aplicarea art. 5 C.pen., constând în aceea că, la începutul lunii februarie 2013, s-a înţeles cu numitul F. să obțină foloase materiale din exploatarea sexuală a victimei minore H. și, în baza acestei înțelegeri, numitul F., sub pretextul unei relaţii de prietenie, a recrutat-o în scopul exploatării sexuale pe victima minoră H. pe care a găzduit-o la locuinţa sa şi a determinat-o să meargă în Olanda pentru a practica prostituţia în folosul lor și pentru ieşirea din ţară a victimei minore cei doi obţinând, prin inducerea în eroare a părinţilor acesteia, o procură notarială prin care şi-au dat acordul ca victima minoră să părăsească ţara împreună cu inculpatul C., iar după recrutare, victima minoră H. a fost transportată în oraşul Amsterdam din Olanda de către inculpatul C., fiind găzduită de către acesta la o locuinţă închiriată de persoane din anturajul său în scopul practicării prostituţiei în folosul său şi al numitului F.

 3. A., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori prev. de art. 211 alin. 1 şi 2, rap. la art. 210 alin. 1 lit. a și b din C.pen., cu aplicarea art. 5 C.pen., constând în aceea că, în cursul lunii aprilie 2013, i-a făcut numitului I. cunoştinţă cu minora J. şi l-a determinat pe acesta să o adăpostească la pensiunea sa în vederea exploatării sexuale prin determinarea la practicarea prostituţiei, l-a însoţit pe acesta în mun. ..şi împreună au transportat-o pe minoră la Pensiunea ... în scopul exploatării sexuale, prin obligarea la practicarea prostituţiei, iar ulterior, în repetate rânduri, a primit-o pe minoră la Cabana ... unde îndeplinea funcţia de cabanier, în scopul exploatării sexuale a acesteia, obligând-o să practice prostituţia cu fratele său K., profitând de starea de neputinţă şi de vulnerabilitate în care se afla victima minoră J. din cauza vârstei precoce şi a lipsei de supraveghere, de îndrumare şi ocrotire din partea părinţilor şi abuzând de autoritatea pe care acesta a exercitat-o asupra minorei în activităţile ilicite pe care a determinat-o să le comită.

Fiind audiaţi în cursul urmăririi penale, inculpatul B. nu a recunoscut săvârşirea faptelor pentru care a fost trimis în judecată, inculpatul C. s-a prevalat de dreptul de a nu face declaraţii, iar inculpatul A. a recunoscut săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa.

Situaţia de fapt descrisă în rechizitoriu a fost susţinută cu următoarele mijloace de probă: rechizitoriul nr. 35 D/P/2012 din data de 02.08.2013, sentinţa penală nr. 256/14.11.2013 a Tribunalului Botoşani, decizia penală nr. 56/21.02.2014 a Curţii de Apel Suceava, referat cu propunere de declinare a competenței, cerere de comisie rogatorie internațională adresată autorităților italiene la data de 21.01.2013, răspunsul autorităților italiene la cererea de comisie rogatorie, tradus în limba română, răspunsul autorităților italiene la cererea de comisie rogatorie, în limba italiană, cerere de comisie rogatorie internațională adresată autorităților italiene la data de 26.08.2014, răspunsul autorităților italiene la cererea de comisie rogatorie, tradus în limba română, răspunsul autorităților italiene la cererea de comisie rogatorie, în limba italiană, adresă către Compania Naţională Poşta Română, răspuns înaintat de către Compania Naţională Poşta Română, chitanţa de primire a unei sume de bani prin serviciul Western Union, adresă înaintată de către Sectorul Poliţiei de Frontieră Borş, tabel nominal cu pasagerii cursei efectuate la data de 11.02.2013 cu autocarul ..., transmis de SCTA ... S.A., adresă înaintată de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră la data de 13.02.2013, adresă înaintată de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră la data de 15.02.2013, adresă înaintată de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră la data de 07.03.201, adresă înaintată de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră la data de 13.03.2013, adresă înaintată de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră la data de 19.03.2013, adresă înaintată de Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră la data de 21.03.2013, proces verbal de conducere în teren, procese verbale de investigații, proces verbal de consemnare a rezultatului supravegherii operative din data de 07.02.2013 şi planşa fotografică, procese verbale de investigații, proces verbal de consemnare a rezultatului supravegherii operative din data de 24.04.2013 şi planşa fotografică, proces verbal de consemnare a rezultatului supravegherii operative din data de 23.05.2013 şi planşa fotografică, proces verbal de oprire a unui autovehicul, procese verbale de investigații, procese verbale de stabilire a sumelor de bani obţinute de inculpaţi din exploatarea sexuală a victimei J., procese verbale de investigații, adresă înaintată către Biroul Notarial Marta .. şi răspuns, declaraţia notarială întocmită de .. şi .. şi copii cărţi de identitate, document redactat în limba italiană şi traducere, referitor la .., proces verbal de investigații, declarație suspect B., declarație inculpat B., declarație suspect C., declarație inculpat C., declarație suspect A., declarație inculpat A., declarație suspect A., declarație inculpat A., declarație persoană vătămată J., proces verbal de recunoaștere după fotografie, planşe fotografice cu aspecte de la recunoașterea după fotografie efectuată de persoana vătămată J., declarație olografă G., declaraţie martor G., proces verbal de întocmire a planşelor fotografice şi planşe fotografice, proces verbal de prezentare pentru recunoaștere, planșe fotografice cu aspecte de la recunoașterea după fotografie efectuată de martora G., proces verbal de întocmire a planşelor fotografice şi planşe fotografice, xerocopie, proces verbal de prezentare pentru recunoaștere, declaraţie martor G., proces verbal de prezentare pentru recunoaștere, planșă fotografică cu aspecte de la recunoașterea după fotografie efectuată de martora G., xerocopie, declarații martori, procese verbale de căutare inculpaţi şi martori, dovadă îndeplinire procedură citare D., mandat de aducere D., proces verbal de punere în aplicare a mandatului de aducere privind pe D., dovadă îndeplinire procedură citare E., mandat de aducere E., proces verbal de punere în aplicare a mandatului de aducere privind pe E., dovadă îndeplinire procedură citare F., mandat de aducere F., proces verbal de punere în aplicare a mandatului de aducere privind pe F., dovadă îndeplinire procedură citare .., mandat de aducere .., proces verbal de punere în aplicare a mandatului de aducere privind pe .., dovadă îndeplinire procedură citare .., dovadă îndeplinire procedură citare G., procese verbale de investigaţii şi dovezi de îndeplinire a procedurii de citare J..

Totodată, rechizitoriul cuprinde datele referitoare la fapte, încadrarea juridică, date privind desfăşurarea urmăririi penale, date despre inculpaţi, trimiterea în judecată şi cheltuielile judiciare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Botoşani la data de 04.07.2018 sub nr..../40/2018 fiind creat la aceeaşi dată, în baza dispoziţiilor art. 98 alin. 1 din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, dosarul asociat cu numărul ../40/2018/a1 având ca obiect măsuri şi excepţii dispuse de judecătorul de cameră preliminară.

În conformitate cu dispoziţiile art.344 alin. 2 C.p.p., la data de 04.07.2018 iar la data de 05.07.2018 s-a comunicat inculpaţilor copia certificată a rechizitoriului, cu precizarea obiectului procedurii în cameră preliminară, a termenului de 30 de zile avut la dispoziţie pentru a formula cereri sau invoca excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, precum şi a posibilităţii de a-şi angaja apărător.

De asemenea, s-a adus la cunoştinţa persoanei vătămate J. care este obiectul camerei preliminare, că are dreptul de a-şi angaja apărător şi că are posibilitatea de a formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală în termen de 30 de zile.

În termenul stabilit inculpatul A., prin avocat ales .., a formulat cereri şi a invocat excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală în dosarul nr. 57/D/P/2013 al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism - Biroul Teritorial Botoşani. Astfel, prin cererea înregistrată pe rol la data de 10.08.2018 inculpatul a solicitat constatarea nulităţii tuturor actelor de urmărire penală efectuate în cauză faţă de inculpat anterior începerii urmăririi penale faţă de acesta, constatarea nulităţii tuturor actelor de urmărire penală efectuate în cauză de alte persoane decât de procuror, constatarea nulităţii absolute a hotărârilor de autorizare a interceptărilor convorbirilor şi comunicărilor telefonice, a autorizaţiilor emise în baza acestora şi a proceselor verbale conţinând transcrierea lor, constatarea nelegalităţii interceptărilor de convorbiri şi comunicări efectuate de lucrători S.R.I., excluderea din dosar a mijloacelor de probă obţinute/administrate în baza actelor lovite de nulitate precum şi excluderea probelor derivate din acestea, constatarea neregularităţii actului de sesizare şi trimiterea lui către procuror pentru a se pronunţa asupra menţinerii dispoziţiei de trimitere în judecată ori pentru a solicita restituirea cauzei iar pe fond, în temeiul art. 346 alin. 3 C.p.p., restituirea cauzei la D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Botoşani.

S-a susţinut cu titlu preliminar că, având în vedere succesiunea de legi în timp care caracterizează între altele urmărirea penală efectuată în dosarul nr. 57/D/P/2013 al D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Botoşani, urma ca în acel cadru procesual al procedurii preliminare să fie verificată legalitatea actelor şi lucrărilor efectuate până la data de 01.02.2014 în raport cu legislaţia anterioară intrării în vigoare a Noului C.p.p., iar a celor efectuate după data de 01.02.2014, în raport cu legislaţia în vigoare.

În cadrul expunerii preliminare s-a mai precizat că fapta imputată inculpatului A. a făcut obiectul cercetărilor şi într-un alt dosar de urmărire penală al D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Botoşani, dosarul nr. 35/D/P/2012, cercetare finalizată cu întocmirea rechizitoriului din 02.08.2013, sesizarea Tribunalului Botoşani în cauza care a făcut obiectul dosarului nr. 3956/40/2013 şi pronunţarea unei hotărâri de condamnare în privinţa numitului I. - sentinţa penală nr. 256 din 14.11.2013 a Tribunalului Botoşani, definitivă prin decizia penală nr. 56 din 21.02.2014 a Curţii de Apel Suceava. Astfel, s-a apreciat de către apărător, ca fiind nelegal şi inechitabil procedeul prin care o persoană, în calitate de martor (A.), a dat declaraţii într-o cauză în care a fost cercetat un inculpat (I.), inculpatul în discuţie a fost condamnat, pentru ca, ulterior, hotărârea de condamnare şi declaraţia fostului inculpat, transformat în martor, să fie folosite pentru a susţine acuzaţia în privinţa fostului martor, actual inculpat.

S-a precizat totodată că hotărârea de condamnare pronunţată în respectiva cauză nu poate constitui „mijloc de probă” în această cauză penală, în niciun caz mijloacele de probă administrate într-o cauză penală, sub incidenţa legislaţiei anterioare, nu pot fi preluate, fără a fi verificate sub aspectul legalităţii sau fără refacerea lor, într-o altă cauză penală, ele neavând decât, eventual, caracter de „acte premergătoare", în condiţiile art. 224 vechiul C.pen.

Referitor la acest aspect s-a mai arătat de asemenea că a fost necesar a se verifica dacă toate actele de urmărire penală întocmite în alt dosar, dar folosite în acesta au fost întocmite în conformitate cu dispoziţiile legale incidente la acea dată. La fel, administrarea celorlalte mijloace de probă (declaraţii parte vătămată, declaraţii martori, interceptări de convorbiri şi comunicări etc.) în altă cauză, de natură a susţine acuzaţia în cauză, dincolo de nelegalitatea procedeului, trebuie evaluată prin prisma dispoziţiilor legale incidente la acea dată.

Concluzionând asupra acestui prim aspect invocat în cuprinsul cererii formulate, s-a arătat de către apărător că toate aceste aspecte prezintă importanţă în acest stadiu procesual, distinct de orice manifestare a inculpatului în cursul urmăririi penale, fiind o necesitate şi o garanţie a principiului legalităţii procesului penal, consacrat în art. 2 C.p.p., cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, în prima fază a demersului penal sub incidenţa vechiului C.p.p. nu s-a pus în discuţie asigurarea dreptului la apărare, inculpatul având calitate de martor, iar pe de altă parte, ulterior începerii urmăririi penale împotriva sa, dreptul la apărare al inculpatului a fost grav afectat, dincolo de orice discuţie, fiind inadmisibilă efectuarea de acte de procedură în condiţiile în care acelaşi apărător asigura asistenţa juridică a inculpatului şi a părţii vătămate.

Dezvoltând excepţiile şi cererile formulate, inculpatul A., prin apărător, a arătat şi solicitat următoarele:

 1. Nulitatea actelor de urmărire penală efectuate anterior începerii urmăririi penale împotriva sa (care au caracter de acte premergătoare), preluate din alte dosare de urmărire penală, fără refacerea lor în raport cu calitatea de inculpat dobândită ulterior efectuării lor, şi excluderea mijloacelor de probă astfel obţinute.

