Sancţiunea nerespectării termenelor instituite de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 77/2016. Neanalizarea laturii subiective a impreviziunii din perspectiva tuturor codebitorilor determină nelegalitatea hotărârii

Deşi nerespectarea termenului în privinţa primei date de prezentare la notarul public determină o nulitate relativă parţială a notificării, întrucât creditorul a introdus contestaţia anterior expirării perioadei de 30 de zile de la receptarea notificării, rezultă că lipsa unui al doilea termen situat la un moment ulterior celor 30 de zile nu a îngrădit dreptul creditorului de a proceda la analiza condiţiilor dării în plată.

Din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material vizând teoria impreviziunii, întrucât Tribunalul nu a făcut distincţia impusă de către Curtea Constituţională prin pct. 119 din Decizia nr. 623/2016  în privinţa intimatului ... în sensul de a aprecia că se impune să verifice şi, totodată, să verifice în concret dacă atât acesta, cât şi codebitorul ..., nu mai pot să plătească. Din punct de vedere procedural, este legală şi temeinică împrejurarea reţinută de către Tribunalul Galaţi în sensul că în apel nu putea să aibă loc o modificare/lărgire a cadrului procesual. Aşadar, nu se putea pune problema dobândirii calităţii de parte în privinţa codebitorului din contractul de credit.  Cu toate acestea, din perspectiva faptului că inclusiv în faţa instanţei de fond recurenta a indicat, prin note scrise, că analiza impreviziunii implică excluderea oricărei culpe în neexecutarea obligaţiei devenite excesiv de oneroase, Curtea apreciază că motivul de apel privind neluarea în considerare a veniturilor şi situaţiei financiare şi a codebitorilor din contractul de credit, iar nu doar ale intimatului ... se circumscrie noţiunii de explicitare a pretenţiilor părţilor care au fost cuprinse implicit în cererile adresate primei instanţe, astfel cum este permis în apel conform art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, se impunea ca Tribunalul să facă o analiză a variaţiei veniturilor realizate atât de către de către intimatul ..., cât şi de către codebitorul ..., precum şi a situaţiei financiare în ansamblu, a impactului acestei variaţii asupra gradului de îndatorare al acestora, aceasta impunându-se din perspectiva analizei bunei-credinţe a debitorului care solicită stingerea obligaţiei prin dare în plată şi a imposibilităţii obiective de achitare a ratelor de credit.

Decizia nr. 51/27.03.2019 a Curţii de Apel Galaţi

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Galaţi la data de 03.08.2016 sub nr. .../233/2016 contestatoarea ... a formulat în contradictoriu cu intimatul ... contestaţie privind îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate în ceea ce priveşte Notificarea din data de 22.07.2016, formulată conform art. 7 alin. 1 din Legea nr. 77/2016.

În motivarea cererii, contestatoarea a menţionat că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate şi de formă ale notificării, intimaţii având obligaţia de a face dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 77/2016.

Contestatoarea a formulat şi cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. 3, art. 3, art. 4, art. 6, art. 7, art. 8 şi art. 11 din Legea nr. 77/2016, solicitând suspendarea cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Contestatoarea a arătat că legea criticată, în special art. 3 şi 4, restrânge dreptul de proprietate şi libertatea contractuală a creditorilor fără niciuna din justificările prevăzute de art. 53 din Constituţie şi, prin consacrarea dreptului discreţionar de a da în plată, încalcă art. 1 alin. 3 din Constituţie.

A mai arătat că prin aplicarea legii atât contractelor aflate în curs de derulare la momentul intrării în vigoare cât şi celor încheiate ulterior, este încălcat principiul neretroactivităţii legii prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituţie, „legea dării în plată” fiind astfel afectate drepturile câştigate deja în temeiul legii vechi.

De asemenea, art. 3, 6, 8 din Legea nr. 77/2016 încalcă principiul egalităţii în faţa legii reglementat de art. 16 alin. 1 din Constituţie, creând o situaţie preferenţială pentru consumatori.

Ca urmare a formulării excepţiei de neconstituţionalitate, contestatoarea a solicitat suspendarea judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei, în temeiul art. 413 C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 77/2016, Constituţia României, C. proc. civ. 

În probațiune, contestatoarea a depus înscrisuri.

Intimatul nu a depus întâmpinare, dar a fost reprezentat convenţional în faţa instanţei de judecată.

Prin sentința nr. 8133/21.12.2017 a Judecătoriei Galați  a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de contestatoarea ... în contradictoriu cu intimatul ..., ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a avut în vedere următoarele:

În fapt, între intimat şi contestatoare a fost încheiat, Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 103973/12.02.2008 având ca obiect acordarea unui credit ipotecar în valoare de 60.500 CHF.

Creditul a fost garantat prin ipoteca instituită asupra imobilului intimaţilor reprezentat de ap. ... din ..., str. ... nr. ..., bl. ..., sc. ..., etj...., jud. ..., astfel cum rezultă din Contractul de ipotecă autentificat sub nr. 210/12.02.2008.

Prin notificarea din data de 22.07.2016, intimatul a adus la cunoştinţa creditoarei că solicită stingerea oricăror datorii care reies din contractul de credit şi transmiterea către aceasta a dreptului de proprietate asupra imobilului ipotecat.

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 77/2016 pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii:

a) creditorul şi consumatorul fac parte din categoriile prevăzute la art. 1 alin. 1, astfel cum acestea sunt definite de legislaţia specială;

b) cuantumul sumei împrumutate, la momentul acordării, nu depăşea echivalentul în lei al 250.000 euro, sumă calculată la cursul de schimb publicat de către BNR în ziua încheierii contractului de credit;

c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă;

d) consumatorul să nu fi fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

Art. 1 alin. 1 din Legea nr. 77/2016 prevede că: „Prezenta lege se aplică raporturilor juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, instituţiile financiare nebancare sau cesionarii creanţelor deţinute asupra consumatorilor.”

Pentru a beneficia de stingerea obligaţiilor, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. 1 din Legea nr. 77/2016, consumatorul transmite creditorului, prin intermediul unui executor judecătoresc, al unui avocat sau al unui notar public, o notificare prin care îl informează că a decis să îi transmită dreptul de proprietate asupra imobilului în vederea stingerii datoriei izvorând din contractul de credit ipotecar, detaliind şi condiţiile de admisibilitate a cererii.

De asemenea, notificarea trebuie să respecte condiţiile de formă şi procedura prevăzută de art. 5 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 77/2016 care prevăd că: „(2) Notificarea prevăzută la alin. (1) trebuie să cuprindă şi stabilirea unui interval orar, în două zile diferite, în care reprezentantul legal sau convenţional al instituţiei de credit să se prezinte la un notar public propus de debitor în vederea încheierii actului translativ de proprietate, prin care se stinge orice datorie a debitorului, principal, dobânzi, penalităţi, izvorând din contractul de credit ipotecar, în conformitate cu dispoziţiile prezentei legi.

(3) Prima zi de convocare la notarul public nu poate fi stabilită la un termen mai scurt de 30 de zile libere, perioadă în care se suspendă orice plată către creditor, precum şi orice procedură judiciară sau extrajudiciară demarată de creditor sau de persoane care se subrogă în drepturile acestuia îndreptată împotriva consumatorului sau a bunurilor acestuia.”

În acest context, în termen de 10 zile de la data comunicării notificării emise în conformitate cu dispoziţiile art. 5, creditorul poate contesta numai îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de lege.

