Lipsa dovezii calităţii de succesor în drepturi

DREPT CIVIL

Lipsa dovezii calităţii de succesor în drepturi a Asociaţiei (...) „(...)”, în favoarea Parohiei Romano-Catolice (...) (...) – Filiala Capela „(...)”

- art. 2, art. 21 şi art. 27 Legea nr. 21/1924

- HG nr. 610/1949

- art. 8 alin. 2 Legea nr. 489/2006

- art. 953 Noul Cod civil

- art. 476 alin.1, art. 479 alin. 2, art. 481, art. 488 alin. 1 din Codul de procedură civilă

- canonul 123 din Codul de drept canonic

Dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu a aparţinut Asociaţiei (...) „(...)” (...), ce şi-a încetat existenţa prin efectul HG nr. 810/1949, drept transmis Statului Român cu titlu de naţionalizare.

În lipsa unor dovezi certe a faptului că Biserica Romano Catolică ar fi avut calitatea de fondator al fostului proprietar, a unor prevederi în statutul acesteia referitoare la destinaţia bunurilor, a obligaţiilor privitoare la transmiterea patrimoniului în caz de încetare a existenţei acesteia, pe seama recurentei, acţiunea nu putea primi o dezlegare favorabilă.

Curtea de Apel Oradea – Secţia I-a civilă

Decizia civilă nr. 145 din 25 aprilie 2019

Prin Sentinţa civilă nr. (...) din 03.06.2016 pronunţată de Judecătoria (...) în dosar nr. (...)/2015, s-a respins acţiunea modificată formulată de reclamanta PAROHIA (...) (...) (...) - FILIALA (...) în contradictoriu cu intimatul STATUL ROMÂN PRIN CONSILIUL LOCAL (...) - MUNICIPIUL (...) PRIN PRIMAR.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că, o persoană juridică cum ar fi reclamanta se poate considera ca fiind succesoarea unei alte persoane juridice, demult dispărute, însă numai pe plan cultural, istoric, spiritual. Instanţa de fond a apreciat că este inadmisibil a se constata calitatea de succesor legal al unei astfel de persoane pe cale judecătorească, în temeiul art. 35 Cod procedură civilă, în scopul folosirii acestei calităţi de către cel care şi-o asumă, pentru a revendica o proprietate mobiliară ori imobiliară ce a aparţinut persoanei juridice dispărută. Prin urmare, acţiunea reclamantei a fost respinsă de prima instanţă ca fiind inadmisibilă.

Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat apel reclamanta Parohia (...) (...) (...) - Filiala (...), solicitând admiterea apelului şi, pe cale de consecinţă, în principal în temeiul art. 480 alin. 3 din Noul Cod de procedură civilă anularea hotărârii apelate constatându-se că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, iar în subsidiar, conform art. 480 alin. 2 Cod procedură civilă, schimbarea în tot a sentinţei apelate, iar pe fond, admiterea acţiunii astfel cum a fost modificată şi constatarea că reclamanta are calitatea de succesor în drepturi şi obligaţii a ASOCIAŢIUNII (...) (...) din (...).

Prin decizia civilă nr. (...)/A din 20.01.2017, pronunţată de Tribunalul (...) în dosar nr.(...)/2015, a fost admis ca fondat apelul civil formulat de apelanta PAROHIA (...) (...) - (...) - FILIALA (...) cu sediul în (...), (...) (...), în contradictoriu cu intimaţii STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE cu sediul în cu sediul în Bucureşti, str. Apolodor, nr. 17, sector 5, MUNICIPIUL (...) prin PRIMAR cu sediul în (...), (...) (...), MINISTERUL CULTURII ŞI PATRIMONIULUI NAŢIONAL cu sediul în Bucureşti, B-dul Unirii, nr. 22, sector 3 şi SECRETARIATUL DE STAT PENTRU CULTE cu sediul în Bucureşti, str. Nicolae Filipescu, nr. 40, sector 2 şi CONSILIUL LOCAL (...) cu sediul în (...), (...) (...), împotriva sentinţei civile nr. (...) din 03 iunie 2016 pronunţată de Judecătoria (...), pe care a anulat-o în tot şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond, cheltuielile de judecată urmând a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării cauzei în fond.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

Prin acţiunea dedusă judecăţii reclamanta apelantă a solicitat instanţei să constate că are calitate de succesor în drepturi şi obligaţii a Asociaţiunii (...) (...) din (...), cerere formulată în contradictoriu cu pârâţii Secretariatul de Stat pentru Culte, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul (...) prin Primar. Prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 15.01.2016 instanţa de fond a dispus scoaterea din cauză a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul (...) prin Primar, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Secretariatul de Stat pentru Culte.

Prin sentinţa apelată prima instanţă a reţinut că, o persoană juridică cum ar fi reclamanta se poate considera ca fiind succesoarea unei alte persoane juridice, demult dispărute, însă numai pe plan cultural, istoric, spiritual şi a apreciat că este inadmisibil a se constata calitatea de succesor legal al unei astfel de persoane pe cale judecătorească, în temeiul art. 35 Cod procedură civilă, în scopul folosirii acestei calităţi de către cel care şi-o asumă, pentru a revendica o proprietate mobiliară ori imobiliară ce a aparţinut persoanei juridice dispărută. Prin urmare, s-a apreciat că, acţiunea reclamantei a fost respinsă de prima instanţă ca fiind inadmisibilă.

O primă critică, formulată în principal de către reclamanta apelantă a vizat motive de nulitate a sentinţei apelate, respectiv încălcarea dreptului său la apărare de către instanţa de fond ca urmare a faptului că a admis excepţia de inadmisibilitate a acţiunii fără ca această excepţie să fi fost invocată în condiţii legale de părţi sau din oficiu de instanţă şi fără a fi pusă în prealabil în discuţia părţilor.

Ca orice excepţie de ordine publică, instanţa de apel a reţinut că, inadmisibilitatea acţiunii poate fi invocată de oricare dintre părţi sau de instanţă, din oficiu, întotdeauna însă cu obligaţia pentru instanţă de a o pune în discuţia părţilor, tocmai ca o garanţie a respectării principiului contradictorialităţii şi al dreptului la apărare. Astfel, cum rezultă din actele dosarului, s-a constatat că excepţia de inadmisibilitate nu a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor de instanţa de fond deşi în considerentele sentinţei apelate a fost reţinută iar acţiunea formulată de reclamantă a fost respinsă ca inadmisibilă.

Potrivit principiului contradictorialităţii consacrat de art. 14 Cod procedură civilă în procesul civil orice aspect privitor la litigiu trebuie să fie pus în discuţia părţilor iar actele de procedură şi înscrisurile să fie comunicate între acestea în condiţiile legii, astfel încât părţile să aibă posibilitatea de a-şi exprima opinia în legătură cu problemele de drept substanţial, procedural sau de fapt în dezbatere.