În susţinerea acestei teze s-a arătat că faţă de inculpat s-a dispus, prin ordonanţă, la data de 31.07.2013, în dosarul nr. 35/D/P/2012 al D.I.I.C.O.T.- Biroul Teritorial Botoşani, extinderea cercetărilor cu privire la infracţiunea de trafic de minori. Nefiind începută urmărirea penală, toate actele efectuate şi anterior datei de 31.07.2013, şi ulterior acesteia, până la începerea urmăririi penale în privinţa inculpatului A., au caracter de acte premergătoare începerii urmăririi penale (art. 224 C.p.p. anterior), acte sui generis ce scăpau oricărui control de legalitate (inculpatul nu a putut participa la audierea de martori, nu a putut pune întrebări, nu a putut propune probe, nu se bucură de dreptul la un proces echitabil), constatările făcute neavând caracter de probă în procesul penal în raport cu dispoziţiile legale aplicabile la data întocmirii lor, prezervându-şi aceeaşi calitate şi după intrarea în vigoare a C.p.p. (numai actele întocmite cu respectarea dispoziţiilor legale, din vechiul cod, rămân valabile prin prisma reglementării actuale).

În susţinerea celor de mai sus, au fost invocate Decizia nr. 962/2009 a Curţii Constituţionale, Decizia nr. 385/13.04.2010 a Curţii Constituţionale şi Decizia nr. 141 din 05.10.1999 a Curţii Constituţionale. Pe cale de consecinţă, s-a arătat că toate actele efectuate anterior intrării în vigoare a actualului C.p.p., nerefăcute după acest moment, cu respectarea drepturilor procesuale şi folosite ca mijloace de probă în prezenta cauză sunt lovite de nulitate absolută, urmând a fi înlăturate din dosar, vizate fiind mijloacele de probă enumerate în rechizitoriu la filele 32-33: - declaraţii: parte vătămată J. din data de 10.06.2013 (ds u.p vol. III, filele 71-75); declarații martori; - procesele verbale de investigaţii din: 11.02.2013 (ds u.p., vol. II, fila 224); 08.04.2013 (ds. u.p., vol. II, fila 226); 22.04.2013 (ds. u.p.. vol II, fila 228); 08.05.2013 (ds. u p.. vol. II, fila 229); 24.05.2013 (ds. u.p., vol. II, fila 230-231); - procesele verbale de supraveghere operativă (ds. u.p., vol. II, fila 235-239; ds. u.p., vol. II, fila 240-245).

2. Nulitatea actelor de urmărire penală efectuate de alte persoane decât de procuror.

În dezvoltarea acestei excepţii s-a arătat că având în vedere succesiunea de legi în timp şi raportat la data comiterii faptelor imputate şi a efectuării unor acte de procedură, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 678/ 2001 (act normativ în vigoare la data comiterii faptelor reţinute în sarcina inculpatului) „urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror” (art. 21) şi că potrivit art. 12 alin. 1 lit. g) din Legea nr. 508/ 2004, infracţiunile prevăzute de Legea nr. 678/ 2001 sunt de competenţa D.I.I.C.O.T, procurorii specializaţi din cadrul acestei direcţii efectuând în mod obligatoriu urmărirea penală în aceste cauze.

Au fost invocate prevederile art. 2 alin. 1, art. 197 alin. 2, art. 197 alin. 3, art. 209 alin. 3 vechiul C.p.p. şi dispoziţiile art. 2 noul C.p.p.

Referitor la această excepţie s-a precizat că, unele acte, de regulă din categoria celor premergătoare începerii urmăririi penale, puteau face obiectul delegării către organele de cercetare penală, dar audierea martorilor, audierea inculpaţilor sau a părţilor vătămate, acte care prin natura lor au o valoare semnificativă în ansamblul probatoriului administrat, nu puteau fi efectuate decât, personal, de procuror.

Astfel, s-a solicitat înlăturarea din dosar a următoarelor declaraţii de martori luate de organul de cercetare penală şi nu de procuror: martor .. din data de 10.06.2013 (ds. u.p . vol III, filele 152-153); martor .. din data de 10.06.2013 (ds. u.p.. vol III. filele 158-159); martor ..din data de 10.06.2013 (ds u.p., vol III, filele 160-161) şi martor .. din data de 10.06.2013 (ds u.p., vol III, fila 162).

3. Nulitatea actelor de urmărire penale efectuate cu încălcarea dreptului la apărare al inculpatului

În susţinerea acestei excepţii s-a arătat că asistenţa juridică a inculpatului a fost asigurată de către apărătorul pretinsei persoane vătămate J., pe care a asistat-o la declaraţia pe care aceasta a dat-o la data de 10.06.2013, apărătorul asistând, ulterior, la audierea inculpatului în noile calităţi procesuale dobândite, cu percepţii, păreri dobândite cu prilejul audierii părţii vătămate, percepţii, sugestii, păreri pe care le-a transmis, sugerat, prezentat inculpatului dintr-o anume perspectivă.

Totodată, s-a menţionat că, deşi începând cu data de 05.04.2018 asistenţa juridică a inculpatului a fost asigurată de către noul apărător ales, acest moment s-a petrecut după ce inculpatul dăduse declaraţii anterior în cauză, după ce anumite „realităţi juridice" fuseseră vehiculate.

Astfel, s-a susţinut că un prim aspect neclarificat a fost cel legat de vârsta persoanei vătămate şi percepţia celor cu care a relaţionat, într-o formă sau alta, cu aceasta, în condiţiile în care persoana vătămată şi-a ascuns constant vârsta reală, iar trăsăturile sale fizice erau de natură a înlătura o posibilă apreciere asupra acesteia ca fiind minoră. S-a subliniat că de altfel acest aspect a fost sesizat de către organul de urmărire penală care nu a precizat, niciun moment că inculpatul ar fi cunoscut vârsta reală a persoanei vătămate, ci doar că ar fi cunoscut că este minoră, aspect expus, cu repetiţie, nu doar în rechizitoriu, ci şi în actele anterior efectuate. Remedierea situaţiei nu a fost însă posibilă în condiţiile în care, în concret, persoana vătămată nu a mai fost audiată în prezenţa altui apărător decât cel cu interese contrarii.

De asemenea, s-a menţionat că neaudierea persoanei vătămate în cauză şi în raport cu învinuirea adusă inculpatului A. constituie, în sine, o deficienţă a urmăririi penale, care i-a dat caracteristica de incompletă, fiind, în acelaşi timp, o încălcare a dreptului la apărare al inculpatului căruia i se aduc, astfel, acuze preluate din declaraţii vizând alte persoane, fără a se putea, apăra în vreun fel.

4. Nulitatea hotărârilor prin care s-a autorizat interceptarea convorbirilor şi comunicărilor telefonice, a autorizaţiilor emise în baza acestora şi a proceselor verbale conţinând transcrierea lor

S-a susţinut că, în condiţiile în care procurorul a solicitat, iar instanţa a încuviinţat interceptarea unor convorbiri/comunicări de către entităţi care nu aveau calitate de organe de cercetare penală, în speţă cele făcând parte din S.R.I., încheierile de autorizare a acestor interceptări sunt lovite de nulitate absolută, fiind date cu încălcarea legii, regim pe care urmează a-l avea şi autorizaţiile astfel emise în baza acestora.

În concret, vizate au fost interceptările convorbirilor părţii vătămate J. (dosar urmărire penală, vol. II, filele 133-149) care trebuiau înlăturate ca nelegale.

S-a mai arătat că faţă de situaţia generată de recenta declasificare a unor protocoale încheiate între Ministerul Public, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi S.R.I., s-a impus a fi verificate dacă interceptările efectuate în cauză au avut la bază aceste protocoale, respectiv dacă instanţa care a încuviinţat interceptările a fost desemnată în baza acestora, în condiţiile în care urmărirea penală, parte a procesului penal, s-a desfăşurat în temeiul legii cunoscută de toţi participanţii la actul de justiţie, iar nu în baza unor acte cu caracter secret, ce conferă, prin însăşi existenţa lor, caracter neechitabil procesului penal.

Nulitatea interceptării de convorbiri şi comunicări efectuate în cauză atrag şi nulitatea proceselor verbale de transcriere a acestora, întrucât nu au fost efectuate personal de către procuror sau de către organul de cercetare penală, ci de lucrători din S.R.I., fiind încălcate disp. art. 91¹ vechiul C.p.p. În susţinerea acestui punct de vedere s-a arătat că în fapt, toate înregistrările convorbirilor şi comunicărilor telefonice au fost realizate de către S.R.I. (în condiţiile în care lucrătorii din cadrul acestui serviciu nu aveau calitatea de organe de cercetare penală, faptele cercetate neintrând în sfera lor de competenţă), iar nu de către procuror având în vedere şi competenţa materială exclusivă, ceea ce atrage nulitatea probelor astfel obţinute cu consecinţa excluderii lor, în condiţiile art. 102 alin 3 noul C.p.p.

A fost invocată Decizia nr. 51/2016 a Curţii Constituţionale care a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale care permit S.R.I. să efectueze interceptări în cauzele penale.

S-a concluzionat astfel că S.R.I. nu era îndrituit, conform art. 91¹ vechiul C.p.p., să efectueze asemenea înregistrări, ceea ce atrage nelegalitatea probelor astfel obţinute şi excluderea lor din dosar.

5. Neregularitatea actului de sesizare a instanţei

S-a arătat că rechizitoriul întocmit nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 328 alin. 1 C.p.p. în condiţiile în care nu poate fi stabilit obiectul şi limitele judecăţii în cazul inculpatului A., descrierea faptei fie lipsind în raport cu susţinerile formulate (nu au fost descrise actele de constrângere despre care s-a făcut vorbire, nu a fost descris în ce a constat exploatarea victimei de către inculpat, nu a fost prezentată modalitatea de profitare de anume vulnerabilităţi ale acesteia, nu a fost indicată modalitatea de determinare a minorei la a efectua anumite activităţi, pe care aceasta le făcea în mod curent şi de foarte multă vreme, nu a fost clarificată în niciun mod cunoaşterea vârstei minorei de către inculpat în condiţiile în care inclusiv inculpata a ascuns-o constant, creând o stare de eroare în privinţa acesteia faţă de bărbaţii cu care relaţiona), fie a fost evazivă si contradictorie, la fila 3 reţinându-se că inculpatul „...i-a relatat lui I. despre minora J. şi i-a făcut cunoştinţă cu aceasta”; „...s-a deplasat împreună cu numitul I. la .. pentru a o prelua şi transporta pe minora J. la Pensiunea „..” în comuna..;” a determinat-o pe victima J. să întreţină relaţii sexuale contra cost, de două ori, cu fratele său, K., pentru ca la fila 38 să se reţină că inculpatul „..i-a făcut numitului I. cunoştinţă cu minora J. şi l-a determinat pe acesta să o adăpostească la pensiunea sa în vederea exploatării sexuale prin determinarea la practicarea prostituţiei”; l-a însoţit în mun. .. pe numitul I. şi împreună au transportat-o pe minoră la Pensiunea „..” în scopul exploatării sexuale, prin obligarea la practicarea prostituţiei...”; în repetate rânduri a primit-o pe minoră la Cabana „..” unde îndeplinea funcţia de cabanier, în scopul exploatării sexuale a acesteia, obligând-o să practice prostituţia cu fratele său, K., profitând de starea de neputinţă şi de vulnerabilitatea în care se afla victima minoră J. datorită vârstei precoce şi lipsei de supraveghere, de îndrumare şi ocrotire din partea părinţilor şi abuzând de autoritatea pe care acesta a exercitat-o asupra minorei în activităţile ilicite pe care a determinat-o să le comită…”.

Totodată, s-a menţionat lipsa indicării în cuprinsul rechizitoriului a probelor care să susţină acuzaţiile aduse, cu privire la acte de constrângere exercitate de inculpat, acte de exploatare a minorei de către inculpat, modalităţi concrete de profitare de anume vulnerabilităţi ale acesteia şi acte de determinare minorei la a efectua anumite activităţi.

Nu au fost indicate nici probele certe, lipsite de echivoc, care să susţină cunoaşterea unor elemente de fapt de care depinde caracterul penal al faptei sau încadrarea sa juridică, respectiv vârsta victimei, în condiţiile în care aceasta, în discuţii, nu şi-a asumat vârsta reală, iar din declaraţiile martorilor rezultă că asupra vârstei acesteia s-au făcut doar aprecieri, supoziţii.

Astfel, nefiind indicate şi descrise faptele ce i s-au imputat inculpatului şi nefiind indicate probele şi mijloacele de probă legale în baza cărora au fost formulate acuzaţiile, s-a apreciat de către inculpatul A. că actul de sesizare al instanţei nu a îndeplinit cerinţele impuse de art. 328 alin. 1 C.p.p., motiv pentru care s-a solicitat restituirea rechizitoriului procurorului pentru a proceda în conformitate cu disp. art. 345 alin. 3 teza finală C.p.p.

La cererea apărătorului inculpatului A., judecătorul de cameră preliminară a solicitat D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Botoşani să comunice dacă activităţile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor şi comunicărilor realizate în cauză au fost efectuate de către organele de cercetare penală sau de către echipe mixte formate din organe de cercetare penală şi lucrători specializaţi din cadrul Serviciului Român de Informaţii.

De asemenea, apărătorul aceluiaşi inculpat a solicitat înaintarea unei adrese către Tribunalul Botoşani pentru a se comunica dacă, în vederea autorizării înregistrărilor şi interceptărilor în cauză, completurile au fost constituite în considerarea dispoziţiilor protocoalelor încheiate între Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii, cerere ce a fost respinsă deoarece completul care a autorizat respectivele activităţi a fost stabilit în baza legii, respectiv art. 91 indice 1 din vechiul C.p.p., potrivit căruia „autorizaţia se dă pentru durata necesară interceptării şi înregistrării … de preşedintele instanţei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă…”.