Totodată, pentru a limita caracterul discreţionar al dreptului consumatorilor de a solicita darea în plată, prin Decizia nr. 623/25.10.2016, Curtea Constituţională a stabilit că procedura dării în plată (în concret art. art.11 teza întâi raportat la art.3 teza a doua, art.4, art.7 şi art.8 din Legea nr.77/2016) este constituţională numai în măsura în care instanța judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii.

Referitor la instituţia impreviziunii, în jurisprudenţa şi doctrina vechiului Cod Civil (aplicabil contractului încheiat între părţi), pentru aplicarea acestei instituţii trebuiau îndeplinite următoarele condiţii: să existe un contract cu titlu oneros şi comutativ încheiat între părţi, ulterior încheierii acestuia să apară un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale care să creeze un dezechilibru contractual major, părţile să nu îşi fi asumat riscul contractual cauzat de elementul exterior intervenit.

Condiţiile impreviziunii enunţate mai sus se desprind şi din definiţia dată de Curtea Constituţională la pct. 96 din Decizia nr. 623/25.10.2016 unde se prevede că impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligaţiilor prevăzute de acesta.

Astfel, raportat la Decizia instanţei de control constituţional, nu trebuie dovedită imposibilitatea de executare a obligaţiilor contractuale de către intimaţi, ci dezechilibrul contractual major cauzat de un eveniment intervenit ulterior încheierii contractului. 

Cu alte cuvinte, trebuie făcută distincţia între cauzele de neexecutare a contractului care pot fi culpabile sau nu debitorului, putând atrage răspunderea sa contractuală, şi cauzele care justifică teoria impreviziunii. Acestea din urmă nu se circumscriu nici răspunderii contractuale, nici unei cauze de neexecutare a contractului care înlătură această răspundere, cum ar fi, de exemplu cazul fortuit.

În ceea ce priveşte condiţiile prevăzute de art. 4 şi 5 din Legea nr. 77/2016, instanţa a constatat că dovada îndeplinirii acestora poate fi făcută şi în cursul judecăţii chiar dacă nu s-au comunicat dovezi către contestatoare odată cu notificarea de dare în plată, cu atât mai mult cu cât art. 5 impune consumatorului numai detalierea condiţiilor.

Instanţa a apreciat că notificarea a fost comunicată în mod corect, în cuprinsul acesteia prevăzându-se toate elementele stabilite de art. 5 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 77/2016 necesare întâlnirii părţilor pentru încheierea acordului de dare în plată.

Din analiza contractul de credit s-a concluzionat că intimatul avea calitatea de consumator în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. 2 din Legea nr. 77/2016, contractul de credit fiind încheiat pentru cumpărarea unei locuinţe (apartamentul cumpărat fiind dotat cu camere de locuit) şi garantat printr-o ipotecă instituită asupra imobilului cu destinaţia de locuinţă (astfel cum reiese din contractul de ipotecă), valoarea creditului totalizând o sumă mai mică decât echivalentul în lei al 250.000 euro.

Contestatoarea este o instituţie bancară, iar din cazierele judiciare depuse de intimaţi la termenul din data de 16.11.2016 reiese îndeplinirea condiţiei negative prevăzute de art. 4 alin. 1 lit. d din Legea nr. 77/2016.

Condiţia prevăzută de art. 4 alin. 1 lit. c din Legea nr. 77/2016 este îndeplinită, dovada destinaţia de locuinţă a imobilului reieşind atât din contractul de credit cât şi din cel de ipotecă, astfel cum s-a precizat şi cum reiese din adeverinţa emisă de Asociaţia de Proprietari nr. ...

De asemenea, intimatul a făcut dovada faptului negativ, astfel încât consumatorul  a arătat că nu a fost condamnat printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea prezentei legi.

Cu privire la îndeplinirea condiţiilor impreviziunii este de observat că evenimentul excepţional şi exterior contractului invocat de către intimat în justificarea solicitării dării în plată este reprezentat de faptul notoriu al creşterii excesive a cursului leu/CHF, de la momentul încheierii contractului de credit şi până la cel al solicitării dării în plată.

Instanţa a constatat că evenimentul invocat nu numai că era imprevizibil, dar a condus la un dezechilibru contractual major fiind de notorietate că aprecierea monedei CHF a condus la dublarea cursului de schimb.

Nu se poate considera că intimatul şi-ar fi asumat riscul acestei creşteri, o astfel de asumare trebuind să fi fost făcută printr-o clauză expresă.

În acest sens, nici o clauză de risc valutar nu poate fi apreciată ca reprezentând o astfel de asumare, ea fiind doar o concretizare a principiului nominalismului aplicabil relaţiilor contractuale civile.

Totodată, o asemenea modificare majoră a condiţiilor contractuale se circumscrie unui risc supra-adăugat al contractului, care intră sub incidenţa instituţiei impreviziunii, astfel cum stabileşte chiar Curtea Constituţională prin pct. 97 din Decizia nr. 623/25.10.2016 unde se prevede că „impreviziunea vizează numai riscul supra-adăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice. Ea nu are drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul a quo al încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment, fiind, aşadar, străină acestora, dar oferă o bază legală pentru adaptarea sau încetarea contractului.”

Dezechilibrul contractual este evident, intimaţii fiind nevoiţi să suporte obligaţii duble ca valoare patrimonială faţă de cele iniţial contractate.

Chiar dacă o apreciere sau depreciere a cursului de schimb putea fi prevăzută la momentul încheierii contractului, dublarea valorii CHF raportat la leul românesc a fost total imprevizibilă cu atât mai mult cu cât nu exista nici un indiciu în sensul unei aprecieri atât de dramatice a francului elveţian.

Din contră, este de notorietate faptul că băncile, în calitatea lor de profesionişti, au prezentat francul elveţian ca fiind o monedă foarte sigură, exprimând o încredere totală în stabilitatea acesteia, ceea ce a determinat emiterea de către bănci a unor oferte de creditare în franci elveţieni extrem de avantajoase.

Prin urmare, instanţa a constatat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile impreviziunii, fiind justificată cererea de dare în plată formulată de intimat.

Pentru considerentele arătate, instanţa a respins contestaţia împotriva notificării de dare în plată formulată de contestator, ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 416/19.09.2018, Tribunalul Galați a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta ..., împotriva sentinţei civile nr. 8133 pronunţată la data de 21.12.2017 de Judecătoria Galaţi în dosarul înregistrat sub nr. .../233/2016, în contradictoriu cu  intimatul ...

Pentru a decide astfel,  Tribunalul Galați a avut în vedere următoarele:

Prima instanţă a reţinut în mod legal situaţia de fapt şi, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr.77/2017 şi ale deciziei nr.623/2016 a Curţii Constituţionale a analizat detaliat atât condiţiile de admisibilitate prevăzute la art.4 şi 5 din lege, cât şi condiţiile impreviziunii. În privinţa acesteia, contractul este supus dispoziţiilor C.civ.1864.

