Contracte de muncă

În conformitate cu art. 52, lit. a) Codul Muncii, contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului pe durata cercetării disciplinare prealabile, în condiţiile legii şi potrivit dispoziţiilor alin.2, art. 52, în cazul în care se constată nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi reia activitatea anterioară şi i se plăteşte, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului individual de muncă.

Contractul individual de muncă a fost suspendat prin decizia angajatorului, măsură anulată de instanţă, însă nu a mai fost continuată cercetarea disciplinară şi nici nu a fost emisă o decizie de desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

Contractul individual de muncă a încetat ulterior, în temeiul art.55, lit. b) Codul Muncii .

În atare situaţie nu a fost stabilită vinovăţia reclamantului sau săvârşirea unei abateri grave, acesta bucurându-se de prezumţia de nevinovăţie în sensul legii fundamentale.

Prin urmare, reclamantul este îndreptăţit la plata drepturilor salariale şi a despăgubirilor pe perioada suspendării contractului individual de muncă cu atât mai mult cu cât prin măsura suspendării angajatorul nu s-a pronunţat asupra vinovăţiei/ nevinovăţiei salariatului.

Tribunalul Mehedinţi – sentinţa din 04.07.2019

Prin cererea înregistrată pe rolul TM – Secţia a II-a Civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal la data de 11.06.2018 sub nr xxxx/xxx2018, reclamantul MŞ a chemat în judecată pârâta RNP ROMSILVA – DSM, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se dispună obligarea pârâtei la plata unei despăgubiri egală cu salariile indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi băneşti de care ar fi beneficiat în calitate de salariat pe perioada 01.07.2016-15.02.2017.

De asemenea, a solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, reclamantul a arătat că a fost angajatul pârâtei până la data de 15.02.2017 când raporturile de muncă au încetat în temeiul art.55 lit.b din Codul muncii.

A arătat şi că pe perioada executării contractului individual de muncă, prin decizia nr. xxxx/30.06.2016 pârâta i-a suspendat contractul individual de muncă pe perioada 01.07.2016-31.01.2017 în temeiul art.55 alin.1 lit. a) din Codul muncii, în această perioadă realizându-se o cercetare disciplinară împotriva sa.

Prin sentinţa nr.xxx/08.12.2016 pronunţată de TM în dosarul nr.xxxx/xxx/2016, sentinţă ce a rămas definitivă prin nerecurare, a fost admisă acţiunea sa anulându-se decizia nr.xxxx/30.06.2016 şi dispunându-se repunerea părţilor în situaţia anterioară şi luându-se act de renunţarea la judecată privind plata despăgubirilor.

Prin acţiune, reclamantul a mai arătat şi că în luna februarie 2017 pârâta l-a reîncadrat în funcţia de pădurar, iar începând cu data de 15.02.2017 i-a încetat contractul individual de muncă prin dispoziţia nr.xx/13.02.2017 în temeiul art.55 lit.b din Codul muncii.

Reclamantul a precizat faptul că în perioada 01.07.2016-15.05.2017 nu a beneficiat de drepturi salariale şi nici de celelalte drepturi ce izvorăsc din contractul individual de muncă şi din contractul colectiv de muncă, astfel că pârâta trebuie să îl despăgubească cu contravaloarea salariilor indexate, majorate şi reactualizate, precum şi cu celelalte drepturi băneşti de care ar fi beneficiat în calitate de salariat în această perioadă.

De asemenea, reclamantul a precizat că solicită obligarea pârâtei şi la plata dobânzii legale aferentă sumei datorate, de la data scadenţei şi până la data plăţii efective.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art.52 alin.2 din Codul muncii.

În susţinerea cererii, reclamantul a depus la dosar în copie înscrisuri.

Pârâta, RNP ROMSILVA – DSM, a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei materiale a TM – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal.

A motivat că, potrivit dispoziţiilor art.266 din Codul Muncii „Jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor individuale, sau după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit prezentului cod.”, astfel că, competent general, material şi teritorial în soluţionarea cauzei este TM – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale.

De asemenea, prin întâmpinare, pârâta a invocat şi excepţia inadmisibilităţii cererii în condiţiile în care aceasta este adresată instanţei de contencios administrativ, cererea trebuind să conţină dovada îndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art.7 din Legea nr.554/2004.

Pe fond, pârâta a solicitat respingerea cererii reclamantului ca fiind tardiv introdusă şi nefondată.

A arătat că, reclamantul a solicitat în anul 2017 încetarea raporturilor de muncă fără a invoca anumite drepturi salariale restante.