Principiul contradictorialităţii constituie o garanţie a respectării dreptului la apărare şi a unui proces echitabil prin prisma exigenţelor cerute procedurii de judecată de către art. 6 paragraf 1din Convenţia europeană a drepturilor omului. De asemenea s-a apreciat că punerea în discuţia părţilor a oricăror chestiuni de fapt şi de drept şi cu atât mai mult a unei excepţii reţinută de instanţă în soluţionarea cauzei, constituie un alt aspect al principiului contradictorialităţii, în acest sens art. 14 alin. 4 Cod procedură civilă enunţă dreptul părţilor de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt şi de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de instanţă din oficiu iar alin. 5 impune instanţei obligaţia de a supune discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate. Prin urmare, s-a reţinut că probele, excepţiile procesuale, incidentele procesuale precum şi orice alte chestiuni de drept procesual sau substanţial ori chestiuni de fapt vor fi puse în mod obligatoriu de către instanţă în discuţia contradictorie a părţilor. Pe de altă parte, instanţa de apel a constatat că hotărârea instanţei de fond nu este nici motivată, aceasta neîndeplinind exigenţele prevăzute de art. 425 Cod procedură civilă care prevăd obligaţia instanţei de judecată de a arăta în cuprinsul hotărârii motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea precum şi motivele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor. Nemotivarea hotărârii este echivalentă cu nerespectarea prevederilor art. 6 paragraf 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi cu necercetarea fondului cauzei făcând imposibil controlul judiciar.

În speţă, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nulă întrucât a omis să pună în discuţia părţilor excepţia inadmisibilităţii acţiunii, încălcând astfel principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare ce guvernează procesul civil.

S-a mai constatat de instanţa de apel că apelanta a criticat sentinţa apelată şi sub aspectul cadrului procesual, arătând că instanţa de fond nu a avut la baza omiterii din citativ a intimaţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul (...) prin Primar, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Secretariatul de Stat pentru Culte, un temei legal şi aşa cum rezultă din cuprinsul încheierii de şedinţă din 15.01.2016, instanţa de fond a dispus scoaterea din cauză a pârâţilor enumeraţi mai sus şi a încuviinţat introducerea în cauză a pârâtului Consiliul Local (...), dar din nici un act depus la dosar nu rezultă că reclamanta apelantă a renunţat la judecată faţă de aceşti pârâţi nici scris şi nici oral şi nici reprezentantul părţii reclamante nu a avut o procură specială de renunţare la judecată cu privire la pârâţi şi nici instanţa de fond nu s-a pronunţat pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimaţilor. S-a mai reţinut că potrivit principiului disponibilităţii reclamantul este el care stabileşte cadrul procesual şi potrivit acestui principiu poate renunţa la judecată faţă de pârâţi în condiţiile prevăzute de lege. Cu toate acestea, prima instanţă a dispus fără temei legal scoaterea din cauză a pârâţilor enumeraţi şi a introdus în cauză Consiliul Local (...), fără ca reclamanta să formuleze o solicitare în acest sens sau reprezentantul său să fie mandatat pentru formularea unei astfel de cereri.

Cum, prin hotărârea dată, instanţa de fond a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, instanţa de apel a apreciat că se impune admiterea apelului, în temeiul art. 480 alin. 3 Cod procedură civilă, anularea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, solicitare formulată de apelantă prin cererea de apel şi la reluarea ciclului procesual se va pune în discuţia contradictorie a părţilor excepţia de inadmisibilitate a acţiunii formulate de reclamantă, stabilirea cadrului procesual cu respectarea principiului disponibilităţii părţii reclamante, respectiv punerea în discuţia părţilor a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate prin întâmpinările depuse la dosar, precum şi analizarea şi pronunţarea asupra tuturor cererilor şi apărărilor părţilor, cheltuielile de judecată, urmând a fi avute în vedere cu ocazia rejudecării cauzei la instanţa de fond.

Prin Sentinţa civilă nr. (...)/06.10.2017 pronunţată de către Judecătoria (...) - Secţia Civilă în Dosarul nr. (...)/2015*, instanţa investită cu rejudecarea fondului cauzei, a fost respinsă acţiunea reclamantei PAROHIA (...) (...) (...) - FILIALA (...) împotriva intimatei STATUL ROMÂN PRIN ministrul finanţelor publice, MUNICIPIUL (...) PRIN PRIMAR MINISTERUL CULTURII ŞI PATRIMONIULUI NAŢIONAL, SECRETARIATUL DE STAT PENTRU CULTE şi CONSILIUL LOCAL (...).

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele considerente:

Reclamanta a depus la dosarul cauzei mai multe acte şi documente (fără valoare probatorie în cauză, raportat la obiectul acesteia) privind istoricul instituţiei caritabile înfiinţată în 1842 şi patronată de către Parohia (...) (...) în scopul susţinerii cererii de retrocedare a imobilelor situate în (...), pe strada (...), aflat în CF 193 (...), iar altul pe str. (...) aflat în CF (...) (...). Pentru a-şi atinge scopul, a solicitat a se pronunţa o hotărâre judecătorească care să stabilească faptul că fosta Asociaţie (...) (...) are drept moştenitor pe Parohia Romano Catolică (...) pentru că „regulile din Codul civil care guvernează moştenirea, neputându-se aplica în cazul încetării existenţei unei persoane juridice (pentru care operează reguli specifice)”. Aceste condiţii generale, la care face trimitere reclamanta în precizarea de acţiune de la fila 66 dosar, depusă la 26.05.2016 nu sunt valabile şi în cazul unei persoane juridice aşa cum a susţinut petenta în precizarea mai sus citată.

S-a reţinut că, succesiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii prevăzut de art. 644 Cod civil există doar în cazul persoanelor fizice pentru că art. 651 Cod civil arată că succesiunile se deschid prin moarte. Doar o persoană fizică moare, o persoană juridică cum este cea indicată de reclamantă se „naşte” prin înregistrarea ei în Registrul Asociaţiilor şi fundaţiilor în baza statutului său şi actului constitutiv conform art. 5, 6 şi 8 din OG 26/2000 şi nu moare, ci se dizolvă, în cazurile prevăzute de art. 54 din acelaşi act normativ. Soarta patrimoniului său nu se hotărăşte în condiţiile şi în funcţie de regulile prevăzute de art. 650 şi urm. Cod civil, ci prin lichidare, conform art. 61 şi urm. din acelaşi OG 26/2000. În aceste condiţii, aşa acum s-a mai arătat, nu este cu putinţă a se constata prin hotărâre judecătorească dată în baza art. 35 Cod procedură civilă aceea că o persoană juridică este succesorul legal al altei persoane juridice de mult dispărute prin dizolvare şi că îi moşteneşte patrimoniul ca urmare a regulilor succesorale de drept comun.