Analizând actele şi lucrările dosarului de urmărire penală raportat la cererile formulate şi excepţiile ridicate, în acord cu prevederile legale incidente, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Botoşani a reţinut că, obiectul procedurii de cameră preliminară a fost descris explicit în cuprinsul dispoziţiilor art. 342 C.p.p. care au statuat neechivoc asupra prerogativelor judecătorului de a verifica, după trimiterea în judecată, chestiuni punctuale, enumerate limitativ: competenţa instanţei sesizate prin rechizitoriu, legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi legalitatea efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

Examenul judecătorului de cameră preliminară a fost limitat la chestiuni ce ţin, în mod esenţial, de legalitatea actelor procesuale şi procedurale efectuate în faza de urmărire penală ori de legalitatea probelor în sine şi a implicat identificarea dispoziţiilor legale pertinente aplicabile în cauză, examinarea conformităţii probelor şi actelor de urmărire penală cu exigenţele acelor dispoziţii şi, doar în cazurile expres prevăzute de lege, de aplicare corespunzătoare a sancţiunilor prevăzute de art. 281-282 C.p.p.

Sfera controlului exercitat în camera preliminară, în privinţa legalităţii sesizării, a vizat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 328 C.p.p. referitoare la conţinutul rechizitoriului, fiind necesar ca acesta să cuprindă menţiunile privind data emiterii şi denumirea parchetului, numele, prenumele şi calitatea celui care l-a întocmit, datele privitoare la persoana inculpaților, faptele reţinute şi încadrarea juridică a acestora, probele şi mijloacele de probă, date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi penale, dispoziţia de trimitere în judecată, cheltuielile judiciare şi semnătura celui care l-a întocmit, precum și menţiunea verificării sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către procurorul ierarhic superior.

În cazul în care, prin rechizitoriu, s-au dispus atât soluţii de trimitere în judecată, cât şi soluţii de netrimitere în judecată (clasare), verificarea legalităţii actului de sesizare a instanţei se va raporta doar la soluţiile de trimitere în judecată; soluţiile de netrimitere în judecată pot fi verificate sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de judecătorul de cameră preliminară doar în cadrul competenţelor derivate numai în ipoteza formulării unei plângeri (potrivit procedurii prevăzute de art. 340 şi 341 C.p.p.).

Limitele verificării legalităţii sesizării sunt impuse de dispoziţiile art. 345 alin. 3 din C.p.p. care se referă la „neregularităţi ale actului de sesizare”, precum şi de dispoziţiile art. 346 alin. 3 lit. a C.p.p. care prevăd sancţiunea restituirii cauzei la parchet când „rechizitoriul este neregulamentar întocmit”, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prev. de art. 345 alin. 3 C.p.p. şi aceasta atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii.

Instituţia camerei preliminare este echivalentă unei noi faze a procesului penal, ea nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, iar activitatea judecătorului de cameră preliminară nu priveşte fondul cauzei, neantamând şi nedispunând cu privire la elementele esenţiale: faptă, persoană şi vinovăţie.

În doctrină şi jurisprudenţă s-a statuat că judecătorul de cameră preliminară nu verifică temeinicia ori aparenţa de temeinicie a probelor sau a trimiterii în judecată şi nici caracterul complet al urmăririi penale sau oportunitatea ori suficienţa probelor administrate în acuzare sau legalitatea şi temeinicia încadrării juridice a acuzaţiei, acestea fiind aspecte de fond ale cauzei penale.

Având în vedere aceste consideraţii de natură teoretică şi analizând conţinutul actului de sesizare, actele şi lucrările dosarului de urmărire penală din perspectiva cererilor invocate în faţa judecătorului de cameră preliminară, se vor arăta următoarele:

1. Cu privire la nulitatea actelor de urmărire penală efectuate anterior începerii urmăririi penale împotriva inculpatului A.

În dosarul iniţial al D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Botoşani, nr. 35D/P/2012, s-au efectuat cercetări cu privire la mai multe persoane, printre care şi inculpaţii F., sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 7 alin. 1 din Legea nr. 39/2003, trafic de persoane, prev. de art. 12 alin. 1 şi 2 lit. a din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., şi trafic de minori, prev. de art. 13 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 678/2001, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., şi I., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de minori, prev. de art. 13 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 678/2001.

Din probatoriul administrat în cauza respectivă a rezultat şi implicarea numitului A. în activitatea infracţională, motiv pentru care, prin ordonanţa nr. 35D/P/2012 din data de 31.07.2013, s-a dispus extinderea cercetărilor faţă de acesta sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de minori, prev. de art. 13 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 678/2001.

Prin rechizitoriul nr. 35/D/P/2012 din data de 02.08.2013 s-a dispus disjungerea cauzei şi continuarea cercetărilor faţă de mai multe persoane, printre care şi făptuitorul A., formându-se astfel dosarul nr. 57/D/P/2013.

Ulterior intrării în vigoare a noului C.pen., prin ordonanţa nr. 57/D/P/2013 din data de 10.10.2014, s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de A., sub aspectul săvârşirii aceleiaşi infracţiuni de trafic de minori, reţinându-se de această dată încadrarea juridică din C.pen., respectiv art. 211 alin. 1 şi 2 rap. la art. 210 alin. 1 lit. a şi b C.pen., cu aplicarea art. 5 C.pen.

Judecătorul de cameră preliminară a constatat că atât ordonanţa de extindere a cercetărilor cât şi cea de continuare a urmăririi penale au fost emise cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data emiterii, respectiv art. 238 din Vechiul Cod de procedură penală şi art. 305 din noul C.p.p.

În concret, din probele administrate în condiţii de legalitate a rezultat bănuiala rezonabilă că A. a comis infracţiunea de trafic de minori. De altfel, din economia textului art. 305 C.p.p. a reieşit că urmărirea penală poate continua faţă de o persoană numai dacă există probe din care rezultă bănuiala rezonabilă că aceasta a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. 1 C.p.p.

Judecătorul de cameră preliminară a apreciat că probele legal administrate până la momentul extinderii cercetărilor/continuării urmăririi penale faţă de A. rămân câştigate şi în cauza disjunsă, organul de urmărire penală neavând obligaţia de a reface, din oficiu, probele deja administrate. În schimb, inculpatul, după ce i s-a adus la cunoştinţă acuzarea, avea posibilitatea de a solicita probe în apărare, inclusiv readministrarea unor probe. Cu toate acestea, cu prilejul audierii, în calitate de suspect şi respectiv de inculpat, din luna octombrie 2014 şi apoi din luna aprilie 2018, inculpatul A. a declarat expres că nu are de propus probe în apărare şi nici cereri de formulat.

În aceste condiţii nu se poate reţine că probele anterioare continuării urmăririi penale faţă de A. au fost administrate cu încălcarea dispoziţiilor legale şi a dreptului la apărare astfel că nu se justifică excluderea acestora.

2. Cu privire la nulitatea actelor de urmărire penală efectuate de alte persoane decât de procuror

S-a invocat de către inculpatul A. faptul că declaraţiile martorilor .. din data de 10.06.2013 (ds. u.p., vol. III, filele 152-153), .. din data de 10.06.2013 (ds. u.p., vol. III, filele 158-159), .. din data de 10.06.2013 (ds. u.p., vol. III, filele 160-161) şi .. din data de 10.06.2013 (ds. u.p., vol. III, fila 162) sunt lovite de nulitate absolută motivat de faptul că martorii au fost audiaţi de către organul de cercetare penală şi nu de către procuror în condiţiile în care urmărirea penală trebuia efectuată în mod obligatoriu de către procuror.

Judecătorul de cameră preliminară a reţinut că, este adevărat că urmărirea penală în cazul infracţiunii de trafic de minori se efectuează de către procuror dar legea nu interzice posibilitatea delegării organelor de cercetare penală pentru efectuarea unor acte de urmărire penală.

Susţinerea inculpatului potrivit căreia audierea martorilor nu putea fi delegată de procuror organelor de cercetare penală contravine disp. art. 135 rap. la art. 132 din vechiul C.p.p., care prevăd expres că audierea unui martor poate constitui obiectul delegării.

Judecătorul de cameră preliminară constată că, în baza art. 135 din vechiul C.p.p., procurorul a dispus prin rezoluţia nr. 35D/P/2012 din data de 10.06.2013 delegarea către lucrători din cadrul Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate a competenţei de efectuare a următoarelor acte de urmărire penală şi de procedură: identificarea şi audierea în calitate de martori, cu respectarea disp. art. 85 şi art. 86 din C.p.p., a persoanelor care cunosc date de interes în cauză în legătură cu victima minoră J. şi învinuiţii F., L. şi I..

Atât timp cât audierea martorilor menţionaţi de inculpat a avut loc în baza dispoziţiei de delegare a procurorului nu s-a putut reţine că lucrătorii din cadrul Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate şi-au depăşit competenţa.

3. Referitor la nulitatea actelor de urmărire penale efectuate cu încălcarea dreptului la apărare al inculpatului

Analizând actele şi lucrările dosarului s-a confirmat faptul că, la data de 13.10.2014, A. a fost audiat în calitate de suspect şi apoi de inculpat, fiind asistat de domnul avocat .., care a asigurat asistenţă juridică persoanei vătămate J. în dosarul nr. 35D/P/2012, dar aceste acte au fost refăcute în cursul urmăririi penale, inculpatului fiindu-i din nou aduse la cunoştinţă învinuirea şi reaudiat, la data de 05.04.2018, în prezenţa unui alt apărător ales, fiind refăcute actele de urmărire penală care presupuneau tangenţă directă cu inculpatul (s-a emis o nouă ordonanţă de punere în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpat la data de 05.04.2018).

După ce i s-au adus la cunoştinţă acuzarea, drepturile şi obligaţiile procesuale, în prezenţa noului apărător ales, inculpatul A. a fost de acord să dea declaraţie în cauză, şi-a exprimat poziţia faţă de acuzarea adusă, menţionând expres că nu are de propus probe în apărare şi nici cereri de formulat.

Prin urmare, actele de urmărire penală efectuate în perioada în care inculpatul A. a fost asistat de domnul avocat .. au fost refăcute, noile acte fiind efectuate cu respectarea deplină a dreptului la apărare al inculpatului.

Audierea persoanei vătămate J. nu a fost posibilă în prezenta cauză din motive obiective, neimputabile organelor de urmărire penală. Astfel, persoana vătămată a fost citată atât la adresa de domiciliu cât şi la adresa de reşedinţă, dar nu a fost găsită, tatăl acesteia comunicând organelor de urmărire penală că nu păstrează legătura şi nu cunoaşte locul unde se află, fiind posibil să fie pe teritoriul Italiei.

4. Cu privire la nulitatea hotărârilor prin care s-a autorizat interceptarea convorbirilor şi comunicărilor telefonice, a autorizaţiilor emise în baza acestora şi a proceselor verbale conţinând transcrierea lor

S-a susţinut că, în condiţiile în care procurorul a solicitat, iar instanţa a încuviinţat interceptarea unor convorbiri/comunicări de către entităţi care nu aveau calitate de organe de cercetare penală, în speţă cele făcând parte din S.R.I., încheierile de autorizare a acestor interceptări sunt lovite de nulitate absolută, fiind date cu încălcarea legii, regim pe care urmează a-l avea şi autorizaţiile astfel emise în baza acestora.

În concret, au fost vizate interceptările convorbirilor persoanei vătămate J. (dosar urmărire penală, vol. II, filele 133-149).

Cu adresa nr. 14422/III/13 din data de 09.11.2018, D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Botoşani a comunicat că interceptările şi înregistrările convorbirilor telefonice în cauză au fost efectuate la cererea procurorului care a instrumentat dosarul, în baza încheierilor şi autorizaţiilor emise de Tribunalul Botoşani, de către ofiţeri de poliţie din cadrul I.G.P.R. – Direcţia Operaţiuni Speciale – Serviciul Operaţiuni Speciale Suceava – Compartimentul Operaţiuni Speciale Botoşani, suportul tehnic pentru punerea în executare a autorizaţiilor de interceptare şi înregistrare a convorbirilor telefonice fiind asigurat, în conformitate cu prevederile art. 91 indice 2 teza a II-a C.p.p. anterior, cu autorizarea instanţei de judecată, de către Serviciul specializat din cadrul Secţiei Botoşani a S.R.I., singura autoritate abilitată să deţină aparatură de interceptare la nivel naţional la data respectivă.

Judecătorul de cameră preliminară a reţinut că prin încheierea nr. 60/24.04.2013 a Tribunalului Botoşani s-a admis cererea formulată de D.I.I.C.O.T. Biroul Teritorial Botoşani şi, în temeiul art. 91 indice 1 şi următoarele din vechiul C.p.p., s-a autorizat interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicărilor purtate de la mai multe terminaluri telefonice, printre care şi cel utilizat de persoana vătămată J..

S-a dispus ca aceste activităţi să fie efectuate de Serviciul Român de Informaţii – Direcţia Judeţeană de Informaţii Botoşani şi Direcţia Operaţiuni Speciale – Serviciul de Operaţiuni Speciale Botoşani, fiind emise totodată şi autorizaţiile corespunzătoare.

După punerea în aplicare a autorizaţiilor de interceptare, s-a procedat la transcrierea convorbirilor telefonice interceptate de către un agent de poliţie din cadrul Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate Suceava – Serviciul de Combatere a Traficului de Persoane, în baza rezoluţiei de delegare a competenţei din 01.02.2013 a D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Botoşani.