Contractul individual de muncă al reclamantului a încetat prin decizie a directorului DSM, decizie ce a fost comunicată reclamantului care avea posibilitatea în termen de 30 de zile de la comunicare, să solicite acordarea tuturor drepturilor salariale restante, conform dispoziţiilor art.268 alin.1 lit.a Codul muncii.

Prin încheierea de şedinţă din data de 19.09.2018, instanţa a respins ca neîntemeiate excepţiile de necompetenţă materială a TM – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal şi cea a inadmisibilităţii acţiunii.

Instanţa a solicitat de la pârâtă relaţii cu privire la drepturile băneşti de care ar fi beneficiat reclamantul în calitate de salariat în perioada 01.07.2016-15.02.2017 şi să comunice o copie a contractului colectiv de muncă, pârâta comunicând relaţiile solicitate prin adresa nr.xxxx/31.10.2018 la care a anexat copie a contractului colectiv de muncă valabil în perioada 2015-2017.

 De asemenea s-au solicitat, de la pârâtă, relaţii cu privire la actul administrativ prin care s-a dispus reîncadrarea reclamantului, să comunice condica de prezenţă de la data reîncadrării până la încetarea raporturilor de serviciu şi dispoziţia nr.xx/2017 cât şi să comunice extras din Regulamentul Intern privind condica de prezenţă pentru personalul de birou cât şi pentru personalul silvic de teren.

Pârâta a răspuns solicitărilor instanţei, comunicând relaţiile solicitate prin adresele nr.xxx/28.11.2018 şi nr.xxxx/14.01.2019 la care a anexat documentele solicitate.

Prin sentinţa nr.xxx/16.01.2019, TM – Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal a admis în parte cererea reclamantului în contradictoriu cu RNP ROMSILVA – DSM în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 11.542 lei reprezentând drepturile salariale actualizate cu rata inflaţiei cât şi suma de 1.682, 39 lei reprezentând contravaloarea tichetelor de masă pentru perioada 01.07.-2016-15.02.2017.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că prin sentinţa nr.xxxx/08.12.2016, sentinţă rămasă definitivă prin nerecurare, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamant şi s-a anulat decizia nr.xxx/30.06.2016 emisă de pârât prin care s-a dispus suspendarea contractului individual de muncă al reclamantului şi s-a dispus repunerea acestuia în situaţia anterioară emiterii deciziei.

Totodată, s-a luat act de renunţarea la judecată privind plata despăgubirilor.

Instanţa a mai reţinut faptul că, urmare a anulării actului administrativ emis de pârâtă, reclamantul a fost repus în toate drepturile avute de acesta anterior suspendării contractului individual de muncă, printre aceste drepturi fiind şi cele salariale.

Instanţa a arătat că susţinerile pârâtei referitoare la faptul că reclamantul nu este îndreptăţit la primirea drepturilor salariale pentru perioada 01.07.2016-15.02.2017 deoarece acesta nu s-a prezentat la serviciu, nu pot fi reţinute deoarece reclamantul nu putea fi prezent la locul de muncă având contractul individual de muncă suspendat.

Referitor la calculul drepturilor salariale actualizate cu indicele de inflaţie, instanţa a reţinut că ulterior anulării deciziei de suspendare a contractului individual de muncă şi reintegrării reclamantului, acesta nu s-a prezentat la locul de muncă în vederea încheierii actului adiţional la contractul individual de muncă prin care să i se acorde şi sporul de risc pe perioada suspendării.

Potrivit art.132 alin.2 din Contractul colectiv de muncă sporurile prevăzute în anexa nr.4 se stabilesc separat, prin negociere, cu excepţia sporului de vechime.

Reclamantul nu a făcut dovada că a negociat şi stabilit cu pârâta în privinţa acordării sporurilor prevăzute în anexa nr.4, motiv pentru care acestea nu se vor acorda.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs RNP ROMSILVA –DSM arătând că sentinţa a fost pronunţată de o instanţă  necompetentă material, reclamantul fiind fost salariat cu contract individual de muncă nu funcţionar public, iar obiectul cauzei este drepturi salariale astfel că competenţa de soluţionare aparţinea TM – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale.