Aşa cum a rezultat din precizarea de acţiune din 15.01.2016 de care s-a luat act cu încheierea din 15.01.2016, precum şi din precizarea de acţiune din 26.05.2016 s-a reţinut că reclamanta a înţeles să-şi modifice acţiunea iniţială şi să o susţină doar în contradictoriu cu Consiliul Local (...), nu şi cu celelalte pârâte faţă de care şi-a formulat iniţial acţiunea la data de 25.03.2015. Aşa fiind, s-a apreciat că aceste persoane nu au mai avut calitatea de pârât în cauză din data de 15.01.2016, dată de la care s-a luat act de dorinţa reclamantei de a se continua judecata doar în contradictoriu cu Consiliul Local (...). În aceste condiţii, instanţa de fond a reţinut că este fără obiect şi finalitate îndrumarea instanţei de apel dată în sensul de a se pune în discuţia părţilor lipsa calităţii procesuale a părţilor scoase din cauză, acţiunea faţă de acestea fiind respinsă, ca nesusţinută.

Împotriva acestei hotărâri, la data de 15.12.2017, în termen legal, a declarat apel reclamanta Parohia (...) (...)-(...) - Filiala (...), solicitând schimbarea în totalitate a sentinţei apelate în sensul admiterii acţiunii formulate.

Prin decizia civilă nr.(...)/A din 4.10.2018, Tribunalul (...) a respins ca nefondat apelul civil introdus de apelanta PAROHIA (...) (...)-(...) - FILIALA (...), cu sediul în (...), (...) (...), în contradictoriu cu intimaţii STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, cu sediul în Bucureşti, str. Apolodor nr. 17, sector 5, MUNICIPIUL (...) prin Primar, cu sediul în (...), (...) (...), MINISTERUL CULTURII şi IDENTITĂŢII NAŢIONALE, cu sediul în Bucureşti, Bd. Unirii nr. 22, sector 3, SECRETARIATUL DE STAT PENTRU CULTE, cu sediul în Bucureşti, str. Nicolae Filipescu nr. 40 sector 2, CONSILIUL LOCAL (...), cu sediul în (...), Piaţa Unirii, nr. 1, jud. (...), împotriva sentinţei civile nr. (...) din 06.10.2017 pronunţată de Judecătoria (...), pe care a păstrat-o în totalitate, după ce anterior prin încheierea din 27.09.2018, Tribunalul (...) a respins atât proba prin expertiză istorică solicitată de către apelantă ca nefiind utilă cauzei, cât şi efectuarea traducerii din limba maghiară a discursului aniversar din 1901 de către un traducător autorizat, acesta nefăcând obiectul cauzei.

Pentru a pronunţa decizia, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

Pe fondul cauzei, reclamanta a solicitat prin acţiunea introductivă să se constate că are calitatea de succesor în drepturi a Asociaţiunii (...) (...), justificându-şi interesul pentru formularea cererii prin faptul că cu hotărârea pronunţată doreşte să facă dovada într-un alt dosar a îndreptăţirii sale la retrocedarea bunurilor ce au aparţinut acestei Asociaţii. Prin urmare, ceea ce a urmărit în fapt reclamanta prin acţiunea ce face obiectul dosarului este să se stabilească îndreptăţirea sa, ca succesor, la reconstituirea dreptului de proprietate asupra bunurilor care au aparţinut asociaţiunii respective, fără însă ca în cauză să se ridice pretenţii în concret cu privire la vreun bun sau la vreo îndreptăţire la retrocedare, în condiţiile în care astfel de pretenţii concrete nici nu pot fi formulate decât în cadrul procedurilor legale prevăzute de legile de retrocedare.

Fiind vorba despre o fostă asociaţie, instanţa de apel, în acord cu instanţa de fond, a reţinut că în cauză nu este vorba despre o succesiune, astfel că nu sunt aplicabile niciuna dintre dispoziţiile Codului civil referitoare la succesiuni, toate argumentele apelantei referitoare la condiţiile generale pentru dobândirea calităţii de succesor (încetarea existenţei persoanei juridice iniţiale, existenţa patrimoniului acesteia, capacitatea succesorală a celui care invocă calitatea de moştenitor, vocaţia de a succede, existenţa unor acte de acceptare a succesiunii) s-au respins ca străine de cauză. Prin succesiune sau moştenire se înţelege o transmisiune a patrimoniului, a unei fracţiuni din el ori a unor bunuri determinate din acesta, care au aparţinut unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane fizice sau juridice ori către stat, în temeiul unor norme de drept prestabilite. Prin urmare, s-a apreciat că toate dispoziţiile legale referitoare la succesiuni/moşteniri se aplică exclusiv cu privire la bunurile rămase de pe urma unei persoane fizice care a decedat, nu şi cu privire la cele rămase de pe urma unei persoane juridice care a fost desfiinţată.

Asociaţiunea (...) (...) a fost o asociaţie care avea ca obiect de activitate îngrijirea persoanelor sărace şi a orfanilor, înfiinţată în cursul secolului al XIX-lea şi care şi-a desfăşurat activitatea până după cel de-al doilea război mondial, când a fost desfiinţată la apariţia Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 810/29.07.1949, bunurile deţinute de asociaţie fiind naţionalizate.

La epoca la care a funcţionat şi a fost desfiinţată Asociaţiunea respectivă, activitatea acesteia era guvernată de dispoziţiile Legii 21/1924 privitoare la asociaţii şi fundaţii care reglementa la art. 27, 28 destinaţia bunurilor în caz de desfiinţare a persoanei juridice în cauză, oricare ar fi cauza desfiinţării. Ori, reclamanta nu a invocat şi nu a justificat faptul că s-ar afla în vreuna din situaţiile reglementate de aceste texte legale, în temeiul cărora să fi dobândit unul sau mai multe bunuri ce ar fi aparţinut persoanei juridice desfiinţate.

Ceea ce a invocat reclamanta este că Episcopia (...) ar fi avut calitatea de fondator al Asociaţiunii, ceea ce i-ar conferi un drept la retrocedarea bunurilor acesteia care au fost preluate de stat, potrivit regulilor canonice, fără însă ca în cauză reclamanta să invoce concret dreptul la retrocedare, acţiunea fiind formulată la modul general - „succesor în drepturi”.

Sub acest aspect, fără a se analiza condiţiile legale pentru stabilirea dreptului la retrocedare, care nu face obiectul cauzei, instanţa de apel a reţinut ca fiind nefondate susţinerile apelantei în sensul că Asociaţiunea ar fi fost fondată de forul tutelar al reclamantei, respectiv că aceasta ar fi fost/devenit o organizaţie a bisericii. La dosarul cauzei nu au fost depuse nici un fel de documente legale, respectiv act de constituire, statut, acte modificatoare ale acestora, din care să rezulte cele susţinute de reclamantă.

