Admisibilitatea acţiunii civile având ca obiect obligarea investitorilor sau proprietarilor, după caz, la plata sumelor reprezentând regularizare cotă de 0,7% la valoarea finală a lucrărilor de construire.

Admisibilitatea acţiunii civile având ca obiect obligarea investitorilor sau proprietarilor, după caz, la plata sumelor reprezentând regularizare cotă de 0,7% la valoarea finală a lucrărilor de construire.

- Legea nr. 10/1995, art. 40

- O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură civilă, art. 29 şi art. 93

- Decizia nr. 8/19.02.2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație şi Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Calificarea creanţei ce face obiectul litigiului drept o creanţă fiscală, conform Deciziei nr. 8/19.02.2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație şi Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu conduce la concluzia că sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură fiscală privind stabilirea creanţei fiscale doar prin declaraţie de impunere sau, după caz, prin decizie de impunere emisă de organul fiscal, cu consecinţa că nu ar fi admisibilă o acţiune judiciară în pretenţii de drept comun. În condiţiile în care I.S.C. are, potrivit legii, doar atribuţiile de a exercita controlul asupra îndeplinirii obligaţiei de plată şi de a colecta taxa prevăzută de art. 40 din Legea nr. 10/1995, neavând competenţa legală de a efectua inspecţie fiscală, care să se finalizeze prin emiterea unei decizii de impunere, trebuie să i se recunoască acestuia posibilitatea de a acţiona în justiţie, pe calea dreptului comun, pentru a obţine obligarea investitorilor/proprietarilor de a plăti cota de 0,7% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor/lucrărilor. În lipsa recunoaşterii acestui drept de acces la justiţie pe calea dreptului comun, prevederile art. 40 din Legea nr.10/1995 ar fi golite de conţinut.

(Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie,

decizia civilă nr. 148 din data de 27 februarie 2019)

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 la data de 28.12.2015, astfel cum a fost completată, reclamantul ISC a solicitat obligarea pârâţilor DVR, DM, PID, PE, S.C. DI S.R.L., S.C. SV S.R.L. şi S.C. E S.R.L. la plata sumei de 352.778,16 lei, reprezentând regularizare cotă de 0,7% la valoarea finală a lucrărilor de construire, cu penalităţi de întârziere.

În drept, reclamantul a invocat art. 40 din Legea nr. 10/1995, H.G. nr. 273/1994, Legea nr. 50/1991, art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală.

Prin sentinţa civilă nr. 9932/01.06.2016, Judecătoria Sectorului 1 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâţilor DVR, DM, PID, PE, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca nefondată, a admis acţiunea formulată în contradictoriu cu pârâtele S.C. DI S.R.L., S.C. SV S.R.L. şi S.C. E S.R.L. şi a obligat aceste pârâte să plătească reclamantului suma de 352.778,16 lei, reprezentând regularizare cotă de 0,7% la valoarea finală a lucrărilor, cu penalităţi de întârziere aferente.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 10.10.2016, au declarat apel principal pârâtele S.C. DI S.R.L., S.C. SV S.R.L. şi S.C. E S.R.L. , solicitând schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

Odată cu întâmpinarea depusă la data de 08.12.2016, reclamantul a declarat apel provocat, prin care a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor DVR, DM, PID, PE şi obligării acestor pârâţi, în solidar cu persoanele juridice, la plata sumei de 352.778,16 lei.

Prin decizia civilă nr. 1753A/23.05.2018, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a respins ca nefondat apelul provocat, a admis apelul principal şi a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca inadmisibilă.

Instanţa de apel a admis apelul principal pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr. 8/19.02.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat următoarea dezlegare în drept: „În legătură cu interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr.10/1995, forma în vigoare în anul 2010, coroborate cu art. 7 din Legea nr. 329/2009 şi poziţia 5 din anexa nr. 1 la aceeaşi lege, precum şi cu prevederile art. 21 şi art. 22 din O.G. nr.92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, obligaţia de plată a sumei echivalente cu cota de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor prevăzute la art. 2 din Legea nr. 10/1995 şi pentru care se emit, în condiţiile legii, autorizaţii de construire, este o obligaţie fiscală. În interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, forma în vigoare în anul 2010, coroborate cu prevederile art. 91 din O.G. nr. 92/2003, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, obligaţia fiscală de plată a cotei prevăzute de art. 40 din Legea nr. 10/1995 se supune termenului de prescripţie de 5 ani, specific raporturilor juridice fiscale”.