Cu privire la notificare, critica apelantei-contestatoare constând în menţionarea primei date de prezentare la sediul notarului public ca fiind 25.08.2016, iar cea de-a doua ca fiind 01.08.2016, fiind astfel o imposibilitate obiectivă de prezentare, tribunalul reţine că această situaţie reprezintă o simplă eroare materială de redactare a notificării, care nu conduce la nulitatea actului. În primul rând, apelanta-contestatoare nu a dovedit o vătămare concretă prin înscrierea acestor menţiuni eronate în notificare, iar contestaţia a fost introdusă de aceasta pe rolul primei instanţe la data de 02.08.2016 (prin corespondenţă). De asemenea, dacă aprecia a fi necesar, apelanta-contestatoare putea realiza o corespondenţă cu intimatul, în vederea rectificării erorilor şi soluţionării litigiului pe cale amiabilă, fapt ce nu a fost dorit de aceasta.

Cu privire la susţinerea apelantei-contestatoare referitoare la faptul că convenţia de credit a fost încheiată atât de intimatul ..., cât şi de debitoarea ..., în raport de care nu au fost cercetate îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 77/2016 şi ale impreviziunii, tribunalul reţine că potrivit art. 478 alin.1 C.pr.civilă, prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe. Or, în cauză, apelanta-contestatoare nu a invocat această apărare în primă instanţă şi nu pot face obiectul analizei instanţei de apel.

Tribunalul a reţinut că faţă de dispoziţiile art.969 şi urm. din vechiul C.civil, pot fi reţinute ca fiind îndeplinite condiţiile aplicării impreviziunii, având în vedere şi cele statuate cu caracter obligatoriu prin Decizia nr.623/2016 a Curţii Constituţionale.

Astfel, între părţi s-a încheiat la data de 12.02.2008 un contract comutativ, cu titlu oneros, constând în împrumutul în sumă de 60.500 CHF acordat de Credit Europe Ipotecar IFN către ... (împrumutat) şi ... (codebitor). Conform art.6.1 din contract, rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care acesta a fost acordat, respectiv în franci elveţieni. Intimatul ... şi-a îndeplinit o perioadă obligaţia de plată. Pe parcursul derulării contractului, însă a intervenit o creştere accelerată şi semnificativă a cursului de schimb, care a dus la creşterea valorii monedei în care se plătea creditul, aspect de notorietate de altfel şi necontestat de părţi. Conform statisticilor BNR, în perioada iunie 2014 şi februarie 2017, cursul fracului a crescut de la 3,61 lei la 4,25 lei, mărind considerabil cuantumul ratei lunare. Această creştere intervine în condiţiile în care, la data creditării, 12.02.2008, cursul era de 2,2707 lei=1 CHF. Anterior creditării, luând în considerare aceeaşi dată de referinţă a încheierii contractului, respectiv 12.02.2008, între anii 2000 şi 2006 acesta a variat între 1,51 lei şi 2,61 lei. Tocmai stabilitatea îndelungată a cursului de schimb pentru această monedă a fost prezentată ca un avantaj al creditării în această monedă. Cursul de schimb a crescut semnificativ ulterior, pe parcursul derulării contractului. Astfel, la sfârşitul anului 2010 acesta era de 3,42 lei pentru 1 CHF, ceea ce reprezintă o creştere de circa 50%. În decembrie 2015 acesta era de 4,19 lei pentru un franc, ceea ce reprezintă o creştere de aproape 75%.

Este adevărat, aşa cum a arătat şi apelanta-contestatoare, care nu exclude de plano aplicarea impreviziunii - faptul că impreviziunea se aplică în situaţii de excepţie. Cu toate acestea, nu poate fi interpretată într-un sens atât de restrictiv precum cel invocat în motivele de apel, respectiv pentru situaţii precum cele ulterioare unui război.

Potrivit Deciziei nr.623/2016 Curtea Constituţională a reţinut că faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit. Instanţa va putea face aplicarea impreviziunii până la limita superioară impusă de Legea nr. 77/2016 (predarea imobilului şi ştergerea datoriilor principale şi accesorii). A mai statuat că legiuitorul a avut în vedere reechilibrarea prestaţiilor în condiţiile în care, pe perioada executării contractului, a intervenit un risc supraadăugat riscului firesc ce însoţeşte un contract de credit şi în care niciuna dintre părţi nu este culpabilă de apariţia evenimentului.

În aceste condiţii, faţă de situaţia de fapt anterior expusă, tribunalul  a reţinut că în prezenta cauză nu s-a pus niciun moment problema relei-credinţe a debitorilor în neplata creditului. Instanţa a reținut că în cauza de faţă intervine efectiv o imposibilitate de onorare a obligației de plată a intimaţilor, ceea ce este mai mult decât se impune prin Decizia Curţii Constituţionale, care are în vedere doar intervenirea unui eveniment exterior voinţei părţilor şi care duce la un dezechilibru contractual semnificativ.

Or, nu se poate contesta faptul că hipervalorizarea francului elveţian, în condiţiile anterior expuse, nu îndeplineşte condiţia de a fi un eveniment exterior voinţei părţilor, care are o asemenea consecinţă. Nici chiar o eventuală creştere a veniturilor salariale ale împrumutatului, nu poate acoperi o asemenea creştere a obligaţiei de plată. O creştere a veniturilor într-o perioadă de timp în care s-a resimţit şi efectul inflaţiei, nu poate duce la concluzia că împrumutatul dispune de mijloacele necesare achitării creditului, iar legea nu îi este aplicabilă. A se primi acest argument ar însemna ignorarea efectului obligatoriu al considerentelor deciziilor nr. 623/2016 şi nr. 95/2017 ale Curţii Constituţionale, care arată clar că nu se urmăreşte ruinarea debitorilor şi nici măcar dovedirea unei imposibilităţi de plată, ci reechilibrarea contractului prin considerarea ca stinse a tuturor obligaţiilor, ca urmare a dării în plată sau a executării silite a imobilului adus în garanţie.

Este fără îndoială faptul că asemenea creştere a cursului de schimb reprezintă un risc supraadăugat, pe care debitorul nu a înţeles să şi-l asume. Dimpotrivă, debitorul, asumându-şi un risc normal şi previzibil al fluctuaţiei cursului de schimb, şi-a îndeplinit constant şi cu bună-credinţă obligaţiile asumate. Ceea ce a intervenit ulterior a depăşit însă atât posibilitatea lor de prevedere cât şi pe cea a băncii, neputându-se concluziona cu bună-credinţă că debitorul şi-a asumat dublarea sumei lunare pe care s-a angajat să o plătească.

Prin urmare, apreciind că toate condiţiile cumulative sunt îndeplinite, instanţa de apel a reţinut că în mod corect a fost aplicată impreviziunea la cazul concret dedus judecăţii şi s-a respins ca neîntemeiată contestaţia. Cu privire la compararea veniturilor intimatului de la data contractării creditului şi de la cea a efectuării notificării, tribunalul a reţinut că aceasta este nerelevantă din perspectiva incidenţei impreviziunii.

Pentru considerentele expuse, apelul declarat de apelanta-contestatoare, în temeiul dispoziţiilor art. 480 Cod pr. civilă, a fost respins ca nefondat.

Împotriva aceste decizii a declarat recurs ... arătând următoarele:

În mod greșit a reținut instanța de judecată faptul că în cauza dedusă judecății sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 4 și 5 din Legea 77/2016, motiv de casare prevăzut la art. 488 punctul 8 din Codul de procedura civilă, respectiv a reținut că debitorii au calitatea de consumatori, creditul se încadrează în limita stabilită de lege, imobilul este locuință și debitorii au depus cazier judiciar. Or, orice cerere privind valorificarea unui drept recunoscut de lege trebuie însoțită de dovada îndeplinirii condițiilor pentru a beneficia de acel drept, neexistând o prezumție legală sau de alta natură în sensul îndeplinirii lor doar în baza declarației solicitantului.