A mai invocat şi faptul că sentinţa tribunalului a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material în sensul că s-a dovedit faptul că reîncadrarea în muncă a reclamantului nu a avut loc din manifestarea de voinţă a salariatului de nu se mai prezenta la sediul OSC unde îşi desfăşurase activitatea, pentru a-i fi predat cantonul silvic, aşa cum prevede regulamentul de pază aprobat prin HG nr.1076/2009, reclamantul încălcând obligaţia prevăzută de art.39 alin.2 lit. a) coroborat cu art.40 alin.1lit.b Codul muncii, în sensul că nu şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu stabilite prin fişa postului.

Reclamantul şi-a înaintat demisia, fără a solicita, în prealabil, acordarea drepturilor salariale aferente perioadei suspendării, drepturi la care renunţase prin sentinţa nr.xxx/2016.

Şi reclamantul a declarat recurs împotriva sentinţei tribunalului, arătând că instanţa de fond a respins cererea privind acordarea sporului de risc în cuantum de 25% din salariul de bază, aplicând greşit normele de drept material neţinând seama sau interpretând eronat dispoziţiile art.120 alin.5 din Legea nr.48/2008 – Codul silvic, conform cărora beneficiază de un spor de risc de 25% din salariul de bază.

A precizat că legiuitorul a stabilit atât persoanele care beneficiază de acest spor cât şi cuantumul său precum şi baza la care se raportează, făcându-se referire la întregul personal silvic.

Prin decizia nr.xxxx/2019, CAC – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal a admis recursurile declarate de reclamant şi de pârâtă, a casat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare la TM – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale.

Curtea a reţinut că obiectul litigiului îl reprezintă despăgubiri echivalente drepturilor salariale pe care reclamantul le-ar fi încasat pe perioada în care contractul său individual de muncă a fost suspendat ca urmare a unei cercetări disciplinare, acesta fiind încadrat ca pădurar.

În considerentele Deciziei nr.3/2014 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că: Este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art.1 alin.1, art.4 şi art.7 alin.1 lit. d) din OUG nr.59/2000, persoanele cu atribuţii de pază a vegetaţiei forestiere fac parte din categoria profesională a personalului silvic.

Cu toate acestea, din interpretarea dispoziţiilor art.58 alin.2 din OUG nr.59/2000 coroborate cu cele ale HG nr.1.009/2000, adoptată pentru punerea în executare a prevederilor respective din ordonanţa de urgenţă, rezultă că personalul silvic cu atribuţii de pază a pădurilor, având gradul profesional de pădurar debutant şi pădurar, respectiv brigadier silvic debutant şi brigadier silvic [art.4 şi art.7 alin.1 lit. d) din ordonanţa de urgenţă], nu are calitatea de funcţionar public.

Această concluzie este justificată de faptul că, prin HG nr.1.009/2000, corelarea gradelor profesionale ale personalului silvic cu categoriile, clasele şi gradele aferente funcţiilor publice prevăzute în Statutul funcţionarilor publici a fost realizată doar pentru personalul având gradele profesionale de ingineri, subingineri şi tehnicieni, prevăzute de art.7 alin.1 lit. a, b şi c din OUG nr.59/2000, iar nu şi pentru personalul având gradele profesionale de pădurar debutant şi pădurar, respectiv brigadier silvic debutant şi brigadier silvic, prevăzute de art.7 alin.1 lit. d) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă. În acelaşi timp se constată că personalul silvic cu atribuţii de pază a pădurilor nu răspunde criteriilor de identificare a funcţiei publice în raport cu dispoziţiile art.2 alin.1—3, art.4 alin.1 şi art.6 lit. a) din Legea nr.188/1999.

Totodată, este necontestat faptul că art.3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.59/2000 şi art.6 din HG nr.1.076/2009 dispun în sensul că „în exercitarea atribuţiilor de serviciu privind paza fondului forestier şi controlul respectării regimului silvic personalul silvic este asimilat personalului care îndeplineşte funcţii ce implică exerciţiul autorităţii publice, fiind competent să constate contravenţii silvice, precum şi fapte care prin natura lor pot constitui infracţiuni silvice, încheind în acest sens actele de constatare, potrivit prevederilor legale”. Însă, aceste dispoziţii, ulterioare Legii nr.188/1999 şi HG nr.1.009/2000, trebuie să fie interpretate în sensul că i se conferă personalului silvic cu atribuţii privind paza vegetaţiei forestiere prerogativa exerciţiului autorităţii publice numai sub aspectul atribuţiilor expres prevăzute de textul respectiv, iar nu cu privire la integralitatea atribuţiilor ce îi revin.