Așadar, instanţa supremă a statuat asupra naturii juridice a cotei pretinse în prezentul litigiu, în sensul că aceasta constituie creanță fiscală. Ca atare, plata și imputarea acestora se realizează conform dispozițiilor Codului de procedură fiscală, aplicabil cu titlu de lege specială derogatorie de la dreptul comun (Codul civil), nefiind vorba de creanțe datorate cu titlu de pretenții în temeiul instituțiilor juridice ale răspunderii civile delictuale, plată nedatorată ori îmbogățire fără justă cauză. Reclamantul își întemeiază, de altfel, acțiunea exclusiv pe dispozițiile Legii nr. 50/1991 și Legii nr. 10/1995, care reglementează aceste cote ca fiind datorate către bugetul de stat.

Codul de procedura fiscală definește creanța fiscală şi reglementează stabilirea acesteia şi competenţa organelor fiscale, iar, potrivit principiului legalității, creanţele fiscale şi obligaţiile corespunzătoare ale contribuabilului/plătitorului sunt cele prevăzute de lege. Astfel, prin creanţă fiscală se înțelege dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanţa fiscală principală şi creanţa fiscală accesorie. Creanţa fiscală principală - dreptul la perceperea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale, precum şi dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate şi la rambursarea sumelor cuvenite, în situaţiile şi condiţiile prevăzute de lege; creanţă fiscală accesorie - dreptul la perceperea dobânzilor, penalităţilor sau majorărilor aferente unor creanţe fiscale principale, precum şi dreptul contribuabilului de a primi dobânzi, în condiţiile legii.

Potrivit art. 29 C.pr.fisc.: „(1) Administrarea creanţelor fiscale datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate şi bugetului asigurărilor pentru şomaj se realizează prin organul fiscal central, cu excepţia cazului când prin lege se prevede altfel. (2) Organul fiscal central realizează activităţi de administrare şi pentru alte creanţe datorate bugetului general consolidat decât cele prevăzute la alin. (1), potrivit competenţelor legale”.

Conform art. 93 C.pr.fisc.: „(1) Stabilirea creanţelor fiscale reprezintă activitatea de determinare a materiei impozabile, de calculare a bazei de impozitare şi a creanţelor fiscale. (2) Creanţele fiscale se stabilesc astfel: a) prin declaraţie de impunere, în condiţiile art. 95 alin. (4) şi art. 102 alin. (2); b) prin decizie de impunere emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri”.

În aceste condiții, o cerere de chemare în judecata întemeiată pe dreptul comun apare ca inadmisibilă, căci nu se poate stabili prin hotărâre judecătorească o creanță fiscală, acesta fiind atributul exclusiv al organelor fiscale, care beneficiază de dispoziții speciale şi în ceea ce privește executarea silită a acestor creanțe.

Acest motiv de apel, invocat din oficiu, este suficient pentru a se dispune admiterea căii de atac, astfel că nu se mai impune analiza chestiunii prescripției dreptului la acțiune, în privința căreia deja I.C.C.J. a stabilit că termenul de prescripție este de 5 ani.

Motivul de apel privind introducerea în cauză a apelantelor persoanelor juridice a fost considerat neîntemeiat de către instanţa de apel, pentru următoarele considerente:

Prin întâmpinarea depusă la dosar şi comunicată reclamantului, pârâţii au invocat o serie de contracte (de cesiune, de superficie, de novaţie şi actul adiţional la contractul de superficie încheiat la data de 16.04.2009). În conformitate cu art. 3 pct. 12 din contractul de novaţie şi actul adiţional la contractul de superficie, ”costurile aferente regularizării autorizaţiei de construire şi a plăţii altor taxe aferente, precum şi costurile încheierii contractului de superficie şi a oricăror modificări la acesta vor fi suportate de către părţi în următoarele procente: 40% S V, 30% E şi 30% D I” Începând cu data de 09.07.2008, pârâţii DVR, DM, PID, PE au constituit societăţii SL un drept de superficie, constând în dreptul de folosinţă asupra terenului şi dreptul de a construi sub şi pe teren, încheindu-se între aceleaşi părţi şi un contract de cesiune, prin care cei patru pârâţi au cesionat cu titlu gratuit toate drepturile şi obligaţiile ce decurg din autorizaţiile de construire. Ulterior, în data de 11.12.2009, s-au mai încheiat 2 acte: un contract de novaţie şi actul adiţional la contractul de superficie din data de 16.04.2009, încheiat între SL, SV SRL, DM, DVRI, PDI, P, SC E SRL şi DI SRL, având încheierea de autentificare nr. (..), prin care toate drepturile şi obligaţiile lui SL ce decurg din contractul de superficie se vor transfera către SV SRL; un contract de cesiune încheiat între SL şi SV SRL, având încheierea de autentificare nr. (..), al cărui obiect îl reprezintă cesionarea cu titlu gratuit a celor cinci autorizaţii de construire. Urmare acestor contracte, au avut loc mai multe transferuri de proprietate imobiliară între părţi. În raport de această situație, prima instanţă a admis cererea de introducere în cauză a celor trei pârâţi-persoane juridice, în temeiul art. 204 C.pr.civ..

În mod corect au fost introduse în cauză apelantele, această măsura fiind justificată de transmisiunile de drepturi intervenite între părți, cu consecința transmiterii şi a calităţii procesuale pasive. În opinia instanţei de apel, transmiterea calităţii procesuale pasive a reprezentat şi motivul pentru care apelul provocat declarat de reclamant este neîntemeiat.

Astfel, la momentul pronunțării sentinței, situația juridică consfințea obligația apelantelor persoane juridice de a suporta costurile aferente regularizării autorizaţiei de construire şi a plăţii altor taxe aferente, persoanele fizice chemate inițial în judecată nemaiavând obligații faţă de reclamant.

În apelul provocat, reclamantul arată că, la momentul introducerii acţiunii, instituția nu a fost înștiințată cu privire la data la care urma să se desfăşoare recepţia la terminarea lucrărilor pentru blocurile C1, C2, C3, C4, C5. De asemenea, investitorii/beneficiarii nu au anunţat la I.R.C.B.I. data finalizării lucrărilor de construcţii autorizate pentru imobil, contrar prevederilor art. 76 alin. (1) lit. c) din Normele de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul ministrului dezvoltării regionale şi locuinţei nr. 839/2009, şi contrar obligaţiilor titularului autorizaţiei, prevăzute la pct. D4 din autorizaţiile de construire. Investitorii/beneficiarii lucrărilor autorizate nu au procedat la regularizarea cotelor legale către I.S.C.- I.R.C.B.I., contrar prevederilor art. 76 alin. (2) lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, şi contrar obligaţiilor titularului autorizaţiei, prevăzute la pct. D 12. din autorizaţiile de construire.

Instanţa de apel a apreciat că aceste chestiuni vizează fondul cauzei şi nu pot fi reținute pentru a se justifica calitatea procesuală pasivă a persoanelor fizice, câtă vreme au intervenit transmisiuni convenționale, prin care titularii obligațiilor către reclamant au devenit apelantele persoane juridice. Apelul provocat nu este, însă, lipsit de interes așa cum au pretins apelantele-pârâte, întrucât interesul reclamantului este cel de a obține o hotărâre în contradictoriu cu mai mulți pârâţi, în vederea executării facile.

Împotriva deciziei civile nr. 1753A/23.05.2018, la data de 20.07.2018, a declarat recurs reclamantul ISC, solicitând casarea deciziei recurate şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar, în subsidiar, reținerea cauzei spre judecare și admiterea acţiunii, cu consecinţa obligării în solidar a pârâţilor persoane fizice și juridice la plata sumei de 352.778,16 lei, reprezentând regularizare cotă 0,7% la valoarea finală a lucrărilor, cu penalitățile de întârziere aferente.