Judecătorul de cameră preliminară a constatat că în cauză este incidentă Decizia Curţii Constituţionale nr. 51/16.12.2016 invocată de inculpatul A., însă acest lucru nu a presupus excluderea, de plano, a interceptărilor telefonice efectuate în cursul urmăririi penale, fără a face o analiză a efectelor pe care le-a produs punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică asupra drepturilor inculpatului.

Dispoziţiile art. 102 C.p.p., privind excluderea probelor, prevăd că această sancţiune nu este una autonomă, ci este subsumată sancţiunii nulităţii absolute sau relative, intervenind în măsura în care se constată o încălcare substanţială şi semnificativă a C.p.p. sau a legislaţiei speciale care reglementează administrarea probelor, dacă prin aceasta se aduce atingere caracterului echitabil al procesului penal prin vătămarea drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, vătămare care nu poate fi înlăturată altfel sau care poate ridica un dubiu serios cu privire la fiabilitatea probei.

Analizând dispoziţiile art. 281 C.p.p., judecătorul de cameră preliminară a constatat că realizarea supravegherii tehnice ca procedeu probator, cu încălcarea dispoziţiilor legale, nu se află printre dispoziţiile a căror încălcare atrage nulitatea absolută.

Conform prevederilor art. 282 alin. 1 C.p.p., încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor prevăzute la art. 281 din acelaşi act normativ, determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor principali ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului.

O astfel de vătămare, aşa cum o prevede textul art. 282 alin. 1 C.p.p., trebuie însă dovedită, impunându-se a fi una efectivă şi nu una virtuală, iar desfiinţarea actului trebuie să fie necesară şi să constituie singurul remediu procesual pentru înlăturarea vătămării.

Chiar şi în situaţia în care judecătorul ar aprecia că un mijloc de probă s-ar fi obţinut cu încălcarea normelor de procedură în faza urmăririi penale, excluderea lui din rândul celorlalte mijloace de probă nu poate avea loc prin simpla invocare a cazului de nulitate, în condiţiile art. 282 alin. 4 lit. a C.p.p., ci este necesară şi îndeplinirea celorlalte condiţii în care nulitatea relativă operează, în caz contrar această sancţiune procesuală neputând interveni.

Existenţa unei vătămări nu se prezumă ci ea trebuie invocată şi dovedită. Or, în cauză, inculpatul nu a arătat care este vătămarea suferită, ca urmare a executării mandatului de supraveghere tehnică de către S.R.I.

De asemenea, din actele şi lucrările dosarului nu a rezultat că S.R.I. ar fi avut acces la conţinutul convorbirilor telefonice efectuate sau a mesajelor transmise ori a oricăror alte comunicaţii efectuate de la sau către terminalele mobile care au făcut obiectul autorizaţiilor dispuse în cauză de judecător, autorizaţii care au fost date nu doar în seama acestui serviciu ci şi a Direcţiei Operaţiuni Speciale – Serviciul de Operaţiuni Speciale Botoşani, ceea ce a putut conduce la concluzia că S.R.I - ul, prin Direcţia Judeţeană de Informaţii Botoşani, doar a pus la dispoziţie aparatura tehnică, activităţile tehnice de supraveghere efectivă fiind efectuate de Direcţia Operaţiuni Speciale – Serviciul Operaţiuni Speciale Suceava – Compartimentul Operaţiuni Speciale Botoşani. După cum s-a arătat, transcrierea convorbirilor telefonice de pe suporturile C.D. a fost efectuată de către organele judiciare din cadrul Brigăzii de Combatere a Criminalităţii Organizate Suceava – Serviciul de Combatere a Traficului de Persoane, delegate de către procuror.

5. Neregularitatea actului de sesizare a instanţei

Judecătorul de cameră preliminară a adus în atenţie că verificarea actului de sesizare poartă asupra acelor menţiuni obligatorii, a respectării dispoziţiilor privitoare la verificarea sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către prim procurorul parchetului, a condiţiilor prevăzute de art. 329 din C.p.p., precum şi a menţiunilor obligatorii la care se referă art. 328 C.p.p.

În considerarea dispoziţiilor art. 328 alin. 1 C.p.p., rechizitoriul se limitează la faptele şi persoanele pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute la art. 286 alin. 2 C.p.p., datele privitoare la faptele reţinute în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acestora, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331 C.p.p., dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei.

Limitele investirii instanţei sunt trasate de dispoziţia de trimitere în judecată a inculpaţilor, din care rezultă voinţa neechivocă a procurorului de tragere a acestora la răspundere penală, rechizitoriul conţinând toate elementele prevăzute de legiuitor, fiind întocmit într-un mod precis şi determinat, susceptibil de a produce consecinţe juridice, respectiv de a sesiza legal instanţa cu judecarea pricinii.

Competenţa funcţională a judecătorului de cameră preliminară este limitată. În cadrul camerei preliminare se efectuează doar un control de legalitate a posteriori atât a actului de trimitere în judecată, cât şi a probelor pe care se bazează acesta, astfel încât întreaga fază de urmărire penală să fie curățată de actele procesuale sau procedurale ori de probele sau procedeele probatorii efectuate sau obţinute prin încălcarea principiului echităţii procedurilor.

Din perspectiva cerinţelor art. 328 alin. 1 C.p.p., judecătorul de cameră preliminară nu are competenţa de a face o analiză a descrierii faptelor raportat la susţinerile inculpaţilor, această analiză, fiind inadmisibilă în cadrul procedurii de cameră preliminară.

Judecătorul de cameră preliminară a constatat, în urma examinării rechizitoriului, că acesta satisface exigenţele prescrise de legea procesual penală – îndeplinind condiţiile de formă şi de fond, în respectarea dispozițiilor art. 286 alin. 2 C.p.p., coroborate cu art. 328 alin. 1 C.p.p., actul de sesizare a instanţei fiind verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de Procurorul Şef Serviciu Teritorial Suceava al D.I.I.C.O.T, de echitate a procedurilor şi asigură o corectă şi completă informare a inculpaţilor cu privire la acuzaţiile formulate împotriva lor, faptele imputate fiind descrise în mod clar şi detaliat în cuprinsul acestuia.

Actul de sesizare a fost legal întocmit prin simpla indicare a mijloacelor de probă care au fost administrate pe parcursul urmăririi penale. Descrierea şi coroborarea mijloacelor de probă din rechizitoriu sunt argumente aduse de către Ministerul Public în sprijinul acuzaţiei, acestea putând fi analizate doar de către instanța de judecată.

În ceea ce priveşte descrierea faptelor în actul de sesizare a instanţei, s-a constatat că aceasta permite stabilirea condiţiilor săvârşirii presupuselor infracţiuni şi sunt descrise cu acurateţe circumstanţele comiterii faptelor.

Prin urmare, s-a constatat că în rechizitoriu se obiectivează menţiuni cu privire la imputaţia penală, descrierea şi încadrarea juridică a faptelor, la mijloacele de probă pe care se întemeiază situaţia de fapt descrisă pe larg şi reţinută de acuzare - cu expunerea analizei acestora şi a raţionamentului logico-juridic ce stă la baza învinuirii şi a dispoziţiei de trimitere în judecată şi considerentele care au fundamentat-o.

Actul de sesizare a instanţei cuprinde, de asemenea, date referitoare la persoana inculpaţilor, la poziţia procesuală adoptată de aceştia pe parcursul cercetărilor, privind desfăşurarea urmăririi penale, actele procesuale dispuse, se fac referiri în rechizitoriu la cheltuielile judiciare, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei în final, fiind menţionate persoanele care urmează a fi citate în instanţă, calitatea acestora şi locul de unde vor fi notificate.

În concluzie, s-a constatat că în cauză nu au fost încălcate dispoziţiile din dreptul intern nici cele ale art. 6 § 3 lit. a din Convenţia Europeană cu privire la accepţiunea notificării acuzaţiei şi a naturii acesteia, sub aspectul informării detaliate cu privire la faptele ce li se impută în materialitatea lor.

Pentru motivele prezentate, judecătorul de cameră preliminară a respins cererile şi excepţiile formulate de inculpatul A. şi, în baza art. 346 alin. 2 C.p.p. s-a constatat legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală, legalitatea sesizării instanţei cu privire la rechizitoriul nr. 57/D/P/2013 din data de 03.07.2018 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial Botoşani prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpaţilor: B., pentru săvârşirea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat prev. de art. 367 alin. 1 şi 3 C.pen. şi trafic de persoane prev. de art. 210 alin. 1 lit. a C.pen. raportat la art. 182 lit. c C.pen., cu aplicarea art. 38 alin. 1 C.pen., art. 39 C.pen. şi art. 5 C.pen.; C., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori prev. de art. 211 alin. 1 şi 2 C.pen. raportat la art. 210 alin. 1 lit. a şi b C.pen., cu aplicarea art. 5 C.pen.; A., pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de minori prev. de art. 211 alin. 1 şi 2 C.pen. raportat la art. 210 alin. 1 lit. a şi b C.pen., cu aplicarea art. 5 C.pen.

Totodată, judecătorul de cameră preliminară a dispus începerea judecăţii cauzei privind pe inculpaţii B., C. şi A..

Împotriva acestei încheieri, au formulat contestaţie, în termen legal, inculpaţii A. şi C., pentru motivele susţinute oral de apărătorii acestora şi consemnate în încheierea de şedinţă din data de 18.03.2019, solicitând admiterea contestaţiei formulate şi desfiinţarea încheierii atacate.

În motivarea contestaţiei formulate, inculpatul contestator a arătat că raportat la aspectele supuse analizei judecătorului de cameră preliminară de la Tribunalul Botoşani, consideră ca nelegală hotărârea prin care au fost respinse cererile şi excepţiile formulate în cauză.

În ceea ce priveşte nulitatea actelor de urmărire penală efectuate anterior începerii urmăririi penale împotriva inculpatului A. s-a arătat că în mod greşit s-a reţinut de judecătorul de cameră preliminară că acestea ar fi valabile, în cauză, pe argumentul că „Din probatoriul administrat în cauza respectivă a rezultat şi implicarea numitului A. în activitatea infracţională, motiv pentru care ... s-a dispus extinderea cercetărilor faţă de acesta şi că „...atât ordonanţa de extindere a cercetărilor cât şi cea de continuare a urmăririi penale au fost emise cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data emiterii...".(pag. 9).În fapt, vizate de critica formulată nu sunt cele două acte la care se face trimitere (unul emis în baza legii anterioare, altul în baza legii actuale), ci totalitatea actelor de urmărire penală efectuate, sub vechiul cod de procedură penală, anterior începerii urmăririi penale, acte care, raportat la situaţia inculpatului sunt şi rămân acte premergătoare începerii urmăririi penale, cu rolul şi ponderea stabilite prin deciziile Curţii Constituţionale pronunţate în privinţa acestora.

Faţă de inculpat, s-a dispus, prin ordonanţă, la data de 31.07.2013, în dosarul nr.

35/D/P/2012 al D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Botoşani, extinderea cercetărilor cu privire la infracţiunea de trafic de minori.

Nefiind începută urmărirea penală, toate actele efectuate şi anterior datei de 31.07.2013, şi ulterior acesteia, până la începerea urmăririi penale în privinţa inculpatului A, au caracter de acte premergătoare începerii urmăririi penale (art. 224 C.p.p. anterior), acte sui generis ce scăpau oricărui control de legalitate (inculpatul nu a putut participa la audierea de martori, nu a putut pune întrebări, nu a putut propune probe, nu se bucură de dreptul la un proces echitabil), constatările făcute neavând caracter de probă în procesul penal în raport cu dispoziţiile legale aplicabile la data întocmirii lor, prezervându-şi aceeaşi calitate şi după intrarea în vigoare a codului de procedură penală (numai actele întocmite cu respectarea dispoziţiilor legale, din vechiul cod, rămân valabile prin prisma reglementării actuale).

Prin Decizia nr. 962/2009 a Curţii Constituţionale (obligatorie în integralitatea ei), s-a stabilit că: actele premergătoare au o natură proprie, care nu poate fi identificată sau subsumată naturii precise şi bine determinate a altor instituţii şi care au ca scop verificarea şi completarea informaţiilor deţinute de organele de urmărire penală în vederea fundamentării convingerii cu privire la oportunitatea urmăririi penale. Având un caracter sui-generis sustras hegemoniei garanţiilor impuse de faza propriu-zisă de urmărire penală, este unanim acceptat faptul că în cadrul investigaţiilor prealabile nu pot fi luate măsuri procesuale ori administrate probe care presupun existenta certă a unei urmăriri penale începute."

Prin Decizia nr. 385 din 13 aprilie 2010, Curtea Constituţională a arătat că actele premergătoare au o natură proprie, care nu poate fi identificată sau subsumată naturii precise şi bine determinate a altor instituţii. Aşa cum rezultă din chiar denumirea lor, acestea premerg fazei de urmărire penală, având un caracter de anterioritate desprins din scopul instituirii lor, şi anume acela de a completa informaţiile organelor de urmărire penală, de a verifica informaţiile deţinute şi de a fundamenta convingerea organului de cercetare penală ori a procurorului cu privire la oportunitatea începerii ori neînceperii urmăririi penale. Aşa fiind, aceste acte, prin conţinutul lor, au un caracter sui generis, limitat însă de atingerea scopului. Abia dincolo de această graniţă se poate vorbi de o împingere într-un cadru extra procesual a actelor care trebuie îndeplinite sub hegemonia garanţiilor impuse de faza urmăririi penale.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999, Curtea a reţinut că garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau inculpat. Efectuarea de către organele de urmărire penală a unor acte premergătoare, anterior începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor necesare declanşării procesului penal, nu reprezintă momentul începerii procesului penal şi se efectuează tocmai pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal.