Așadar, nici probarea condițiilor în fata instanței de judecată nu ar putea să determine, în mod retroactiv, admisibilitatea notificării.

Pentru a fi îndeplinită aceasta condiție, împrumutații trebuie să facă dovada că au acționat în scopuri din afara activității comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale. Petenții nu au făcut dovada faptului că au păstrat destinația de locuință a imobilului prin prezentarea unei dovezi de la DITL din care să reiasă faptul că la adresa imobilului nu se plătesc taxe și impozite pentru sediul unei societăți sau punct de lucru, împreună cu dovada de la Oficiul Registrului Comerțului a faptului că la adresa imobilului nu figurează niciun sediu al vreunei societăți; în opinia recurentei această probă trebuia atașată la notificare.

 Pentru a se face aplicarea prevederilor Legii nr. 77/2006 consumatorul trebuie să facă dovada că scopul contractului de credit este achiziționarea, construirea, extinderea, modernizarea, amenajarea, reabilitarea unui imobil cu destinație de locuință, prin prezentarea unui certificat de urbanism, a unei autorizații de construire emisă în condițiile Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcție, a unui proces-verbal de recepție la finalizarea lucrărilor, a unui extras de carte funciară etc., după caz, nefiind suficient doar să menționeze acest scop în cuprinsul notificării către creditor.

În al doilea rând, consumatorul trebuie să facă dovada că imobilul în discuție are destinația de locuință, respectiv locuință în care consumatorul locuiește efectiv cu familia sa, deoarece soluția legislativă actuală este inechitabilă în raport cu situația debitorului care are mai multe imobile cu destinația de locuință.

O altă condiție ce trebuie îndeplinită este aceea ca, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, creditul să fie garantat cu cel puțin un imobil având destinația de locuință. Prin urmare, consumatorul nu mai trebuie în acest caz să facă dovada scopului creditului, ci doar să facă dovada că imobilul cu care a garantat creditul are destinația de locuință.

În ce privește neîndeplinirea dispozițiilor art.5 din Legea 77/2016, în sensul că prin notificarea formulată debitorii trebuie să indice două date de prezentare la biroul notarului public, arată că prima dată de prezentare la sediul notarului public a fost indicată ca fiind în data de 25.08.2016, iar cea de a doua dată ca fiind în data de 01.08.2016.  Or, având în vedere faptul că Legea 77/2016 are în vedere doua date de prezentare succesive la notari publici și cum în cauză au fost indicate două date diferite, dar în raport de una exista o imposibilitate obiectivă de prezentare la notar -  respectiv este o dată anterioară primului termen de prezentare la notar, rezultă că în cauza dedusă judecății nu sunt îndeplinite condițiile imperative stabilite de art. 5 din Legea 77/2016, aceste date trebuind să fie și valide, nu doar simple formalisme.

Prin urmare, în mod greșit a reținut instanța de judecată faptul că în cauza dedusă judecății notificarea de dare în plată a fost transmisă corect în acord cu dispozițiile art.5 din Legea nr. 77/2016, în condițiile în care o dată de prezentare la sediul notarului public era expirată la data formulării notificării de dare în plată, practic aceasta nerespectând termenul de 30 de zile stabilit în art. 5  alin. 3 din Legea 77/2016.

Instanța de apel a apreciat că în cauză a existat o eroare materială în ceea ce privește data de convocare, aspect care nu a fost invocat de către partea adversă și care nici nu putea fi considerat ca fiind o eroare materială. Or, instanța de judecată nu poate interveni de la sine putere în conținutul unui act juridic modificându-l în condițiile în care acesta a fost contestat și invocat în mod întemeiat motivul de nulitate a notifìcării. În al doilea rând, instanța a apreciat că apelanta nu a făcut dovada vătămării. În cauză, textul de lege este imperativ, prevede în mod expres care sunt termenele pe care părțile trebuie să le respecte și este o norma de ordine publica astfel încât banca nu era ținută să facă dovada niciunei vătămări.

In mod eronat a apreciat instanța de judecată că în cauză sunt îndeplinite condițiile impreviziunii,  motiv de casare prevăzut la art. 488 punctul 8 din Codul de procedura civilă. Astfel, instanța de judecată a stabilit, de la sine putere, o prezumție de impreviziune în cazul creditelor acordate în CHF, deși Curtea constituțională a stabilit, atât în Decizia nr. 623/2016, cât și în Decizia nr. 62/2017, că o astfel de prezumție nu poate opera, nu a analizat în nicio manieră impreviziunea prin analizarea situației financiare a debitorilor, prin raportare la momentul contractării creditului cu cel al formulării notificării de dare în plată. Aceasta a apreciat că fluctuația valutară este un suprarisc adăugat, deși Curtea Constituțională a statuat în Decizia nr. 62/2017 faptul ca fluctuația valutară este un risc inerent oricărui contrat în valută străină; s-a reținut, de asemenea că  evenimentul imprevizibil invocat, și anume creșterea cursului valutar, a fost nu doar imprevizibil, ci a și condus la un dezechilibru contractual major, iar debitorii nu și-au asumat riscul acestei creșteri.

Subliniază faptul că orice contract de credit în valută este supus riscului valutar. Expunerea consumatorului de credite la riscul valutar, ca tip de risc financiar materializat în fluctuații de curs valutar, reprezintă o trăsătură naturală a contractelor de credit în monedă străină.

Prin încheierea contractului de credit în moneda străină, consumatorii își asumă riscul valutar, acceptând să contracteze un împrumut într-o alta monedă decât cea în care obține resursele de rambursare. Asumarea riscului valutar de către debitor este implicită și decurge din principiul fundamental al neinvocării propriei culpe sau ignoranțe,  întrucât consumatorul cunoaște acest risc (sau ar trebui să-l cunoască), odată ce consimte la rambursarea creditului în moneda în care a fost acordat.

Procedând, de asemenea, la evaluarea clauzelor contractuale, pe fiecare în parte și totodată, în ansamblul lor, instanța poate constata că suportarea riscului valutar de către intimați reiese, în mod neechivoc, din convenția rambursării ratelor de credit în moneda CHF în care a fost acordat, dar și din împuternicirea dată de împrumutat/codebitor să efectueze, dacă este cazul, și schimbul valutar în numele și pentru acesta, utilizând propriile cotații și completând documentele aferente acestei operațiuni, eventualele diferențe de curs valutar urmând a fi suportate de împrumutat/codebitor, în cazul modalității de plata prin debitare directă. De asemenea, relevă faptul că în art. V pct. 5.1 din Anexa nr. 1 la Contractul de credit ipotecar, potrivit căruia creditul va fi restituit în numerar sau prin ordin de plată în aceeași monedă în care a fost acordat, de către împrumutat și/sau codebitori, care vor plăti costurile de conversie și de transfer interbancar, după caz, și vor suporta riscurile de schimb valutar, este prevăzută clauza expresă cerută de către instanța de judecată prin care debitorii își asumă în mod expres riscul valutar.

Asumarea riscului valutar de către intimați are valoarea unei clauze de asumare a riscului schimbării împrejurărilor, în sensul pe care teoria impreviziunii îl dă acestei condiții (negative), blocând astfel aplicarea impreviziunii în cauza, indiferent de amploarea riscului survenit.