Examinând recursul civil de faţă, prin prisma motivului de casare prevăzut de art.488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ., Curtea constată că este întemeiat, decizia recurată urmând a fi casată în parte, pentru următoarele considerente de drept:

În ceea ce priveşte soluţia de respingere ca nefondat a apelului provocat declarat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe, Curtea constată că recurentul-reclamant nu a formulat nicio critică de nelegalitate, împrejurare faţă de care intimaţii-pârâţi au invocat excepția autorităţii de lucru judecat în ceea ce privește soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calității procesuale pasive a intimaților-pârați persoane fizice.

Astfel cum s-a menţionat în practicaua prezentei decizii, la termenul de judecată din data de 27.02.2019, după ce a pus în discuţia părţilor această chestiune, Curtea a constatat că intimaţii-pârâţi nu invocă în realitate excepţia autorităţii de lucru judecat, în sensul art. 432 C.pr.civ., care implică verificarea triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, ci împrejurarea că, în ceea ce-i priveşte pe intimaţii-pârâţi persoane fizice, soluţia admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a rămas definitivă, întrucât recurentul-reclamant nu a contestat această soluţie prin prezentul recurs.

Având a analiza susţinerile intimaţilor-pârâţi sub acest aspect, Curtea constată că sunt întemeiate, întrucât din lecturarea cererii de recurs rezultă cu evidenţă că recurentul-reclamant a invocat şi dezvoltat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ. doar în ceea ce priveşte soluţia de admitere a apelului principal, cu consecinţa schimbării sentinţei primei instanţe şi respingerii acţiunii ca inadmisibile.

Nicăieri în cuprinsul cererii de recurs nu se critică soluţia sau raţionamentul dezvoltat de către instanţa de apel cu privire la apelul provocat declarat de reclamant, ce a avut ca obiect soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calității procesuale pasive a intimaților persoane fizice, în considerarea faptului că aceștia au cedat dreptul de proprietate și obligațiile de plată către DI SRL, SV SRL, E SRL.

Față de aceste aspecte, Curtea, în acord cu susţinerile intimaţilor-pârâţi, constată că, în ceea ce priveşte lipsa calității procesuale pasive a intimaţilor-pârâţi persoane fizice, sunt aplicabile dispozițiile art. 430 C.pr.civ., soluţia instanţei de apel de respingere a apelului provocat ca nefondat devenind definitivă prin nerecurare. Dacă recurentul-reclamant aprecia că şi această soluţie a instanţei de apel este nelegală, avea obligaţia procesuală de a invoca şi argumenta, în privinţa acesteia, unul sau mai multe dintre motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ., nefiind suficientă solicitarea din petitul cererii de recurs de obligare a tuturor pârâţilor la plata în solidar a sumei ce face obiectul litigiului. Neprocedând astfel, recurentul-reclamant şi-a asumat riscul ca soluţia în discuţie să dobândească caracter definitiv prin nerecurare.

Referitor la soluţia de admitere a apelului principal şi de schimbare a sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii ca inadmisibile, Curtea constată că aceasta a fost dată de către instanţa de apel cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ., astfel cum a fost invocat şi argumentat de către recurentul-reclamant.

Astfel, pornind de la împrejurarea că, potrivit Deciziei nr. 8/19.02.2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație şi Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, creanţa ce face obiectul litigiului de faţă are natura juridică a unei creanţe fiscale, instanţa de apel a invocat din oficiu, drept motiv de apel, inadmisibilitatea acţiunii, considerând că impunerea taxei trebuie să se realizeze conform dispozițiilor Codului de procedură fiscală, care derogă de la dreptul comun, nefiind admisibilă o acţiune în pretenții întemeiată pe răspundere civilă delictuală, plată nedatorată ori îmbogățire fără justă cauză. Instanţa de apel a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile procedural-fiscale privind stabilirea creanţelor fiscale, care se poate realiza doar prin declaraţie de impunere sau, după caz, prin decizie de impunere emisă de organul fiscal, nefiind admisibilă o acţiune în pretenţii întemeiată pe dreptul comun, întrucât nu se poate stabili prin hotărâre judecătorească o creanță fiscală.