Din contră, din înscrisurile referitoare la constituirea şi funcţionarea asociaţiei aflate la dosar, care nu sunt însă documente cu valoare juridică, ci doar referinţe istorice şi literare, a rezultat că asociaţia s-a înfiinţat ca o asociaţie laică în jurul anului 1840 fondată de mai multe persoane fizice, oameni de vază ai oraşului (...) la vremea respectivă, scopul iniţial fiind acela de a contribui la eradicarea cerşetoriei de pe străzi. Activitatea asociaţiei a fost susţinută cu ajutorul fondurilor donate de Consiliul Local (...), de persoane juridice (ex. Casa de economii locală) şi diverse persoane fizice care erau înstărite la vremea respectivă, unele dintre acestea având funcţii în cadrul bisericii romano-catolice. De asemenea, s-au organizat şi colectări publice de fonduri. Printre donatori este menţionat şi episcopul greco-catolic (...).

Împrejurarea că multe din persoanele care au făcut de-a lungul timpului donaţii asociaţiei aveau calitatea de clerici şi că datorită acestor contribuţii unii dintre aceştia au exercitat şi funcţii de conducere în cadrul asociaţiei, s-a reţinut că nu conduce la concluzia că asociaţia a aparţinut bisericii romano-catolice, toate contribuţiile fiind din fondurile personale ale acestora şi nu din fondurile bisericii, multe donaţii fiind testamentare. De altfel, donarea de fonduri către o organizaţie caritabilă nu conferă donatorilor drepturi asupra organizaţiei şi a patrimoniului acesteia.

De asemenea, împrejurarea că la un moment dat, după decesul administratorului (...) administrarea azilului şi a orfelinatului a fost încredinţată surorilor de caritate (...), s-a reţinut că nu este de natură să transforme asociaţia în una religioasă, aparţinând Bisericii romano-catolice. De altfel, chiar din discursul aniversar din 1901 aflat la dosar a rezultat că în anul 1887, când funcţia de administrator a trecut la respectivele surori de caritate nu s-a schimbat decât denumirea, s-a lărgit obiectivul şi s-a schimbat conducerea internă.

Menţionarea asociaţiei în lista cu clericii diocezei de la 1896 nu este de natură să conducă la concluzia că aceasta ar fi aparţinut bisericii, lista enumerând doar călugăriţele care administrau instituţia şi care aveau calitatea de cleric. De altfel, s-a mai reţinut că textul respectiv confirmă caracterul laic al asociaţiei până la 1887, menţionând ulterior acestui moment încredinţarea administrării către călugăriţe şi extinderea activităţii şi pentru copiii orfani precum şi susţinerea financiară prin donaţii atât din partea unor clerici cât şi din partea unor cetăţeni.

Ori, faptul că funcţia de administrare a asociaţiei a fost exercitată de membri ai clerului, iar la momentul naţionalizării bunurile au fost preluate de la administratori, nu este de natură să ducă la concluzia că biserica în calitate de succesor al administratorului este şi succesoarea de drept a asociaţiei atât sub aspect patrimonial cât şi nepatrimonial, dreptul canonic al reclamantei putând reglementa doar situaţia juridică a persoanelor juridice înfiinţate şi patronate de biserică, ceea ce nu este cazul în speţă, fiind vorba doar de administrarea realizată de călugăriţe.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat că Asociaţiunea (...) (...) din (...) nu a aparţinut episcopiei romano-catolice sau vreunei structuri din cadrul acesteia, având un caracter laic, fiind o instituţie socială.

Prin prisma celor reţinute, instanţa a constatat că nu există vreun temei pentru ca reclamanta să fie considerată succesor al fostei asociaţii, prin prisma dispoziţiilor codului civil privitoare la succesiuni, a celor ale Legii 21/1924 sau chiar a celor ale dreptului canonic al reclamantei.

Sub aspect procedural, instanţa de apel nu a primit criticile apelantei, astfel s-a reţinut că la rejudecarea dosarului, nu s-au mai făcut de către reclamantă nici un fel de precizări cu privire la cadrul procesual, iar în cauză au fost citate toate pârâtele din cererea de chemare în judecată, hotărârea fiind pronunţată în contradictoriu cu acestea. Chiar dacă în considerentele hotărârii s-a reţinut că faţă de o parte dintre pârâţi acţiunea este respinsă ca nesusţinută, în dispozitivul hotărârii nu apare menţionată vreo distincţie în privinţa temeiului respingerii acţiunii, acţiunea apărând ca respinsă pe fond, considerentele principale fiind cele care vizează fondul cauzei şi care nu sunt susceptibile de a diferi în raport de una sau alta dintre părţile pârâte, faţă de faptul că pretenţia reclamantei este una singură.

Prin urmare, în condiţiile în care acţiunea reclamantei a fost soluţionată şi respinsă pe fond, în contradictoriu cu toţi pârâţii, criticile acesteia privitoare la nesoluţionarea unor excepţii referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive invocate de către unii dinte pârâţi, cu privire la care chiar reclamanta a arătat în faţa instanţei că i-a chemat în judecată doar pentru a le face opozabilă hotărârea (Ministerul Culturii şi Secretariatul de Stat pentru Culte), s-a apreciat că sunt lipsite de eficienţă, neputând duce decât cel mult, în ipoteza admiterii excepţiilor, la respingerea acţiunii faţă de aceşti pârâţi ca fiind formulată împotriva unor calitate procesuală pasivă. Or, câtă vreme aceşti pârâţi au fost citaţi în cauză şi li s-au comunicat înscrisurile de la dosar, efectul de opozabilitate, care în esenţă reprezintă încunoştinţarea acestora de existenţa litigiului, oricum s-a produs.

Faţă de cele reţinute, tribunalul, în baza art. 480 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat apelul civil introdus de apelanta Parohia (...) (...)-(...) - FILIALA (...) în contradictoriu cu intimaţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul (...) prin Primar, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, Secretariatul de Stat pentru Culte, Consiliul Local (...), împotriva sentinţei civile nr. (...) din 06.10.2017 a Judecătoriei (...), pe care a păstrat-o în totalitate.

Împotriva acestei decizii şi a încheierii din 27.09.2018, a declarat recurs Parohia (...) (...) -(...) – Filiala (...), solicitând admiterea acestuia, casarea în tot a hotărârilor recurate, iar cu prilejul rejudecării pricinii pe fond să se dispună admiterea acţiunii, astfel cum a fost modificată şi să se constate că reclamanta are calitatea de succesor în drepturi şi obligaţii a Asociaţiunii (...) (...), fără cheltuieli de judecată.