La data de 10.10.2014 s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale faţă de

inculpat iar la data de 13.10.2014 a fost pusă în mişcare acţiunea penală în prezenta cauză,

organul de urmărire penală optând pentru preluarea, în mare parte, a lucrărilor întocmite într-o cauză în care, fată de inculpat, nu era începută urmărirea penală.

Pe cale de consecinţă, toate actele efectuate anterior intrării în vigoare a actualului cod de procedură penală, nerefăcute după acest moment, cu respectarea drepturilor procesuale şi folosite ca mijloace de probă în prezenta cauză sunt nelegale fiind lovite de nulitate absolută, urmând a fi înlăturate din dosar, în conformitate cu disp. art. 4 alin. 1 din Legea nr. 255/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprins dispoziţii procesual penale conform căruia „Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute în prezenta lege" (vizate fiind mijloacele de probă enumerate în rechizitoriu la filele 32-33, şi enumerate în cererea iniţială).

Că procurorul de caz a înţeles să nu înceapă urmărirea penală şi împotriva inculpatului, în momentul iniţial, să nu-l trimită, eventual, în judecată, şi pe acesta alături de inculpaţii F. şi I. şi să disjungă cauza, în privinţa acestuia, a fost opţiunea sa: însă odată începută urmărirea penală, probele trebuiau administrate în condiţii de legalitate, iar nu prin preluarea, cu caracter de chestiuni intangibile şi pe deplin edificatoare, a ceea ce s-a administrat în privinţa altor persoane, fie ele şi condamnate pentru faptele reţinute.

În ceea ce priveşte nulitatea actelor de urmărire penală efectuate în cauză de alte persoane decât de procuror s-a învederat că în mod greşit a reţinut judecătorul de cameră preliminară că, în cauză, procurorul putea delega audierea martorilor, trimiţând la disp. art. 132 şi 135 C.p.p. anterior.

Delegarea, cu titlu general, era, neîndoielnic posibilă în situaţiile în care procurorul supraveghea activitatea de urmărire penală efectuată de către organele ce cercetare penală.

În niciun caz însă, în situaţiile cu caracter special prevăzute de legea incidenţă la momentul vizat, în care procurorul era obligat a efectua personal urmărirea penală într-o cauză, acesta nu putea delega organelor de cercetare penală efectuarea de acte procesuale precum audierea de martori.

Potrivit art. 209 alin. 3 C.p.p. anterior, „urmărirea penală se efectuează în mod

obligatoriu de procuror în cazul infracţiunilor prevăzute…precum si în cazul altor

infracţiuni date prin lege în competenta sa." ceea ce presupune efectuarea de către

procuror a tuturor actelor de urmărire penală, în mod nemijlocit.

Or, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr. 678/ 2001 (act normativ în vigoare la data comiterii faptelor reţinute în sarcina inculpatului) „urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror"(art. 21)şi că potrivit art. 12 alin. 1 lit. g) din Legea nr. 508/ 2004, infracţiunile prevăzute de Legea nr. 678/ 2001 sunt de competenţa D.I.I.C.O.T, procurorii specializaţi din cadrul acestei direcţii efectuând în mod obligatoriu urmărirea penală în aceste cauze.

Dispoziţia expresă este o derogare de la regula generală, instituită de art. 209 alin. 1 şi 2 rap. la art. 201 alin. 1 C.p.p. anterior, potrivit căreia urmărirea penală se efectuează, ca regulă generală, de către organele de cercetare penală, procurorul supraveghind desfăşurarea acesteia (art. 216 C.p.p.) şi putând să efectueze orice acte de urmărire penală în cauza pe care le supraveghează (qui potest plus, potest et minus).

La momentul vizat, această obligativitate nu era una absolută, nu impunea efectuarea în întregime a urmăririi penale de către procuror, unele acte, de regulă din categoria celor premergătoare începerii urmăririi penale putând face obiectul delegării către organele de cercetare penală.

Audierea martorilor însă, ca şi audierea inculpaţilor sau a părţilor vătămate, acte care prin natura lor au o valoare semnificativă în ansamblul probatoriului administrat, fiind esenţiale pentru stabilirea faptelor şi a împrejurărilor comiterii acestora precum şi pentru identificarea autorilor şi a celorlalţi participanţi la comiterea lor, nu puteau fi efectuate decât, personal, de procuror.

Sancţiunea acestei încălcări a legii este nulitatea absolută a probelor astfel obţinute.

Potrivit disp. art. 2 alin. 1 C.p.p. anterior; „procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege” iar potrivit dispoziţiilor art. 2 N.C.p.p.: „Procesul penal se desfăşoară potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege".

Potrivit disp. art. 197 alin. 2 C.p.p. anterior „Dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei (...) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.".

Potrivit disp. art. 197 alin. 3 C.p.p. anterior, „Nulitatea prevăzută în alin. 2 nu poate fi înlăturată în nici un mod. Ea poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu.".

În ceea ce priveşte nulitatea actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea dreptului la apărare al inculpatului s-a arătat că în condiţiile în care urmărirea penală s-a efectuat în primă fază, cu încălcarea dreptului la apărare al inculpatului, mai mult, încălcare care a fundamentat, în fapt, acuzarea (creionând, în timp, direcţii şi situaţii reale sau nu, asumate sau nu de inculpat), nu se poate reţine, în absenţa refacerii tuturor actelor lovite de nulitate, din această perspectivă,că acestea au fost refăcute în integralitatea lor.

În concret, tocmai audierea părţii vătămate J., la a cărei audiere a asistat, în primă fază, apărătorul care l-a asistat ulterior pe inculpat şi care i-a comunicat acestuia elemente de natură a altera percepţia inculpatului cu privire la aspecte asumate ulterior (vârsta persoanei vătămate, de exemplu) nu a fost efectuată, neinteresând, din această perspectivă, argumentul că nu a fost găsită sau că audierea nu a fost posibilă din alte motive.

În cauză, inculpatului i s-a încălcat în mod grav dreptul efectiv la apărare, şi, mai mult, prin modalitatea în care s-a desfăşurat cercetarea penală (în cele două cauze penale), remedierea acestei situaţii apare ca dificil de realizat, din perspectiva stabilirii cu onestitate, şi imparţialitate a faptelor, a contribuţiei efective a acestuia la comiterea lor.

Inculpatul nu că nu ar fi avut apărător, dar, mai grav, a avut asigurată apărare de către apărătorul pretinsei părţi vătămate J., pe care a asistat-o la declaraţia pe care aceasta a dat-o la data de 10.06.2013, apărătorul asistând, ulterior, la audierea inculpatului în noile calităţi procesuale dobândite, cu percepţii, păreri dobândite cu prilejul audierii părţii vătămate, percepţii, sugestii, păreri pe care le-a transmis, sugerat, prezentat inculpatului dintr-o anume perspectivă (neclarificată ulterior).

Consecinţa este una gravă sub aspectul exercitării dreptului la apărare în direcţia clarificării cu obiectivitate a tuturor aspectelor necesare soluţionării cauzei în mod just, declaraţiile date de inculpat fiind, în fapt, reproduceri ale declaraţiilor date în prima fază a demersului penal, cu sau fără nuanţări.

Încercarea de remediere a situaţiei în cursul urmăririi penale a fost una dacă nu formală, cel puţin incompletă şi insuficientă.

Astfel, este real că, de la un anume moment procesual, începând cu data de 05.04.2018 s-a asigurat asistenţă juridică inculpatului, dar acest moment s-a petrecut după ce inculpatul dăduse declaraţii anterior în cauză, după ce o anume „realităţi juridice" fuseseră vehiculate, neputând fi nicidecum lămurită de apărare, în contextul dat.

Astfel, unul dintre aspectele neclarificate este cel legat de vârsta părţii vătămate şi percepţia celor cu care a relaţionat, într-o formă sau alta, cu aceasta, asupra acestui aspect (unul esenţial pentru calificarea faptei astfel cum a fost ea reţinută), în condiţiile în care, persoana vătămată şi-a ascuns constant vârsta reală iar trăsăturile sale fizice erau de natură a înlătura o posibilă apreciere asupra acesteia ca fiind minoră.

Încercarea de clarificare a acestei chestiuni, cu prilejul audierii martorului I., nu a primit decât un răspuns aproximativ, presupus, nefiind indicat niciun element din care să rezulte că vârsta reală a persoanei vătămate era cunoscută de inculpat, dar şi de martor, care, deja condamnat pentru aceeaşi faptă, a admis, având elemente suplimentare, că persoana vătămată era minoră.

De altfel, aspectul a fost sesizat de către organul de urmărire penală care nu precizează, niciun moment că inculpatul ar fi cunoscut vârsta reală a persoanei vătămate, ci doar că ar fi cunoscut că este minoră, aspect expus, cu repetiţie, nu doar în rechizitoriu, ci şi în actele anterior efectuate. Or, starea de minoritate, ca stare de fapt, trebuie stabilită în mod cert, neputând fi asumată ca atare, cu atât mai mult cu cât dezvoltarea fizică şi chiar emoţională a unei persoane poate şi este de multe ori în neconcordanţă cu vârsta reală: faptul că organele de cercetare penală cunoşteau vârsta minorei, nu înseamnă că toate persoanele cunoşteau starea de minoritate a acesteia. În acest context, un drept la apărare efectiv exercitat în chiar prima faza a cercetării penale, era de natură a contribui la clarificarea acestui aspect şi a evita propagarea unor speculaţii, sugestii, supoziţii care, repetate, conduc la alterări ale celor expuse, inclusiv sub aspectul „stării de minoritate" a persoanei vătămate.

Remedierea situaţiei nu a fost însă posibilă în condiţiile în care, în concret, persoana vătămată nu a mai fost audiată în prezenţa altui apărător decât cel cu interese contrarii.

Neaudierea persoanei vătămate în prezenta cauză şi în raport cu învinuirea adusă inculpatului A., constituie, în sine, o deficientă a urmăririi penale, care îi dă caracteristica de incompletă, fiind, în acelaşi timp, o încălcare a dreptului la apărare al inculpatului căruia i se aduc, astfel, acuze preluate din declaraţii vizând alte persoane, fără a se putea, apăra, în vreun fel.

Evident, în absenţa acuzelor directe aduse inculpatului de către persoana vătămată, aspectul legat de temeinicia acuzaţiilor, unul de fond, pare a diminua aspectele privind legalitatea demersului penal, însă legalitatea demersului penal trebuie să prevaleze, chiar şi în situaţia expusă.

Vizate sunt, din această perspectivă, următoarele acte: declaraţiile persoanei vătămate J. din data de 10.06.2013(ds u.p. vol. III, filele 71-75); ale martorilor .. din data de 10.06.2013, A. din data de 10.06.2013, K. din data de 10.06.2013, .. din data de 10.06.2013; .. din data de 10.06.2013; .. din data de 10.06.2013 şi .. din data de 22.07.2013, ale inculpatului I. din data de 11.06.2013 şi 25.07.2013; procesele verbale de investigaţii din: 11.02.2013, 08.04.2013, 22.04.2013; 08.05.2013 şi 24.05.2013 precum şi procesele verbale de supraveghere operativă aflate la filele 235-245 vol.II d.u.p.

Referitor la nulitatea absolută a hotărârilor prin care s-a autorizat interceptarea convorbirilor şi comunicărilor telefonice, a autorizaţiilor emise în baza acestora şi a proceselor verbale conţinând transcrierea lor, contestatorul A. a învederat că este lipsită de eficacitate trimiterea pe care judecătorul de cameră preliminară o face la adresa nr. ../111/13 din 09.11.2018 a D.I.I.C.O.T. - Biroul Teritorial Botoşani în care acesta comunică un punct de vedere care, în absenţa indicării în concret a aspectelor ce pot conduce la verificări punctuale (de exemplu care organ de urmărire penală a efectuat interceptările) nu rămân decât simple aprecieri.

Este, totodată, străină aspectului criticat susţinerea conform căreia în cauză am fi în prezenţa unei nulităţi relative, cu consecinţa dovedirii presupusei vătămări, în condiţiile în care, în concret, discutăm de legalitatea sau nelegalitatea unui demers, indiferent de identificarea sau nu a unei vătămări punctuale.

În condiţiile în care procurorul a solicitat iar instanţa a încuviinţat interceptarea unor convorbiri/ comunicări de către entităţi/ persoane care nu aveau calitatea de organe de cercetare penală, în speţă cele făcând parte din S.R.I., fiind încălcate, în mod vădit, dispoziţiile procedurale incidente la data solicitării/ autorizării respectivelor convorbiri (971alin. 3 V.C.P.P), încheierile de autorizare a acestor interceptări sunt lovite de nulitate absolută, fiind date cu încălcarea legii, regim pe care urmează al avea şi autorizaţiile astfel emise.

Vizate sunt interceptările convorbirilor părţii vătămate J. (dosar urmărire penală, vol. II, filele 133-149) care, dincolo de caracterul lor mai mult sau mai puţin relevant, trebuie înlăturate ca nelegale, ca o consecinţă a nulităţii hotărârilor vizate.

În ceea ce priveşte nelegalitatea interceptării de convorbiri şi comunicări efectuate în

cauză efectuate de lucrători din S.R.I. s-a învederat că şi prin încheierile de autorizare a interceptărilor efectuate în cauză S.R.I - ul a fost în mod expres însărcinat cu efectuarea acestora, şi în concret, lucrătorii acestei instituţii au efectuat interceptările vizate, într-o cauză care nu era de competenţa acestora.