În acord cu susţinerile recurentului-reclamant, Curtea constată că soluţia instanţei de apel este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cuprinse în Legea nr. 10/1995 şi în Decizia nr. 8/2018 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel, prin decizia nr. 8/19.02.2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 441/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat următoarele: „În legătură cu interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 40 din Legea nr.10/1995, forma în vigoare în anul 2010, coroborate cu art. 7 din Legea nr. 329/2009 şi poziţia 5 din anexa nr. 1 la aceeaşi lege, precum şi cu prevederile art. 21 şi art. 22 din O.G. nr.92/2003, obligaţia de plată a sumei echivalente cu cota de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor prevăzute la art. 2 din Legea nr. 10/1995 şi pentru care se emit, în condiţiile legii, autorizaţii de construire, este o obligaţie fiscală (…)”.

Însă, calificarea creanţei ce face obiectul litigiului de faţă drept creanţă fiscală nu conduce la concluzia că sunt aplicabile dispoziţiile Codului de procedură fiscală privind stabilirea creanţei fiscale doar prin declaraţie de impunere sau, după caz, prin decizie de impunere emisă de organul fiscal, cu consecinţa că nu ar fi admisibilă o acţiune judiciară în pretenţii de drept comun, cum în mod greşit a apreciat instanţa de apel.

Aceasta, întrucât analiza admisibilităţii acţiunii se face prin raportare la dispoziţiile speciale cuprinse la art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, din care rezultă cu evidenţă că recurentul-reclamant administrează creanţa în discuţie, însă nu are competenţa de a stabili obligaţia fiscală, pe calea emiterii titlului de creanţă, concluzie ce a fost reţinută, de altfel, şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la pct. 85 din Decizia nr.8/19.02.2018: „taxa prevăzută de art. 40 din Legea nr. 10/1995 este administrată de I.S.C., care îndeplineşte, în materie de administrare a acestei taxe, numai unele dintre atribuţiile specifice unui organ fiscal, respectiv exercită controlul asupra îndeplinirii obligaţiei de plată şi rolul de colector al taxei, fără să fie învestit şi cu atributul de a stabili obligaţia fiscală, pe calea emiterii titlului de creanţă”. Ca atare, creanța în litigiu nu este administrată de organul fiscal, potrivit Codului de procedură fiscală, ci de către Inspectoratul de Stat în Construcţii, căruia legiuitorul nu i-a recunoscut şi competenţa de a emite titlu de creanță.

În condiţiile în care recurentul-reclamant are, potrivit legii, doar atribuţiile de a exercita controlul asupra îndeplinirii obligaţiei de plată şi de a colecta taxa prevăzută de art. 40 din Legea nr. 10/1995, neavând competenţa legală de a efectua inspecţie fiscală, care să se finalizeze prin emiterea unei decizii de impunere, Curtea arată că trebuie să i se recunoască acestuia posibilitatea de a acţiona în justiţie, pe calea dreptului comun, pentru a obţine obligarea investitorilor/proprietarilor de a plăti cota de 0,7% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor/lucrărilor. În lipsa recunoaşterii acestui drept de acces la justiţie pe calea dreptului comun, prevederile art. 40 din Legea nr. 10/1995 ar fi golite de conţinut, fiind înfrântă voinţa legiuitorului, ceea ce nu este permis într-un stat de drept.

Contrar raţionamentului instanţei de apel şi susţinerilor intimaţilor-pârâţi, Curtea arată că, din moment ce recurentul-reclamant, administrator al creanţei fiscale în litigiu, nu poate recurge la dispoziţiile Codului de procedură fiscală pentru stabilirea obligaţiei fiscale pe calea emiterii titlului de creanţă (decizia de impunere), singura posibilitate pe care o are pentru executarea acestei creanțe fiscale constă în obținerea unei hotărâri judecătorești definitive, care să constituie titlu executoriu. Mai mult, cum corect a învederat recurentul-reclamant, instanţa de apel nu a identificat în dreptul pozitiv vreo dispoziţie legală care să restrângă dreptul de acțiune în instanță pentru recuperarea acestei creanţe fiscale de la investitorii/proprietarii cărora le incumbă obligaţia legală de plată.

În considerarea celor expuse, este nelegală soluţia de admitere a apelului principal şi schimbare a sentinţei primei instanţe, în sensul respingerii acţiunii ca inadmisibilă, fiind incident motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ., cu consecinţa casării în parte a deciziei din apel şi trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului principal de către aceeaşi instanţă de apel.

Domenii speta

Spete similare