Ca urmare, diferențele între valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar între moneda creditului și moneda în care împrumutatul își realizează veniturile sunt o parte componentă a prețului contractului, fiind incluse inerent în obiectul acestuia.

Esențial este că CCR a considerat că doar creșterea cursului CHF nu poate conduce la adaptarea contractului, în beneficiul consumatorilor. Trebuie analizată în detaliu posibilitatea acestora de a-și îndeplini obligațiile contractuale astfel cum au fost convenite, sens în care trebuie cercetată foarte atent întreaga situație financiara a acestora (venituri, conturi si depozite bancare, proprietăți etc.)

De asemenea, arată că debitorii au putut prevede creșterea cursului CHF întrucât la data încheierii contractului de credit, 12.02.2008, 1 CHF era 2,2707. La data formulării notificării de dare în plata 22.07.2016, 1 CHF era de 4,1051 lei. În prezent 1 CHF este de 3,9746. Între momentul încheierii contractului de credit și momentul formulării notificării de dare în plată este o perioadă de 8 ani, timp în care cursul CHF a crescut cu 0,83%.

Anterior cu 8 ani încheierii contractului de credit, 1 CHF era de 1,1790 lei, astfel încât în raport cu acest moment, cursul CHF a crescut de 0,92% la data contractării creditului. Astfel, moneda CHF nu a cunoscut o creștere spectaculoasă ulterior încheierii contractului de credit, ci a cunoscut o creștere chiar mai mică raportat la o perioadă identică anterioară încheierii contractului de credit, astfel încât creșterea valutara putea fi ușor previzionată de către debitori. Prin urmare, reținerile instanței de judecată potrivit cărora dublarea cursului a fost total imprevizibilă, este o reținere nefondată în raport de cele mai sus arătate.

Instanța de judecată nu a analizat în nicio manieră impreviziunea prin compararea situației financiare a debitorilor prin raportare la momentul contractării creditului cu cel al formulării notificării de dare în plată, ci a arătat că în cauză nu este esențial dacă părțile mai pot restitui împrumutul bancar, deși Curtea Constituțională a stabilit că la analiza impreviziunii instanța de judecată trebuie să aibă în vedere situația financiara a debitorilor în vederea diferențierii debitorilor de bună credință care nu mai pot să restituie împrumutul acordat în raport de cei care nu mai doresc restituirea, deși pot.

De asemenea, arată că, în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în moneda străină. Într-o atare situație, ambele părți își asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o alta monedă considerată etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur.

Odată cu încheierea contractului, se realizează acordul de voință al părților care agreează integral condițiile stipulate în acest act juridic. Opțiunea pentru un credit într-o monedă străină este făcută conștient și cu bună-știință de către debitor, în considerarea avantajelor pe care acest credit le oferea în comparație cu celelalte produse de creditare oferite atât de creditor, cât și de alți furnizori de produse bancare (cost mai redus, acces la o sumă mai mare de bani, posibilitatea de  a-și realiza investiții mai substanțiale etc.). Concomitent cu identificarea avantajelor acestui tip de credit, împrumutatul are posibilitatea de a identifica și dezavantajele lui, printre care riscul de a angaja o sumă mai mare de lei pentru restituirea unui credit în valuta comparativ cu cel în lei (dacă aceasta este moneda în care obține principalele venituri).

Obligația de a rambursa ceea ce s-a primit cu titlu de împrumut - suma împrumutată - care reprezintă obiectul contractului, impune împrumutatului obligația de a achiziționa la data scadenței valuta împrumutată în cuantumul ratei datorate - bun fungibil si consumptibil - și de a restitui această sumă băncii creditoare. Aceasta obligație este o obligație esențială a împrumutatului, fiind reglementată expres de lege și impusă de principii fundamentale de drept: principiul forței obligatorii a contractului, principiul executării obligațiilor cu bună-credință și principiul îmbogățirii fără justa cauză, potrivit căruia nimeni nu se poate îmbogăți pe seama altei persoane. Prin urmare, clauzele referitoare la restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat reglementează obligația esențială a împrumutatului, ținând de obiectul principal al contractului.

Rezultă că în cauza dedusă judecății, în mod eronat a reținut instanța de judecată faptul că exista un suprarisc adăugat ca urmare a creșterii cursului valutar.

Instanța de judecată nu a avut în vedere elementul subiectiv al impreviziunii, iar condițiile  acesteia nu sunt îndeplinite.

În esență, impreviziunea intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privința amplorii și efectelor sale, ceea ce face excesiv de oneroasă executarea obligațiilor prevăzute de acesta. Drept urmare, clauzele contractului cu executare succesivă în timp trebuie adaptată în mod adecvat la noua realitate în măsura survenirii unui risc care se circumscrie ideii de impreviziune.

Impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat și, în condițiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestațiile la care părțile s-au obligat în condițiile noii realități economice/juridice.

Ca urmare, nu orice fel de schimbare a echilibrului contractual ridică problema impreviziunii. În acest sens, Curtea Constituțională distinge între riscul inerent și riscul supraadăugat. Primul este presupus a fi asumat de părți în momentul încheierii contractului, în schimb riscul supraadăugat nu este presupus a fi fost asumat de către părți în momentul încheierii contractului, ci se concretizează într-un dezechilibru grav al raporturilor contractuale.

 Însă, nu orice schimbare a împrejurărilor de la momentul încheierii contractului este aptă de a pune în funcțiune mecanismul impreviziunii, ci numai una cu caracter excepțional, una care nu intră în domeniul normal al aleatoriului contractual. O astfel de împrejurare este necesar să apară după încheierea contractului și să aibă un caracter imprevizibil.

Riscul aprecierii sau deprecierii unei valute străine este un risc inerent asumat în mod voluntar de părțile unui contract de credit în valută, părțile acestui tip de contract având reprezentarea faptului că pe parcursul derulării contractului, și cu atât mai mult în cazul în care acest contract este încheiat pe o perioadă lungă de timp (360 de luni așa cum este cazul contractului din cauza pendinte).

Nu constituie un element excepțional și exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului și care să justifice aplicarea teoriei impreviziunii la contractul din cauză, nici scăderea veniturilor debitorilor, ceea ce nu este cazul în cauza dedusă judecății.

O astfel de fluctuație a veniturilor, pe o perioadă contractual mare, de 360 de luni nu era imprevizibilă pentru reclamanții debitori și nu reprezintă un risc supraadăugat care nu a putut face obiectul in concreto al unei previzionări de către aceștia, risc care să treacă dincolo de puterea de prevedere a cocontractanților și care ține de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo.

Ca atare, evenimentul excepțional și exterior, ce nu a fost prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului, nu poate consta în creșterea cursului valutar.

În cauza de față, părțile s-au obligat la efectuarea unor plăți în valută, iar variația cursului valutar, chiar cu peste 90% în decursul a aproximativ 10 ani, nu este o schimbare excepțională, ci reprezintă o consecință firească a mecanismului economiei de piață, care funcționează pe baza cererii și a ofertei, având ca ax central prețul, care asigura autoreglarea echilibrului pieței.

În concluzie, în raport de aspectele mai sus arătate a  solicitat  admiterea recursului, casarea deciziei, admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței apelate cu consecința admiterii contestației  şi obligării la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

Analizând prezentul recurs, prin prisma dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., Curtea apreciază că acesta este întemeiat pentru următoarele considerente:

Cu privire la primul motiv de recurs, prin care recurenta a invocat faptul că în mod greşit au fost apreciate ca fiind îndeplinite condiţiile art. 4 lit. a) şi c) din Legea nr. 77/2016, fapt ce a apreciat recurenta că se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ,. Curtea apreciază că este neîntemeiat.