Că este aşa, rezultă din inexistenţa vreunui act de delegare a competenţei în cauză către alte organe de urmărire penală (cum există în privinţa altor acte de urmărire), dincolo de faptul că, aşa cum a precizat, o asemenea delegare trebuia circumscrisă obiectului cauzei.

Urmează a se observa că aceste interceptări (audio) nu au fost efectuate personal de către procuror sau de către organul de cercetare penală, încălcându-se disp. art. 911 C.P.P. anterior

În fapt, în cauză, toate înregistrările convorbirilor şi comunicărilor telefonice au fost realizate de către S.R.I (în condiţiile în care lucrătorii din cadrul acestui serviciu nu aveau calitatea de organe de cercetare penală, pentru cazul supus analizei, faptele cercetate neintrând în sfera lor de competenţă), iar nu de către procuror (având în vedere şi competenţa materială exclusivă), ceea ce atrage nulitatea probelor astfel obţinute cu consecinţa excluderii lor, în condiţiile art. 102 alin. 3 N.C.p.p.

Pe cale de consecinţă, şi toate autorizaţiile emise în baza acestor acte lovite de nulitate vor avea acelaşi regim, după cum nulitatea caracterizează şi procesele verbale de transcriere a interceptărilor ilegal obţinute.

În contextul celor expuse, urmează a se avea în vedere faptul că, prin Decizia nr. 51/2016, Curtea Constituţională a constatat, în esenţă, neconstituţionalitatea dispoziţiilor legale care permit S.R.I. să efectueze interceptări în cauzele penale (altele decât cele în care efectuează urmărirea penală.

Astfel, chiar dacă, anterior, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 911 şi urm. din C.p.p. anterior erau constituţionale, în raport însă cu alte critici, constatarea caracterului nelegal al interceptărilor efectuate de S.R.I., iar nu de procuror sau de organul de cercetare penală competent, are acelaşi tratament, prezervându-şi caracterul de nelegalitate, ceea ce interesează, sub aspectul legalităţii efectuării interceptărilor, fiind dacă ele au fost făcute de organele abilitate sau nu, în raport cu dispoziţiile legale incidente la data efectuării lor.

Or, S.R.I. nu era îndrituit, conform art. 912 C.p.p. anterior să efectueze asemenea înregistrări, ceea ce atrage nelegalitatea probelor astfel obţinute şi excluderea lor din dosar.

În acelaşi timp, faţă de situaţia generată de recenta declasificarea unor Protocoale

încheiate între Ministerul Public, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi SRI, prin prisma

obligaţiilor impuse de Curtea Constituţională prin Decizia din 16.01.2019, instanţa are a

verifica, pe această componentă, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispoziţiilor

referitoare la competenta materială si după calitatea persoanei a organului de urmărire

penală, dispunând în consecinţă.

Trebuie verificat, aşadar, dacă interceptările efectuate în cauză au avut la bază aceste Protocoale, respectiv dacă instanţa care a încuviinţat interceptările a fost desemnată în baza acestora, în condiţiile în care urmărirea penală, parte a procesului penal, se desfăşoară în temeiul legii, cunoscută de toţi participanţii la actul de justiţie, iar nu în baza unor acte cu caracter secret, ce conferă, prin însăşi existenţa lor, caracter neechitabil procesului penal.

Totodată, în ceea ce priveşte neregularitatea actului de sesizare al instanţei s-a arătat că în mod greşit s-a reţinut de judecătorul de drepturi şi libertăţi faptul că actul de sesizare al instanţei îndeplineşte condiţiile de legalitate.

Rechizitoriul nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 328 alin. 1 C.proc.pen., în condiţiile în care nu poate fi stabilit obiectul şi limitele judecăţii în cazul inculpatului A., descrierea faptei: nu sunt descrise actele de constrângere despre care se face vorbire; nu este descris în ce a constat exploatarea victimei de către inculpat; nu este prezentată modalitatea de profitare de anume vulnerabilităţi ale acesteia, nu este indicată modalitatea de determinare a minorei la a efectua anumite activităţi pe care aceasta le făcea în mod curent şi de foarte multă vreme şi nu este clarificată în niciun mod cunoaşterea vârstei minorei de către inculpat în condiţiile în care inclusiv inculpata a ascuns-o constant, creând o stare de eroare în privinţa acesteia faţă de bărbaţii cu care relaţiona, fie cele reţinute sunt contradictorii şi evazive.

Nu sunt indicate probele (legale) care să susţină acuzaţiile aduse, cu privire la actele de constrângere exercitate de inculpat, actele de exploatare a minorei de către inculpat, modalităţile concrete de profitare de anume vulnerabilităţi ale acesteia şi actele de determinare minorei la a efectua anumite activităţi - pe care aceasta, în fapt,aşa cum a precizat, le făcea în mod curent.

Nu sunt indicate, de asemenea, probele certe, lipsite de echivoc care să susţină

cunoaşterea unor elemente de fapt de care depinde caracterul penal al faptei sau încadrarea

sa juridică, respectiv vârsta victimei, în condiţiile în care aceasta, în discuţii, nu şi-a asumat vârsta reală, iar din declaraţiile martorilor rezultă că asupra vârstei acestea s-au făcut doar aprecieri, supoziţii: a afirma că cineva este minor sau major, fără a-l cunoaşte cu certitudine vârsta, este, în mod cert, un act echivoc.

Se face trimitere însă la un proces verbal de stabilire a sumelor de bani obţinute (şi) de inculpatul A. din exploatarea sexuală a victimei J., în condiţiile în care, în concret, ceea se încearcă a proba nu este nici descris şi nici imputat inculpatului (că ar fi urmărit obţinerea/ ar fi obţinut sume de bani din activităţi de natura celor menţionate).

În atare condiţii, nefiind indicate şi descrise faptele ce i se impută inculpatului şi nefiind indicate probele şi mijloacele de probă legale în baza cărora sunt formulate acuzaţiile, actul de sesizare al instanţei nu îndeplineşte cerinţele impuse de art. 328 alin. 1 C.proc.pen., motiv pentru care se impune restituirea lui procurorului pentru a proceda în conformitate cu disp. art. 345 alin. 3 teza finală din C.p.p.

Aceasta chiar şi în condiţiile în care, cele imputate în concret ar putea fi evaluate şi apreciate de către instanţă, cu prilejul judecăţii, stabilindu-se dacă intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii şi dacă respectivele fapte sunt sau nu prevăzute de legea penală.

Rechizitoriul este nelegal şi prin prisma incidenţei cazurilor de nulitate prezentate anterior care conduc la excluderea probelor nelegal administrate, ceea ce impune clarificarea oricărei situaţii de fapt reţinute în sarcina s-a numai plecând de la probele legal administrate.

Inculpatul C. în contestaţia formulată a arătat că probele menţionate în rechizitoriu nu sunt concludente în determinarea încadrării faptei în prevederile art.211 alin.1 şi 2 C.pen.

Din declaraţia contestatorului atât ca suspect cât şi ca inculpat nu rezultă comiterea infracţiunii.

Din declaraţia martorei H. rezultă că el nu a încasat sumele de bani din exploatarea sexuală a acestuia iar procura notarială confirmă acordul părinţilor minorei de a ieşi din ţară iar această martoră nu s-a constituit parte vătămată în acest dosar, fapt ce atestă neimplicarea acestuia în actele obiective sau subiective ca elemente specifice a săvârşirii infracţiunii.

Din analiza probatoriului administrat, nu rezultă niciun element al legăturii de cauzalitate între cei trei inculpaţi, fapt care conduce la concluzia judecării separate a cauzei, în concret a disjungerii cauzei.

În drept s-au invocat dispoziţiile art. 347 C.p.p.

În această etapă procesuală s-au depus la dosar adresa nr.540/A/2019 din 07.03.2019 a Tribunalului Botoşani (f.99), adresa nr.258/III/13 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial Botoşani (106-107) şi adresa nr. NS93061 din 15.03.2019 emisă de Serviciul Român de Informaţii (f.114).

Procedând la soluţionarea contestaţiei formulată în cauză, prin prisma criticilor formulate de inculpaţi, precum şi cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept şi în conformitate cu disp. art. 347 C.p.p., Curtea apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Conform art. 347 C.p.p. „(1) În termen de 3 zile de la comunicarea încheierilor prevăzute la art. 346 alin. (1) - (4^2), procurorul, părţile şi persoana vătămată pot face contestaţie. Contestaţia poate privi şi modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor.

(2) Contestaţia se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate. Când instanţa sesizată este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, contestaţia se judecă de către completul competent, potrivit legii.

(3) Contestaţia se soluţionează în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului. Dispoziţiile art. 345 şi 346 se aplică în mod corespunzător.

(4) În soluţionarea contestaţiei nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepţii decât cele invocate sau ridicate din oficiu în faţa judecătorului de cameră preliminară în procedura desfăşurată în faţa instanţei sesizate cu rechizitoriu, cu excepţia cazurilor de nulitate absolută.”.

Faţă de dispoziţiile art. 347 alin.4 C.p.p., judecătorii de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară constată că nu este necesar să analizeze aspectele invocate de către inculpatul contestator C. în contestaţia formulată în cauză în condiţiile în care aspectele invocate nu au fost invocate în faţa judecătorului de cameră preliminară de la instanţa de fond, fiind inadmisibilă invocarea lor direct în faza prezentei contestaţii în condiţiile în care cele învederate nu reprezintă cazuri de nulitate absolută. Totuşi, prezenţii judecători de cameră preliminară nu îi vor respinge contestaţia ca inadmisibilă în condiţiile în care urmează să analizeze interceptările aflate la dosarul de urmărire penală din perspectiva celor statuate prin decizia nr. 26/16.01.2019 a Curţii Constituţionale a României.

Totodată, din dispoziţiile art. 342-347 C.p.p., judecătorii de cameră preliminară investiţi cu soluţionarea prezentelor contestaţii reţin că în cadrul procedurii camerei preliminare se efectuează un control de legalitate a posteriori atât a actului de trimitere în judecată, cât şi a probelor pe care se bazează acesta, astfel încât întreaga fază de urmărire penală să fie examinată şi cercetată, iar actele procesuale, procedurale, probele sau procedeele efectuate sau obţinute prin încălcarea echitabilităţii procedurilor să fie eliminate.

Raportat la aceste dispoziţii legale, precum şi la prevederile art.36 alin.1 C.p.p. („Tribunalul judecă în primă instanţă: a) infracţiunile prevăzute de Codul penal la art.188-191, 209-211, 254,.2561, 263, 282, art.289-294, art.303, 304, 306, 307, 309, 345, 346, 354 şi art.360-367; ”), judecătorii de cameră preliminară de la Curtea de Apel Suceava constată pentru început că Tribunalul Botoşani este competent să soluţioneze prezenta cauză al cărei obiect îl constituie infracţiunile de: constituire a unui grup infracţional organizat, prev. de art. 367 alin. 1 şi 3 C.pen., trafic de persoane, prev. de art. 210 alin. 1 lit.a C.pen. rap. la art.182 lit.c C.pen. şi trafic de minori prevăzută de art.211 alin.1 şi 2 C.pen. rap. la art.210 alin.1 lit.a şi b C.pen., toate cu aplicarea art. 38 C.pen. şi art.5 C.pen.

În ceea ce priveşte legalitatea sesizării instanţei, judecători de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară învederează că aceasta vizează actul de sesizare propriu-zis, respectiv îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege cu privire la conţinutul actului de sesizare şi asupra respectării dispoziţiilor privitoare la verificarea sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim procurorul parchetului. Judecătorul de cameră preliminară verifică dacă rechizitoriul a fost întocmit de un procuror din cadrul parchetului competent, dacă actul de sesizare cuprinde menţiunile prevăzute de dispoziţiile legale.

Astfel, potrivit art. 328 alin.1 C.p.p., rechizitoriul se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331, dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei. (…).

Actul de sesizare a instanţei, în cauză, îndeplineşte aceste condiţii. Totodată, rechizitoriul cuprinde datele referitoare la fapte, încadrarea juridică a acestora, la profilul moral al inculpaţilor la actele de urmărire penală efectuate, la trimiterea în judecată şi la cheltuielile judiciare.

Judecătorului de Cameră Preliminară nu are printre atribuţii posibilitatea de a statua asupra temeiniciei acuzaţiilor aduse împotriva inculpaţilor şi lipsa posibilităţii de a ordona administrarea unor noi probe. Aceste restricţii vin să sublinieze caracterul pur pasiv al controlului de legalitate exercitat de către judecător în această procedură preliminară, precum şi lipsa funcţiei de instrucţie. Este exprimat, astfel, principiul separaţiei funcţiilor judiciare în procesul penal, legiuitorul Noului Cod de procedură penală statuând, aşadar, că prerogativa strângerii mijloacelor de probă şi aprecierea asupra oportunităţii trimiterii în judecată aparţin exclusiv Ministerului Public.

În cadrul procedurii de cameră preliminară, legiuitorul nu a conferit posibilitatea pentru judecătorul de cameră preliminară de a restitui rechizitoriul procurorului de caz pentru ca acesta să rescrie situaţia de fapt în varianta dorită de inculpat în condiţiile în care modul de redactare al unui act procedural, în speţă rechizitoriul, şi de redare a situaţiei de fapt, ţine de fiecare magistrat în parte cât timp acesta respectă dispoziţiile art.328 C.p.p.