Prin motivele de recurs, recurenta reclamantă a formulat următoarele critici:

Decizia nr.(...) din 25.11.2014 a Guvernului României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut cultelor religioase din România, prin care a fost respinsă cererea de retrocedare nr. (...)/19.12.2002 motivat de aceea că nu ar fi fost dovedită calitatea de succesor a proprietarului din cartea funciară, a fost contestată în dosarul nr.19/35/2015 al Curţii de Apel (...), iar în scopul corectei soluţionări a acestei contestaţii, a fost formulată prezenta acţiune în constatare;

- conform actului tradus şi legalizat nr. (...)/2006, Casa pentru copii săraci şi abandonaţi Institutul (...) a fost construită având la bază contribuţia directă a episcopului din (...), (...), Institutul primind denumirea de (...) în 1892, când s-au celebrat 7 secole de la canonizarea (...), patron şi fondator al diacezei;

- având în vedere desfiinţarea prin HG nr. 810/1949 a Asociaţiunii (...) (...), imobilul ce face obiectul cererii a intrat în proprietatea Parohiei Romano - Catolice (...) (...), care este succesoarea în drepturi a Asociaţiunii (...), în conformitate cu prevederile Legii Cultelor şi a Codului de drept Canonic;

- imobilul ce face obiectul cererii se află pe teritoriul Parohiei Romano Catolice (...) - (...), fiind o filie a acestei parohii, respectiv Filiala (...), parohia moştenind potrivit normelor de Drept Canonic toate bunurile care au aparţinut Asociaţiunii (...), de altfel, chiar şi după anul 1949 până în anul 1990, reprezentanţii cultului romano-catolic au fost cei care au suportat cheltuielile de reparaţii pentru biserică şi capelă, iar după 1989 a fost restaurată complet de către Parohia (...) (...), considerându-se în permanenţă că acestea sunt bunuri ecleziastice, potrivit Canonului 1257;

- având în vedere că interesul reclamantei este acela de a dovedi că este persoană îndreptăţită la retrocedarea bunurilor care au aparţinut Asociaţiunii (...) (...), a invocat în drept şi dispoziţiile OG nr. 94/2000;

- după rejudecare, instanţa avea obligaţia de a respecta întrutotul îndrumările şi dispoziţiile instanţei de trimitere în sensul de a pune în discuţia părţilor lipsa calităţii procesuale a părţilor scoase din proces, nerespectarea deliberată a dispoziţiilor art. 3 Cod procedură civilă de către instanţa de fond în rejudecare echivalând cu o derogare de dreptate;

- în mod eronat, instanţa de fond a constatat că reclamanta nu ar dobândi calitatea de succesoare a asociaţiei desfiinţate, susţinând că succesiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii, există doar în cazul persoanelor fizice;

- chiar dacă o asociaţie este desfiinţată prin lege sau prin alte modalităţi prevăzute de Legea nr. 21/1924, putem vorbi despre o altă persoană juridică ce dobândeşte calitatea de succesor al bunurilor asociaţiei desfiinţate;

- a încercat să analizeze condiţiile generale pentru dobândirea succesiunii respectând cu stricteţe legea specială aplicabilă în cauză, Legea nr. 21/1924, şi nu OG nr. 26/2000, cum motivează instanţa de fond, neconsiderând niciun moment că în speţă ar fi aplicabile prevederile art. 644 şi următoarele Cod civil;

- prin sentinţa civilă nr. (...)/2017, instanţa de judecată a refuzat de fapt să stabilească dacă reclamanta are sau nu calitatea de moştenitor, motivat de aceea că ar fi imposibil de stabilit pe calea dreptului comun acest aspect;

- instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, astfel în speţă, pentru termenul de judecată din 27.09.2018 reclamanta a formulat o cerere de probaţiune în baza art. 254 alin. 2 Cod procedură civilă, respectiv efectuarea unei expertize istorice de către cercetătorii de la Institutul de Istorie Ecleziastică „(...) - linie de studiu maghiară, care funcţionează ca centru de cercetare în cadrul Universităţii (...) (...), cu sediul în (...), (...), cerere respinsă de instanţa de apel, complet nemotivată, cu menţiunea că nu ar fi utilă pricinii, fără a justifica argumentele pentru care a decis astfel, condiţii în care consideră că încheierea din 27.09.2018 este nelegală;

- instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală prin care a încălcat principiul non reformatio in pejus, instanţa neavând dreptul să îngreuneze situaţia apelantului în propria cale de atac, prin motivarea deciziei de respingere cu considerente diametral opuse celor cuprinse în hotărârea apelată;

- astfel, prin sentinţa civilă nr. (...)/2017, instanţa de judecată nu a stabilit dacă reclamanta are sau nu calitatea de moştenitor motivat de aceea că ar fi imposibil de stabilit pe calea dreptului comun acest aspect, aspect ce ar putea fi soluţionat doar în procedura de retrocedare, pe baza legii speciale, OUG nr. 94/2000, şi cu toate acestea instanţa de apel, în mod cu totul nelegal, a respins apelul reclamantei, a menţinut în totalitate hotărârea apelată, dar a schimbat complet motivarea din sentinţa de fond, înrăutăţind evident situaţia reclamantei în propria cale de atac, astfel s-au încălcat grav dispoziţiile art. 481 din Codul de procedură civilă prin constatarea că nu există temei pentru ca reclamanta să fie considerată succesor al fostei asociaţii, prin prisma dispoziţiilor Codului civil privitoare la succesiuni, a celor ale Legii nr. 21/1924 sau chiar ale dreptului canonic al reclamantei;

- hotărârea instanţei de apel este nelegală şi prin aceea că în mod greşit susţine că în speţă nu este vorba despre o succesiune, în sensul că o persoană juridică nu poate avea succesor, or chiar Codul civil prevede existenţa succesorului persoanei juridice în articolul 240 alin. 2;

- instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală şi prin aceea că s-a pronunţat asupra a ceea ce reclamanta nu a solicitat, astfel instanţa de apel susţine că reclamanta nu ar fi solicitat să se constate că a devenit succesor în baza Legii nr. 21/1924, ci ar fi cerut să se constate că Episcopia (...) ar fi fost fondatoarea asociaţiei, în condiţiile în care nu exista un asemenea capăt de cerere, argumentarea instanţei de apel fiind profund greşită, deoarece reclamanta a învederat faptul că are vocaţie de succesor al asociaţiei îndeplinind condiţiile generale pentru orice succesiune, şi a menţionat expres dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 21/1924 ca fiind aplicabile speţei.