Instanţa de recurs constată că argumentul privind eronata apreciere a îndeplinirii condiţiilor art. 4 lit. a) şi c) din Legea nr. 77/2016 nu se  încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., indicat de recurentă, întrucât nu există nici o normă de drept material care să fi fost încălcată sau aplicată greşit.

Astfel, în ceea ce priveşte noţiunea de „locuinţă” din expunerea de motive a proiectului privind Legea dării în plată nr. 77/2016 rezultă că dreptul la locuinţă trebuie văzut ca limita protecţiei conferite prin lege, urmărind să ferească debitorul să îşi piardă în mod intempestiv locuinţa în cadrul executării silite.

Faptul că legiuitorul a avut în vedere nu doar bunul deţinut cu destinaţia de locuinţă proprie a debitorului rezultă chiar din expunerea de motive a legii, în care se evidenţiază că proiectul de lege s-a dorit a fi nu doar în concordanţă cu protejarea dreptului la locuinţă familială a debitorului, ci a urmărit să extindă sfera protecţiei şi către alte categorii de debitori şi de imobile, aspect care rezultă din antepenultimul paragraf al expunerii de motive.

Că este aşa rezultă şi din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016, care se referă la scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă, fără a distinge după cum este locuinţa debitorului sau a altei persoane, iar teza a II-a se referă la ipoteza de a fi fost garantat creditul  cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă, iarăşi fără a preciza a cui locuinţă trebuie să fie acesta. De altfel, soluţia este judicioasă întrucât pot exista ipoteze în care creditul este contractat în vederea achiziţionării unui bun cu destinaţia de locuinţă doar pentru unul dintre codebitorii care au contractat împrumutul, iar aceasta nu reprezintă un argument pentru a se aprecia că acel bun nu ar putea face obiectul unei proceduri de dare în plată pentru faptul că nu constituie locuinţa şi a celuilalt codebitor.

Prin urmare, ori de câte ori este întrunită condiţia ca bunul să reprezinte o locuinţă, în sensul art. 2 lit. a) din Legea nr. 114/1996 a locuinţei, Curtea apreciază că este îndeplinită condiţia impusă de către legiuitor în art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016, întrucât odată ce acesta nu a distins în funcţie de persoana care foloseşte în concret imobilului cu destinaţia de locuinţă (debitorul însuşi sau o terţă persoană) nici interpretul nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus). Deşi instanţa de apel nu a răspuns acestor critici ale apelantului, care s-au regăsit în motivele de apel dezvoltate, Curtea apreciază că în mod judicios a apreciat că sentinţa apelată este legală din perspectiva întrunirii condiţiilor art. 4 din Legea nr. 77/2016.

Aşadar, atât aspectele referitoare la calitatea de consumator a intimatului, cât şi cele referitoare la destinaţia de locuinţă a imobilului ce se urmăreşte a fi dat în plată au vizat aspecte ce ţin de probatoriul administrat în cauză, respectiv situaţia de fapt reţinută de către instanţa de fond, iar nicidecum aplicarea sau interpretarea normelor de drept material care definesc noţiunile de „locuinţă” şi de „consumator”. Din această perspectivă, întrucât argumentele dezvoltate nu se încadrează motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., acest prim motiv ce vizează fondul cauzei este neîntemeiat.

În privinţa celui de-al doilea motiv de recurs dezvoltat, prin care contestatoarea ... a invocat faptul că în mod greşit au fost apreciate ca fiind îndeplinite condiţiile art. 5 din Legea nr. 77/2016, fapt ce a apreciat recurenta că se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Curtea apreciază că este întemeiat.

Astfel, prin raportare la situaţia de fapt reţinută atât de către instanţa de fond, cât şi de către instanţa de apel, Curtea constată că prin decizia apelată a avut loc o greşită aplicare a normei de drept instituite în art. 5 alin. (3) din Legea nr. 77/2016.  Legiuitorul a prevăzut că notificarea trebuie să cuprindă stabilirea unui interval orar, în două zile diferite, în care reprezentantul legal sau convenţional al instituţiei de credit să se prezinte la un notar public, iar prima zi de convocare la notarul public nu poate fi stabilită la un termen mai scurt de 30 de zile libere.

Faţă de împrejurarea că în notificarea receptată de către contestatoare la data de 22.07.2016  erau menţionate datele calendaristice de 01.08.2016 şi 25.08.2016, care, din perspectiva unei abordări de bună-credinţă, trebuie privite în ordine cronologică, iar nu neapărat în ordinea în care au fost menţionate în notificarea emisă de către intimatul ..., Curtea apreciază că primul termen indicat, respectiv 01.08.2018 nu respectă condiţia de a nu fi mai scurt de 30 de zile libere, astfel cum impune art. 5 alin. (3) din Legea nr. 77/2016.  Chiar în ipoteza în care raţionamentul instanţei de apel este corect, în sensul că în privinţa celor două date există o eroare materială, este neîntemeiat a se considera că a fost respectată dispoziţia instituită în art. 5 alin. (3) din Legea nr. 77/2016, în condiţiile în care stabilirea unei date concrete de prezentare la notarul public este esenţială pentru realizarea acordului de voinţă a părţilor, astfel că acest element trebuie indicat clar şi cu acurateţe. În plus, nu poate fi reţinută o obligaţie în sarcina creditorului contestator de a solicita precizări suplimentare în ipoteza în care constată că una dintre cele două date indicate este apropiată de momentul notificării, ci, eventual, în ipoteza în care este vorba despre o eroare materială, debitorul care a emis notificarea trebuie să depună diligenţe pentru a remedia această deficienţă, printr-o erată sau rectificare la notificare.

Cu toate acestea, faţă de împrejurarea că cel de-al doilea moment indicat în vederea prezentării la notarul public, respectiv 25.08.2016, se află la mai mult de 30 de zile de data receptării notificării, Curtea apreciază că în mod judicios a apreciat Tribunalul Galaţi că, în lipsa unei vătămări a creditorului, nu se determină nulitatea întregii notificări. Interpretând teleologic dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea 77/2016, Curtea apreciază că existenţa a două date situate la mai mult de 30 de zile de la emiterea notificării au scopul de a permite creditorului să analizeze îndeplinirea de către debitor/i a condiţiilor dării în plată.

În cauză, analizând în concret, se reţine că deşi nerespectarea termenului în privinţa primei date de prezentare la notarul public determină o nulitate relativă parţială a notificării, întrucât creditorul a introdus contestaţia anterior expirării perioadei de 30 de zile de la receptarea notificării, rezultă că lipsa unui al doilea termen situat la un moment ulterior celor 30 de zile nu a îngrădit dreptul creditorului de a proceda la această analiză. Aşadar, nu se impune a se constata că nerespectarea termenului de 30 de zile în privinţa primei date de prezentare la notar a produs vreo vătămare a creditorului şi nici că determină nulitatea întregii notificări, odată ce însuşi creditorul a renunţat la beneficiul celor 30 de zile, iar aceasta implică şi că a încetat raţiunea legii (ubi cessat raţion lex, ibi cessat lex -  unde încetează motivaţia legii, încetează legea).