Raportat la aceste considerente, judecătorii de cameră constată că aspectele invocate de contestatorul A. referitoare la forma şi conţinutul actului de sesizare sunt neîntemeiate, în condiţiile în care inculpatul contestator critică modul de redare a situaţiei faptice, a mijloacelor probatorii şi a forţei lor probante iar acestea nu constituie motive de restituire a cauzei către procuror pentru refacerea actului de sesizare.

În ceea ce priveşte verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, judecătorii de cameră preliminară ierarhic superior constată că aceasta operaţiune presupune verificarea respectării dispoziţiilor legale cu privire la strângerea şi administrarea mijloacelor de probă, probele obţinute în mod nelegal, în conformitate cu dispoziţiile art. 102 C.p.p., neputând fi folosite în cadrul procesului penal.

Principiul legalităţii în administrarea probelor presupune administrarea numai a mijloacelor de probă prevăzute de lege, în condiţiile stabilite de noul Cod de procedură penală, legislaţia specială şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Dintre atribuţiile care îi lipsesc judecătorului de cameră preliminară se aminteşte imposibilitatea de a statua asupra temeiniciei acuzaţiilor aduse împotriva inculpatului. Aceste restricţii vin să sublinieze caracterul limitat al controlului de legalitate exercitat de către judecător în această procedură preliminară, precum şi lipsa funcţiei de instrucţie. Este exprimat, astfel, principiul separaţiei funcţiilor judiciare în procesul penal, legiuitorul Noului Cod de procedură penală statuând, aşadar, că prerogativa strângerii mijloacelor de probă şi aprecierea asupra oportunităţii trimiterii în judecată aparţin exclusiv Ministerului Public.

În acord cu voinţa legiuitorului, pe lângă prevederea că probele trebuie să fie obţinute din mijloacele prevăzute de lege, se impune ca acestea să fie obţinute în mod legal, altfel nu pot fi folosite nici în dovedirea învinuirii, nici a apărării (în procesul penal, la judecata în fond a cauzei). Când ne referim la obţinerea lor în mod „nelegal”, se impune a se face trimitere la dispoziţiile legale care prevăd cum sunt administrate aceste mijloace de probă şi care trebuie respectate întocmai. Prin urmare, pe de o parte, se dă efect procesual (art.101 Cod procedură penală) interdicţiei de a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe, de a se folosi metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei şi ca organele judiciare penale sau alte persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe. Pe de altă parte, se dă efect procesual şi altor situaţii în care devine ilegală obţinerea unor mijloace de probă, cum ar fi o percheziţie neautorizată, interceptarea neautorizată a unei convorbiri telefonice etc.

Se instituie, aşadar competenţa judecătorului de cameră preliminară în verificarea conformităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanţiile de echitabilitate a procedurii. Sub acest aspect, legalitatea administrării probelor este strâns şi exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal. În acest context, dacă judecătorul va constata că se impune înlăturarea unui mijloc de probă, deoarece a produs o vătămare esenţială drepturilor procesuale ale unei părţi, îl va exclude. Excluderea este o sancţiune procesuală specifică, aplicabilă în materia probelor administrate cu încălcarea principiului legalităţii, loialităţii. Această sancţiune are un domeniu de aplicare special, deosebindu-se, astfel, de sancţiunea nulităţii ce se aplică numai actelor procesuale sau procedurale.

Exercitând un control strict prin prisma dispoziţiilor legale despre care s-a făcut anterior vorbire, judecătorii de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară reţin cu titlu concluziv că în cauza instrumentată s-a respectat principiului loialităţii administrării probelor, acestea au fost în mod legal obţinute, iar actele de urmărire penală au fost efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale în materie la data desfăşurării primei faze procesuale.

Judecătorul de cameră preliminară dispune restituirea numai în cazurile expres şi limitativ reglementate de art. 346 al. 3 C.p.p., mai exact în acele situaţii în care consideră că neregularitatea constatată atrage imposibilitatea soluţionării de către instanţă a acţiunii penale. De asemenea, restituie cauza la parchet dacă exclude toate probele administrate în cursul urmăririi penale.

Cu privire la motivele de contestaţie invocate de către inculpat prin apărător, judecătorii de cameră preliminară de la Curtea de Apel Suceava în acord cu judecătorul de Cameră Preliminară de la Tribunalul Botoşani, reţin că la analizarea îndeplinirii condiţiilor legale la momentul efectuării oricărui act procedural sau de urmărire penală instanţa are în vedere dispoziţiile vechiului Cod de procedură penală, care a fost în vigoare până la data de 31.01.2014, având în vedere că potrivit art.4 alin.1 din Legea nr.255/2013 actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege.

În ceea ce priveşte prima critică de legalitate referitoare la lipsa unui proces verbal în care să se consemneze actele premergătoare efectuate faţă de inculpatul A. înainte de începerea urmării penale, judecătorii de cameră preliminară investiţi cu soluţionarea prezentei contestaţii apreciază că în mod corect a apreciat judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond că aceasta este neîntemeiată.

Astfel, potrivit art.224 C.p.p. anterior „ (1) În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.

(2) De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale.

(3) Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă.”.

Conform art.228 alin.1 C.p.p. din 1968 organul de urmărire penală sesizat în vreunul dintre modurile prevăzute la art. 221 dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute la art. 10.

Aşadar, din interpretarea textelor de lege menţionate anterior rezultă că în momentul în care organele judiciare erau sesizate cu privire la săvârşirea unor infracţiuni înainte de începerea urmării penale în cauză puteau să efectueze acte premergătoare care erau consemnate într-un proces verbal ce putea fi considerat mijloc de probă.

Mai mult, potrivit art.238 C.p.p. din 1968 organul de cercetare penală, dacă constată fapte noi în sarcina învinuitului sau inculpatului ori împrejurări noi care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale ori s-a pus în mişcare acţiunea penală sau date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la săvârşirea acelei fapte, este obligat să facă propuneri procurorului pentru extinderea cercetărilor penale sau schimbarea încadrării juridice. Propunerile se înaintează în cel mult 3 zile de la data constatării faptelor, împrejurărilor sau persoanelor noi. Procurorul va decide, prin ordonanţă, în cel mult 5 zile.

Din interpretarea soluţiilor legislative cuprinse în codul de procedură penală anterior enumerate în paragrafele precedente, judecătorii de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar reţin că rezultă faptul că urmărirea penală se începea într-o cauză penală cu privire la o faptă şi faţă de persoană iar într-un dosar de urmărire penală se întocmea un singur proces verbal în care se consemnau actele premergătoare anterioare începerii urmării penale iar dacă ulterior rezulta că au participat şi alte persoane la săvârşirea unei fapte procurorul era cel care dispunea extinderea urmării penale prin ordonanţă.

Totodată, judecătorii de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar constată că legiuitorul nu a prevăzut necesitatea ca în cazul în care se extindea urmărirea penală şi cu privire la altă persoană să se întocmească un alt proces verbal în care să se consemneze actele efectuate anterior în cauză cu atât mai mult cu cât, atât timp cât s-a dispus începerea urmării penale într-o cauză penală, contrar opiniei exprimate de contestatorul A., probele strânse ulterior nu mai au natura de acte premergătoare. Este de neconceput ca în aceeaşi cauză un mijloc probator să aibă valoarea de probă faţă de un participant la săvârşirea unei infracţiuni şi de act premergător faţă de alt participant la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni în funcţie de cum organele de urmărire penală au descoperit participaţia penală a făptuitorilor.

Or, în prezenta cauză, judecătorii de cameră preliminară reţin că prin rezoluţia din data de 31.05.2012, dată în dosarul nr. 35/D/P/2012 de D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Botoşani, s-a dispus începerea urmării penale în cauză faţă de inculpaţii F., B., D. şi E. (f.62 vol. I d.u.p.) iar prin Ordonanţa din 31.07.2013 s-a extins urmărirea penală faţă de inculpatul A. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de trafic de minori prevăzută de art.13 alin.1 şi 2 din Legea nr.678/2001.

Contrar opiniei exprimate de către inculpatul contestator prin apărător, probele administrate între momentul în care s-a început urmărirea penală în dosarul nr. 35/D/P/2012 al D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Botoşani şi momentul în care s-a extins umărirea penală şi faţă de el nu au caracterul de acte premergătoare, neexistând nicio obligaţie de a se consemna aceste probe într-un proces verbal şi nici să fie readministrate în cazul disjugerii cauzei.

Totodată, în acord cu judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond, judecătorii investiţi cu soluţionarea prezentei contestaţii apreciază că drepturile inculpatului nu au fost cu nimic vătămate prin faptul că nu a putut fi prezent la administrarea probelor în perioada în care nu avea nicio calitate în dosar cât timp a avut posibilitatea să solicite administrarea/ readministrarea de probe după ce a fost informat asupra calităţii sale din prezentul dosar.

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dreptului la apărare prezenţii judecători de cameră preliminară apreciază că în mod legal şi temeinic a apreciat judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond că orice neregularitate s-a acoperit.

Potrivit art.90 C.p.p. actual, act normativ ce era în vigoare la data intervenirii pretinsei încălcări a dreptului la apărare, şi raportat la care trebuie să se facă analiza în cauză că asistenţa juridică este obligatorie:

a) când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege;

b) în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea;

c) în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.

 Din analiza textului de lege menţionat anterior, rezultă că în timpul urmării penale asistenţa juridică a inculpatului contestator din prezenta cauză nu era obligatorie în condiţiile în care nu era minor, reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, şi în aceste condiţii, contrar opiniei exprimate de A. nu este incident cazul de nulitate absolută prevăzut de art.281 alin.1 lit.f C.p.p. care se referă la ipoteza în care suspectul sau inculpatul nu a fost asistat de avocat atunci când asistenţa este obligatorie.

 În aceste condiţii în care inculpatul a fost asistat la data de 13.10.2014 de către un avocat care se afla în conflict de interese întrucât anterior asistase şi persoana vătămată minoră în cauză ne aflăm în prezenţa unei nulităţi relative iar contestatorul trebuia să dovedească o vătămare.

Mai mult, chiar dacă s-ar admite că vătămarea se prezumă în acest caz, judecătorii de cameră de la instanţa de control judiciar reţin că orice eventuală vătămare suferită de către inculpatul contestator ca urmare a asistării sale în data de 13.10.2014 de către un avocat incompatibil a fost înlăturată de organul judiciar prin refacerea actelor de urmărire penală care presupuneau tangenţă directă cu A. în sensul că s-a emis o nouă ordonanţă de punere în mişcare a acţiunii penale faţă de inculpat la data de 05.04.2018 şi, în aceeaşi dată, i s-au adus din nou la cunoștință învinuirea şi drepturile în prezenţa apărătorului său ales (care îl reprezintă în continuare) iar contestatorul a acceptat să dea o declaraţie în cauză. În acel moment, inculpatul, deşi beneficia de asistenţa juridică a apărătorului său ales, nu a solicitat remedierea şi a altor presupuse vătămări, precizând expres că nu are alte cereri de formulat.

Totodată, contrar punctului de vedere exprimat de inculpatul contestator, nu era necesară şi reaudierea persoanei vătămate minore J. în condiţiile în care nu dreptul său la apărare a fost încălcat pentru a se readministra această probă din oficiu. Dacă inculpatul A. dorea ca persoana vătămată minoră menţionată anterior să fie audiată în prezenţa apărătorului său ales trebuia să formuleze o cerere în acest sens.

În ceea ce priveşte susţinerea că actele de urmărire penală efectuate de alte organe de urmărire penală decât procurorul ca urmare a delegării ar fi lovite de nulitate, judecătorii de cameră preliminară de la Curtea de Apel, în acord cu judecătorul de la Tribunalul Botoşani, apreciază că aceasta este neîntemeiată din următoarele considerente:

Potrivit art.135 C.p.p. din 1968 „Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune, în condiţiile arătate în art. 132, efectuarea unui act de procedură şi prin delegare.

Delegarea poate fi dată numai unui organ sau unei instanţe de judecată ierarhic inferioare.

Dispoziţiile privitoare la comisia rogatorie se aplică în mod corespunzător şi în caz de delegare.”

Totodată, legiuitorul a statuat prin dispoziţiile art.132 alin.1 C.p.p. din 1968 când un organ de urmărire penală sau instanţa de judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, să facă o cercetare la faţa locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze orice alt act procedural, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală ori unei alte instanţe, care are posibilitatea să le efectueze.

Aşadar, fără a nega faptul că în prezenta cauză dispoziţiile procesual penale prevăd faptul că urmărirea penală se efectuează de către procuror, în acord cu judecătorul de cameră preliminară, prezenţii judecători de cameră preliminară apreciază că era posibilă delegarea unor poliţişti judiciari pentru audierea unor martori.

Contrar punctului de vedere expus de către contestatorul A., judecătorii de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar apreciază că audierea unor martori nu are o conotaţie atât de deosebită încât să nu poată fi delegată unor organe judiciare cu atât mai mult cu cât legiuitorul a arătat expres, prin dispoziţiile art.135 alin.3 rap. la art.132 alin.2 C.p.p. din 1968, care sunt actele care nu pot face obiectul delegării iar audierea unor martori nu este exclusă de la delegare.