Prin întâmpinare, intimata Primăria Municipiului (...) a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, arătând că acţiunea formulată a fost calificată ca fiind acţiune în constatare atrăgând competenţa în primă instanţă a judecătoriei şi în apel, a tribunalului, hotărâre ce nu este supusă recursului.

În subsidiar, solicită respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că, fiind vorba despre o fostă asociaţie, în mod corect instanţa de apel a reţinut în acord cu instanţa de fond, că în cauză nu este vorba despre o succesiune, astfel că nu sunt aplicabile prevederile Codului civil referitoare la succesiuni. Intimata arată că nu corespund adevărului susţinerile recurentei că Biserica (...) a preluat Asociaţiunea (...) (...) în anul 1887, biserica catolică, alături de reprezentanţi ai societăţii civile, dorind procurarea unui beneficiu asociaţiei, fără a urmări obţinerea unui avantaj de natură patrimonială, intimata subliniind faptul că nu Biserica Romano Catolică a gratificat asociaţia ci anumite feţe bisericeşti în calitate de persoane fizice şi nu în calitate de reprezentanţi ai bisericii.

Tot prin întâmpinare, Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, arătând că aspectele prezentate în recursul declarat nu au legătură cu netemeinicia sau nelegalitatea sentinţei pronunţate, fiind în esenţă aceleaşi argumente preluate din cererea de chemare în judecată, ele nu pot constitui veritabile motive de recurs, neputând fi circumscrise textelor legale indicate.

Prin răspuns la întâmpinarea Municipiului (...), recurenta a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii căii de atac, cu motivarea că cererea se încadrează în prevederile art. 483 alin. 1 Cod procedură civilă, Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 369/2017 şi Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 454/2018 nu sunt incidente în speţa de faţă, acţiunea în constatare fiind o acţiune neevaluabilă în bani. Recurenta susţine că interesul său în promovarea prezentei acţiuni în constatare este acela de a dovedi că este persoană îndreptăţită la retrocedarea bunurilor care au aparţinut Asociaţiunii (...) (...), invocând în drept şi dispoziţiile OG nr. 94/2000, în mod eronat intimata susţinând că recurenta nu ar putea dobândi calitatea de succesoare a asociaţiei desfiinţate, susţinând că succesiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii, există doar în cazul persoanelor fizice. Chiar dacă normele de drept succesoral din Codul civil nu se aplică persoanei juridice, cu toate acestea condiţiile generale pentru a deveni succesor al unei alte persoane juridice se aplică, astfel chiar dacă o asociaţie este desfiinţată prin lege sau prin alte modalităţi prevăzute de Legea nr. 21/1921, putem vorbi despre o altă persoană juridică ce dobândeşte calitatea de succesor al bunurilor asociaţiei desfiinţate, tocmai din aceste raţiuni recurenta a încercat să analizeze condiţiile generale pentru dobândirea succesiunii şi în cazul succesiunii unei persoane juridice. Este complet nefondată susţinerea intimatei potrivit căreia nu biserica (...) a susţinut financiar asociaţiunea, ori în mod evident fondurile cu care episcopul (...) a contribuit la susţinerea fundaţiei nu erau altceva decât o contribuţie a bisericii romano-catolice pe care acesta o reprezenta, niciun moment neacţionând în calitate de persoană fizică.

Examinând decizia şi respectiv încheierea recurată, prin prisma motivelor de recurs, Curtea a reţinut următoarele:

În primul rând, pe plan procedural, este de observat că, într-adevăr potrivit deciziei civile nr. (...)/A/2017 a Tribunalului (...), una dintre îndrumările instanţei de apel a vizat stabilirea, la reluarea ciclului judiciar, a cadrului procesual cu respectarea principiului disponibilităţii părţii reclamante, respectiv punerea în discuţia părţilor a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocată prin întâmpinările depuse la dosar, iar ulterior, judecătoria, făcând trimitere la încheierea din data de 15.01.2016 prin care s-a luat act de dorinţa reclamantei de a continua judecata doar în contradictoriu cu Consiliul Local (...), a apreciat că acţiunea faţă de celelalte părţi apare ca nesusţinută. Prin încheierea din 15.01.2016, instanţa de fond pusese în discuţia reclamantei indicarea persoanelor cu care se judecă, fiind indicat de avocatul acesteia Municipiul (...) - Consiliul Local (...) ca potenţial succesibil, ocazie cu care a învederat şi că ultimii doi pârâţi au fost chemaţi în judecată doar pentru opozabilitate, înţelegând astfel să renunţe la pârâţii Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional şi Secretariatul de stat pentru Culte, susţinere neurmată de alte demersuri ulterioare pe problema renunţării.

În continuare, desfăşurarea procesului s-a realizat cu citarea inclusiv a acestor pârâţi, iar mai apoi, soluţia primei instanţe s-a pronunţat în contradictoriu şi cu respectivele părţi, pe cale de consecinţă efectul de opozabilitate spre care a tins reclamanta prin atragerea acestora în proces s-a produs, astfel cum în mod pertinent a reţinut şi instanţa de apel, perspectivă din care criticile recurentei axate pe această chestiune de procedură apar ca neavenite.

Cât priveşte fondul pricinii, este de reţinut că obiectul cererii dedusă judecăţii l-a constituit constatarea că reclamanta Parohia (...) (...) (...) - Filiala (...) are calitate de succesor în drepturi a Asociaţiunii (...) (...), cererea introductivă de instanţă fiind precizată în acelaşi sens prin actele înregistrate ulterior la Judecătoria (...) la data de 11.01.2016, respectiv la data de 26.05.2016.

Această Asociaţiune şi-a încetat existenţa prin efectul HG nr. 810/1949, iar ulterior, imobilul înscris în cartea funciară nr. (...) (...) cu nr. topografice (...), ce a aparţinut Asociaţiunii (...)-(...), a fost transcris în coala de Cartea Funciară nr. (...) (...) trecând, conform încheierii de CF nr. (...) din 15.03.1950 a Judecătoriei Urbane (...) - Secţia C.F., în proprietatea Statului pentru Ministerul Învăţământului Public, cu titlul de drept naţionalizare, în încheierea de întabulare făcându-se trimitere la dispoziţiile art. I şi II din Decretul nr. 176/1948 precum şi art. 37 din Decretul nr. 266/1948.

Clarificarea problemei juridice pe care o reclamă rezolvarea prezentei speţe, impune analizarea acesteia din perspectiva modalităţilor de înfiinţare, respectiv de încetare a unei persoane juridice, reglementate de Legea nr. 21/1924, ale cărei dispoziţii au fost invocate de partea reclamantă ca reprezentând unul dintre temeiurile juridice pe care şi-a fundamentat demersul procesual.