Faţă de aceste argumente, Curtea apreciază că deşi motivul de recurs este întemeiat şi deşi se impunea a se reţine de către Tribunalul Galaţi nerespectarea dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din Legea dării în plată, acest fapt nu schimbă soluţia în privinţa fondului cauzei, în sensul că, în această cauză, raportat la situaţia de fapt deja stabilită de instanţele de fond, nu se poate declara nulitatea notificării contestate.

 Cât priveşte cel de-al treilea motiv de recurs recurenta-contestatoare ... a susţinut că instanţa de apel în mod  greşit a apreciat că s-a făcut dovada manifestării impreviziunii.

Din perspectiva aplicării greşite a normei de drept material în privinţa impreviziunii, motiv de recurs subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. 1 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs reţine că se impune a analiza dacă a avut loc o aplicare corectă a normelor legale incidente, astfel cum au fost analizate inclusiv prin Deciziile Curţii Constituţionale, care se impun cu efect obligatoriu instanţelor de judecată.

Din această perspectivă, Curtea reţine că deşi, în paragraful 41 al Deciziei nr. 62/2017 a Curţii Constituţionale a României aceasta a reţinut că „Riscul valutar inerent este un element al preţului contractului de credit acordat în monedă străină, atât timp cât împrumutatul trebuie să restituie împrumutul în aceeaşi monedă. Ca urmare, diferenţele între valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar între moneda creditului şi moneda în care împrumutatul îşi realizează veniturile sunt o parte componentă a preţului contractului, fiind incluse inerent în obiectul contractului.”, aceasta trebuie interpretată prin coroborare cu aspectele reţinute în considerentul 49 din Decizia 62/2017: „Astfel, instanța judecătorească are competența şi obligația să aplice impreviziunea dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile existenţei acesteia, astfel că situația consumatorilor de credite în franci elvețieni cunoaște un remediu judiciar viabil, de natură să înlăture efectele schimbării circumstanțelor care au condus la contractarea creditului. Aceasta are posibilitatea de interveni asupra contractului în mod efectiv, fie în sensul dispunerii încetării executării sale, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, cu efecte juridice doar pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului. Adaptarea la noile condiții se poate efectua inclusiv printr-o conversie a ratelor de plată în moneda națională la un curs de schimb pe care instanța îl poate stabili în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei în scopul reechilibrării obligațiilor, curs valutar care poate fi cel de la data încheierii contractului, cel de la data survenirii evenimentului imprevizibil sau cel de la data efectuării conversiei.” Trebuie subliniată şi împrejurarea că aceste considerente ale Curţii Constituţionale au fost făcute şi prin raportare la analiza incidenţei principiului nominalismului monetar, reţinându-se, la pct. 44 din decizia evocată, că „incidența principiului nominalismului monetar în contractele de credit în franci elvețieni nu constituie o piedică în calea aplicării mecanismului impreviziunii, dacă sunt îndeplinite condițiile de incidență ale acestuia.”

Prin urmare, concluzia ce se impune a fi reţinută din aceste considerente ale instanţei de contencios constituţional este că deşi riscul valutar inerent este un element al preţului contractului şi că deşi diferenţele între valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar sunt incluse inerent în obiectul contractului, aceasta nu echivalează cu a reţine că în privinţa acelui element din preţul contractului, derivând din diferenţele între valorile ratelor lunare generate de aplicarea ratelor de schimb valutar, nu poate interveni un risc supraadăugat în sensul paragrafelor 96 şi 98 din cuprinsul Deciziei nr.623 din 25 octombrie 2016 a Curţii constituţionale.

Altfel spus, instanţa de recurs reţine că doar în privinţa riscului valutar inerent nu se impune a se aprecia ca fiind intervenită impreviziunea, existând şi posibilitatea de a fi în prezenţa unui risc valutar supraadăugat, care deşi face parte în mod inerent din preţul contractului, acesta se impune a fi analizat de către instanţa de judecată din perspectiva incidenţei teoriei impreviziunii.

Prin urmare, inclusiv o clauză de suportare a diferenţelor de curs valutar se impune a fi interpretată ca obligând părţile în limita unui risc valutar inerent, iar nu şi a unuia supraadăugat.

Aşadar, în ipoteza existenţei unei variaţii a cursului de schimb atât de semnificativă încât nu a putut face obiectul in concreto a unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul a quo, se impune intervenţia asupra acestuia devine obligatorie şi trebuie să fie efectivă, fie în sensul încetării, fie în cel al adaptării sale noilor condiţii, ea producând efecte juridice pentru viitor, prestaţiile deja executate rămânând câştigate contractului, aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională prin paragr. 45 din Decizia nr. 62/2017 raportat la paragr. 96 şi 98 din Decizia nr.623 din 25 octombrie 2016.

În concluzie, este corectă susţinerea recurentei în sensul că nu poate fi reţinută de plano o prezumţie de impreviziune, însă nu şi aceea că fluctuaţia valutară este un risc inerent oricărui contract în valută străină, pentru argumentele anterior enunţate.

În continuare, Curtea reţine că instanţa de apel, în analiza motivului de apel vizând hipervalorizarea francului elveţian prin raportare la noţiunea de risc supraadăugat, a efectuat o descriere detaliată, în concret, a variaţiei de schimb valutar, determinând, implicit, dacă se încadra într-o variaţie din categoria riscului inerent sau a celui supraadăugat, reţinând că părţile au fost supuse unui eveniment exterior voinţei acestora care a determinat un dezechilibru contractual semnificativ.

Concluzia este judicioasă în condiţiile în care, chiar dacă un consumator prudent şi diligent, normal informat şi cu o pregătire medie s-ar raporta la momentul încheierii unui contract la o analiză financiară pe o perioadă întinsă de timp, cum este cea de opt ani avută în vedere atât de către recurentă cât şi de către instanţa de apel, nu ar putea să ignore că fluctuaţia medie cursului de schimb a fost de aproximativ 17% în cei 5 ani anteriori contractării creditului de către intimat şi de către codebitorul ..., inclusiv cu manifestarea unui trend descendent în perioada 2005 – 2007.  Comparativ cu o aproape dublare a valorii francului în următorii 8 ani, perioada de la momentul contractării la cel al efectuării notificării, nu s-ar putea nega existenţa unei manifestări a hipervalorizării monedei elveţiene, fapt ce nu putea fi anticipat ca obiect in concreto a unei previzionări de către niciuna dintre părţi, astfel că acest fenomen în mod corect a fost apreciat de către instanţa de apel, în mod indirect, ca reprezentând un risc supraadăugat, depăşind riscul inerent al cursului de schimb valutar inclus în preţul contractului.

Aşadar, sunt întemeiate concluziile instanţelor de fond privind existenţa unei fluctuaţii valutare ce se încadrează în noţiunea de risc supraadăugat.

Cu privire la motivul de recurs privind neanalizarea elementului subiectiv al impreviziunii, corelat cu cel privind neanalizarea situaţiei financiare a debitorilor din contractul de credit din care deriva obligaţia de restituire a sumei ce se dorea stinsă prin dare în plată de către intimatul ..., în mod comparativ între momentul contractării creditului şi cel al formulării notificării de dare în plată, Curtea constată că, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material vizând teoria impreviziunii, astfel cum au fost analizate inclusiv prin Deciziile Curţii Constituţionale, care se impun cu efect obligatoriu instanţelor de judecată.