Totodată, judecătorii de Cameră Preliminară de la Curtea de Apel reţin, din analiza întregului material de urmărire penală, că procurorul a efectuat personal cele mai multe acte de urmărire penală şi delegarea unor atribuţii a avut caracter de excepţie şi în aceste condiţii nu se poate reţine că a existat o eludare a dispoziţilor referitoare la competenţă care să atragă nulitatea urmării penale.

În ceea ce priveşte nulitatea încheierilor prin care s-au dispus interceptările în prezenta cauză, a mandatelor de interceptare, a interceptărilor efectuate în cauză şi a proceselor verbale de redare a conversaţiilor, judecătorii de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar constată că acestea au fost date în condiţii de legalitate şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

Referitor la aplicarea deciziei nr. 51/ 16.02.2016 a Curţii Constituţionale publicată în M.Of. nr. 190/14.03.2016 în prezenta cauză, judecătorii de cameră preliminară reţin următoarele:

În ceea ce priveşte efectele deciziilor Curţii Constituţionale, sediul materiei îl constituie dispoziţiile art.147 din Constituţie. Din cadrul acestui text constituţional numai alineatul 4 are o aplicabilitate generală, în sensul că acesta îşi găseşte aplicarea în raport cu toate deciziile Curţii pronunţate în exercitarea atribuţiilor prevăzute de Constituţie  şi  Legea  nr.47/1992  privind  organizarea  şi  funcţionarea  Curţii Constituţionale. Potrivit acestui alineat „Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul  Oficial  al  României.  De  la  data  publicării,  deciziile  sunt  general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Art.147 alin.(1) din Constituţie stabileşte, în privinţa legilor şi ordonanţelor în vigoare,  constatate  ca  fiind  neconstituţionale,  că  acestea „îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval,  Parlamentul  sau  Guvernul,  după  caz,  nu  pun  de  acord  prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”. Această prevedere constituţională este reluată, la nivel legal, prin art.31 alin.(3) din Legea nr.47/1992, iar art.147 alin.(4) din Constituţie, raportat la alin.(1) din acelaşi articol, prin art.31 alin.(1) din aceeaşi lege. Rezultă, aşadar, că nici Constituţia, nici Legea nr.47/1992 nu reglementează expres situaţia legilor sau ordonanţelor care nu mai sunt în vigoare declarate neconstituţionale, ceea ce înseamnă că a revenit Curţii Constituţionale rolul de a face interpretarea prevederilor art.147 alin.(4) din Constituţie în privinţa efectelor deciziilor sale.

„Decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor” (Decizia nr.847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.605 din 14 august 2008).

Decizia nr. 51/16.02.2016 a Curţii Constituţionale publicată în M.Of. nr. 190/14.03.2016, la care apărătorul inculpatului A. a făcut referire, prevede în cuprinsul paragrafului 52. „Cu privire la efectele prezentei decizii, Curtea reaminteşte caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art.147 alin.(4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată [a se vedea Decizia nr.895 din 17 decembrie 2015 (paragraful28)]. În ceea ce priveşte hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art.453 alin.(1) lit.f) din Codul de procedură penală, în această cauză, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I [a se vedea Decizia nr.508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.843 din 19 noiembrie 2014 (paragraful 26), Decizia nr.585 din 21 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.921 din 18 decembrie 2014 (paragraful 14), şi Decizia nr.740 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.129 din 19 februarie 2015 (paragraful 14)].”

Din cuprinsul acestui paragraf al deciziei Curţii Constituţionale, rezultă că efectul pe care îl produce este numai pentru viitor, pe toată perioada de activitate a unui act normativ acesta bucurându-se de prezumţia de constituţionalitate. Sintagma „aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată”, reprezentând aplicarea acestei decizii doar cauzelor care potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală, pot fi influenţate de conţinutul acesteia, respectiv doar cauzelor aflate în cursul urmăririi penale. Se reţine, că printr-o decizie a Curţii Constituţionale nu pot fi modificate normele procesual penale, iar emiterea /punerea în executare a unui mandat de supraveghere tehnică poate fi dispus doar în cursul urmării penale, de judecătorul de drepturi şi libertăţi, respectiv pus în executare de procurorul competent.

A interpreta sintagma „cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată”, din considerentele Deciziei nr. 51/ 16.02.2016 a Curţii Constituţionale publicată în M. Of. nr. 190/14.03.2016, în sensul că ar avea vreo influenţă într-o etapă a procesului penal, în care nu este pus în executare un mandat de supraveghere tehnică, ar reprezenta încălcarea dispoziţiilor Codului de procedură penală, care reglementează într-o modalitate neechivocă, momentul procedural în care are loc această punere în executare – respectiv în timpul urmăririi penale.

Judecătorii de cameră preliminară apreciază, că Decizia nr. 51/ 16.02.2016 a Curţii Constituţionale publicată în M.Of. nr. 190/14.03.2016, are efecte numai pentru viitor, neputând fi aplicată în privinţa mandatelor de supraveghere emise şi puse în executare anterior publicării acesteia în M.Of., respectiv 16.02.2016. În prezenta cauză, toate mandatele de supraveghere emise au fost puse în executare anterior momentului publicării deciziei menţionate anterior în Monitorul Oficial al României.

A analiza legalitatea actelor de urmărire penală prin prisma unei eventuale nulităţi survenite ulterior momentului întocmirii acestora, ar însemna nesocotirea dispoziţiilor legale prevăzute în cuprinsul Codului de procedură penală. În opinia judecătorilor de cameră preliminară, a da efect retroactiv Deciziei nr.51 a Curţii Constituţionale, încalcă şi dispoziţiile acesteia, care prevăd că: „pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate”. Interpretarea că Decizia nr.51 a Curţii Constituţionale prin menţiunile cuprinse în paragraful 52, ar lărgi sfera de aplicare, respectiv prin exemplificarea situaţiilor în care aceasta nu este aplicabilă, per a contrario fiind aplicabilă tuturor celorlalte situaţii, nu poate fi acceptată, fiind cunoscute efectele unei decizii a Curţii Constituţionale, precum şi momentul de la care aceasta se aplică. Analizând semantic, paragraful 52 al Deciziei nr.51 a Curţii Constituţionale, se reţine că sintagma „pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate”, este plasată între virgule, ceea ce reprezintă o aserţiune având efect în privinţa tuturor actelor emise anterior acestei decizii.

În acest sens, după data de 16.02.2016, urmează ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art.30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art.55 alin.(5) din Codul de procedură penală, nefiind permisă implicarea altor organe specializate, pentru punerea în executare a acestora.

În ceea ce priveşte efectul deciziei Curţii Constituţionale a României nr.26/16.01.2019, publicată în Monitorul Oficial nr.193 din 12.03.2019, după ce s-a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parlamentul României, pe de-o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații a Protocolului nr.00750 din 4 februarie 2009 s-a precizat că Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, precum și Ministerul Public — Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și unitățile subordonate vor verifica, în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, și vor dispune măsurile legale corespunzătoare.

În prezenta cauză, judecătorii de cameră preliminară au făcut verificări solicitând informaţii de la Tribunalul Botoşani, Serviciul Român de Informaţii şi Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial Botoşani cu privire la actele efectuate în cauză de SRI în cursul urmării penale şi la încheierea unor protocoale între Tribunalul Botoşani şi SRI.

Din adresele nr.540/A/2019 din 07.03.2019 a Tribunalului Botoşani (f.99) şi nr. NS93061 din 15.03.2019 emisă de Serviciul Român de Informaţii (f.114) rezultă că nu s-a încheiat un protocol între SRI şi Tribunalul Botoşani şi că conţinutul protocolului din anul 2009 nu a fost prelucrat cu judecătorii secţiei penale a Tribunalului Botoşani.

Totodată, din adresa nr.258/III/13 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Biroul Teritorial Botoşani (106-107) rezultă că la punerea în executare a mandatelor de interceptare emise în prezenta cauză SRI a pus la dispoziţie doar suportul tehnic (echipamentul) pentru punerea în executare a mandatelor de interceptare, lucrătorii SRI neintervenind în niciun fel în activitatea de înregistrare şi redare a conversațiilor interceptate.

Judecătorii de cameră preliminară reţin că însăşi Curtea Constituţională a României a arătat că punerea la dispoziţie a suportului tehnic de către SRI nu este echivalentul efectuării unor acte de urmărire penală.

Astfel, în par.155 din Decizia CCR nr.26/16.01.2019 se prevede că „ Art.3 lit.g) din protocol prevede că „Obiectivele cooperării sunt: […] g) constituirea de echipe operative comune care să acționeze în baza unor planuri de acțiune pentru exercitarea competențelor specifice ale părților, în vederea documentării faptelor prevăzute la art.2”. Potrivit art. 201 alin.1 din Codul de procedură penală din 1968, în vigoare la data încheierii protocolului, urmărirea penală se efectuează de către procurori și de către organele de cercetare penală, iar, conform alin.2 lit.b) al aceluiași text, organele de cercetare speciale sunt organe de cercetare penală. Or, potrivit art.13 din Legea nr.14/1992, „Organele Serviciului Român de Informații nu pot efectua acte de cercetare penală”, iar, potrivit art.12 alin.2 din aceeași lege, „la solicitarea organelor judiciare competente, cadre anume desemnate din Serviciul Român de Informații pot acorda sprijin la realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni privind siguranța națională”. Din cele de mai sus rezultă că, la data încheierii protocolului de cooperare analizat, Serviciul Român de Informații nu avea atribuții de cercetare penală (a se vedea și Decizia nr.51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.190 din 14 martie 2016, paragraful 37) și, prin urmare, nu avea calitatea de organ de cercetare penală, activitatea sa mărginindu-se la asigurarea unui sprijin tehnic „la realizarea unor activități de cercetare penală pentru infracțiuni privind siguranța națională” (a se vedea mutatis mutandis și Decizia nr.734 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.352 din 23 aprilie 2018, paragrafele 17—18). În consecință, sprijinul/suportul/concursul tehnic nu poate fi echivalat cu o activitate de cercetare penală, specifică organelor de urmărire penală. De aceea, indiferent de faptul că sprijinul tehnic, acordat în temeiul Legii nr.14/1992, a vizat perioada de activitate a Codului de procedură penală din 1968 sau a noului Cod de procedură penală, Curtea reține că acest sprijin nu putea fi valorizat ca o activitate de cercetare penală.”.

Aşadar, raportat la cele menţionate anterior nu se poate reţine că în cauză au fost constituite echipe operative mixte din care să facă parte şi lucrători SRI şi că s-au efectuat acte de urmărire penală de către alte organele ale statului care nu au statutul de organe de urmărire penală.

Totodată, judecătorii de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar reţin că în mod corect în cauză nu au fost emise de către procuror ordonanţe prin care să se delege competenţa punere în executare a mandatelor de interceptare către lucrătorii SRI în condiţiile în care delegarea este permisă pentru îndeplinirea unui act de urmărire penală iar în cauză SRI nu are atribuţii în acest sens. Din contră în ipoteza în care ar exista aceste ordonanţe ar exista o nelegalitate a urmării penale în condiţiile în care delegarea ar fi făcută către persoane care nu au calitatea de organe de urmărire penală.

Simpla menţionare în cuprinsul mandatelor de interceptare şi a încheierilor de încuviinţare a interceptărilor emise în cauză a faptului că mandatele vor fi puse în executare de SRI, menţiune care, de altfel, nu era obligatorie, nu are semnificaţia că aceste acte sunt lovite de nulitate în condiţiile în care SRI nu a pus în executare aceste mandate ci doar a pus la dispoziţie suportul tehnic.

În consecinţă, faţă de cele aspectele analizate anterior, având în vedere rezultatul verificărilor efectuate în cauză, în conformitate cu dispoziţiile obligatorii din Decizia CCR nr. 26/16.01.2019, având în vedere că în cauză nu există indicii că judecătorul care a emis încheierile de încuviinţare a interceptărilor în cauză şi a emis mandatele a lucrat în baza vrunui protocol încheiat cu SRI, angajaţii SRI nu au efectuat acte de urmărire penală în sensul avut în vedere de instanţa constituţională, judecătorii de cameră preliminară constată că nu se impune constatarea nulităţii interceptărilor efectuate în cauză, cu consecinţa excluderii lor.

În ceea ce priveşte celelalte susţineri ale inculpatului contestator A. referitoare la faptul că urmărirea penală este lacunară şi incompletă sau cu privire la aspectele care se desprind din anumite probe administrate în cauză, judecătorii de cameră preliminară apreciază că acestea exced prezentului cadru procesual, vizând, în esenţă fondul cauzei.

Faţă de cele expuse anterior, judecătorii de cameră preliminară de la instanţa de control judiciar, urmează ca, în baza art. 347 C.p.p., să respingă, ca neîntemeiate, contestaţiile formulate de inculpaţii A. şi C. împotriva încheierii nr.126 din data de 29.11.2018 pronunţată de Judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Botoşani în dosar nr. 1549/40/2018/a1.

Constatând culpa procesuală a contestatorilor, în baza art. 275 alin. 2 C.p.p., îi va obliga pe inculpaţii A. şi C. la plata către stat a sumei de câte 400 lei fiecare cu titlu de cheltuieli judiciare.

În temeiul art. 275 alin. 6 C.p.p., onorariile apărătorilor desemnaţi din oficiu pentru inculpatul contestator şi inculpatul contestator în cuantum de câte 795 lei precum şi suma de 470 lei reprezentând onorariu apărător din oficiu partea civilă intimată .., vor rămâne în sarcina statului şi se vor avansa din fondurile speciale ale Ministerului Justiţiei în contul Baroului Suceava.

Domenii speta

Spete similare