Concluzia care se desprinde este în sensul că personalul silvic care îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui contract individual de muncă, având atribuţii de pază a vegetaţiei forestiere şi gradul profesional prevăzut de art.7 alin.1 lit. d) din OUG nr.59/2000 (pădurar debutant şi pădurar, respectiv brigadier silvic debutant şi brigadier silvic), nu îndeplineşte o funcţie publică în sensul prevederilor Legii nr.188/1999.”

Curtea a reţinut că sumele solicitate de reclamant şi care fac obiectul prezentului litigiu au natura juridică de despăgubire pentru încălcarea unor obligaţii rezultate din contractul de muncă al reclamantului, iar nu a unor despăgubiri rezultate din aplicarea unei forme de răspundere specifică funcţionarilor publici, pentru a fi incidente dispoziţiile art.109 din Legea nr.188/1999.

Astfel fiind, s-a reţinut că, potrivit art.153 lit. f ) din Legea nr.263/2010, competenţa de soluţionare a acestui litigiu aparţine jurisdicţiei conflictelor de muncă.

Curtea a reţinut că, această competenţă atrage şi o altă compunere a completului de judecată, cea prevăzută de art.55 alin.1 din Legea nr.304/2004, respectiv compunerea completului dintr-un judecător şi doi asistenţi judiciari, iar nerespectarea acestei norme privind compunerea completului de judecată atrage nulitatea absolută a hotărârii judecătoreşti pronunţate în aceste condiţii, ca act de procedură.

Urmare a deciziei nr.xxx/24.04.2019 a CAC – Secţia Contencios Administrativ şi Fiscal s-a format dosarul nr.xxx/101/2018* pe rolul TM – Secţia Conflicte de Muncă şi Asigurări Sociale.

Instanţa a solicitat pârâtei să comunice dacă reclamantul a fost sancţionat disciplinar, iar în caz contrar să depună decizia de sancţionare şi documentaţia care a stat la baza emiterii acesteia, să precizeze pentru ce faptă a fost dispusă cercetarea disciplinară pentru care a fost suspendat contractul individual de muncă al reclamantului prin decizia nr.xxx/30.06.2016 şi să comunice modul de finalizare a cercetării disciplinare.

Ca urmare, pârâta prin adresa nr.xxx/CSN/26.06.2019 a comunicat faptul că în ultimii 5 ani, cât a fost salariatul OSC, a fost cercetat disciplinar pentru absenţă nejustificată de la locul de muncă, fiind sancţionat cu desfacerea contractului individual de muncă prin hotărârea nr.x/16.07.2015 a CD, hotărâre ce a fost anulată prin sentinţa nr.xxx/15.09.2016 a TM şi prin hotărârea nr.xx/28.11.2016 a CD, hotărâre ce a fost menţinută prin sentinţa nr.xxxx/25.10.2017 a TM.

S-a precizat faptul că urmarea a respingerii contestaţiei împotriva hotărârii nr.xxxx/2017, nu a mai fost emisă decizie de desfacere a contractului individual de muncă deoarece până la soluţionarea litigiului în instanţă, reclamantul şi-a prezentat demisia, ulterior refuzând să fie reîncadrat pe postul de pădurar în cadrul OSC.

Pârâta a depus la dosar înscrisuri.

Examinând actele şi lucrările dosarului instanţa constată şi reţine următoarele:

În conformitate cu art. 248 Cod procedură civilă instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe  noi, sau, după caz cercetarea în fond a cauzei.

Prin întâmpinarea depusă, în termen, pârâta a invocat tardivitatea cererii, invocând art. 268, alin.1, lit. a) Codul Muncii reclamantul având posibilitatea să solicite acordarea tuturor drepturilor salariale în 30 zile de la emiterea deciziei de încetare a contractului individual de muncă.

Excepţia este nefondată.

Potrivit art. 268, lit.. a) Codul Muncii, cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă şi potrivit lit. c) în termen de 3 ani de la data naşterii dreptului la acţiune, în situaţia în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum şi în cazul răspunderii patrimoniale a salariaţilor faţă de angajator.

În cazul de faţă obiectul conflictului de muncă îl reprezintă plata unor drepturi salariale şi nu contestarea deciziei de încetare a contractului individual de muncă astfel că termenul prevăzut de lege este respectat.

Pe fond se constată următoarele:

Reclamantul MŞ a fost angajat al pârâtei în baza contractului individual de muncă nr. xxxx/04.11.22002 în funcţia de pădurar.

Prin Decizia nr.xxx/30.06.2016 emisă de directorul DSM contractul individual de muncă al reclamantului a fost suspendat pe perioada 01.07.2016-31.01.2017 în temeiul art. 52, alin.1, lit. a) Codul Muncii.