Astfel, Tribunalul Galaţi nu a făcut distincţia impusă de către Curtea Constituţională prin pct. 119 din Decizia nr. 623/2016  în privinţa intimatului ... în sensul de a aprecia că se impune să verifice şi, totodată, să verifice în concret dacă atât acesta, cât şi codebitorul ..., nu mai pot să plătească, ci, dimpotrivă, prin decizia recurată a reţinut, în mod inexact, că din considerentele deciziilor Curţii Constituţionale, inclusiv ale Deciziei 623/2016 ar rezulta că nu se urmăreşte nici măcar dovedirea unei imposibilităţi de plată.

Din punct de vedere procedural, este legală şi temeinică împrejurarea reţinută de către Tribunalul Galaţi în sensul că în apel nu putea să aibă loc o modificare/lărgire a cadrului procesual. Aşadar, nu se putea pune problema dobândirii calităţii de parte în privinţa codebitorului din contractul de credit.

Cu toate acestea, din perspectiva faptului că inclusiv în faţa instanţei de fond recurenta a indicat prin notele scrise din data de 10.11.2016 că analiza impreviziunii implică excluderea oricărei culpe în neexecutarea obligaţiei devenite excesiv de oneroase, Curtea apreciază că motivul de apel privind neluarea în considerare a veniturilor şi situaţiei financiare şi a codebitorilor din contractul de credit, iar nu doar ale intimatului ... se circumscrie noţiunii de explicitare a pretenţiilor părţilor care au fost cuprinse implicit în cererile adresate primei instanţe, astfel cum este permis în apel conform art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, în concret, din perspectiva legalităţii deciziei apelate, se impunea ca Tribunalul Galaţi să facă o analiză a variaţiei veniturilor realizate atât de către de către intimatul ..., cât şi de către codebitorul ..., precum şi a situaţiei financiare în ansamblu, a impactului acestei variaţii asupra gradului de îndatorare al acestora, aceasta impunându-se din perspectiva analizei bunei-credinţe a debitorului care solicită stingerea obligaţiei prin dare în plată şi a imposibilităţii obiective de achitare a ratelor de credit.

Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât trebuie avute în vedere dispoziţiile Codului civil în privinţa efectelor stingerii obligaţiilor de plată faţă de unul dintre codebitorii obligaţi solidar, astfel cum sunt intimatul ... şi codebitorul ..., în temeiul clauzei 6.11 din Contractul de credit nr. 103973/12.02.2008.

Art. 1443 C. civ. teza finală prevede că executarea obligaţiei de către unul dintre codebitorii solidari îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor. Prin urmare, executarea obligaţiei prin dare în plată de către intimatul ..., ar genera efectul liberării şi a codebitorului solidar ... faţă de recurenta ..., împrejurare care generează concluzia că argumentul recurentei privind obligativitatea analizării din perspectivă subiectivă a impreviziunii inclusiv prin raportare la codebitorul ... este întemeiat.

Din analiza înscrisurilor constând în adresa emisă de ... în data de 16.05.2017 rezultă că, inclusiv la momentul emiterii notificării, intimatul ... era proprietarul  imobilului apartament nr. ... situat în Bd. ... nr. ..., bl.... din Municipiul ... obiect al contractului de ipotecă autentificat sub nr. 210 din 12.02.2008 de BNP ... constituit garanţie pentru garantarea rambursării creditului, precum şi a unui autoturism Fiat Punto dobândit în anul 2014. Totodată, în privinţa veniturilor intimatului ..., din adeverinţa nr. 6083 din data de 17.03.2017 emisă de Casa Judeţeană de Pensii ... rezultă că acesta realiza venituri obţinute în temeiul unui contract de muncă de aproximativ 1100 lei lunar.

Totodată, în ceea ce o priveşte pe codebitoarea ..., din analiza înscrisurilor constând în adeverinţe de venit emise de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice ..., Curtea constată că şi acest debitor a realizat venituri impozabile pe teritoriul României, începând cu anul 2008 până la data emiterii notificării de către intimatul ..., în mod constant, în concret la nivelul anului 2016 acestea având o medie a venitului salarial de 770 lei lunar. În plus, începând cu anul 2012 aceasta a obţinut venituri din arendare, care deşi nu au un cuantum semnificativ, dovedesc faptul că codebitoarea intimatului ... deţinea în proprietate mai multe imobile teren. De asemenea, din adresa emisă de Primăria Municipiului ... la data de 13.03.2019 rezultă că în perioada 12.02.2008 – 31.12.2016 codebitoarea ... deţinea în proprietate un imobil apartament nr. ... situat în str.  ... nr. ... bl. ... din Municipiul ..., precum şi un autoturism Volkswagen Golf, pe care l-a înstrăinat ulterior emiterii notificării de dare în plată contestate în prezenta cauză.

Toate aceste împrejurări factuale vizând situaţia financiară a codebitorilor din contractul de credit din care deriva obligaţia de restituire a sumei ce se dorea stinsă prin dare în plată de către intimatul ..., comparând starea de la momentul contractării când ambii erau angajaţi cu contract individual de muncă şi aveau posibilitatea de asigura plata ratei de credit către instituţia bancară cu cea intervenită pe parcursul derulării contractului, când nu a fost dovedită lipsa posibilităţilor financiare, având în vedere că deşi veniturile salariale nu aveau un cuantum substanţial, exista posibilitatea micşorării ratelor de credit prin înstrăinarea unei părţi din bunurile deţinute de către aceştia în proprietate, Curtea apreciază că în cauză nu a fost făcută dovada bunei-credinţe a intimatului ... şi a imposibilităţii obiective de achitare a ratelor de credit.

Faţă de aceste considerente, întrucât în aplicarea corectă a normelor de drept material vizând teoria impreviziunii, astfel cum au fost analizate inclusiv prin Deciziile Curţii Constituţionale, care se impun cu efect obligatoriu instanţelor de judecată, Tribunalul Galaţi, prin decizia apelată, trebuia să aibă în analiză situaţia financiară a  codebitorilor din contractul de credit, precum şi impactul acesteia asupra gradului de îndatorare al acestora, împrejurare ce conduce la concluzia temeiniciei motivului de casare întemeiat pe dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 privind neanalizarea elementului subiectiv al impreviziunii, corelat cu cel privind neanalizarea situaţiei financiare a debitorilor în mod comparativ între momentul contractării creditului şi cel al formulării notificării de dare în plată, Curtea a apreciat că se impune admiterea recursului şi casarea deciziei recurate pe aceste temei.

În plus, faţă de situaţia rezultată în urma rejudecării apelului, apreciază că apelul formulat de către creditoarea ... este întemeiat, astfel încât va admite apelul formulat de ... împotriva sentintei civile n. 8133/21.12.2017 a Judecătoriei Galati, pe care o va schimba în tot în sensul că va admite contestatia formulată de reclamanta ... în contradictoriu cu intimatul ... împotriva notificării din data de 22.07.2016.

Ca efect al dispoziţiilor art. 7 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 părţile vor fi în situaţia anterioară îndeplinirii demersurilor privind notificarea.

În plus, faţă de dispoziţiile art. 453 C. proc. civ., va obliga pe intimatul ... la plata către recurenta ... a sumei de 1526,77 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat si taxă judiciară de timbru, dovedite a fi fost suportate în etapa procesuală a recursului conform facturii nr. 477 din 22.02.2019 şi ordinelor de plată nr. 718 din 18.03.2019 şi 3073 din 20.12.2018.

Domenii speta

Spete similare