În primul rând, susţinerea că asociaţia ar fi fost creată de recurenta reclamantă, apare ca fiind lipsită de orice suport probator, dimpotrivă probele administrate au pus în evidenţă contribuţiile, respectiv donaţiile pe care persoane cu rang bisericesc le-au făcut pentru susţinerea financiară a asociaţiei, şi nicidecum fondarea acesteia de către Biserica (...), lămuritor fiind în acest sens şi un alt argument desprins din prevederile art. 21 din Legea nr.  21/1924 conform cărora un aşezământ creat de o persoană juridică nu poate avea o personalitate distinctă de aceea a persoanei care l-a creat, decât dacă i se recunoaşte formal aceasta, în condiţiile statornicite de lege, ori nu s-au depus dovezi din care să rezulte că asociaţiunea, ca entitate juridică distinctă, a fost creată de Biserica Romano Catolică, sens în care trebuie evocate şi prevederile art. 2 din Legea nr. 21/1924, dispoziţii care au reglementat funcţionarea persoanelor juridice de drept privat ce existau la data promulgării acestei legi, în sensul că pe baza comunicării documentelor (statute, acte constitutive) ce atestă dobândirea personalităţii juridice către grefa tribunalului aceasta era obligată să le înscrie în registrul persoanelor juridice. Este neîndoios că o atare înscriere a fost efectuată în registrul persoanelor juridice, în aplicarea normei de drept mai sus enunţate, registru la care se şi face trimitere în cuprinsul unei notaţiuni făcute în cartea funciară nr. (...) (...) în anul 1930, însă în cadrul înscrisurilor depuse în probaţiune de partea recurentă pe parcursul derulării procesului de faţă nu se regăsesc statutele sau actele constitutive ale asociaţiei, iar celelalte documente depuse nu sunt relevatoare pe planul probării raportului juridic pretins de partea recurentă.

În acelaşi sens edificator este şi răspunsul Secretariatului de Stat pentru Culte inserat în actul nr. RG - (...) din 25.03.2016 adresat Primăriei Municipiului (...) prin care s-a precizat că Asociaţiunea (...) (...) din Municipiul (...) nu figurează în Schema de funcţii şi personal al diacezelor romano-catolice din Transilvania (Alba Iulia, Timişoara, (...) şi Satu Mare) şi că în schema de funcţii şi personal a Episcopiei Romano-Catolice (...) figurează la pagina 46 Parohia (...) (...)-(...) cu sediul în Municipiul (...), (...), judeţul (...), persoană juridică în conformitate cu prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, republicată (fila 72-dosar de fond).

În aceeaşi ordine de idei prezintă relevanţă şi neinserarea Asociaţiunii (...)-(...) din (...) în cuprinsul unui act ce fusese emis la o dată anterioară de Secretariatul de Stat pentru Culte sub nr. C/7585 din 8.09.2000, act prin care, urmare cererii Episcopiei Romano-Catolice (...), acesta confirma că un număr de 13 comunităţi bisericeşti enumerate, au statut de „mănăstire” şi că acest termen este asimilat în terminologia catolică cu termeni precum „ordine”, „companii”, „congregaţii”, „comunităţi” şi „abaţii”.

De altfel, inclusiv în Codul de drept canonic, invocat de recurentă, la Can.123 se prevede că, după stingerea unei persoane juridice private, destinaţia bunurilor şi a obligaţiilor acesteia este reglementată de propriile statute, iar în speţă nu s-au produs dovezi că prevederile statutare ale fostei asociaţiuni ar fi conţinut vreo dispoziţie privitoare la transmisiunea patrimoniului în caz de încetare a existenţei acesteia, pe seama recurentei.

Spre aceeaşi concluzie converg şi înscrisurile depuse în probaţiune în faza apelului de către apelanta reclamantă, din al căror conţinut nu rezultă nicidecum ceea ce aceasta a tins a dovedi, şi anume că este succesoarea în drepturi a asociaţiunii.

Astfel, cu referire la Instituţia de îngrijire a sărmanilor se face arătarea că este cea mai veche instituţie caritabilă înfiinţată în anul 1842 la iniţiativa membrilor Casinei Naţionale din (...), că în anul 1886 episcopul vicar (...) a oferit o sumă de bani cu condiţia încredinţării casei de adăpost pentru băieţi - care urmează a fi înfiinţată - spre administrare maicilor milostive din Ordinul (...), casa de adăpost începându-şi activitatea în 1887; mai apare consemnat faptul că episcopul (...) a donat ulterior o sumă de bani care a permis construirea unei clădiri corespunzătoare, alături de care au mai făcut donaţii şi alte persoane. Într-un alt înscris apare inserată menţiunea că episcopul (...) şi canonicul (...) au donat „instituţiei de îngrijire a sărmanilor” din (...) sume de bani, iar canonicul (...) s-a ocupat de necesităţile spirituale ale instituţiei.

Concluzia ce s-a desprins din ansamblul materialului probator existent la dosar este aceea că cererea dedusă judecăţii este nefondată, nesubzistând temeiuri pentru a se stabili că recurenta reclamantă este în mod real succesoarea vechii asociaţiuni, astfel cum cu justeţe au apreciat instanţele în fazele anterioare ale procesului, putându-se conchide că nu s-a făcut dovada că recurenta ar fi continuatoare a activităţii vechii asociaţiuni filantropice, că desfăşoară în interes general acţiuni de întrajutorare a persoanelor fără adăpost, astfel cum prevedeau dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 21/1924, calitatea de succesor pe linie canonică nefiind suficientă din perspectiva acestor prevederi legale, mai mult, din înscrisurile de care se prevalează recurenta rezultă doar că persoanele menţionate în cuprinsul acestora, dintre care unele cu funcţii în biserică, au contribuit cu donaţii în perioada anterioară naţionalizării imobilului, nerezultând nicidecum că asociaţiunea ar fi fost înfiinţată de Biserica (...), ori că ar fi survenit o modificare a statutului asociaţiunii în sensul relevat de partea recurentă.

În absenţa producerii unor dovezi în sensul survenienţei unor modificări în Statutul fostei asociaţii, în perioada anterioară încetării acesteia ca persoană juridică, nu pot fi acceptate susţinerile recurentei axate pe această chestiune, iar faptul că în actele întocmite cu ocazia preluării imobilului de către Stat, apare făcută menţiunea preluării de la Ordinul Călugăriţelor (...) nu este de natură a schimba datele problemei, explicaţia rezidând în împrejurarea că, în acel moment, imobilul se afla în administrarea acestui ordin, care-l folosea ca Liceu Clasic, mixt maghiar.

