1.Apelul incident

Rezumatul problemei de drept:

Apelul incident nu apare ca expresia unei manifestări de voinţă a intimatului de a se răzbuna pe apelantul principal ori de a reveni asupra achiesării la hotărârea primei instanţe, achiesare ce rezultă din neexercitarea căii de atac a apelului în termenul legal; apelul incident nu este o cale prin care titularul acestuia revine asupra achiesării la hotărârea primei instanţe (achiesare ce rezultă din neformularea unui propriu apel principal în termen legal) şi nici un mijloc de răzbunare pe apelantul principal.

În acelaşi timp, admiterea apelului incident nu poate conduce la o soluţie care să afecteze limitele impuse de apelul principal, cu alte cuvinte, nu poate giira o soluţie de schimbare a soluţiei în partea care nu a fost atacată prin apelul principal.

Prin dec. civ. nr. 455/27.06.2019 pronunţată în dosar nr. 7845/231/2018 s-a respins ca nefundat apelul principal şi sa respins ca inadmisibil apelul incident declarat în cauză.

În fapt, prin apelul principal apelanta intimată a criticat hotărârea primei instanţe în ceea ce priveşte modul de stabilire a programului de vizitare a celor doi minori de către tatăl intimat apelant, apreciat a fi prea giiros în condiţiile în care i se acordă dreptul tatălui de a-şi petrece timpul împreună cu minorii fără prezenţa ei, iar acesta din urmă, prin apelul incident declarat, a apreciat sentinţa nelegală în raport de pronunţarea primei instanţe şi cu privire la obligarea lui la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorilor, a cuantumului pensiei de întreținere astfel stabilite şi a programului de vizitare a celor doi copii, apreciat a nu fi suficient de giiros pentru el în decursul unei luni şi a vacanţei de vară.

În acest context, instanţa reţine că prevederile legale procedurale care reglementează apelul incident se regăsesc la art. 472 din Noul Cod de procedură civilă, potrivit căruia intimatul este în drept, după împlinirea termenului de apel, să formuleze apel în scris, în cadrul procesului în care se judecă apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe, dacă apelantul principal îşi retrage apelul sau dacă acesta este respins ca tardiv, ca inadmisibil ori pentru alte motive care nu implică cercetarea fondului, apelul incident rămânând fără efect.

Textul din Noul Cod intrat în vigoare la 15.02.2013 nu reglementează o noutate legislativă, textul preexistând şi în vechiul cod de procedură civilă la art. 293, unde a fost introdus în legislaţie pentru prima dată prin OUG 138/2000.

Interpretarea doctrinară şi jurisprudenţială relevantă ce s-a dat acestui text a pornit de la raţiunea instituirii sale, şi anume scopul avut în vedere de legiuitor la momentul edictării normei, interpretare ggiată celei adoptate în ţările din legislaţia cărora legiuitorul român a preluat această instituţie a apelului incident. S-a arătat astfel că instituţia apelului incident este chemată să rezolve o problemă de natură procedurală în care se află partea intimată, parte care nu a avut posibilitatea să exercite în termen calea de atac a apelului principal deoarece soluţia finală pronunţată în primă instanţă i-a fost favorabilă. În acest sens, interesul părţii intimate de a exercita apel (incident) ia naştere abia din momentul în care ia cunoştinţă de apelul şi limitele apelului principal, existând astfel posibilitatea să declare apel incident prin care să obţină schimbarea soluţiei primei instanţe, în mod evident, tot într-o soluţie favorabilă. Însă sub nicio formă apelul incident nu poate depăşi limitele devolutive stabilite prin apelul principal sau, cu alte cuvinte, motivele apelului incident trebuie să se circumscrie limitelor de devoluţiune stabilite prin apelul principal, neputându-se schimba ceea ce nu a fost criticat întrucât a intrat în putere de lucru judecat.

Astfel, apelul incident nu apare ca expresia unei manifestări de voinţă a intimatului de a se răzbuna pe apelantul principal ori de a reveni asupra achiesării la hotărârea primei instanţe, achiesare ce rezultă din neexercitarea căii de atac a apelului în termenul legal.

În raport de aceste considerente, se reţine că prevederile art. 472 gg. 1) NCPC nu trebuie interpretate singular şi exclusiv gramatical, interpretare din care s-ar putea deduce că nu există nicio limită a motivelor de apel în ceea ce priveşte pe titularul apelului incident. În realitate art. 472 gg. 1) NCPC trebuie coroborat atât sistematic cu art. 472 gg. 2), cu art. 476, art. 477 şi cu art. 474, dar şi teleologic, din perspectiva raţiunii avute de legiuitor la edictarea normei.

Această interpretare duce la concluzia că apelul incident nu este o cale prin care titularul acestuia revine asupra achiesării la hotărârea primei instanţe (achiesare ce rezultă din neformularea unui propriu apel principal în termen legal) şi nici un mijloc de răzbunare pe apelantul principal.

În acelaşi timp, admiterea apelului incident nu poate conduce la o soluţie care să afecteze limitele impuse de apelul principal, cu alte cuvinte, nu poate giira o soluţie de schimbare a soluţiei în partea care nu a fost atacată prin apelul principal.

Din această perspectivă, reţinând, aşa cum s-a arătat, că instituţia apelului incident este chemată să rezolve o problemă de natură procedurală în care se află partea intimată, parte care nu a avut posibilitatea să exercite în termen calea de atac a apelului principal deoarece soluţia finală pronunţată în primă instanţă i-a fost favorabilă şi că interesul părţii intimate de a exercita apel (incident) ia naştere abia din momentul în care ia cunoştinţă de apelul şi limitele apelului principal, existând astfel posibilitatea să declare apel incident prin care să obţină schimbarea soluţiei primei instanţe, în mod evident, tot într-o soluţie favorabilă, instanţa constată că în cauză motivele invocate de intimatul apelant reclamant se circumscriu unui adevărat apel principal, fiind veritabile critici ale sentinţei pronunţate, care puteau fi formulate, în condițiile legii, numai în cadrul unui apel principal, declarat în termen. Aceasta întrucât de la momentul pronunțării sentinței şi respectiv de la comunicarea acesteia reclamantul a cunoscut dispoziţiile primei instanţe în ceea ce privește obligarea lui la plata unei pensii de întreţinere în favoarea minorilor, cuantumul acestei obligaţii şi programul de vizitare a minorilor stabilit în favoarea lui, precum şi argumentele instanţei în pronunţarea hotărârii în sensul mențyyat. Cu toate acestea, nu a înţeles să declare apel principal împotriva sentinţei astfel pronunţate, deşi avea această posibilitate, achiesând astfel la hotărâre. Repunerea în discuţie a acestor aspecte la instanţa de control, în cadrul apelului principal declarat în cauză de apelanta pârâtă, are semnificaţia juridică a revenirii sale asupra achiesării iniţiale la hotărâre – conduită procesuale care nu este permisă de lege - , fiind de natură a transforma instituţia apelului incident într-un act de răzbunare a apelantului incident pe apelanta principală, ceea ce în mod cert contravine intenţiei legiuitorului.

Pentru toate aceste motive, instanţa apreciază că apelul incident declarat în cauză este inadmisibil, motiv pentru care îl va respinge ca atare.

Domenii speta

Spete similare