Prin Sentinţa xxxx/08.12.2016 a TM, rămasă definitivă prin nerecurare, decizia nr. xxx/30.06.2016 a fost anulată şi s-a dispus repunerea în situaţia anterioară emiterii acesteia şi s-a luat act de renunţarea la judecată a petitului privind plata despăgubirilor reprezentând drepturi salariale şi alte drepturi băneşti de care ar fi beneficiat pe perioada suspendării contractului individual de muncă.

Prin acţiunea de faţă reclamantul a solicitat plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate şi reactualizate precum şi a cu celelalte drepturi băneşti de care ar fi beneficiat pe perioada 01.07.2016-15.02.2017, arătând că în cursul lunii februarie 2017, după ce decizia de suspendare a contractului individual de muncă a fost anulată, a fost reintegrat în funcţia de pădurar dar la data de 15.02.2017, contractul individual de muncă a încetat în temeiul art.55, lit.. b)Codul Muncii.

În conformitate cu art. 52, lit. a) Codul Muncii contractul individual de muncă poate fi suspendat din iniţiativa angajatorului pe durata cercetării disciplinare prealabile, în condiţiile legii şi potrivit dispoziţiilor alin.2, art. 52 în cazul în care se constată nevinovăţia celui în cauză, salariatul îşi reia activitatea anterioară şi i se plăteşte, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit pe perioada suspendării contractului individual de muncă.

Prin rapoartele nr.xxx/25.03.2015 şi xxxx/27.03.2015 ale OSC s-a propus desfacerea contractului individual de muncă al reclamantului pentru absenţe nemotivate şi prin Hotărârea nr.xx din 16.07.2015 a CD întrunit pentru a soluţiona propunerea de sancţionare a reclamantului s-a hotărât menţinerea propunerii de desfacere a contractului individual de muncă al reclamantului.

Prin Sentinţa nr.xxxx/15.09.2016 a TM a fost anulată hotărârea CD.

Ulterior prin Hotărârea nr.xx/28.11.2016 a CD din cadrul DS s-a hotărât menţinerea propunerii de desfacere a contractului individual de muncă pentru săvârşirea unor abateri disciplinare, hotărâre menţinută prin Sentinţa civilă nr.xxxx/25.10.2017 a TM.

Contractul individual de muncă a fost suspendat prin decizia nr.xxx din 30.06.2016, măsură anulată de instanţă însă nu a mai fost continuată cercetarea disciplinară şi nici nu a fost emisă o decizie de desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

Contractul individual de muncă a încetat ulterior, în temeiul art.55, lit. b) Codul Muncii, prin Dispoziţia nr.xx/13.02.2017 .

În atare situaţie nu a fost stabilită vinovăţia reclamantului sau săvârşirea unei abateri grave, acesta bucurându-se de prezumţia de nevinovăţie în sensul legii fundamentale.

Prin urmare, reclamantul este îndreptăţit la plata drepturilor salariale şi a despăgubirilor pe perioada suspendării contractului individual de muncă cu atât mai mult cu cât prin măsura suspendării angajatorul nu s-a pronunţat asupra vinovăţiei/ nevinovăţiei salariatului.

Prin notele de şedinţă pârâta a arătat că nu i se poate acorda reclamantului drepturile salariale reprezentând sporul de risc prevăzut în contractul colectiv de muncă deoarece nu a fost încheiat un act adiţional prin care să-i fie inclus în salariu acest spor, cu atât mai mult cu cât art.132 din Contractul Colectiv de Muncă prevede că toate sporurile se acordă prin negociere între părţi, cu excepţia sporului de vechime.

Apărarea pârâtei nu poate fi primită având în vedere că reclamantul nu a fost prezent la serviciu şi inclusiv la negociere din cauza suspendării contractului individual de muncă, măsură dispusă de angajator şi anulată ulterior de instanţă.

În consecinţă, în temeiul art. 253 Codul Muncii potrivit cărora angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, pârâta va fi obligată la repararea prejudiciului reprezentând salariile şi celelalte drepturi băneşti de care ar fi beneficiat reclamantul numai pe perioada suspendării raporturilor de muncă, respectiv 01.07.2016-31.01.2017.

Pentru o justă reparare a prejudiciului se impune plata actualizată cu indicele de inflaţie a sumei datorate precum şi a dobânzii legale aferente sumei, conform art. 166, alin.4 Codul Muncii.

Domenii speta

Spete similare