Nu s-a reuşit a se demonstra nici că asociaţia ar fi fost încorporată anterior anului 1949 de către recurenta reclamantă, prin absorbţia de către aceasta din urmă, pentru că dacă ar fi avut loc o atare operaţiune juridică, evident că imobilul ar fi trebuit să se afle în proprietatea acesteia la data preluării de către Stat, ca efect al unor modificări statutare cu implicaţii pe planul transmisiunii tuturor drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale, or conform încheierii nr. (...) din 15.03.1950 privind întabularea dreptului de proprietate cu titlu de drept naţionalizare în favoarea Statului, imobilul era înscris în CF ca proprietatea Asociaţiunii (...) „(...)”.

Mai mult, susţinerea recurentei în sensul că în anul 1887 ar fi survenit o modificare statutară în baza căreia asociaţiunea ar fi intrat sub tutela Bisericii Romano Catolice, este infirmată de însăşi înscrierea efectuată la data de 26 noiembrie 1930 în cartea funciară nr. (...) (...) sub B.22 conform căreia se notează că numele proprietarei de sub B1 este „Asociaţiunea (...) „(...)” în baza extrasului din registrul pentru persoane juridice ţinut de Tribunalul (...).

Apoi, nu este vorba nici despre o transformare a fostei asociaţii, deoarece o atare operaţiune juridică implică înfiinţarea, în locul persoanei juridice care şi-a încetat existenţa, a unei alte persoane juridice, caz în care noua persoană juridică este succesoarea universală a persoanei juridice care a intrat în transformare, situaţie neincidentă în speţă.

O astfel de situaţie juridică se regăseşte în cazul uneia dintre hotărârile judecătoreşti la care a făcut referire recurenta reclamantă, fără însă a exista o similitudine de situaţie cu litigiul de faţă, întrucât din conţinutul sentinţei civile nr. (...) din 20.07.2006 a Judecătoriei Roman rezultă cu claritate că, după anul 1989, au fost făcute demersuri pentru înfiinţarea unei noi asociaţii, demers neurmat în cazul de faţă.

Pentru a putea fi acceptată susţinerea recurentei în sensul că ar fi succesoarea în drepturi a fostei asociaţii, ar trebui să fie vorba de o nouă asociaţie, înfiinţată ulterior, pentru că, după era reglementată modalitatea de transmitere a patrimoniului în caz de încetare a personalităţii juridice, prin Legea nr. 21/1924 (articolul 27) patrimoniul persoanei juridice care îşi încetează activitatea se transmite în lipsă de indicaţii statutare, în favoarea unei asociaţii sau fundaţii având scop analog sau similar.

Împrejurarea că, de-a lungul anilor după preluarea imobilului de către Stat, reclamanta din cauză ar fi efectuat lucrări de întreţinere la imobilul respectiv nu se constituie într-un element relevant pe planul dovedirii unei eventuale transmisiuni a patrimoniului fostei asociaţiuni pe seama părţii recurente.

Nu au putut fi primite nici afirmaţiile recurentei axate pe susţinerea că tribunalul s-ar fi pronunţat pe o cerere ce nu fusese formulată de către reclamantă, fiind de observat că instanţa de apel, în contextul analizării unuia dintre argumentele învederate de titulara de acţiune în sprijinul susţinerii că ea este succesoarea în drepturi a vechii asociaţiuni, a răspuns respectivului argument cu motivarea că nu au fost depuse niciun fel de documente legale în sensul că asociaţiunea ar fi fost fondată de forul tutelar al reclamantei.

Cât priveşte textele legale în materie de succesiune, la care a făcut trimitere reclamanta în demersul său judiciar, respectivele norme de drept reglementează în exclusivitate moştenirea persoanelor fizice, relevanţă prezentând în acest sens articolul nr. 953 din Noul Cod civil, ce defineşte moştenirea ca fiind transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă, fiind în discuţie aşadar moştenirea unei persoane fizice, nu juridice, precum în speţă.

Referitor la critica referitoare la încălcarea principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac, trebuie a se observa că argumentaţia ce-a stat la baza sentinţei primei instanţe rezidă, în esenţă, în distincţia pe care judecătorul fondului a făcut-o între transmisiunea patrimoniului unei persoane fizice în caz de moarte şi respectiv soarta patrimoniului unei persoane juridice în caz de încetare a existenţei acesteia, concluzionând în urma analizării înscrisurilor depuse, apreciate ca fără valoare probatorie, că regulile din Codul civil care reglementează moştenirea nu sunt aplicabile în cazul încetării existenţei unei persoane juridice. Instanţa de apel, în cadrul considerentelor soluţiei de respingere a căii de atac, a aprofundat problematica vizată de speţa de faţă, în aplicarea dispoziţiei care consacră efectul devolutiv specific apelului, înscris în textul art. 476 alin. 1 din Codul de procedură civilă, nefiind vorba despre pronunţarea în soluţionarea apelului a unei hotărâri prin înfrângerea principiului neînrăutăţirii situaţiei în propria cale de atac, astfel cum acesta este reglementat de dispoziţiile art. 481 din Codul de procedură civilă.

Cât priveşte încheierea din 27.09.2018, criticată de asemenea de către partea recurentă, cu motivarea că instanţa de apel ar fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti întrucât a respins cererea de probaţiune privind efectuarea unei expertize istorice, cu menţiunea că nu ar fi utilă pricinii, fără însă a justifica argumentele pentru care a decis astfel, această încheiere s-a impus a fi menţinută.

Sigur că, din perspectiva prevederilor art. 479 alin. 2 din Codul de procedură civilă, efectul devolutiv are consecinţă şi asupra probelor care pot fi administrate în apel, instanţa de apel putând încuviinţa administrarea altor probe, decât cele administrate de prima instanţă, dacă le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei, iar în speţă, instanţa a considerat că proba propusă de apelanta reclamantă privind efectuarea unei expertize în specialitatea istorie nu este utilă pentru judecarea cauzei.

Procedând astfel, instanţa a uzat de dreptul conferit de lege, de apreciere a mijloacelor de probă invocate în cauză, iar problema admiterii sau neadmiterii acestei noi probe reprezintă o chestiune de apreciere a mijloacelor de probă care însă scapă controlului instanţei de recurs, întrucât din perspectiva dispoziţiilor legale ce consacră caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, atâta timp cât recursul nu are caracter devolutiv şi nu vizează niciodată situaţia de fapt, analizarea acestor critici ar însemna a se face o nouă apreciere a probaţiunii ceea ce este nepermis prin intermediul recursului, cale prin care se realizează doar un control de legalitate, de aplicare a regulilor de drept, însă şi aceasta în limitele stabilite de legiuitor conform prevederilor art. 488 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Faţă de considerentele ce preced, instanţa, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. 1 din Codul de procedură civilă, a respins ca nefondat recursul, încheierea din 27.09.2018 precum şi decizia recurată fiind menţinute în totalitate, constatând că părţile intimate nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Domenii speta

Spete similare